Femeia iesea din intuneric palida si calda ca o lumanare. Parea fara brate in invaluirea parului argintiu. Nu, nu era batrana era doar trista, o tristete de care nu te puteai apropia fara sa ai senzatia ca, o data intors, nu vei mai fi niciodata acelasi. Isi purta in gesturi un fel de murire niciodata moarte, o lacrima in ochi niciodata plans. Si urca. Desi, paradoxal, se lasa imbratisata de adancuri, chemandu-le fara cuvinte, ea nu stia sa coboare.
Noaptea oua vise, vise de femeie, rotunde, colorate, fragile. Le aduna, risipite, si construia un fel de scara spiralata, pe care urca aproape zburand in cautarea unui cuib...daca ar fi gasit cuibul! daca ar fi gasit cuibul n-ar mai fi fost nevoie de scara, nici de urcus, nici de pielea aceasta , uneori grea, de femeie-tristete...Ar fi fost pur si simplu femeie, ar fi continuat sa oua vise, sa si le creasca, sa si le implineasca...

Urcusul devenea ametitor. Nu obosise, ii era teama doar de un singur lucru...auzise ca in adancuri locuieste un sarpe fermecat si ca uneori, in cautarea prazii se preschimba in soare si se roteste deasupra cuiburilor...ii era teama ca din cei doi sori care se indreptau spre ea de departe, va privi la cel fermecat, acesta ii va arde retina si o va intoarce in intuneric, fara cuib, fara vise, fara urcus, palida si rece ca o lumanare stinsa...