UN OM ȘI UMBRA LUI


IMAGINI CITADINE

Cum se face oare că frigul scoate la iveală tot ce este mai rău în oameni? Transformă atât de repede iubirea în ură, veselia în tristețe, verdele, roșul, galbenul în...gri. Omul revine la starea sa primară de animal, iar orașele se metamorfozează subit în haite imense. Ne sfâșiem unii pe alții uitând de orice sentiment curat, uitând de sine. Picăm cu viteza amețitoare în această vâltoare a iernii așteptând parcă zapada purificatoare. Dar, până atunci, suntem osândiți să ne zvârcolim în mizerie, în nămolul apos al vieților noastre triste, al existențelor noastre perene. Și toate aste durează doar până la prima zăpadă! Momentul când fericiți, copii își lipesc nasul de sticla rece a ferestrei și exclamă „NINGE!!!”. Totul se acoperă în plapuma groasă a zăpezii și simțim că am renăscut, că ceva, într-un cotlon întunecos, s-a schimbat. Parcă ai chef din nou de viață. Ai nevoie de plăcerea de a simți atingerea caldă a zăpezii pe față. Te cheamă cu mlădieri subtile către ea, te îmbie asemeni unui drog. Te bucuri că undeva, dedesupt, la zeci de metri distanță, la milioane de kilometri chiar, stau bine închise durerea, chinul, răutatea...
Apoi are loc o crimă. Ea, prietena ta cea mai bună, paznicul cel mai de încredere, este omorât. Apar urme de noroi, iar prăvălierii o curăță din fața magazinelor pentru a face loc clienților. O adună în grămezi mari, hidoase...gri. Farmecul este distrus... Sufletul îți moare cât stai să privești acest ceremonial sumbru al morții zăpezii, al morții tale. Ai vrea să strigi Opriți-vă!!! Așteptați! Mai lăsați-i doar o clipă! Nimeni nu te ascultă însă și sufletul ți se sfâșie. O luăm iar de unde am plecat.

SUNT SINGUR

Stau câteodată în fața geamului și privesc în stradă. Observ cu atenție trecătorii și gesturile lor asemeni unui biolog ce studiază un animal sălbatic în mediul lui de viață. Fiecare dintre cei care îmi trec prin față are propria poveste, propria dramă. Chiar încerc să le ghicesc soarta.
Sărmana femeie. Chipul îi este schimonosit de durere și griji. Cu greu duce o desagă încărcată cu boarfe, iar un copil aleargă vesel în jurul ei împiedicându-i pașii. A plecat de la bărbatul care o bătea în fiecare zi poate pentru că supa nu era destul de caldă sau poate pentru că praful nu era destul de șters. De fapt nici nu are nevoie de motive pentru a-i arăta cine este șeful. Noaptea, vine acasă cu mintea întunecată de aburul rece al alcoolului. Pașii i se aud de pe scări, iar ușa se deschide brusc și zgomotos. Copilul doarme liniștit în pătuț, iar în casă duhnește a fiertură de cartofi. Singura mâncare pe care și-o permit de când el „a început să-și bea mințile”. Femeia stă aplecată deasupra unei lumânări ce pâlpâie în bătaia palidă a curentului. Cu grijă, coase o bonetă veche încercând să-i acopere găurile și să-i redea poate din strălucirea de demult. Zgomotul ușii o sperie făcând-o să tresară. Oare o va lovi din nou? Îi este teamă de mâinile mari și negre ale celui care, cândva, într-un trecut îndepărtat, îi era iubit și confident. Îl iubea pentru că îi aducea flori și o săruta ca nimeni altul. Strângerea lui caldă îi provoca frisoane și se simțea protejată ca de un scut în spatele căruia nici o urmă de răutate nu poate pătrunde. Visau la propria casă, undeva într-un orășel de munte. Ea avea să lucreze ca zilieră pe la doamnele mai înstărite, iar el în mina de cărbune. Cu banii puși deoparte aveau să-și mobileze casa și să cumpere hăinuțe pentru copii. Vise...
Iată un cerșetor, undeva într-un colț, pe jos. Cu mâna întinsă așteaptă milostivenia celor care trec pe stradă. Unii își rup din puținul lor și îi oferă câte-un bănuț argintiu, dar alții rânjesc pe ascuns și mai că se abțin să nu-l lovească. Azi în palmă îi lucește ceva. O bucată mică de metal. Atât a strâns. De ajuns cât pentru o felie de pâine de la brutăria din colț. Vecinii vorbesc că ar fi fost soldat. Că pe front, în timpul marilor lupte din xx16, cel mai bun prieten i-a salvat viața sărind în fața unei schije. Și acum în momentele sale de singurătate, în nopțile reci pe care le petrece sub banca unde doarme o lacrimă i se prelinge pe obraz. Ce a făcut ca să merite un asemenea sacrificiu? „De ce și-a dat viața pentru..........mine?”. În minte încă îi mai răsună veg zgomotul tunurilor și al puștilor. Simte miros de sânge și de noroi. Îi este teamă, iar mâinile îi stau încleștate pe pușcă. Gloanțele îi zvâcnesc pe lângă urechi făcându-l să tremure. Pe jos stau înșirate cadavrele camarazilor pline de sânge. Își sărută o poză pe care întotdeauna o ține la piept apoi se avântă!
A asistat apoi și la înmormântare. Își privea cu amărăciune prietenul. Alb, întins între cinci scânduri .Lângă el arde o lumânare galbenă din care se preling încet picături de ceară topită. Plouă și e frig, dar nu simte. Cel mai bun prieten l-a părăsit, dar asta nu îl doare. Privește în gol cu ochii sticloși. E plecat undeva departe, undeva unde amicul său trăiește și îi zâmbește. Nu e în stare să creadă. Ultimele cuvinte ale preotului de campanie îl trezesc. Tresară și o lacrimă i se prelinge pe obraz. Îi vede pe gropari acoperindu-i camaradul. Tot nu crede...
Dintr-o parte se aude muzică. O melodie veche care se auzea adesea prin baruri și care avea priză mare la public. Se demodase însă de mult și acum nimeni nu mai știa de ea. Trei muzicieni, studenți la conservator, își câștigă astfel banii pentru chirie.
De ajuns! Nu mai pot înfrunta și problemele altora când eu sunt o epavă. Îmi aprind o pipă și privesc în jur. O cameră mică în care abia am ajuns să înghesuiesc un pat, o masă și un dulap. Sus, undeva pe un raft, stau înșirate câteva cărți și niște flori ofilite într-o vază pământie. Pereții sunt acoperiți cu un tapet vechi și murdar. Din loc în loc am mai bătut un cui și mi-am atârnat câteva din propriile „opere”. Imaginea este dezolantă, dar mai mult nu-mi permit. N-am mai pictat ceva de trei-patru luni. Nu mă simt în stare. Mă așez în fața șevaletului și privesc cu teamă pânza albă, goală. La fel îmi este și mintea, la fel îmi este și sufletul. Ultima lucrare am vândut-o pe bani buni cu care mi-am achitat chiria și câteva datorii. Era un desen plăcut, af fi fost ultimul lucru de care m-aș fi despărțit, dar....stomacul și amenințările repetate cu evacuarea mi-au frânt rapid voința. Am avut o ofertă de la un muncitor îmbogățit peste noapte. Priveam cum își plimbă mâinile soioase peste pânza fină, cum atinge cu mâinile lui aspre și negre rama aurită. Zâmbea ținând în colțul gurii un chiștoc de țigara stins. „Nu-mi place soarele, l-ai făcut prea roșu, îți dau 20 de bucăți pe ea!”
Sigur, sunt pictor, iar datoria mea este să înfrumusețez viețile oamenilor prin ceea ce fac, să deschid ferestre luminoase acolo unde ei au tapet scorojit, să aduc un strop de culoare, dar asta era deja prea mult. Decât să vând tabloul cuiva care nu este în stare să priceapă că o lucrare de artă este un tot unitar, indivizibil. Nu o poți decupa pentru ca apoi să negociezi bucățile rămase. I-am mulțumit politicos pentru ofertă (deși în minte îmi umblau insulte precum incult, parvenit, țăran idiot...) și am refuzat. A trântit-o pe pat scrâșnind printre dinți „Artiștii aștia!”
De multe ori m-am întrebat dacă munca mea are vreun rost pe această planetă. Cu siguranță că tablourile mele nu țin loc nici de nituri și nici de scânduri, nu astâmpără nici foamea și nu gonesc nici setea. Dacă i-ai da unui vagabond șansa de a alege între un tablou al unui pictor faimos și un pat peste noapte, cu siguranță că măcar atunci el ar dormi comod. Arta nu poate răspunde nevoilor materiale ale oamenilor. Niciodată și nicicum. Ea hrănește sufletele celor interesați, le oferă șansa de a privi în altă lume și de a-și modela, fie și virtual, altă viață, mai fericită, mai generoasă. Până la urmă l-am amanetat cu 17 bucăți. Măcar așa am scăpat de chinul de a vedea cine îl cumpără. Tot ce îmi doresc e ca cel care îl privește, fie el și un muncitor parvenit, să-și simtă, fie și pentru câteva secunde acea parte din el care știe ce este frumosul. Acea porțiune care există în fiecare dintre noi, chiar dacă nu vrem, chiar dacă facem tot posibilul să o amăgim. Ei i se adresează arta. E nevoie de ea. Trebuie să fie nevoie de ea, căci altfel ce ne mai desparte de animale? Un deget opozabil?
De ce nu mai pot picta? Nu pot spune. Poate că ceea ce se spune despre artiști nu este adevărat. Sărăcia și grijile nu-ți ajută inspirația, cel puțin nu pentru mult timp. Am încercat să depășesc această neputință în mod artificial, să trec peste ea ca și cum nu ar fi acolo, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am început să amestec culorile și să le aștern pe material. Îmi alesesem un model destul de banal, vaza cu flori de pe dulap, dar scânteia lipsea cu desăvârșire lucrării. Nu erau niște flori într-o vază, ci doar imaginea unor flori într-o vază. Oare talentul (calitate despre care se spune că este nativă) te poate părăsi ca și cum nu ar fi existat? Există asemenea cazuri în care să te trezești de dimineață și să fi dispărut pur și simplu. Gândul că toată viața voi picta doar imagini mă sperie...

FERICIREA E UN LUCRU MÃRUNT...

Micuța cameră în care, una câte una, îmi consum zilele a devenit o adevărată închisoare. Pe zi ce trece se strânge tot mai mult, se îngustează vrând să mă prindă și să mă strivească între pereții ei. De aceea simt nevoia să evadez. Ziua de ieri a fost perfectă pentru o plimbare scurtă prin oraș. Încă de dimineață cerul era senin iar soarele se arăta în toată măreția lui. Am scos capul pe geam și am privit orașul. Imaginea se schimbase total. Oamenii păreau mai veseli, clădirile mai strălucitoare, muzica mai melodioasă. Brusc, se auzea ciripit de păsărele și zgomot de copii. Mi-am potrivit fularul, am încălțat cizmele mele vechi și am coborât în goană treptele de lemn. Ajuns în stradă, am tras puternic aer în piept și am luat-o la pas către parcul dinspre centrul orașului. Zâmbeam fără motiv și salutam lume la întâmplare pe stradă, necunoscuți, oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată. Eram doar fericit că exist și că există. Mă bucuram că pot să mă lăfăi în lumina puternică a soarelui de noiembrie împreună cu ei. Spre capătul străzii un miros cald mi-a gâdilat nasul. Venea dintr-o prăvălie mică cu cuptor. M-am scotocit de mărunțiș și mi-am cumpărat un covrig cu mac. Fiecare înghițitură mă umplea de bucurie. Eram ca un copil fericit! Cu pași mari am ajuns în parc și am ales o bancă pe care să mă așez. Închizând ochii am lăsat euforia să mă cuprindă. Ce măruntă e fericirea! O zi însorită de noiembrie, un covrig cald și un oraș în plină mișcare. Parcul gemea a veselie. Pe toate aleile se plimbau îndrăgostiți ținându-se de mână, iar frunzele galbene le pocneau încet sub picioare. Orașul trăia din nou! Prieteni grăbiți treceau pe lângă mine zâmbind și făcându-mi cu mâna. Simțeam nevoia să râd, să explodez într-un hohot imens de râs. Mulțumesc Dumnezeule, mulțumesc! Îmi doream apropierea șevaletului și a culorilor. Doream să imortalizez acest moment deosebit de cald dintr-o zi friguroasă de noiembrie. Aș fi schițat ușor aleea, lungă, acoperită cu marea de frunze galbene. În centru un petic lung de verdeață încadrat în stanga și în dreapta de stâlpi negri de luminat. De-a lungul aleii, presărați simetric, o mulțime de castani goi, dezveliți de toamnă. Din loc în loc, uitate parcă de frig, frunze verzi. Unii stând pe bancă citind ziarul, alții plimbându-se. Din loc în loc îmbulzeală în jurul unei banci. Bătrâni adunați la partide de șah polemizând înverșunați. Grupuri zgomotoase de copii și vânzători ambulanți ce-și strigă de zor marfa. Toată lumea se bucură de vreme, săraci și bogați deopotrivă.
Nu-mi puteam închipui că se mai poate întâmpla ceva care să mă facă și mai fericit. Și totuși, se pare că soarta se hotărâse să-și plătească datoriile către mine în această zi. Priveam în zare cerul albastru, iar lumina îmi încălzea pieptul. M-am ridicat de pe bancă și cu pași mici am început să colind parcul fără o țintă anume.
Stătea pe o bancă citind dintr-o carte cu coperte negre când am văzut-o. Era cea mai frumoasă ființă pe care o văzusem vreodată (ahh, blestemat șevalet!). M-am oprit încremenit la o distanță de câțiva metri continuând s-o privesc.
Niciodată nu am crezut în dragoste la prima vedere, mi s-a părut o stupizenie, dar iată, că în fața acestei femei am descoperit-o. Vi s-a întâmplat vreodată să aveți senzația că vi se rupe sufletul? Că brusc simțiți un gol, undeva în interior. Nu există practic nimic care să te doară și totuși îți vine să te întinzi pe jos, să cazi, să renunți la sine. Nu pot explica mai bine de atât sentimentul, trebuie să îl simți, să fii cuprins de acea euforie nemaipomenită. Brusc, fiecare clipire devenise un chin pentru că mă despărțea de ea. Frumusețea ei...





... ȘI TRISTEÞEA LA FEL

Chipul ei mi-a rămas în minte multe zile de atunci înainte. Era ca atunci când privești direct spre soare, iar apoi închizi ochii. Conturul și strălucirea îți rămân imprimate pe retină, și orice ai face, un timp nu poți scăpa de imaginea soarelui.
Viața mi se schimbase brusc. Nu mai eram în stare de nimic Orice aș fi încercat. Gândul că nu e lângă mine, că nu o pot vedea și atinge, că nu-i pot simți respirația caldă pe obraz mă înnebunea. Simțeam o furie incontrolabilă, dar, în același timp și o tristețe de nedescris.
Trebuia să scap de starea asta cumva! Aveam din nou nevoie de oameni și lumină, de mișcare și râsete. Din nou trebuia să evadez. Cu pași grăbiți m-am îndreptat către fereastră. De data asta nici clădiri strălucitoare și nici oameni voioși. Ploua cu lacrimi mari, iar lumina lipsea cu desăvârșire. Zgomotul copiilor părea de mult uitat, iar muzicienii plecaseră . Sub bătaia puternică a vântului copacii se înclinau în întuneric. M-am întors apoi către propria-mi închisoare. Aceeași lumină palidă, aceiași pereți cu tapet decojit... Nu mai suportam. Ies!! Din nou fularul și cizmele, din nou scările de lemn.
Afară de deschisese Iadul ! Un Infern întunecat, fără urmă de viață sau umbră. Cerul își vărsa mânia. Apă, peste tot apă! Era ca un al doilea potop. În câteva minute ajunsesem ud până la piele. Dar asta nici nu mă deranja. Mă bucuram de ploaie și o înțelegeam ca pe un botez. Fiecare picătură ce mi se prelingea pe obraz mă izbăvea, îmi dădea putere să contiunui în plimbarea mea sinucigașă. Frigul îmi înghețase oasele, dar nici lui nu-i dădeam nici o atenție. Penitența la care mă supuneam cu bună știință mă ajuta. Îmi puneam în ordine gândurile, îmi puneam în ordine trăirile și sentimentele.
Eram doar eu pe străzile goale ale unui oraș fantomă. Un oraș care în seara asta adormise și acum nici gând să mai miște. Doar eu, vântul... și ea, permanent lângă mine, o rază de lumină în beznă. Am ridicat capul din pământ pentru că un zgomot inundase brusc tăcerea. Glasuri ce râdeau și muzică veselă de petrecere! O oază de zgomot în acest deșert întunecat al tăcerii. Era o tavernă, o dugheană infectă de cartier, locul unde bețivii notorii își pierd ore întregi și își beau leafa. Locul unde curvele își adună clienți pe care îi „ rezolvă „ în camere întunecate. Nefiind obișnuit cu astfel de localuri am bătut încet bănuind totuși că nimeni nu mă va auzi în hărmălaia dinăuntru. După a treia bătaie mi-am făcut curaj și am deschis cu teamă ușa masivă. Imediat fumul înecăcios de țigări și mirosul acru de băutură ieftină mi-au inundat simțurile. Am înaintat sfios căutând un loc în care să mă așez. Zgomotul din jur era asurzitor și mă simțeam asemeni unei vulpi hăituite de vânători călare. Eram pierdut în masa amorfă de oameni. Nu pricepeam nimic din jur și căutam cu ardoare o față cunoscută, un chip cald de care să mă pot agața. În final l-am găsit! Într-un colț, singur, ferit de lumină și zgomot stătea un vechi prieten, cu o sticlă de tărie alături. M-am apropiat curios să văd dacă mă mai recunoaște după atâta vreme în care nu mai auzisem nimic unul de celălalt. M-a văzut venind și m-a întâmpinat cu un zâmbet cald. Îi făcea cu adevărat plăcere să mă vadă. S-a ridicat solemn în picioare întinzându-mi mâna...
Ore întregi de depănat amintiri. Conversație despre vechi cunoștințe. Prezent, viitor. Pahar după pahar și fum înecăcios de pipă și țigară. Localul își închide porțile. Cei doi plecă în frig. Ploaia s-a mai domolit, răceala vremii nu. Sunt beți. Se mișcă forțat tărăgănindu-se dintr-o parte în alta. Au uitat și de probleme și de prieteni. De iubiri neîmplinite și de povești de dragoste cu final trist.

ÎNTR-ADEVÃR AM UITAT DE EA

Am întrecut măsura. Nu-mi stă în fir să beau, cu atât mai mult să mă îmbăt, dar ieri seară am făcut-o lată. Ieri seară mă puteam compara cu succes cu orice băutor înrăit. Capul îmi vâjâia cumplit, iar privirea nu mai vroia să mă asculte. Încercam să fixez un punct fix, dar el se tot mișca lipsit de control. Mă concentram asupra tăcerii, dar auzeam glasuri ciudate. Voci ascuțite și groase care îmi urlau cuvinte în limbi necunoscute. Cu mare chin am ajuns acasă spre dimineață. Fiecare pas era un efort imens. Fiecare mușchi se încorda, fiecare gest era atent controlat astfel încât să nu-mi ispitesc stomacul să arunce tot afară. Pe întuneric întindeam mâinile căutând cu mișcări nesigure patul. Nu am avut forța să mă descalț așa că m-a întins ușor sperând ca senzația, sau mai bine zis senzațiile de rău să dispară de la sine.
Mi-era silă să vomez. Cred că gestul ăsta m-ar fi pus față în față cu calitatea mea umană, cu partea mea slabă, cu partea pe care o detestam (și încă o detest), aceea de om normal, de neputincios. Tiparul uman care nu-și poate rezolva problemele fără ajutorul unui drog care să-i pună stăpânire pe gândire și s-o imobilizeze preluând el singur controlul. Îmi era silă să văd neputința și răutatea din mine. Chiar și în acele momente de minimă luciditate, momente în care aș fi dat orice ca să scap, eram perfect conștient că trebuie să-mi țin ascunsă partea pe care o uram. Nu vroiam să cred că ajunsesem atât de rău, refuzam să cred că sunt doar unul din masă... Voma m-ar fi transformat brusc în tipul de om pe care îl compătimesc și pe care îl blamez. Am adormit cu mari chinuri. Până și cu ochii închiși pământul tot se rotea, iar vocile nu conteneau în a-mi aduce acuze. Totuși nu am scăpat de ceea ce mă temeam. Convulsia m-a apucat în somn, brutal și nemilos. M-am ridicat brusc, iar jetul acid a sărit din gât stropind cearșaful. Aplauze! Acesta sunt eu, pictorul evoluat, pictorul care dorește să înfrumusețeze viețile celorlalți prin opera sa. Ei bine, iată opera ta, dragă pictore!! Gâfâind și privind cu silă la propriul lichid m-am reîntins. Și de ce toate astea? Din cauza ei. Din cauza că i-am permis să-mi bântuie memoria. Din cauză că sunt un muritor nenorocit și nimic mai mult. Îmi e silă de mine!





DEZAMÃGIRE sau TOT SOARTA BAT-O VINA

Începuse să ningă. Cu fulgi mari, albi, ușori... Fără grabă, fiecare se așeza pe pământ deschizând calea pentru ceilalți. Toți aveau un singur țel, bine definit, să coasă pătura de zăpadă. Mi-am aprins pipa și m-am apropiat de geam. Era din nou momentul să-mi văd semenii, să le țes povestea tristă (inevitabil tristă). Am privit timp de un sfert de oră prin sticla murdară găsind chipuri și oameni de toate felurile. Brusc picioarele mi s-au înmuiat, iar pipa s-a rostogolit încet pe jos. Era ea! Îngerul care îmi intrase în viață și a cărui imagine refuza să plece și mă obseda. Aerul din cameră devenise insuficient pentru că ajunsesem să gâfâi de parcă alergasem kilometri întregi. În piept revenise acel gol enorm, de neacoperit. De zeci de ori creasem acest scenariu, îl repetam de fiecare dată când gândul îmi zbura la ea. De fiecare dată trecea prin fața clădirii, iar eu coboram în viteză ieșindu-i în față. Fără nici un cuvânt, fără nici un gest, mă apropiam răsuflând cu greu. O prindeam de talie și îi priveam ochii, iar apoi, necontrolat îi cuprindeam buzele într-ale mele strângând-o tare la piept. Acum însă, pus față în față cu realitatea, lucrurile nu mai erau atât de simple. Emoția era covârșitoare, dar un lucru era sigur – nu o puteam lăsa să-mi scape din nou! Am coborât în stradă căutând-o cu privirea printre mulțimea de trecători grăbiți. Într-un final am văzut-o. Se îndepărtase destul de mult, dar grăbind pasul am ajuns-o rapid din urmă. Mergeam în spatele ei privind-o și gândindu-mă la cât de mult înseamnă pentru mine. Nici măcar nu o cunoșteam. Nu știam cum o cheamă sau unde locuiește și acum brusc trebuia așa, dintr-o dată, să-i mărturisesc sentimente puternice. Un refuz m-ar fi distrus, mai ales că perspectiva lui nu era așa de întunecată. Am hotărât deci să mai aștept. Am urmat-o din spate asemeni unei umbre, tăcută, nesimțită. La un moment dat s-a oprit și a intrat într-o casă de pe marginea drumului. Am rămas mut privind clădirea. Din nou acea furie și acea tristețe, ambele insuportabile. Îmi propusesem în vis să-i vorbesc, chiar să o și sărut, fiind ferm convins că-mi va răspunde. Realitatea era însă diametral, opusă gândurilor mele bine regizate. Cum să deschid gura și să rostesc ceva când dinții îmi clănțăneau îngrozitor? Cum s-o apuc atât de îndârjit de talie când mâinile îmi tremurau incontrolabil? Și apoi ce va fi zis ea când un străin, un om pe care nu-l mai văzuse niciodată, o surprindea cu asemenea gesturi? Probabil că m-ar fi considerat nebun și mi-ar fi pus poliția pe cap. Îi voi scrie o scrisoare. Îmi voi așterne cu grijă toate gândurile și trăirile pe o foaie. Așa mă va înțelege. Așa mă voi putea exprima.
Cuprins de frenezie am ajuns acasă și am scos o coală de hârtie dintr-un sertar. Încet, și încă tremurând de emoție, cu scrisul cel mai caligrafic posibil am început să dau viață ultimelor săptămâni, mărturisindu-i în același timp cele mai ascunse sentimente pe care, fără să vrea, mi le provocase. Foaie după foaie, peniță după peniță toate erau sacrificate pentru scopul meu nobil. Căci nici o declarație nu era destul de bună, nici un cuvânt nu era destul de bine ales... O iubeam cu toată ființa, dar totuși sufletul meu refuza să se imprime atât de ușor pe hârtie.
Mișcare peste tot! Asemeni unui furnicar orașul gemea sub pașii grăbiți ai trecătorilor.Mergând pe lângă ziduri, un bărbat înalt avansează rapid pe strada principală făcându-și loc printre ceilalți. Are o privire hotărâtă, aproape înfricoșătoare. Se apropie de o casă apoi privește în jur. Scoate un plic din buzunar apoi îi dă drumul în cutia poștală. Gândurile îi zburau incontrolabil, iar mintea îi era răvășită de emoție. Simțea că își joacă ultima carte, singura carte. Spera din tot sufletul să fie cea câștigătoare. Spera ca în acele rânduri ea să recunoască autenticitatea sentimentelor, sinceritatea lor...
Nu știu de ce, în drumul meu spre casă am început să mă gândesc la propria-mi copilărie. Imagini vesele, înfășurate într-un văl cald de lumină. Prima jucărie, prima săniuță. Fericirea cu care îmi vedeam părinții și respirația lor tăcută din nopțile în care îmi era prea frică să dorm singur. Sentimentul de protecție pe care mi-l induceau cu simpla lor prezență. Apoi brusc lucrurile s-au schimbat. Am rămas singur, doar eu cu mama. Tata plecase, își găsise pe altcineva, o altă femeie care îi promitea fericirea, care îl răpea cu nerușinare de lângă noi. Nu l-am mai văzut mulți ani de atunci încolo. A apărut dintr-o dată la ușa noastră cu un buchet de flori și cu un căluț de jucărie (eu aveam vreo 14 ani!!!!). Îmi zicea că a greșit. Că vrea să devină o parte din viața mea, că vrea să-mi redevină tată, în adevăratul sens al cuvântului. Am încercat, pe cuvânt că am încercat. Îmi doream cu tot dinadinsul să aduc înapoi acele imagini benefice din copilărie. Din păcate, totul era pierdut. El nu era tatăl meu, „tati” așa cum în momentele de sinceritate și iubire maximă îl alintam. Era doar un străin care, poate întâmplător, își adusese aminte și de existența mea și acum își cerea un loc necâștigat în inma mea. Am continuat să-l văd așa cum fac doi vecini...cunoștințe vechi, se salută pe stradă, dar niciodată lucrurile nu se schimbă, niciodată nu intră în amănunte, niciodată nu devin apropiați.
Timpul trece fără a ne băga în seamă . Ne consumă și ne erodează fără a se atașa de viețile noastre câteodată vesele, câteodată triste. Este nepăsător față de grijile și nevoile noastre. El are o singură datorie: aceea de a curge. Cu fiecare bob de nisip, cu fiecare mișcare a limbii de ceas, viața se scurge din noi. N-avem nici o clipă răgaz, nici o pauză. Suntem obligați, chiar și în somn, să fim martorii propriei noastre morți, spectatori direcți la un singur spectacol – al nostru. Așa mă simțeam eu în așteptarea clipei în care, credeam eu, soarta îmi va fi decisă. Am hotărât să mai fac o vizită la bodega unde, nu cu mult timp în urmă, îmi băusem mințile. Măcar așa voi reuși să distorsionez trecerea dușmanului numărul unu. Era întuneric și frig (din nou). Normal, doar era sfârșitul lui noiembrie! O forță nepătrunsă mă ducea incontrolabil până acolo. Picioarele cunoșteau deja drumul, iar eu, orice gest, orice mișcare aș fi făcut nu puteam opri atracția puternică. Ușa - mirosul de tutun și băutură - ceața. Confuz ca și data trecută intru căutând un loc liber. Mă așez pe un scaun la o masă mai retrasă privind în jur, căutându-mi prietenul. La o masă, destul de aproape de mine o prezență feminină încântătoare, acea prezență! Cu ochi blajini cerceta localul privind la băutorii înrăiți din jur................................ Acum!
- Știi, eu ți-am trimis scrisoarea! Eu sunt admiratorul tău secret.






ASFALT RECE

M-am trezit dimineața întins pe caldarâm cu fața sfărâmată și cu dureri în tot corpul. Soarele răsărise de ceva timp, iar strada era destul de aglomerată. Nimeni însă nu se sinchisise să vadă ce e cu mine. Eram pentru ei doar un alt bețiv, doar un renegat al societății, un depravat ce nu merită atenție nici măcar când zace însângerat pe asfalt. Puteam fi și mort, ce la pasă lor! Cu mari eforturi am reușit să mă ridic. Hainele îmi erau murdare, iar sângele îmi picura amărui pe trotuar. Îndurerat am început să merg spre casă. Speram ca poate acolo să-mi amintesc ce se întâmplase. O nouă beție? Mintea îmi era încețoșată, iar memoria refuza cu încă pățânare orice cooperare. Cu greu am urcat scările clădirii. Singurul gest pe care am putut să-l fac a fost să cad disperat pe pat gemând de durere. Am adormit cu lumina blândă a zorilor pe perete și cu urma alburie a lunii pe cerul albastru.
M-am trezit brusc, îngrozit, cu o lacrimă curgându-mi pe obraz. Cât de prost am putut să fiu. Cât de orb. Puteam mărturisi că ea, cea în a cărei ființă îmi pusesem atâtea speranțe e cea mai crudă ființă a acestui pământ. Plăsmuirea perversă a vreunui drac. Sau poate ea însăși un diavol cu chip de înger... Mi-a râs în față schimonosindu-și figura. A râs umplând camera cu hohotele ei grotești. Din toți bărbații pe care îi ea îi putea avea sau îi avusese, eu, un biet pictor, îmi puneam speranțe că-mi va înțelege dragostea. Îndrăzneam chiar să-i trimit acea scrisoare cerând permisiunea de a-i vorbi. „Glumești?” mi-a zis cu ochi scânteietori. Nu doar că mă refuza, dar acum dorea să mă umilească. S-a ridicat în picioare pe masa șubredă strigând cu putere: „Iată-l pe cel care îmi dorește compania! Un pictor! Ha ha ha ha ha! Îmi mărturisea într-o hârtie iubirea. Atât de blajin, de tandru....O adevărată podoabă de om! Ha ha ha ha!”. Mulțimea, înmărmurită, a privit câteva secunde spre masa unde ne aflam, iar apoi, realizând situația, s-a pus pe hohote prelungi de râs. Râdeau toți, muncitori, gropari rânjind cu dinți galbeni și ridicând pahare de tărie a batjocură. Am fost atât de orb...Acolo unde eu vedeam frumusețe neasemuită ea era hidoasă. Acolo unde eu simțeam suflet curat ea era neagră. Privind-o mi se părea neajutorată, dar era o fiară gata să muște. Un om animalizat de mediul acesta nenorocit, de strâmtoarea asta blestemată. M-am retras cu privirea în pământ spre masa de la care plecasem neîndrăznind să ridic capul. Eram furios și rușinat. Hangița îmi aduce într-un pahar murdar vin. Vreau să plătesc, dar îmi face semn cu mâna râzând. „Îl meriți. La ce spectacol ai dat în seara asta....!” Se întoarce continuându-și râsul înăbușit, ștergându-și lacrimile de la ochi. Era de ajuns! Puteam pleca. M-am îndreptat către ușă cu pași mărunți. Din spate se auzeau strigăte și râsete puternice. Înainte de a ieși mi-am mai aruncat o privire către locul unde stătea. Era acum în compania unui moș burduhănos. Își plimba cu sete mâna pe coapsele ei rânjindu-i seducător. Ieșind am dat față în față cu un grup de bărbați ce stăteau rezemați de zidul cârciumii. Apoi „lumina” s-a stins brusc. A mai rămas doar durerea. Printre picături mi-am amintit cum îmi cărau picioare în stomac. Cum în lumina slabă mă înjurau lovind cu ură. Tare, și mai tare. Din ce în ce mai tare. Nici măcar nu mă cunoșteau, dar credulitatea mea, le dădea dreptul să-și bată joc.
Mi-au trebuit câteva săptămâni bune pentru ca rănile să se vindece în totalitate.

PICTEZ DIN NOU

Iarna a trecut la fel de repede cum a și venit. Picături de apă încă se mai scurg de pe acoperișuri lăsându-le lucioase în bătaia soarelui. Mi-a trecut deprimarea, și nici nu mă mai simt umilit. Acum m-am obișnuit cu gândul că ea e o curvă...O banală vânzătoare de plăceri carnale. Nu pot să zic decât că îmi este milă. Mă gândesc la acel nenorocit ce îi atingea cu poftă coapsa râzând. Asta este pedeapsa ei cea mai mare. Să fie uzată, să fie folosită ca un obiect. Nu este om, și-a pierdut de mult acest statut, l-a vândut pe bani. Pe deasupra nu poate înțelege dragostea, nu are loc în inimă decât pentru sentimente mărunte – ură, răutate. Nu poate concepe un sentiment atât de complex. În mintea ei nu se conturează cu linii gingașe acea persoană pentru care ești gata de a-ți da și viața Este un suflet pierdut.
Și, cu toate astea nu mă pot despărți de chipul ei. Mă urmărește și mă obsedează, posedându-mi ca un demon corpul și mintea. O față atât de frumoasă și un interior atât de gol... Un gând se naște în mine parcă sub impulsul unei revelații: „O VOI PICTA!” Îi voi da prin intermediul culorii și al pânzei ceea ce natura nu fusese în stare să-i ofere. Din obiect va deveni om, din prostituată frumusețea întruchipată. Va fii exact așa cum o vedeam eu. Mică, plăpândă, neasemuit de frumoasă. Nu va apărea în veci pe acel portret râsul grotesc sau fața-i schimonosită de ură. Cu grijă mi-am luat trepiedul punând pânza pe el. Cu gesturi tandre mi-am aprins pipa și am ridicat din cutie o bucată de cărbune negricios. Linie, cu linie, umbră cu umbră, chipul ei se năștea pe fondul verde al materialului fiind din ce în ce mai aproape de realitate. O greșeală, cât de minusculă, însemna distrugerea întregii schițe. O luam de la capăt, iar și iar sub influența muzelor ce-mi șopteau la ureche fiecare contur, fiecare mișcare a mâinii. Fum după fum, schiță după schiță, și în sfârșit desenul era gata. M-am îndepărtat privind cu atenție. Nu, nu trebuia să fac asta. Era o greșeală să mă chinuiesc în acest mod barbar, aducând-o pe cea care mi-a batjocorit sentimentele în încăperea mea, în viața mea. Dar nu mă puteam opri! Și în plus aceasta nu era Ea ci cea care ar fi trebuit să fie. Nu merita această pictură pentru că o umaniza prea mult, o ridica de la stadiul de animal la cel de ființă rațională capabilă de sentimente și emoții puternice. Făcusem o treabă bună. Reușisem să-i surprind întru-tot farmecul și senzualitatea. Dădusem viață unei capodopere, nu doar imaginea unei femei extraordinar de frumoase, ci femeia în sine. Spiritul ei venise în cameră. Era blând și bun asemenea înfățișării ei. Aproape că o vedeam umblând prin cameră într-o rochie neagră, valsând în picioarele goale pe covor. Emana un farmec nemaivăzut, o seducție extraordinară. Trecea pe lângă mine, iar eu o sărutam încet după ureche simțindu-i parfumul. O apucam de talie strângând-o ușor la piept și apropiindu-mi atingerea blândă a sânilor ei. Buzele noastre se uneau contopindu-se într-un sărut ca nici altul. Apoi himera se evapora. Eu – stând comod în fotoliul meu cu pipa stinsă, ea – zâmbind cald dintre ramele picturii. O iluzie, un vis de neîmplinit. Niciodată, niciunde, nicicând...

RUGI CÃTRE VOI

Zilele ce au urmat au fost un coșmar. Ochi însângerați, nopți nedormite, băutură multă și pipă după pipă. Pierduse orice contact cu realitatea. Vorbea singur prin casă plimbându-se cu fularul de gât și trăgând din lulea. Soarele stătea ascuns după obloanele groase, iar în camera mirosea a nearisit. Din când în când izbcunea în lacrimi și căzând în genunchi începea să se roage.
Simt că am înnebunit. Mă privește cu ochi sticloși de pe pânză. O iubesc, o ador, o doresc cu toată ființa mea. Cu tot corpul ăsta neputincios. Am creat-o după un diavol, pe ea un înger imobil, dar acum vreau viață. Vreau să se miște și să-mi zâmbească. Să-i aud vocea caldă și să-i simt respirația blândă pe piept. O voi, o Tu, zeilor, Dumnezeule, săvârșește o minune pentru un biet îndrăgostit. Dăruiește prin puterea ta viață acestui desen. Fă-o să trăiască. Să fie viață din a mea, suflet și spirit dintr-al meu. Sunt hotărât. Nu mai pot continua așa. În sensul ăsta viața mea nu mai poate avea sens, iar existența mea trebuie să se termine. Cred cu ardoare în puterea Ta, Atotputernicule! Te implor cu lacrimi de sânge dă-mi plăcerea de a o auzi vorbind, lasă-mă măcar o data să o ating, să-i simt perfecțiunea în palme, să o sărut încet pe frunte de teamă să nu dispară, să nu se evapore. Ruga mi s-a terminat, la fel și lacrimile, la fel și viața.

SFÂRȘIT

Zi caldă de primăvară. Agitație mare pe străzile orașului. Oameni adunându-se în cerc în jurul unei pete mari, însângerate. Un tânăr a sărit de acolo de sus de la etajul trei. Fără nici un cuvânt, fără nici un semn. S-a ridicat pe pervaz, a privit o clipă în jos, apoi s-a întors cu spatele lăsându-se să cadă pe asfalt. Acum stătea nemișcat cu mulțimea de oameni în juru-i privind mirată. Þinea ochii deschiși țintind parcă geamul de la care sărise.
Și lumea se aduna din ce în ce mai multă să vadă sinucigașul...Și de pe un trepied portretul unei femei zâmbea blând... Și undeva, într-un bar o curvă râdea cu glas tare sorbind cu poftă dintr-un pahar de vin și trăgând fum după fum dintr-o țigară...Și printre oameni, o fată îmbrăcată în negru, își făcea loc cu coatele. Se apropie de mort, zâmbește palid și îi închide ochii cu o mișcare înceată. Închide apoi și ea ochii odihnindu-și capul pe pieptul său nemișcat. Îl iubise, dar nu avusese niciodată curaj...





SFÂRȘIT