După ce ea a trăit maxima apropiere de climaxul emoțional, infinitul și-a schimbat orientarea în timp.
acum emoțiile îi sunt fâșii de cearșaf alb. acum așteaptă alunecarea emoțiilor ca o dâră de lapte.
Acum, cu brațele paralele cu corpul și congruente cu inima, le pândește să i se coboare în palme, să le prindă în pumni și să le zădărnicească încercarea de coborâre și cădere în timp.( ea își iubea emoțiile de fapt și dezlipirea de tot de ele i-ar fi coagulat neștiința în inimă.)

Dar bate vântul când infinitul își schimbă orientarea de la N la S în timp.
Și-i răsucește emoțiile pe trup din creștet până-n călcâie, împachetând-o firesc în frigul nefiresc din mijlocul verii.

Acum e la climaxul echilibrului.

E înfundată în liniștea de la jumătatea drumului schimbării sensului infinitului.
Și ea e deja pe drum.

este ea, care amețită de atâta emoție ce colcăie împrejur, se rotește într-o piruetă involuntară și pune piedică infinitului.

timpul doarme întins pe sub crâmpeiele de pânză.

În repausul abia cuibărit în timp, ea și emoțiile vor conviețui în alba pace a cearșafului.

Cât ai număra 3 clipe în statornicia timpului înmărmurit înaintea infinitului îngenuncheat, albeața emoțiilor îi va intra în piele până la transparența albului.

acum ea și emoțiile sunt 2 aceleași entități emoționa(n)te.
După ce emoțiile-i vor fi învățat ele însele ce este emoția, vor trăi rogvaiv până la dezîngenuncherea infinitului, ea cu emoția.

până ce infinitul va ajunge la celălalt capăt al timpului.