Ar merita o poezie, lina, de dragoste metafizica, dar mie nu imi plac poeziile. Te marginesc in putinul rimelor...iar ei spun ca iti dau o mai mare libertate...poate ca sunt eu o proasta si nu inteleg...dar nu pot sa fac poezii.
Doamna Invatatoare ne zicea, cand eram mici, sa facem o descriere. O casa. O veranda. Ceva. Eu vreau sa fac o descriere despre EA.
Are ochii mari si mai expresivi ca cel mai bun animal, intre gratii. Ati observat ce ochi tristi au animalele, la gradina zoologica? Sufera. Ca ea! Nu stiu de ce sufera ea...sau prefer sa mint ca nu o inteleg, ca sa nu imi fie teama ca o cunosc prea bine. Are parul moale, si cand bate vantul, fiecare suvita se imprastie in pufi de papadie, asa imi pare ca ar fi....o papadie vie...si buna...ce tampita sunt...cum poate fi ea o papadie? E un inger, si atunci aripile sunt o extensie a parului!
Ok, am nimerit-o acu!
Si e inalta...atat de inalta si de calma ...Parc, daca ar veni sfarsitul lumii, toti oamenii ar trebui sa se acscunda ca marginile ei, sa fie in siguranta. Ce haios e cand se enerveaza, totusi. Se inroseste in pete curcubeice, si vorbeste repede, repede, ca aia din coada reclamelor la medicamente.
Si imi raspunde la orice intrebare, oricat de stupid sau de necunoscut ar fi raspunsul. Cand stie, imi zice cu privirea plecata, ca si cum s-ar rusina ca stie, iar cand nu...trage aer in piept, isi incovoaie buzele, da din cap, rar, de cateva ori si zice ''nu stiu'', dar nu atat, se ridica incet, ca si cum asta ar fi meseria ei, si merge sa ia o carte...ea stie mereu ce carte sa ia, sa imi raspunda la toate intrebarile stupizeniei mele...
Imi e draga ca nu poate sa o inteleaga nimei...da eu cred ca stiu de ce...e de neinteles, daca incerci sa descompui structurile alea complexe...eu nu vreau sa o mai inteleg, o iau asa cum e...si surprinzator, previzibilitatea damnarii ei in sine se rasfrange asupra mea, cald, placut, ca o ploaie de complimente materne...tare e bine sa o stiu!