agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2038 .



Oglinda Rătăcită
prose [ ]
Dumnezeu fără chip

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Aproape Vie ]

2004-10-03  | [This text should be read in romana]    | 





Se lăsase întunericul asupra acelor locuri stranii, aparent lipsite de viață, de orice suflare omenească.
S-a trezit, ca dintr-un vis scăpat din memorie, căruia cu greu încerci a-i mai desluși măcar câteva detalii. Indicii care ar fi putut ajuta la redescoperirea unei identități. Amintirile păreau să-i fi început odată cu trezirea bruscă, undeva, pe străina câmpie întinsă, cenușie și goală, îmbrăcată doar în veșmântul nedefinit al nopții. Nesiguranță și specia aceea, încă necunoscută, de frică. Frică de gol. Frică de sine. De tot ce lași în urmă, de tot ce ar putea însemna o pierdere profundă și iremediabilă. De un adevărat altcineva, pe care tot ea, cea veche și aparent binecunoscută, închisă adânc între propriile gratii, încă îl iubește. Copilul care încă ar aștepta-o, undeva în toată această lume din urma ei, din urma memoriei ce parcă și-a închis toate porțile. Acum nu a mai rămas decât ea, singura. Străina față în față cu noaptea și cu piveliștea complet necunoscută, ce mușcă parcă fragmentele spaimei personificate în sunete de vreascuri trosnind, șuierături și meandre ale vântului, de parcă ar fi fost și el parte a înscenării nebune în care tocmai căzuse. Un copil, fără apărare, aruncat de destin departe, în întinderile mării cu vinete valuri ale uitării. Simțise cum se îneacă în propria magmă, în proprile cuvinte strigate cu o voce de nerecunoscut și fără nici un sens, printre gânduri parazite, și ele, cu desăvârșire străine.
Pașii, fără noimă și direcție definită, se petrecuseră parcă fără ea, departe de câmpie și de noaptea care tocmai se tramsforma, pe nesimțite, într-o răcoroasă dimineață. Și la fel de brusc, ochii-i întâlneau fel de fel de corpuri noi, de clădiri înalte, de culori de-a dreptul strident de închise. Parcă doar pictate în decor, cu detalii amănunțite, înfățișând poate un fel de simboluri pe care oricum nu și le putea defini. Porțile lor enorme, parcă înrămate de șiruri lungi de hieroglife, care par a se înmulți undeva în sus, și înspre centru, desenând spre cer un soare uriaș de nepricepute cuvinte, strălucind ca aurul, în contrast cu violetul invalid și postum al zidăriei. Cât păreau de vechi, dintr-o antichitate pe bună seamă pierdută, și totuși, lucru care trăda trecerea aparentă și înregistrată a timpului, iată, acele detalii, rămase intacte, de parcă ar fi fost alaltăieri pictate. Și cu cât înainta, mai adânc, în ciudat inoportunul oraș, clădirile păreau a se înmulți tot mai abuziv, însoțite de semnele ciudate, devenite deja obsesiv de marcante. Desenate parcă în ceața memoriei ei, anonim refulate. Pierduse cam tot, labirintul fără hotare, sfârșitul previzibil al jocului, ieșirea din smintitul infern al întrebărilor și dubiilor ce-ți sufocă bestial simțurile. Și, în ciuda faptului că deja pașii-i străbatătuseră atâtea drumuri prin orașul cenușiu, dar insolent gravat cu litere de aur, precum drumul propriei rătăciri, nu ajunse totuși a-ntâlni picior de om. Era ca și cum nu doar memoria îi dispăruse din orizontul vederii, ci toată suflarea omenească. Călca semiconștientă, lăsând în urmă doar semnele unor civilizații anistorice, ale unor existențe excluse parcă chiar și din memoria Divină. Să fi trecut oare, deja, Apocalipsa ? Să fi uitat-o chiar pe ea, a mai o purta în golul de după aceea, laolaltă cu toți ceilalți ? Să fi murit oare, ajunsă în infernul celor mai adânci propri spaime ? Uitarea de sine, de locuri, de pământuri pe care pășise, până la treapta întâia a cerului rece și lisit de orice boare de vânt suflată dinspre partea vieții, aer înghețat pe care încă îl respira ?… Aproape că nu-și mai putea înțelege până la capăt limba în care-și formula gâdurile, când șoptite, când urlate, sacadat , fără capăt.
Se oprise brusc, amintindu-și că avea un chip, un trup ce-i purta mișcările nesigure și solitare, o fizionomie pe care, însă, nu și-o mai amintea. Își amintea doar de existeța unei oglinzi. Nu una oarecare, de care să-și amintească în detalii și coincidențe. Dar oportună acum, fără să-și dea seama cum de îi rămăsese la îndemână, ca singura lumină aprinsă în întunericul chinuitor al amintirilor de nerecuperat. Și oare de ce, se întreba. Oare de ce tocmai o oglindă ? Ce-ar fi putut însemna un atât de banal obiect, petru a-i readuce în fața ochilor propria și deja anonima memorie stinsă ? Cât de rebel pot lucra obiectele evadate din noi…
Încercă, totuși, să-și ațintească toată atenția asupra acelei oglinzi imperioase. Era chiar ea, ori doar asemeni ei. O simplă imagine plimbată prin întunericul fără margini. Fără șansă, fără orizont.
Surprinsă de atâtea nestăpânite gânduri, pășea, în continuare, fără să mai observe încotro o duceau pașii. Știa doar că se află în simpla căutare a acelei oglinzi, ca după sora ei de suflet, geamănă și minerală.
A mers și a tot mers… Clădirile deveniseră într-atât de dese, încât aproape-i striveau într-o tiranică frică claustrofobă, trupul slab și concav, calea, gândurile… Dar în sfârșit, și fără nici o veste, ajunsese la liman. La capătul străzii fără sfârșit îi apăruse, ca din pământ, o biserică. Sau poate un templu. În sfârșit, primul semn de suflete, în depărtare. O clădire întreagă și vie, mai mult decât o simplă construcție de întuneric, absență și semne necunoscute. O simțea atât de aproape, atât de vie, încât îi dăduseră lacrimile. În fața ei simțea din nou cum respiră un aer de vietate cunoscută. Aici simt cu acuitate cum oglinda mă așteaptă undeva, aproape. Aceasta ar putea fi locul regăsirii. A vrut să treacă dincolo de poarta grea, de lemn, a bisericii, dar ceva o opri, din nou, brusc. Un alt gând sălbatic și de neînțeles, după care o podidiră lacrimile. Deschise palmele și le adună pe toate în căușul lor. Era doar oglinda lor, nu și a ei. Era oglinda Lui. Cum se putea întâmpla una ca asta, cum și-ar fi putut uita cele mai simple dorințe, linile simple ale trupului, până și sensul de loc abstract al sexului asumat ? Oglinda lacrimilor nu reflecta o femeie, ci un bărbat. Trăsăturile lui, însă, rămăseseră în ceață, la fel ca în clipele dinainte. Doar că, de această dată, într-o altă stare de conștiență. A altcuiva. Era, înțelegea fără cruțare, bărbat. Dar oare de ce în trezirea dementă se simțise încă femeie ? De ce, în lipsa oricărui indiciu, nu se îndoise nici o clipă de acest elementar adevăr, spulberat apoi, într-o simplă și nediferită clipă ? Păși pe trepte, decis să deschisă, în sfârșit, poarta posibilei, atât de mult doritei binecuvântări.
Când atinse cu vâfurile delicate ale degetelor poarta, simții sângele fierbinte și tânăr cum se zbătea ca un pui de pasăre orbit de dorința de-a învăța să zboare. Era prima oară, prima oară când își amintea, își simțea vârsta posibilă a timpului prezent. Care-i era vârsta ? Când, privite cu atenție, acele mâini păreau neterminate și fragede, ca de copil. Putea fi oare doar un copil ? Când simțea, fără margini, cum a trăit deja prea multe vieți, când sufletul, chiar în lipsa memorei, îi era arhiplin de o preștiința paradoxală și certă. O știință de dincolo de granițele copilăriei.
Lăsa în spate toate aceste gânduri și deschidea, cu putere, porțile grele ale templului Lui, ale templului Ei, ale templului Copilului uitat… Dar dincolo de prag, pașii îi deveniră greoi și totuși plini de serenitate, căci, în sfârșit, îl podidi atât de mult dorita căldură. Cu pași grei de bărtân. Cu pași grei de bătrână. Pașii ușori, din suflet de copil. Cu un zâmbet prea calm, se întorsese în templu și dulcea, superba femeie cu buzele candide și calde. Ochii albaștrii de înger. Își aminti de toate culorile ochilor săi. Violeți, ca noaptea. Verzi, precum frăgezimea ierbii de primăvară. Roșii, ca sângele. Galbeni, aurii de lumină, precum soarele. Și toate nuanțele care se scăldau adânc în memoria Lui.
Ajunsese, în sfârșit, acasă. Privind din nou drept, ca din toate amintirile abia recunoscutului univers, privind înăuntru-i. Iar crucea era tocmai oglinda. Și imaginea era însuși El. De Dumnezeu fără nume.

Oare El s-a desprins, vreodată, chinuit de propria sa memorie ? Oare-mi mai caută încă privirea, în toate închipuirile și viziunile noastre comune ? Oare cum de mai poate duce în trup toate viețile noastre uitate, fără să fie nevoit să revină în liniștea moartă a orașului memoriilor pierdute ?

Dumnezeu fără chip, așteptând calm, în liniște.






.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!