Era rochia în care murise mătușa mea Ana. Avea 17 ani pe atunci, astăzi probabil ar fi avut 27.
Despre Ana și rochia ei neagră nu știam prea multe pentru că niciodată în decursul celor 17 ani ai mei de viață nu mi se spusese prea mult despre ea și nu avusesem nici prilejul să găsesc vreo informație oarecare prin fotografii sau caiete. În casa noastră exista o singură fotografie a Anei, făcuta sepia și lăsată undeva pe noptiera mamei, dincolo de alte fotografii ale familiei și lampa cu abajurul mare și verde din mătase. Mereu mi se păruse ciudată prezența Anei în camera verde a parinților mei. Dar, pe de altă parte, Ana fusese mereu o prezență ciudată în casa și în familia noastră. De fiecare dată când o întrebam, mamei îi veneau lacrimi în ochi și îmi spunea cu o voce șoptită: “Nu acum, fata mamii. Lasă-mă, te rog, îți spun altă dată”, după care pleca în dormitor și vorbea cu fotografia surorii sale, uneori și câte o jumătate de oră. Tata nu o cunoscuse, iar bunicii mei erau bătrâni și nebuni. Din toată familia singurul care știa mai multe era fratele mai mare al mamei, dar ca să vorbești cu Mircea, fie și despre vreme, era imposibil.
Casa noastră, de altfel o reședință destul de încăpătoare, era situată undeva în acea parte a orașului în care casele și apartamentele sunt de la foarte scumpe în sus, unde locuiesc numai vițele vechi și prin care se plimbă aristocrația în după-amiezele calde de duminică. Înconjurată de vaste gradini și ridicată pe două etaje, ceea ce era, chiar și pentru zona noastră, destul de impunător pentru o casă de locuit, cu câte două sau trei balcoane pentru fiecare etaj, casa noastră aducea mai degrabă cu un soi de castel, fiind așezată departe de străzile aglomerate și de oraș. Geografia singuratică a reședinței familiale mi-a conferit întotdeauna la colegiu un statut de prințesă cât se poate de neadevărat, pe care, deși nu se poate spune că l-am urât, l-am disprețuit într-o oarecare măsură. Nu știu dacă totuși îmi disprețuiam colegii pentru lipsa lor de profunzime sau statutul în sine, dar știu că pe toată perioada adolescenței n-am simțit niciodată că aș face cu adevărat parte din colectivul lor. Într-un fel constatam ceea ce aflasem cu ani în urmă din cărțile cu povești... o prințesă rămâne o prințesă și deasupra a 99 de perne puse peste un bob de mazare și sângele nobil nu se pretează la a se amesteca, fie și cât de puțin, cu vreun altfel de sânge. Așa încât, fără a face vreun gest sau fără a avea vreun comportament deosebit, îi făceam pe toți să își dea seama de deosebirea tranșantă existentă între noi. De multe ori când îi povesteam mamei evenimente de la școală care subliniau tocmai această diferență ea îmi reproșa că semăn atât de bine cu Ana. Și Ea fusese aristocrată, la fel cum eram și eu. Crescusem, fără să știu, fără să îmi dau seama, la fel ca Ea; prin venele mele curgea același sânge albastru ca al Ei și în mine sălășluia același comportament pe care Ea îl avusese toată viața.
Mă simțeam legată de această ființă mai mult și mai puternic decât aș fi putut vreodată explica cuiva. Simțeam cum deseori prin gândurile mele, atunci când rătăceam cu mintea fără să caut ceva anume, îmi apărea în fața ochilor, în eterna Ei rochie neagră, lungă până în pământ, cu buclele negre îmbătrânind-o frumos, cu acea privire tristă și pierdută din fotografie. Ce viață scurtă! Mie nu mi-ar ajunge 17 ani să îmi trăiesc jumătate din planuri și vise, iar Ei... Ei îi ajunseseră ca să studieze violoncelul și dansul, ca să fie pe punctul de a obține o bursă de studii în străinătate, să asiste la înceata degradare a parinților ei și la mariajul ratat al fratelui mai mare, la tot ce putuse fi important în familia noastră și în țara noastră. Eram geloasă, într-un fel, pe această ființă care putea atât de mult și care nu murise încă pentru mine. Mă întrebam plină de ură de ce numai Ea fusese genială, de ce eu nu puteam fi și dacă era nevoie să fii mort ca să ai asemenea putere asupra oamenilor. Dar Ana, Ana prin ochii ei ciudați, negri, ape adânci și liniștite, Ana care se dovedea incapabilă de a purta discuții despre vreme sau despre moda timpului, Ana care obosea surprinzător de repede și se plictisea încă și mai repede, Ana care... Ana care iși luase viața la 17 ani!...
Mi se părea ciudat, dar de fiecare dată când mă gândeam la Ana aveam senzația că îi simt parfumul, o combinație ciudată între proaspăt și vechi. Ori poate că peste parfumul ei proaspăt simțeam mirosul de vechi, de bătrân al fantomei ei. Ce bărbat ar fi putut iubi această ființă fără să se distrugă pe sine? Îmi aminteam că mama îmi spusese odată despre blestemul care căzuse pe capul ei cu câțiva ani înaintea morții, să nu aibă noroc nouă ani de zile și toată viața să plângă și să iubească imposibilul. “Cum se duce mortul de la casa mea, așa să se ducă și norocul de la tine!” Oare de asta să se fi sinucis? Pentru că nu putea iubi? Ce durere trebuie să fi acumulat în ea... Mama aflase de blestem după aceea, din jurnalul Anei. Ana nu spusese la nimeni și dacă nu ar fi omis să ardă acel jurnal probabil că secretul s-ar fi dus cu ea în mormânt. O iubeam și o uram în același timp. Fusese atât de misterioasă cum eu îmi doream să fiu și oricât încercam nu puteam să mă ascund. De fapt refuzam să mă îndepărtez de viață așa cum făcuse ea... Și o uram pentru că era ceea ce se numește un personaj!

* * *

Ziua în care am intrat pentru prima dată în balconul din care sărise Ana a fost una de iarnă, spre sfârșitul lunii noiembrie, când afară bătea vântul și deja începuse să ningă și în casă se punea o centrală termică – pregătire întârziată pentru iarnă. În toată casa era praf și zgomot, numai acolo, la etajul II, în camera cu ferestrele spre apus, era liniște. Frig și liniște. Patul rămăsese așa cum îl lăsase Ea înainte să plece, hârtiile pe birou la fel și foile pe podele scrise cu litere înalte și aplecate spre dreapta, îngălbenite dincolo de cerneala neagră. Ana scria scrisorile cu pana, sau orice altceva avea de scris acasă. Pana înaltă, beige, cu peniță aurie, stătea într-un suport pe birou lângă presse-papier-ul din marmură albă. Două cuțite lungi, cu mânere încrustate, jucând rol de cuțite pentru corespondență, se împrăștiau pe suprafața de scris, de un verde închis. Era singurul obiect modern, din plastic, de pe biroul Ei. În camera, sau în studio, cum îi plăcuse să-l numească, era mai mult decât liniște și frig. Era tăcere!... Tăcerea Ei!
Nu am avut curaj să mă așez pe pat, așa că am rămas în picioare minute lungi și grele în care am conștientizat încet-încet că ușa balconului e puțin crăpată. După câte știam eu, balconul ei rămânea tot timpul încuiat. Nu puteam să îmi explic de ce era acum deschisă ușa, dar ceva mă trăgea atât de puternic într-acolo încât am părăsit sentimentul de nimicnicie pe care mi-l inspira camera și am intrat. Mă simțeam la fel ca Ea, ca și cum tocmai aș fi intrat în cameră și m-ar fi chemat la balcon un amant necunoscut. Dar Ana nu avusese amanți necunoscuți, fusese singură și murise la fel cum se născuse. Balconul ei era destul de mic, închis cu un cadru metalic din fier forjat în care Ana nu voise niciodată să pună sticlă. Îi plăcea sentimentul pustiu al toamnei când vița de vie se urca pe balcon și se dezgolea acolo. Îi plăceau frunzele putrezite și ultimii struguri, puțini și cruzi, care se stafideau în frig când venea iarna. Observam că avusese o pasiune pentru goliciunea fierului forjat, negru sau ruginit. Într-un colț al balconului avea un scaun cu brațe largi, un fel de fotoliu pe care putrezea o pătură și peste pătura verde închis, cu margini albe, o cuvertură care probabil fusese frumoasa cândva. Acolo, sub scaun însă, era micul miracol în căutarea căruia pornisem fără speranță acum mulți ani. Într-o cutie de pantofi veche, protejată de vitregiile vremii de pătura cea verde, învelită într-o bucată de hârtie creponată de culoare albă, se afla... rochia!... Rochia cea neagră în care Ana murise! Dacă mi-aș fi ținut în mâini însăși viața nu cred că aș fi tremurat mai tare. Cât de tare mi se părea că foșnește hârtia! Și cât de greu se desface rochia!...
Acum, desfășurată în fața mea se afla un val de material negru, greu, cu decolteul pătrat și un șiret legat în x-uri care pornea de la decolteu în jos, în forma de “v”, peste material, până la mijloc. Mânecile, puțin evazate, erau crăpate de la cot în jos și tivite pe margini cu satin negru, același satin cusut și pe dedesubtul șiretului din față. La mijloc era legată cu o curea simplă, metalică, formată din verigi pătrate, micuțe, fără alte ornamente. În jos, rochia cădea largă, în valuri, și jos la tiv observam același satin negru. Era fantastică!... Și prezența Anei în rochie era mai evidentă ca oricând. Ce rece mi se părea țesătura pe măsură ce urca peste brațele mele și ce tare îmi strângea această haină infernală pieptul!...Oare și ei i l-ar fi strâns la fel? Probabil... Mi-am dat jos bijuteriile și mi-am desfăcut părul. Nu semăna cu șuvițele acelea lungi care îi încadraseră fața atât de frumos, dar era totuși destul de apropiat.
Oglinda Anei era în partea opusă patului, spre birou, astfel încât Ea să nu se poată vedea dimineața. Și totuși ceea ce avea să îmi descopere mie oglinda era dincolo de limita fantasticului. În fața mea, în rochia neagră, cumva maltratată de o tinerețe prea vijelioasă, se afla Ana! Ana, moartă de 10 ani... Simțeam cum îmi tremură mâinile, cum tremur cu totul și mi se părea că m-am desprins de corpul meu. Am coborât în fugă scările și m-am izbit de mama în ușa bucătăriei. Meșterii plecaseră. Rămăsese doar familia. Mama își pierduse odată cu anii simțul observației; cred că dacă nu ar fi fost câte o pereche de ochelari pentru vizualizarea detaliilor, ar fi fost aproape oarbă. Și totuăi, rochia trebuia observată. Fusese a Anei.
- Îți stă bine... E o rochie noua? Te prinde bine, te mai slabește puțin. Nu sunt de părere că tu ar trebui să porți negru la vârsta ta, dar îți stă bine. Îmi place cum îți stă.
Mama ieși aproape trântind ușa ca să prindă din urmă un tehnician uituc. Eram dezamăgită. Nu văzuse nimic! Îmi aminteam de rămășițele unui tort de ciocolată prin frigider, care mi-ar fi stricat dieta cu siguranță, dar puteam să îmi acord circumstanțe atenuante, dată fiind crunta dezamagire. Mi se părea că sunt singură în bucătărie, dar undeva la jumatatea drumului dintre ușa și frigider m-am descoperit luată în brațe, învârtită brutal în aer, și ultimul lucru pe care l-am simțit distinct până la senzația copleșitoare de durere ce a urmat au fost buzele lui Mircea încercând să le rupă pe ale mele. Urletul mamei care intrase pe neașteptate l-a facut să îmi dea drumul, lăsându-mă să mă prăbușesc pe podea. Încet, în timp ce redeveaneam cu totul conștientă, îmi încolțea în minte certitudinea... Nu fusesem singura care observasem asemănarea izbitoare cu Ana! Mircea putuse să își dea seama văzându-mă cu spatele, doar simțind parfumul și auzind foșnetul rochiei. El o recunoștea pe Ana numai după parfum, după foșnetul materialului. Ar fi putut-o găsi în întunericul casei și dacă era goală... Dumnezeule!
Ridicând ochii către Mircea îi simțeam privirea cum mă sfâșie, cum mă dezbracă și mă ucide în același timp. Era furios... Luasem netrebnic locul iubitei lui! Totul devenea foarte clar. Mircea o iubise pe Ana mai mult decât un frate și-ar putea iubi sora. O iubise așa cum un bărbat își iubește soția, în toate felurile, de fiecare dată când putuse. Dar oare ea ce simțise pentru el?... Îmi era greu să cred că și ea fusese părtașă la această fantastică șaradă, Ea, puritatea, inocența... Auzeam ca prin vis explicațiile nervoase ale unchiului meu și țipetele mamei. Poate că și ea își dăduse seama de adevărata cauză pentru care Mircea mă sărutase atât de brutal. Eram șocată, dar dorința de a afla dacă dragostea lui fusese împărtășită era mai puternică decât orice. M-am ridicat tremurând și am urcat scările spre camera ei cât puteam de încet. Trebuia să găsesc un jurnal...
Acolo, într-un sertar al biroului se găsea și caietul pe care îl căutam. Era ciudat cum, imbracată în rochia Anei, știam unde se găsește fiecare obiect al ei. Pagina pe care o căutam era tot a unei zile de iarnă. Dar ruptă de la locul ei. Ruptă!... Și atunci, de unde mai aveam să aflu adevărul? Poate nu trebuia să aflu adevărul… Poate era un semn că trebuia să încetez și să o las pe Ana să-și trăiască fericită eternitatea. Sau poate… Acolo sub pat se găsea o cutie. O cutie veche, din lemn, făcută de bunicul special pentru Ana, în care ea putea să își țină corespondența. Și cheia… cheia se afla tot la mine. Pe mine mai exact. Știam aceste lucruri de parcă le-aș fi trăit de când lumea. Acum eram în locul Ei și îi trăiam viața. Ultimele ore. Ultimele clipe ale vieții.
Deasupra unui teanc de scrisori parfumate și hârtie creponată de toate culorile era pagina. E fantastic. Nu-mi vine să cred că vom pleca într-adevăr. Dumnezeule, vom putea fi fericiți până la urmă. Ce cald e sentimentul, ce caldă e ființa care se naște în mine! Și mâinile lui Mircea, peste corpul meu… Plăcere, cum nu mi-a fost dat să simt până acum. Bucurie… Oare e greșit? Oare e greșită dragostea? Cine să îmi interzică să-l iubesc și cine poate să îi spună lui să nu mă iubească? Suntem liberi, și cine are libertate are și putere. Ființa care se năștea în ea… Ființa… Ana avea să aibă un copil cu Mircea! Dar dacă asta era ceea ce scrisese în jurnal cu câteva ore înainte să moară și dacă trebuiau să plece și să fie fericiți… Atunci cum putea ea să se fi sinucis? Cum se…? Îmi aminteam vag că atunci când eram mică Mircea nu avea voie să ne viziteze. Pentru că, spuneau bunicii, Mircea e bolnav și trebuie să își vindece bolile. Boala lui, unica lui boală, era dragostea pentru sora mai mică. O dragoste nebună, mistuitoare, împărtășită, care se materializa acum în acest copil. O dragoste care trebuia ucisă. Dintre două rele s-a preferat răul cel mai mare. Mircea nu se putea sinucide. Dar Ana da. Ea se potrivea unui profil de sinucigaș. Și viața ei, intensă și normală, fusese dusă în interior. Nimeni nu știuse de ea...
M-am prăbușit pe podea cu pagina în mână și cu certitudinea în minte și în suflet. De peste ani și din lumea de dincolo povestea Anei devenea realitate și adevăr. Ceea ce se îndreptase prin moartea Anei fusese răscumpărat prin alte morți, prin alte minți. Secretul ei îl păstra toată familia, de atunci, toți îl știau, până în cele mai mici detalii. Modul perfect în care sângele albastru își rezolva inconveniențele. Trebuia să îl aflu și eu. Și eu, la fel ca ei, trebuie să-l păstrez. Mie insă mi l-a spus Ana, în imagini frumoase și cuvinte mute, de incolo de mormânt.
Am dat jos de pe mine rochia neagră din balcon și am pus-o la loc în cutie. Era rochia în care a iubit mătușa mea Ana. Avea 17 ani pe atunci, astăzi ar fi avut 27...