Mă străduiesc atît să încap înteg universul
Într-un cuvînt cît de mic
Într-o imagine care să mă scutească de explicații.
Contorsionez timpul ca să îl poți înțelege și tu
Mă contorsionez pe mine,
Pentru a putea încăpea în imagini
Pentru a mă putea reduce la ceva
Ce nu poate fi descris în cuvinte,
Oricît de contorsionat, nu mă pot explica
Nici măcar de dragul tău.
Sunt unele momente pe care le poți prinde
Altele însă îți iau o parte din suflet,
Și o vor contorsiona pînă cînd nu vei mai fii tu
Dar nu ai cum să înțelegi asta
Face parte din gîndurile mele,
viața mea, ce poate încăpea într-o scoică
Dar nu va deveni niciodată perlă.
o perlă trebuie să fie aprobată, pe cînd viața mea, gîndul meu
Și întreaga tentativă de a exprima ceva care să îmi oprească
necesitatea de a clipi prea des, de a plînge, de a putea scoate din mine tu-ul, ei-ul, univers-ul care e atît de mult eu pe cît perlă. Și nu pot. Mă zbat într-o continuă tentativă de creație, de sublimare a cuvintelor...și atunci cand ideea fugară, genială îmi scînteiază creștetul trage după sine toate ițele logicii mele...golindu-mă de viață și lăsîndu-mi doar pentru o secundă impresia plinătății, impresia că am atins ceva, că am gandit ceva corect, valabil în adevăratul sens, și atunci te privesc pe tine și mă pierd...mă voi regăsi cîteva ore mai tarziu lipsită de idei, clipind des și încercînd disperat să exprim ceva. Timpul, culoarea, sunetul, mirosul...cum le curpinzi în cuvinte? În cuvînt?
Nu pot; nu îi pot da rod; nu mă pot uita într-atît încît să devin pură. Rămîn legată de acest eu fals și singurul lucru divin din mine este amintirea unui sunet, a unei zi...a unei întregi vieți..pe care nu o să o pot niciodată pune în cuvinte. Și atunci plîng, privind paginile goale și pereții goi și casa toată, gesticulînd disperat asemenea unui mut..."tu nu vezi? asta nu-s eu! ascultă-mă..." și apoi tac.