agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Venus and Adonis ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-01-15 | [This text should be read in romana] | NOTÃ: Acesta este singurul scenariu de film dedicat poetului Mihail Eminescu, scris în secolul trecut È™i aprobat de Centrul Cinematografic BucureÈ™ti, care l-a achiziÈ›ionat de la autor printr-un contract oficial, semnat în anul când a fost scris (1967). ÃŽn mod firesc, după cinci decenii de la această dată, despre viaÈ›a È™i opera Luceafărului nostru, au apărut noi È™i importante informaÈ›ii care nu aveau cum să fie cunoscute atunci, ceea ce presupune că, în cazul că se va lua vreo decizie pentru realizarea vreunui film pe această temă, conÈ›inutul textului de față va suferi o serie întreagă de modificări vizibile, cu o nouă optică de prezentare, la care eventualul regizor își va pune amprenta personală prin scenariul său regizoral. Deocamdată lucrarea prezentă a fost reprodusă aici în forma ei primară, descriind viaÈ›a genialului creator pe tot parcursul ei, din copilărie până la plecarea lui în eternitate. Autorul ÃŽn loc de prefață Mihai Eminescu a constituit întotdeauna pentru noi românii un miraj irezistibil care ne-a atras pe toÈ›i de-a lungul a peste un secol - È™i nu există îndoială că aÈ™a va fi mereu până la sfârÈ™itul omenirii. Desigur, eu nu puteam face excepÈ›ie, nu mă puteam sustrage acestui miraj copleÈ™itor, iar românii au inventat chiar È™i un cuvânt definitoriu atribuit tuturor cercetătorilor vieÈ›ii È™i operei Luceafărului nostru - eminescolog, iar de aici a derivat o nouă branșă a literaturii române, o adevărată È™tiință - eminescologia. Pentru că sunt unul dintre cei care au pictat mai multe portrete ale lui Mihai Eminescu, care i-am sculptat chipul lucrându-i două busturi È™i care am scris despre el trei cărÈ›i, una din cunoÈ™tinÈ›ele mele mi-a reproÈ™at, aproape cu un ton maliÈ›ios, că personalitatea marelui nostru geniu nu ar fi pentru mine decât o stranie ,,obsesie maniacalăâ€. Mărturisesc aici sincer că - dacă ar fi să-mi numesc adevăratele mele pasiuni sau, dacă vreÈ›i, numiÈ›i-le chiar obsesii, - atunci ele sunt cu totul altele: astronomia, muzica, filosofia, artele plastice, limbile străine, studiul naturii, al religiei creÈ™tine, călătoriile pe mapamond, iar ca profesor de istorie, desigur, istoria, È™i nicidecum Eminescu, pe care îl iubesc cum trebuie să-l iubească oricare din noi. ÃŽn primul rând nimeni nu poate contesta că Eminescu este un mare geniu, un creator excepÈ›ional în domenii multiple. Desigur, România a excelat È™i prin alte personalități geniale, dar nu se poate spune că de-a lungul istoriei noastre am avut un geniu mai mare decât Eminescu. Când zicem cuvântul geniu în limba română, fiecare ne gândim aproape spontan la chipul lui Eminescu. Știind că marele poet reprezintă pentru toÈ›i conaÈ›ionalii mei simbolul absolut al românismului, că el este părintele de drept al limbii române moderne (din păcate, nu toÈ›i românii cunosc acest lucru), cel mai mare scriitor al neamului nostru, cel mai mare jurnalist român, unul din cei mai mari poeÈ›i ai lumii, ancorat pe un solid fundament filosofic, piscul cel mai înalt al genialității noastre creatoare, È™tiind toate acestea, am considerat totdeauna de datoria mea să mă alătur sutelor de români È™i străini care au făcut ceva pentru perpetuarea memoriei scriitorului nostru naÈ›ional. Sunt convins că am realizat foarte puÈ›in în acest sens È™i în nici un caz nu mă pot alătura marilor noÈ™tri eminescologi veritabili care au adus contribuÈ›ii fundamentale la cercetarea vieÈ›ii È™i operei geniului nostru naÈ›ional. Ei sunt George Călinescu, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, P. Constantinescu, Augustin Z.N. Pop, C. Noica, D. MurăraÈ™u, M. Dragomirescu, Ion CreÈ›u, D. Caracostea, Vl. Streinu, Liviu Rusu, Ion NegoiÈ›escu, G. C. Nicolescu, Ion Dumitrescu, E. Papu, George Munteanu, Șt. Augustin DoinaÈ™, Șt. Cazimir, Zoe Dumitrescu-BuÈ™ulenga, medicul Ion Nica È™.a. Și nici măcar nu mă pot adăuga în umbra altor distinÈ™i cercetători străini care au scris despre Eminescu: Carlo Tagliavini, Ramiro Ortiz, Rosa del Conte, Umberto Cianciolo, Gino Lupi, Alain Guillermou, B.-A. Taladoire, Pierre de Boisdeffre, Fr. Lang, Lajos Galdi, Kakassy Endre, I. A, Kojevnikov, americanul E. D. Tappe, indianca Amita Bhose, o mare savantă care a învățat româneÈ™te numai să-l poată traduce pe Eminescu, susÈ›inând È™i o teză de doctorat despre Eminescu È™. a., ca să nu mai vorbim de distinÈ™ii traducători ai poetului nostru în diferite limbi străine - în engleză: P. Grimm, E. Sylvia Pankhurst (ale cărei traduceri au fost lăudate de George Bernard Show care-l aprecia foarte mult pe marele nostru romantic); în germană: Konrad Richter, Wolf Aichelburg, M. W. Schroff; în spaniolă: Maria Teresa Leon È™i Rafael Alberti; în rusă: Anna Ahmatova, Iurii Kojevnikov, D. Samoilov, N. Verjeiskaia; în maghiară: Franyo Zoltan; în chineză: Go Mo-jo, în hindi È™i urdu (limbile de stat ale Indiei) Amita Bhose - È™i în multe alte limbi. Pentru că Eminescu a fost tradus, practic, în toate marile limbi de circulaÈ›ie ale lumii È™i numai în străinătate au fost tipărite mii de pagini închinate lui, toate enciclopediile de pe glob, din toate țările, fără excepÈ›ie, incluzându-l. Ar putea oare vreun român să nu se mândrească cu aÈ™a ceva È™i să nu vibreze la atâtea impunătoare ecouri? Iată pentru ce fiecare din noi trebuie să devenim... obsedaÈ›i de Eminescu. Sub dictatura comunistă opera geniului nostru naÈ›ional a fost editată numai în proporÈ›ie de aprox. 30,, din cantitatea manuscriselor lăsate de autor (42 de caiete groase, peste 15.000 de pagini, conÈ›inând poezii, poeme, nuvele, un roman, piese de teatru, articole de presă, traduceri, note filosofice, scrise numai până la vârsta de 33 de ani, deoarce, după declanÈ™area bolii, Eminescu a scris foarte puÈ›in), restul paginilor acestui titan fiind interzise din motive politice, situaÈ›ie unică în istoria literaturii universale. Bunăoară, amintesc doar cazul a câtorva profesori de literatură arestaÈ›i, bătuÈ›i È™i închiÈ™i de securitate numai pentru motivul că au citit elevilor sau doar pentru că au amintit în treacăt poezia eminesciană antimoscovită ,,Doina†(unul dintre ei ei este însuÈ™i profesorul meu de limba română, A. Neagoie, de la ,,Liceul Sf. Petru È™i Pavel†din PloieÈ™ti, arestat È™i maritirizat în închisorile securității). Personal, mă enumăr printre cei ce pot depune mărturie că, în anii ‘50 ai lungii terori comuniste, ediÈ›ii întregi ale operei lui Eminescu, zeci de mii de cărÈ›i, au fost aruncate la maculatură pentru a fi topite la fabricile de hârtie din Letea, BuÈ™teni ori Scăieni, neexistând alt motiv decât faptul că în acele cărÈ›i era reprodusă faimoasa ,,Doină†ori din cauza prefeÈ›elor. Ce epocă cumplită! Ce multe autodafe-uri criminale! ÃŽmi amintesc cum, alături de alÈ›i copii de È™coală de vârsta mea, mă strecuram în vagoanele ce cărau maculatură la fabrica de mucava de la Scăieni È™i, cum, mituind pe paznici ori ,,furând†din vagoanele de marfă pline cu comori inestimabile de cărÈ›i rarissime, mi-am procurat din acele vagoane ediÈ›ii deosebit de frumoase ale operei lui Eminescu, biblii È™i alte tipărituri religioase ori beletristice cu care îmi încropisem o bibliotecă de invidiat pentru vremea aceea. Fabrica de mucava de la Scăieni a fost, timp de aproape o jumătate de veac, unul din cele mai mari ,,abatoare†de cărÈ›i extrem de preÈ›ioase cu care s-ar fi umplut până la refuz rafturile tuturor bibliotecilor din È›ară È™i, în mod semnificativ, la descărcatul vagoanelor, erau folosiÈ›i numai lucrători analfabeÈ›i. Vagoanele veneau zilnic din toată È›ara, ca urmare a epurării tuturor bibliotecilor de stat ori ale bibliotecilor particulare din casele confiscate de regimul comunist. Pierderile cauzate culturii româneÈ™ti sunt inestimabile. ÃŽn timp ce comuniÈ™tii interpretau, într-un mod stupid, semnificaÈ›ia operei eminesciene, pe care o cenzurau cu neruÈ™inare, ei aplicau chinurile cele mai aprige colonelului rez. Gheorghe Eminescu, nepotul de frate al marelui poet (fiul lui Matei Eminescu), condamnându-l la închisoare pentru simplul motiv că susÈ›inuse ideile ilustrului său unchi. Abia mai târziu, la mulÈ›i ani după ce își ispășise pedeapsa la Canal, unde a fost unul dintre puÈ›inii supravieÈ›uitori, i s-a permis, cu mari dificultăți È™i sub rigorile cenzurii, să-È™i publice excepÈ›ionala sa monografie, în două volume, închinată lui Napoleon I. Am fost unul dintre bunii amici ai nonagenarului Gh. Eminescu, plecat dintre noi - o personalitate de excepÈ›ie, un om blând, foarte inteligent È™i comunicativ, având la rândul lui un mare talent scriitoricesc - de la care am aflat noutăți inedite despre unchiul său. Ne-am vizitat reciproc, È™i îmi amintesc că în vizita pe care mi-a făcut-o acasă la Scăieni, nu i s-a îngăduit să vină decât însoÈ›it de ofiÈ›erul de securitate, ,,tovarășul†Cenușă, care avea misiunea să-l pondereze ori de câte ori unicul nepot în viață al poetului voia să părăsească subiectele pur literare trecând la cele politice. Din fericire, acel ,,înger păzitor†s-a purtat decent față de cel pe care-l însoÈ›ea È™i față de gazde, înÈ›elegându-i valoarea È™i lăsându-l să vorbească liber tot ceea ce voia să spună. ÃŽn timp ce mă aflam în Statele Unite, securitatea din PloieÈ™ti mi-a confiscat din casă caseta cu interviul luat d-lui Eminescu, alături de alte documente, (vocea regretatei mele mame, interviul luat de mine lui Petrache Lupu la Madglavid È™.a.), înapoind-o È™tearsă È™i înlocuită cu cântece comuniste ,,de masăâ€. Lipsa de respect față de cel mai mare scriitor român din toate timpurile am constatat că s-a prelungit îndelung până È™i asupra descendenÈ›ilor din familia lui (strănepoata lui Mihai Eminescu, poeta Roxana Eminescu, s-a văzut silită să emigreze în Portugalia în anii regimului ceauÈ™ist). Nici în timpul numitei revoluÈ›ii anticomuniste din preajma Crăciunului ‘89 opera lui Eminescu nu a avut prea mult noroc, dacă amintim numai simplul fapt că manuscrisul poemului ,,Luceafărul†- capodopera sa de o valoare inestimabilă - a suferit arsuri È™i deteriorări irecuperabile, alături de alte manuscrise, (scrisori originale ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici etc. care s-au transformat în cenușă în incinta Bibliotecii Universitare), ca dovadă că nu au fost bine păstrate, în seifuri invulnerabile, cum s-ar fi impus. Din păcate, la fel de lipsite de noroc pot spune că au fost È™i omagiile aduse de mine poetului nostru - scenariul de față, pe care îl public abia aici în America, după treizeci de ani de la elaborarea lui È™i, alături de el, o soartă cu mult mai tristă a avut È™i marele portret al lui Eminescu executat de mine în culori pe faÈ›ada Casei de cultură din oraÈ™ul BoldeÈ™ti-Scăieni, judeÈ›ul Prahova, unde a putut fi văzut de mii de oameni timp de 25 de ani. Acest tablou - foarte apreciat de locuitori È™i de câteva articole de presă - a fost în mod deliberat distrus în primăvara anului 1995, deci recent, sub pretextul renovării acelei clădiri, decizia luând-o un oarecare maistru Ion Soare, influenÈ›at de niÈ™te ,,sus puÈ™iâ€, ca o continuare a pedepsirii mele pentru faptul că am părăsit România aservită lui CeauÈ™escu, în 1985, ca È™i când confiscarea casei mele de la Scăieni nu ar fi fost o răzbunare suficientă. Casa mea din È›ară, o casă destul de modestă, la zidirea căreia am lucrat efectiv cu mâinile mele, trebuie să amintesc că nu mi-a fost înapoiată nici până astăzi, iar tatăl meu, un pensionar foarte în vârstă, plăteÈ™te chirie pentru propria-i locuință, după ce procesul de recuperare a locuinÈ›ei i-a fost amânat în batjocură de opt ori în ultimii doi ani. (Pe coperta cărÈ›ii de față reproduc, după originalul aflat la Scăieni, chiar tabloul ce mi-a fost distrus alături de alte lucrări de artă - picturi È™i sculpturi - create de mine acolo, portret apărut în culori, la pag. 32 în revista ,,Magazin istoricâ€, anul IX, nr. 2 (95) din februarie 1975.) Scris pe când aveam 29 de ani, scenariul ,,Geniu sublimâ€, cum spuneam, nu a fost scutit nici el de câteva avatarii dintre cele mai regretabile. După emigrarea mea È™i a familiei mele în Statele Unite, în casa noastră de la Scăieni au locuit două familii ce n-au avut niciodată nimic comun cu capitolul cultură, ele acceptând a fi conectate È™i aservite securității ceuaÈ™iste. Membrii acestor familii mi-au devastat cu sălbăticie primitivă toate lucrurile găsite în casă, furându-mi numeroase cărÈ›i din biblioteca personală, tablouri, sculpturi, obiecte de artă È™i majoritatea manuscriselor aflate de ei, ce mi-au fost ulterior fie arse, fie vândute, fie predate securității. Printre ele s-a aflat È™i manuscrisul scenariului de față ,,vândut†pe o sticlă de È›uică unor cetățeni din localitate care, după revoluÈ›ie, au binevoit să mi-l restituie (numai partea a doua, căci partea întâi s-a găsit, după multe investigaÈ›ii, la o altă persoană. ÃŽn acest sens, mulÈ›umesc familiei d-lui Romeo Petricioiu care m-a ajutat în recuperarea părÈ›ii a doua a scenariului de față.) Fără să recurg la o simplă scuză, aici trebuie să menÈ›ionez că am intrat în posesia doar a primelor variante, nefinisate, ale manuscrisului, nicidecum a variantelor definitivate, retranscrise, care È™tiu că erau mult prelucrate È™i adăugite cu noi date. Acesta este tristul adevăr, deoarece textele refăcute nu le-am mai găsit niciodată. Sustrăgătorii lor nu recunosc că le-ar fi luat, învinuindu-se unii pe alÈ›ii. ÃŽn concluzie, sunt nevoit să public acele variante ,,bruteâ€, ca să le zic aÈ™a. Din fericire, variantele finisate fuseseră deja contractate anterior cu Centrul cinematografic Buftea. Regretatul profesor universitar D. I. Suchianu, cel mai de seamă critic cinematografic pe care l-am avut noi, nu s-a arătat prea mulÈ›umit de faptul că am acceptat cu uÈ™urință semnarea contractului, atenÈ›ionându-mă că în cinematografia românească de atunci exista posibilitatea reală ca ideile scenariului meu să-mi fie furate ,,de o mafie de fabricanÈ›i ai tuturor scenariilor româneÈ™ti†(È™i dădea niÈ™te nume), care tăiau È™i spânzurau pe-acolo. Cu toate aceste rezerve îndreptățite ale lui D. I. Suchianu, Studioul cinematografic Buftea mi-a onorat scenariul cu o sumă destul de frumoasă pentru vremea aceea, pe care nu puteam să o refuz, însă în contractul pe care l-am semnat erau stipulate niÈ™te condiÈ›ii care îmi interziceau categoric, sub rigorile legii, să public scenariul, să-l modific ori să-l recontractez în altă parte. Important mi se părea însă faptul că scenariul fusese apreciat ca bun - nemaiexistând, la ora aceea, un alt scenariu de film ,,Eminescuâ€, deÈ™i eu consideram că, înainte de a ajunge pe platou, aÈ™ mai fi putut face din el o lucrare È™i mai bună, dar contractul achiziÈ›ionat de ei nu-mi permitea intervenÈ›ii ulterioare în text, mai ales că, după informaÈ›iile avute, se pusese în mod serios problema intrării lui în producÈ›ie. Mai mult decât atât, regretatul actor Emanoil PetruÈ› mi-a spus că ar fi fost bucuros să poată interpreta rolul lui Eminescu. Aceasta era È™i părerea regizorului Lucian Bratu. Pentru motivul că, după 30 de ani, nimeni nu a mai auzit despre vreo încercare serioasă de a se realiza un film biografic ,,Eminescuâ€, priorități având atunci doar filmele cu substrat ideologic comunist ori, mai recent, cele cu subiecte despre etniile conlocuitoare, aici în America am luat decizia fermă să încalc regulile rigide impuse în artă de un regim comunist, să trec peste opreliÈ™tile contractului ce l-am semnat acum trei decenii cu cinematografia română È™i să-mi public această lucrare inedită care, chiar È™i sub forma de față, va fi oricum mai de folos românilor decât dacă ar mai zăcea uitată prin cine È™tie ce alte cotloane încă 30 de ani, mai cu seamă că, după plecarea subsemnatului din È›ară, readucerea scenariului meu în discuÈ›ie devenise cu totul imposibilă. Existând deja un asemenea scenariu închinat Luceafărului poeziei româneÈ™ti, existând, aÈ™adar, textul de față publicat, el va putea în continuare stimula È™i reactualiza afectiv - presupun - nobila idee iniÈ›ială de a se concepe un film Eminescu, considerat de toÈ›i românii nu numai posibil, dar È™i foarte necesar. Scenariul meu, plus alte lucrări similare apărute ulterior, îndeplinesc într-o anumită măsură atari condiÈ›ii, rămânând în permanență puncte potenÈ›iale abordabile de plecare în această direcÈ›ie. Este, desigur, încă un motiv în plus pentru care am considerat că trebuie să nu mai È›in seamă de contractul semnat la BucureÈ™ti, deÈ™i, publicându-l, nu-l mai pot prezenta sub aspectul lui cel mai îngrijit, cum cred că fusese în final, pentru motivele arătate. De aceea, vor exista poate unele inadvertenÈ›e stânjenitoare față de care nu am întreprins prea multe modificări. Èšin să precizez că o variantă definitivă exista cu trei decenii în urmă în arhiva cinematografiei române care își avea sediul în fosta ,,Casă a Scînteii†și altă variantă în posesia d-lui Valeriu Râpeanu, cunoscutul critic literar, dar de aici din USA nu am mai putut contacta aceste surse È™i după trecerea unui timp atât de îndelungat, plin de atâtea răsturnări în multe domenii, este foarte puÈ›in probabil să mai cotrobăie cineva căutând acele manuscrise îngălbenite de vreme È™i prăfuite. ÃŽnainte de a mă apuca să scriu acest scenariu, m-am documentat pe cât a fost cu putință în condiÈ›iile acelei perioade foarte dificile, am citit tot ce se putea citi atunci despre Eminescu, apoi am pornit vitejeÈ™te pe urmele călcate de poet. Acest lucru, în virtutea pasiunii de a È™ti, l-am continuat chiar È™i după terminarea lucrării. Mai exact, am fost la IpoteÈ™ti, rămânând acolo un timp È™i pierzându-mă prin codrii CătămăreÈ™tiului, pe unde È™tiam că peregrinase È™i Mihai; am fost la BotoÈ™ani, IaÈ™i, PaÈ™cani, RădăuÈ›i, Suceava, VoroneÈ›, Putna (Mănăstirea Putna), Cheile Bicazului, Roman, ChiÈ™inău, Blaj, Alba Iulia, Tg. MureÈ™, Sibiu, BraÈ™ov, Giurgiu, GalaÈ›i, Brăila, Oradea, Arad È™.a., iar ulterior la Universitatea din Viena, unde studiase poetul, apoi la Berlin, Postdam, Budapesta, Praga, Karlsbad (Karlovy-Vary), Marienbad (Marianske Lazne), Odessa, Tiraspol, apoi traseul prin Polonia al lui Eminescu, pe unde nevoile vieÈ›ii l-au purtat etc. Tot timpul mi l-am închipuit pe erou că s-ar afla lângă mine. Am vrut să reconstitui cât mai multe din momentele reale ale complexei biografii eminesciene, intervenind cu imaginaÈ›ia mea numai acolo unde documentaÈ›ia lipsea. Totodată, m-am convins că a scrie un scenariu despre Eminescu nu este câtuÈ™i de puÈ›in o treabă uÈ™oară ori o aventură lipsită de riscuri. Trecând însă peste unele sau altele din È™irul întâmplărilor, a sosit, cred, vremea să dau aici în premieră, la lumina tiparului, prima din variantele scenariului ,,Geniu sublimâ€, care nu diferă în esență de varianta a doua, desigur mult mai cizelată È™i, foarte probabil, după câte-mi amintesc, mai închegată din punct de vedere compoziÈ›ional. Cu alte cuvinte, mă văd obligat de împrejurări să las scenariul în forma cum l-am conceput în prima lui fază, în momentele mele de inspiraÈ›ie juvenilă È™i la nivelul documentaÈ›iei de atunci, întocmai cum îl putusem înÈ›elege pe eroul numit de mine Geniu sublim. Și pretindeam că l-am înÈ›eles destul de bine, în primul rând pentru motivul că mă aflam È™i eu exact la aceeaÈ™i vârstă cu personajul pe care-l descriam. Numai că, pentru Eminescu, aceea era, evident, vârsta apogeului în lirica lui personală care devenise È™i apogeul poeziei româneÈ™ti în genere. Poate că acum, dacă aÈ™ reface radical lucrarea, aÈ™ concepe-o altfel, din cu totul alte perspective, dar în acest caz È™i ea ar deveni altă lucrare, iar eu doresc să păstrez textul aÈ™a cum l-am gândit È™i imaginat iniÈ›ial, indiferent dacă admitem sau nu că el ar suferi pe alocuri de regretabile imperfecÈ›iuni. (Singurele modificări esenÈ›iale ce mi-am permis a le face în prezenta variantă au fost: secvenÈ›a întâlnirii dintre Eminescu È™i regina Carmen-Sylva, prezentată de data aceasta în lumina întâmplărilor reale de atunci È™i nu cum se cerea ea interpretată în anii 1965-1966, precum È™i secvenÈ›ele cu opiniile lui Eminescu despre comunism ori despre apartenenÈ›a Basarabiei È™i a Bucovinei la Patria Mamă.) Din păcate, inadvertenÈ›ele sunt totdeauna greu evitabile când este vorba de un subiect atât de delicat È™i de complex precum cel de față. ÃŽn mod logic, un asemenea scenariu trebuia să respecte, pe cât era posibil, adevărul biografic, bibliografic È™i istoric, ceea ce s-a È™i încercat, cu mai mult sau mai puÈ›in succes. Oricum, am căutat să prezint un Eminescu veridic, uman, palpabil, plin de multe calități care i-au pus de fiecare dată în umbră omeneÈ™tile defecte. După cum lesne se poate constata, în prima variantă, la fel ca È™i în cea de a doua, am folosit È™i câteva elemente de scenariu regizoral, dând unele mici indicaÈ›ii de regie È™i filmare, mai puÈ›in de montaj, de intervenÈ›ii de sunet È™i de indicaÈ›ii muzicale propriu-zise ori de joc de scenă, lăsând restul concepÈ›iei artistice la discreÈ›ia absolută a virtualului regizor. Dacă scenariul va mai fi vreodată propus sau nu pentru a deveni film, rămâne de văzut. Oricum, el urmăreÈ™te aproape an de an, viaÈ›a zbuciumată a Luceafărului nostru, din frageda vârstă a copilăriei pe plaiurile de la IpoteÈ™ti, până ce Zeul poeziei noastre, după suferinÈ›e cumplite, prea puÈ›in cunoscute de noi, după un îndelung martiraj fizic È™i spiritual, a fost învins de nenoroc, secvenÈ›ele povestirii cinematografice continuând până ce acutizările etiopatologice obnubilante l-au dus la stingerea prematură în casa de sănătate ,,Caritas†a doctorului Al. ȘuÈ›u, aflată pe strada Plantelor din BucureÈ™ti. Imaginativ, cititorii acestor pagini vor avea totuÈ™i în față secvenÈ›e vii dintr-un posibil film documentar-artistic despre drama marelui nostru geniu - scenariul fiind, printre altele, o prezentare romanÈ›ată È™i relativ complexă a vieÈ›ii lui Eminescu - spre înÈ›elegerea căruia am mai făcut aici un modest pas care sper să nu rămână fără acceptabile ecouri. Cristian Petru Bălan Chicago, 15 ianuarie 1996 LISTA PERSONAJELOR, ÃŽN ORDINEA APARIÈšIILOR: SERIA I 1. Constantin Papadopol, maior medic 2. Mihăiță (Mihai Eminescu, copil de 8-9 ani) 3. Ilie Eminovici, fratele lui Mihai, 11-12 ani 4. Raluca Eminovici, mama copiilor 5. Gheorghe Eminovici, tatăl copiilor 6. Matei Eminovici, fratele cel mai mic al lui Mihai, 2 ani 7. Harieta Eminovici, surioara lui Mihai, 4 ani 8. Aglaia Eminovici, surioara lui Mihai, 6-7 ani 9. MoÈ™ Miron prisăcarul, 76-77 de ani 10. Baba Anica, soÈ›ia lui moÈ™ Miron, aprox. 70 de ani 11. Casandra-Elena, nepoÈ›ica lui moÈ™ Miron È™i a tuÈ™ei Anica, 7-8 ani. 12. Litviniuc, învățător la ,,National Hauptschule†din CernăuÈ›i 13. Costin, coleg de clasă cu Mihai 14. Klaus, coleg de clasă cu Mihai 15. Niculae Eminovici, fratele lui Mihai (13 ani) 16. Șerban Eminovici, fratele lui Mihai (15 ani) 17. Un student orator 18. Aron Pumnul 19. Gheorghe (Iorgu Eminovici), fratele lui Mihai, 14 ani 20. Ștefan Wolff, directorul liceului german din CernăuÈ›i 21. Veniamin IliuÈ›, preotul È™colii 22. Hayduk, pedagog 23. Nicolae ÈširÈ›ec (Dzierzek), birjar, gazda lui Mihai 24. Ștefanovici, coleg de gazdă cu Mihai 25. Lozinschi, coleg de gazdă cu Mihai 26. SoÈ›ia birjarului ÈširÈ›ec 27. MoÈ™ Onufri, îngrijitor la È™coală 28. AristiÈ›a Pumnul , soÈ›ia lui Aron Pumnul 29. Vyslouzil, profesor de matematică 30. Maica Fevronia, călugăriță, mătuÈ™a lui Mihai, soră cu Raluca 31. Baba Prodăneasa, vecina casei de la IpoteÈ™ti 32. Harieta, sora lui Mihai, la vârsta de 8 ani 33. AglăiÈ›a, sora lui Mihai, la vârsta de 10 ani 34. Vasile Rusu, slujitor la conacul Eminovicilor; primul argat călare 35. Al doilea argat călare 36. Al treilea argat călare 37. Victor Blanchin, profesor de limba franceză 38. Margueritte Blanchin, soÈ›ia lui Victor Blanchin 39. Mihai Eminescu, elev la 14-15 ani 40. Florian, tânăr din trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, 16-17 ani 41. Fanny Tardini, actriță 42. Alexandru Vlădicescu, actor 43. Primul țăran din IpoteÈ™ti 44. Al doilea țăran din IpoteÈ™ti 45. Al treilea țăran din IpoteÈ™ti 46. Al patrulea țăran din IpoteÈ™ti 47. Casandra-Elena, iubita lui Eminescu, 13-14 ani 48. Niculae Eminovici, fratele lui Mihai, la 18-20 de ani 49. Grigore Lazu, practicant la Tribunalul din BotoÈ™ani 50. Teodor Ștefanelli, elev È™i coleg al lui Mihai la CernăuÈ›i 51. Șahin, idem 52. Iosif Vulcan, directorul revistei ,,Familia†din Budapesta 53. Greta, secretara lui Iosif Vulcan 54. Lajos, un funcÈ›ionar maghiar din Budapesta 55. Avram Iancu (episodic) 56. Nicolae Bălcescu (episodic) 57. Horia (episodic) 58. CloÈ™ca (episodic) 59. CriÈ™an (episodic) 60. Andrei MureÈ™anu (episodic) 61. Ion Cotta, seminarist la Blaj 62. Teodor Cojocariu, coleg cu Mihai la Blaj 63. Primul Uilecan, coleg cu Mihai la Blaj 64. Al doilea Uilecan, frate cu primul, coleg cu Mihai la Blaj 65. Baciul Văsălică Bugneriu 66. Ștefan Cacoveanu, coleg cu Mihai la Seminarul din Blaj 67. Nicolae Mihu (zis Chenderi măgărariu) 68. Un profesor de limba latină 69. Un călugăr bătrân 70. Filimon Ilia, coleg cu Mihai la Blaj 71. Timotei Cipariu 72. Gheorghe BariÈ›iu 73. Nicolae DensuÈ™ianu 74. DragoÈ™, prieten comun cu Eminescu È™i DensuÈ™ianu 75. Un supraveghetor din portul Giurgiu 76. Iorgu Caragiali, actor 77. Lina Popescu, actriță 78. Elena Caragiali, soÈ›ia lui Iorgu 79. Alesandrescu Teodoreasca, actriță 80. Ecaterina Dimitreasca, actriță 81. Aneta Constantinescu, actriță 82. Costache Dimitriade, antreprenor la Teatrul NaÈ›ional din BucureÈ™ti 83. Matei Millo, actor 84. Eufrosina Popescu, actriță 85. Costache Caragiali, actor, frate cu Iorgu 86. Catinca Caragiali, prima soră a lui Costache 87. Nastasia Caragiali, a doua soră a lui Costache 88. Mihail Pascaly, actor 89. Ion Luca Caragiale, nepotul fraÈ›ilor Caragiali, 15-16 ani 90. Matilda Pascaly, actriță, sora lui Pascaly 91. Un student, membru al societății literare ,,Orientul†92. Grigore H. Grandea, folclorist, preÈ™edintele societății ,,Orientul†93. Iorgu Eminovici, fratele lui Mihai Eminescu, ofiÈ›er, 23-24 de ani 94-97. Patru tâlhari mascaÈ›i 98. Harieta, sora lui Mihai, la 15 ani 99. AglăiÈ›a, sora lui Mihai, la 17 ani 100. Mihai Eminescu, la vârsta de 19-20 de ani. ÃŽn seria a doua, din ce în ce mai maturizat. SERIA a II-a 101. Ieronim BariÈ›iu, student ardelean la Viena 102. Ioan Husanu, coleg al lui Eminescu la Universitatea din Viena 103. Ion Slavici 104. Jean, chelner austriac la cafeneaua ,,Troidl†din Viena 105. Alexandru Chibici-Râvneanu, coleg cu Mihai la Viena 106. Papa Wihl, proprietarul restaurantului vienez ,,Zu den drei Tauben†107. Toma Micheru, student È›igan la conservatorul vienez 108. Epaminonda Bucevschi, pictor 109. Un student cu chef 110. Ion Caragiani, student macedonean 111. Mamzell’ Rezi 112. Teodor Ștefanelli, acum student la Viena 113-115. Trei derbedei bătăuÈ™i 116. Eliza 117. Prietena Elizei 118. Karl, amantul Elizei 119. Un proletar orator 120. Toma Nour (episodic) 121. Poesis (episodic) 122. Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite, în exil la Viena 123. Elena Cuza, soÈ›ia lui Cuza Vodă 124. Iacob Negruzzi 125. Titu Maiorescu 126. Mite Kremnitz, scriitoare germană, cumnata lui Titu Maiorescu 127. Gavroche, copilul Parisului (episodic) 128. Ioniță Bumbac, membru al societății vieneze ,,România Jună†129. A. D. Xenopol 130. Mihail Kogălniceanu 131. Ciprian Porumbescu 132. NataliÈ›a Micheru, sora lui Toma Micheru 138. P.P. Carp 134. George Panu, membru al grupului junimist ,,Cei trei Români†135. Vasile Tassu, membru al grupului junimist „Cei trei Români†136. Alexandru Lambrior, membru al grupului junimist ,,Cei trei Români†137. Vasile Pogor, junimist 138. Anton Naum, junimist 139. Leon Negruzzi, junimist 140. N. Gane, junimist 141. Samson Bodnărescu, membru al grupului junimist ,,Caracuda†142. Miron Pompiliu, membru al grupului junimist ,,Caracuda†143. Matilda Cugler-Burlă 144. Theodor Rosetti 145. Veronica Micle 146. Șerban Eminovici, fratele lui Eminescu, la vârsta maturității 147. O bibliotecară tânără 148. B.P. Hasdeu 149. O doică/profesoară de canto, pentru cele două fetiÈ›e ale Veronicăi Micle 150. Valeria Micle, fetiÈ›a mai mare a Veronicăi Micle, apare, la început micuță, apoi la 11-12 ani 151. Virginia Micle, fetiÈ›a mai mică a Veronicăi Micle, apare la început micuță, apoi la 9-10 ani 152. Ștefan Micle, soÈ›ul Veronicăi Micle 153. Zinaida, o călugăriță tânără 154. I. M. Melik (Mirmilic), director la Institutul Academic din IaÈ™i 155. Nicolae Culianu, profesor 156. Grigore Cobălcescu, profesor 157. Petru Poni, chimist È™i profesor 158. Ștefan Vârgolici, profesor 159. Antoniade, elev la institutul de mai sus 160. V. Dimitriu, idem 161. Dimitrie Petrino, baron È™i poet, adversar al lui Eminescu 162-164. Prima, a doua È™i a treia doamnă, admiratoarele lui Petrino (vârste diferite) 165. Un căruÈ›aÈ™ 166. Un învățător din MireÈ™ti 167. Primarul din MânjeÈ™ti 168. Notarul din Șipotele 169. Un bătrân doinitor 170. Ion Creangă 171. Grigorescu, elevul lui Creangă 172. Colegul de bancă al lui Grigorescu 173-181. Al treilea....până la al nouălea elev din clasa lui Ion Creangă 182. Tinca Vartic, soÈ›ia nelegitimă a lui Creangă 183. Andrei Vizanti, deputat în parlament 184. Matei Eminovici, fratele lui Mihai Eminescu, elev la È™coala militară 185. Un prim-procuror de IaÈ™i 186. P. Stoica, judecător de instrucÈ›ie 187. Kir Amiras, proprietarul restaurantului Borta Rece 188. Vasile Conta 189. I.L. Caragiale - la 25-26 de ani; ulterior mai maturizat 190. Scipione Bădescu 191. Băiatul de la zețărie 192. Un tipograf, Ionescu 193. Ronetti-Roman, scriitor, colaborator la ziarul ,,Timpul†194. Medicul curant al lui Șt. Micle 195. Harieta Eminovici - la 22 de ani 196. Cornelia Emilian, prietena Harietei, 27-28 de ani 197. Vasile Alecsandri 198. Mircea cel Bătrân (episodic) 199. Baiazid (episodic) 200. Ștefan cel Mare (episodic) 201. Eug. Schuyler, ministrul Statelor Unite al Americii la BucureÈ™ti 202. D-ra Linda Costacopoulos, o domniÈ™oară mai vârstnică È™i milionară, prietena lui Mite Kremnitz 203. Elisabeta Carmen-Sylva, regina României 204. Cona Safta, spălătoreasa lui Mihai Eminescu 205. Alexandru Vlahuță 206. Primarul BotoÈ™anilor 207. Th. Boldur-Lățescu, prefectul jud. BotoÈ™ani 208. C. Lecca, deputat în consiliul judeÈ›ean 209. Savinescu, idem 210. Gh. ChiÈ›u, preÈ™edintele Camerei DeputaÈ›ilor 211. I.C. Brătianu, preÈ™edintele Consiliului de miniÈ™tri È™i ministru de război al României 212. Poetul Nicolae I. Pruncu 213. Poetul I. NeniÈ›escu 214. Sturdza 215. Aurelian 216. Un medic curant al lui Eminescu 217. Un comentator, crainicul filmului (vocea lui, alături de alte voci de recitatori). Alte personaje episodice: soldaÈ›i, țărani, muncitori în port, hamali, cerÈ™etori, argaÈ›i, ciobani, căruÈ›aÈ™i, elevi, învățători, studenÈ›i, institutori, profesori, tipografi, diferiÈ›i oameni din CernăuÈ›i, Viena, Berlin, Milano È™i BucureÈ™ti, măicuÈ›e de schit, actori, honvezi, comunarzi, preoÈ›i, lăutari, cârciumari, copii de toate vârstele, personaje din poveÈ™ti etc. CostumaÈ›ia adecvată celei de a doua jumătăți a secolului al nouăsprezecilea din România, Austria, Ungaria, Italia È™i Germania. AcÈ›iunea se petrece între anii 1858-1889. PREGENERIC (pe fond color sepia) ,,Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.†Mihai Eminescu IpoteÈ™ti: miezul unei nopÈ›i din iulie 1924... (Pe ecran apare scris: IPOTEȘTI, IULIE, 1924.) Casa, care a fost altădată a lui Mihai Eminescu, apare înconjurată de zeci de ostaÈ™i din Regimentul 37 infanterie BotoÈ™ani, aduÈ™i aici de moÈ™ierii criminali Constantin È™i Maria Papadopol, actualii proprietari ai moÈ™iei IpoteÈ™ti. La lumina torÈ›elor, ostaÈ™ii stau cățăraÈ›i pe acoperiÈ™ul casei poetului, scoțându-i tabla de tinichea, fărâmându-i È™indrila È™i dezgrădinând căpriorii podului piramidal. Cu mâinile la spate, Constantin Papadopol (cca. 45 de ani), îmbrăcat în uniformă militară de maior medic, supraveghează personal demolarea clădirii. Se plimbă nervos de colo-colo È™i dă indicaÈ›ii scurte arătând cu mâna ce trebuie făcut. ÃŽn ochii lui se citeÈ™te o grabă febrilă, ca È™i când ar fi conÈ™tient de actul tâlhăresc pe care-l comite. Vocea îi este acoperită de ciocănituri repetate, ascuÈ›ite È™i înfundate, de scârțâituri stridente È™i de răbufniturile bucăților de zid căzute la pământ. Jocul demonic al luminii torÈ›elor aprinse pun în evidență casa lui Eminescu aflată în proces de demolare. ÃŽncet, încet, ea se preface vizibil în ruină. Jur-împrejur, numai scări, schele improvizate. OstaÈ™ii, inconÈ™tienÈ›i de ceea ce au fost puÈ™i să facă, sunt asaltaÈ›i aproape încontinuu cu îndemnurile grăbite ale lui Papadopol. El insistă să se dea zor. Mâinile militarilor, încleÈ™tate pe târnăcoape, izbesc orbeÈ™te în paiantă È™i în cărămizi... Zidurile, fiind vechi, nu rezistă prea mult È™i se prăbuÈ™esc cu zgomot surd pe podele... Stoluri de lilieci speriaÈ›i se rotesc deasupra clădirii prin luminile tremurânde. O cucuvea fuge din crăpătura unui zid. ÃŽn sat se aud câinii lătrând. Unul latră foarte aproape È™i din ce în ce mai furios. Sătenii din IpoteÈ™ti, care de zeci de ani își descopereau capul cu pioÈ™enie ori de câte ori treceau prin faÈ›a casei poetului, dorm adânc la ceasul acesta. Când, însă, dinspre sat, răsună larma câinilor provocată de loviturile în tabla acoperiÈ™ului, peste care se suprapun muÈ™căturile târnăcopapelor în lemn È™i ziduri, locuitorii sar nedumeriÈ›i din paturi ieÈ™ind pe prispe È™i pe la porÈ›i. Capul unui bătrân cu mâna streaÈ™ină la ochi... Casa poetului, fiind în vale iar majoritatea celorlalte case rispite pe deal, țăranii văd È™i înÈ›eleg îndată nelegiuirea noilor stăpâni. Fiecare se îmbracă în pripă cu ce nimereÈ™te grăbindu-se să pornească spre locul cu pricina unde vedem că se strâng în număr din ce în ce mai mare. Sunt È™i unele femei cu copii care se agață speriaÈ›i de fustele mamelor. Femeile stau cu mâna la gură, comentând în surdină È™i miÈ™când mustrător din cap. BărbaÈ›ii, destul de numeroÈ™i, schimbă între ei priviri mânioase È™i vorbe scurte, apoi se apropie îndârjiÈ›i... Capul unui moÈ™neag pletos în ai cărui ochi încruntaÈ›i citim mustrare È™i ură. Sătenii intră în curte unul câte unul. MulÈ›i au stinghii È™i ciomege în mâini. Dintr-un grup de cinci inÈ™i care au venit până lângă prispă se aude un fluierat scurt, apoi un strigăt pe ton mucalit: - Hei, ce faceÈ›i acolo, bre faurarilor, de daramaÈ› cășili oamenilor amu la niez di noapti?! (SoldaÈ›ii tac È™i demolează de zor.) Ascultă măi ista... Ce, nu se-audi? Ian ti uiti, frățioare, să È™tii că toate cătanele istea or ramas surdi di pi timpu’ rezbelului... Măi tataie, ia staÈ›i oleacă bre! (Fluieră din nou): Băi, nepoÈ›ilor-netoÈ›ilor!.. ȘtiÈ›i voi, băi flăcăi, a cui ie casa aiasta di-o daramaÈ›? Ia strigă tu, Nichifore, la spiriduÈ™ii È™eia, că eÈ™ti mai tare-n glas... - IÈ™tia-s catanele doftorului Papadopol di la judeÈ›, È™el di-o cumparat în primavară casa lui domn’ Eminescu, spune Nichifor. (Strigând tare cu glas mânios): Di È™i-o daramaÈ› mă, tatarilor! LacaÈ™ul ista-i pentru noi bisearică! Ea-i ca o bisearică băi, nu-nțălejiÈ›i?! Șini muma voastră v-o zâs s-o daramaÈ›?! DaÈ›i-vă jos, mă - cozonacul È™i tămâia anticriÈ™tilor voÈ™tri! Deodată, ca dintr-un singur piept, se pornesc zeci de strigăte amenințătoare, proteste, fluierături È™i huiduieli: Huooo! Afară! HoÈ›ilor! TicăloÈ™ilor! DaÈ›i-vă jos! Pe ei, măă! Demolatorii, intimidaÈ›i, se opresc o clipă din lucru. Maiorul Papadopol, însoÈ›it de un caporal deÈ™irat care poartă o puÈ™că în spate, apare din umbră È™i se apropie repede de țărani arătând spre porÈ›ile curÈ›ii. - Ce vrei, dom’le? Ce vreÈ›i mă? Ce-aÈ›i văzut de-aÈ›i dat buzna cu toÈ›i aici ca la bâ1ci ca să căscaÈ›i gura? Ai? Ia să-mi ieÈ™iÈ›i îndat-afară de pe moÈ™iea me până nu pun soldaÈ›ii pe voi! Țărănoilor! Casa asta-i pe locul meu È™i fac ce vreau cu ea! S-a-nÈ›eles? Nu dau nimănui socoteală, s-a-nÈ›eles? Hai, căraÈ›i-vă imediat! Caporal, am ordonat să-i dai afară! - Știi că ne-ai È™i spăriet, zice în batjocură un bătrân cu glas mucalit. Tare mi-e că voi o s-o zbughiÈ›i mai întăi. Chiar acuÈ™! - Caporal, È›i-am spus odată să-i împingi afară pe mocârÈ›anii ăștia obraznici! repetă Papadopol. - Nu vor să iasă, dom’ maior, să trăiÈ›i! VedeÈ›i, io le zâc mereu... - V-am spus È™i vă repet: este casa me, proprietatea me, insistă Papadopol, ceva mai domol. - Ba nu-i casa matale, dom’ maior. Toată È›ara È™tie că ceea ce distrugeÈ›i aiÈ™i iesti cuibu’ È™el sfânt în cari-o trăit È™i-o copchilărit marele nostru poet Mihai Eminescu. Și ce parcă domnia ta È™tie să scrie din condei poezii aÈ™e de frumoase ca domnu’ Eminescu? Aoleu! Casa asta aparÈ›ine în primul rând întrejii țări româneÈ™ti... Domnia ta È™tiai aiasta foarte bini, dar poate că-È›i trebuiau niscaiva cărămizi ca să faÈ™i vrio poiată la găini sau cine mai È™tie ce... - Uite, vezi? Ai È™i ghicit! Asta e: dintr-o casă de poet eu vreau să fac o poiată! Acum e clar? Hai, È™i-acum căraÈ›i-vă cu toÈ›ii! Un bătrân: - E prea di tot, domnule Papadopol! IpoteÈ™tiul nostru doar cu casa aiasta se mai mândre. Că di câti uori trieÈ™eam pi lângă dânsa, ne pătrundia iubirea ce-o pastrăm marelui scriitoriu ce s-o născut iaca chiar aiÈ™i. LăsaÈ›i-o, domnule doftor... Vă rog eu, un țăran bătrân... O femeie: - ÃŽi tari mari pacat, boierule, s-o batjocoriÈ›i taman dumniavoastră cari de! vă pritindeÈ›i a fi un intelectual di frunti al judeÈ›ului BotoÈ™eni! Dacă nu ne ascultaÈ›i, apăi mâini să È™tiÈ›i c-o să faÈ™em cu toÈ›ii plânjere scrisă la domnu’ priefect, să vedem dumnialui È™e-a zâși... Maiorul le strigă ceva înfuriat celor care vorbiseră, în timp ce escorta lui scoate amenințător arma. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, un pumn solid, venit nu se È™tie de unde îl dă peste cap pe bietul căprar care-È™i pierde cumpătul È™i boneta. Țăranii îi smulg arma È™i i-o dă înapoi fără gloanÈ›e. Caporalul primeÈ™te un picior în spate È™i, înspăimântat, își ridică cu iuÈ›eală boneta de jos È™tergând-o puÈ›in de praf È™i rupând-o apoi la fugă. Sătenii râd. Maiorul Papadopol, rămas singur, dă înapoi speriat È™i, întorcându-se brusc, intuieÈ™te pericolul. ÃŽÈ™i iuÈ›eÈ™te paÈ™ii înjurând. ÃŽn urma lui răsuna o salvă de huiduieli care sunt însoÈ›ite de o ploaie de pietre ce-È™i fixează tirul în momentele următoare numai asupra soldaÈ›ilor. AceÈ™tia sar buimăciÈ›i de pe ziduri, ferindu-se de pietre È™i aleregând dezorientaÈ›i care încotro. Un țăran apucă o torță aprinsă È™i azvârle cu ea după cătane.. - Huooo! strigă din nou cu toÈ›ii. Un ultim huiduit. Se aud roÈ›ile unei trăsuri care se depărtează. Papadopol fuge huiduit de toată lumea. FeÈ›ele țăranilor amenințând cu pumnii È™i huiduind înfuriaÈ›i în urma trăsurii. AlÈ›ii încă mai caută pietre pe jos... Furia țăranilor capătă aliura unei răscoale populare. Câinii de la casele vecinilor latră parcă È™i mai desperaÈ›i. Curtea È™i strada sunt acum pline de foarte multă lume agitată care comentează cu îndârjire cele întâmplate. La lumina torÈ›elor din mâinile sătenilor È™i a unui foc de lângă zidul din dreapta prispei, oamenii privesc cu toÈ›ii crispaÈ›i la ceea ce a mai rămas din casă: zidul exterior din lungul clădirii, interiorul despărÈ›itor dintre fosta cameră a căminarului, alături de cămara de altă dată a copiilor, precum È™i zidul exterior din dreapta clădirii sprijinit pe un stâlp proptit acolo din anii trecuÈ›i de către sătenii credincioÈ™i marii amintiri a poetului. Lumea priveÈ™te la ruini cu tristeÈ›e, ca la agonia unui muribund. Unii fluieră a pagubă iar alÈ›ii dau cu amărăciune din cap. Câinii toÈ›i s-au potolit. FeÈ›ele celor din jur sunt luminate de tremurăturile focului făcut È™i părăsit de soldaÈ›i lângă zidul din dreapta. Lumina flăcărilor se reflectă pe clopotniÈ›a din apropierea casei dărâmate. Se aud trozniturile È™indrilelor umezide arzând - de fapt singurele zgomote care mai tulbură liniÈ™tea grea ce se lăsase. Capetele acoperite se descoperă È™i se pleacă uÈ™or. Un lung È™i trist moment de tăcere absolută. Deodată, zidul mare, al cărui stâlp fusese slăbit de ostaÈ™ii lui Papadopol, se prăbuÈ™eÈ™te singur într-un geamăt surd peste foc, (fond muzical crescendo) până aproape de picioarele oamenilor care tresar brusc È™i se feresc cu strigăte. Totul se transformă într-un nor de praf gros amestecat cu fum. Focul este acoperit brusc când este lovit de zidul căzut peste flăcările lui, topindu-se într-un vârtej mare de scântei care persistă răsucindu-se pretutindeni prin aer fără să se stingă imediat. Roiurile de scântei dispar încet, încet. TorÈ›ele de asemenea se sting. PrăbuÈ™irea este prelungită în ecouri sonore ca niÈ™te vaiete, ca È™i când ecourile (subliniate de fondul muzical) ar fi preluate de sufletele omeneÈ™ti aflate acolo. (Aici se termină pelicula în alb-negru sau în sepia È™i se continuă în peliculă color de mare sensi- bilitate, impusă de subiectul filmului.) * * * Pe acest fundal întunecos, de praf, fum È™i scântei învârtoÈ™ite, izbucneÈ™te ca într-o explozie de lumini colorate, imaginea retrospectivă a casei aproape noi ridicată de căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Pe lângă zidurile pereÈ›ilor, o mulÈ›ime de trandafiri urcători înfloriÈ›i, albi È™i roÈ™ii, agățaÈ›i chiar pe stâlpii din față ai tindei care imită un fronton grec. De o parte È™i de alta a largului pridvor, doi tei mari, de asemenea înfloriÈ›i, se leagănă în vânt plini de zumzetul albinelor. ÃŽn faÈ›a casei numai flori de toate culorile, peste care zborul albinelor se încruciÈ™ează cu cel al fluturilor... Aerul este plin de mireasma îmbătătoare a florilor. Este o minunată dimineață însorită la început de vară È™i se aud cântecele păsărilor, cântecul greierilor È™i al cosaÈ™ilor. Un cocoÈ™ bate din aripi È™i cântă ,,cucurigu!†Din pădurea învecinată răsună cântecul cucului, al pupezei, al privighetorilor, al grangurilor È™i al mierlelor. Sub grinzile casei - cuiburi de rândunici care ciripesc È™i aleargă prin aer într-un neobosit du-te-vino. Pe vârful casei un cuib de berze È™i o barză care veghează stând într-un picior lângă cuib unde cloceÈ™te perechea ei. ÃŽn ferestrele zăbrelite ale locuinÈ›ei, printre perdele albe, râd muÈ™catele din ghivece... Un frumos câine ciobănesc, destul de mare, - Șoltuz - stă pe prispa casei parcă meditând cu limba scoasă È™i neluând în seamă o pisică frumoasă care doarme fericită lângă stâlpul din dreapta tindei. ÃŽn faÈ›a prispei, aÈ™ezată pe un scaun, Raluca Eminovici, mama lui Mihai, stă È™i împleteÈ™te ceva cu undrelele. Curtea este plină de vegetaÈ›ie elegant plantată. Atmosferă de calm îmbietor, de pace È™i fericire. Simultan cu apariÈ›ia acestui tablou minunat colorat, răsuna solemn - în surdină, apoi din ce în ce mai tare - acordurile polifonice ale corului È™i orchestrei care cântă melodia ,,Când amintirileâ€, compusă de Vasile Popovici, pe versurile poetului: ...Deasupra casei tale ies Și azi aceleaÈ™i stele, Ce-au luminat atât de des ÃŽnduioșării mele... De la acest punct, începe genericul filmului: GENIU SUBLIM (MIHAI EMINESCU) - Seria I - Comentariul crainicului filmului pe fond muzical: ,,AÈ™a arăta, cu mulÈ›i ani în urmă, casa care a adăpostit primele bucurii È™i visuri de aur ale unui copil minunat È™i vioi, Mihai Eminescu, fiu al acestor locuri îmbrăcate în hlamida verde a pădurilor seculare. Casa lui Eminescu era o construcÈ›ie originală, puÈ›in obiÈ™nuită prin cătunele sărace ale Bucovinei de atunci. Iată È™i satul IpoteÈ™ti - panaromare largă asupra satului -, atât de mult iubit de poetul dornic să-i revadă, după lungi despărÈ›iri È™i întortochiate peregrinări, pârâul, codrul È™i colibele-i umile ce respirau visări misterioase...†(Aici se opreÈ™te glasul crainicului, după care se aude glasul poetului recitând, tot pe fond muzical, cu o voce dulce, nostalgică, plină de multă blândeÈ›e, câteva versuri din poezia-i ,,Din străinătateâ€): AÈ™ vrea să văd acuma natala mea vâlcioară, Scăldată în cristalul pârâului de-argint, Să văd ce eu atâta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint; Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, liniÈ™tiri, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice È™optiri. AÈ™ vrea să am o casă tăcută, mitutică, ÃŽn valea mea natală ce undula în flori, Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică, Pierzându-È™i a sa frunte în negură È™i nori. Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile È™i albe le-a È›esut, Ce auzi odată copila-mi murmurare, Ce jocurile-mi june, zburarea mi-a văzut... Din nou glasul crainicului, pe alt fond muzical: ,,...Mihai venise pe lume în ziua de 15 ianuarie 1850, probabil chiar în această casă, după opinia criticului Titu Maiorescu - dar mai sigur la BotoÈ™ani - È™i mult timp nu se va deosebi cu nimic de ceilalÈ›i copii ai satului... Era fiul căminarului Gheorghe Eminovici È™i al Ralucăi Eminovici, născută JuraÈ™cu, părinÈ›i destoinici È™i inteligenÈ›i, cu o oarecare stare materială, dar cu o casă plină de copii, dintre care Mihai fusese al È™aptelea născut, urmat de încă alÈ›i patru fraÈ›i È™i surori. Cine oare ar fi putut bănui vreodată că acest băieÈ›el zglobiu din fire, jucăuÈ™ È™i năzdrăvan, care băgase spaimă în toate păsările din ogradă prin jocurile lui voioase, va deveni mai târziu cel mai de seamă poet al românilor? Fratele său mai mare, Ilie, îi È›inea hangul la orice joacă, în timp ce credinciosul Șoltuz nu se lăsa nici el mai prejos...†PARTEA ÃŽNTÂI: COPILÃRIA Unde eÈ™ti, copilărie, Cu pădurea ta, cu tot? 1. Casa copilăriei (ilustraÈ›ie a comentariului) Casa descrisă are în apropierea ei odăi pentru angajaÈ›i È™i slugi, È™oproane È™i hambare solide, È›inându-se cont că aparÈ›ine unui boiernaÈ™ cu rang modest dar altminteri om foarte gospodar, Gheorghe Eminovici. ÃŽn fundul curÈ›ii, spre dreapta, se întrevede o frumoasă livadă cu pomi fructiferi È™i câțiva butuci de vie. Casa este înconjurată cu flori, verdeață È™i câțiva tei relativ tineri. Pe acoperiÈ™ - două berze albe au un cuib abia început. ÃŽn spatele casei, sub umbra a altor doi tei bătrâni, zărim clopotniÈ›a de scânduri, sprijinită cu pari lungi de jur-împrejur. Lângă clopotniță, este È™i o bisericuță din lemn nu prea înăltuță învelită cu tablă. FaÈ›ada casei rămâne în prim-plan. Ca È™i când ar fi fost strigat, câinele Șoltuz tresare, ciuleÈ™te brusc urechile, se ridică zglobiu, apoi sare peste gărduÈ›ul grădinii din față, fugind spre locul unde se aude o larmă mare printre păsările care aleargă cotcodăcind speriate. Pisica de asemenea se sperie È™i fuge din locul unde dormea. 2. Curtea părintească Trecând vijelie printr-un cârd de găini, de curci, de raÈ›e È™i de gâște cu bobocei măricei care toate se împrăștie speriate, doi copii foarte vioi râd È™i se joacă de-a alergatea È™i de-a soldaÈ›ii prin curte. NiÈ™te slugi se opresc o clipă din treaba lor È™i îi privesc zâmbind cu îngăduință. Primul, cel mai mare, Ilie, un băieÈ›andru de vreo zece-unsprezece ani, blond, înalt, vesel, având ochii albaÈ™tri, se cocoață pe scara rezemată de un stog voluminos de fân lângă care se află o grămadă ceva mai mică smulsă din vârful clăii în scopul vădit de a se putea sări pe ea. Sare din vârful stogului pe claia cea mică È™i fuge. Cel mai mic, Mihăiță, fratele lui, un copil foarte drăguÈ› - păr scurt È™i negru ca al corbului, faÈ›a de un brun-alb, ochii ceva intermediar între negru È™i căprui, în a căror privire blândă se citeÈ™te ceva misterios - urmăreÈ™te miÈ™cările celuilalt È™i râde întruna plin de nestăpânită voioÈ™ie. Pe cap poartă un coif de hârtie. CumpăneÈ™te puÈ›in, apoi aleargă cât poate de tare după fratele său, urmat de Șoltuz care latră vesel È™i gălăgios participând È™i el din plin la jocul zgomotos al copiilor. ÃŽn mână, Mihăiță È›ine o sabie de lemn cu care È™arjează în vânt. Copiii râd întruna fericiÈ›i. Când Ilie, ajunge din nou în vârful clăii, pune mâinile la gură imitând o trompetă. Mihăiță îi răspunde la fel, apoi se urcă îndată după el pe È™ură È™i se face că loveÈ™te cu sabia în Ilie care moare de râs, apărându-se la rândul lui cu un È™omoiog dens de paie pe care le aruncă spre atacator. Coiful de hârtie de pe capul lui Mihai zboară în vânt, probabil atins de celălalt. Gestul îl înfurie oarecum pe cel mic care plonjează prin surprindere È™i-l plachează deodată pe fratele său de picioare. ÃŽi vedem cum se rostogolesc amândoi din vârful clăii pe paiele de jos, dispărând îngropaÈ›i până la gât. De îndată, peste ei se aruncă Șoltuz, bucuros că are cu cine se juca. Câinele îl apucă pe Mihai cu dinÈ›ii de cămașă, trăgând puternic de ea gata să o rupă. Copilul strigă de câteva ori: - Șoltuz, astâmpără-te! Șoltuz, lasă-mă-n pace È™i du-te la Iliuță È™i mănâncă-l că este mai mare... Câinele, parcă înÈ›elegând, lasă cămaÈ™a lui Mihai È™i trage acum cu dinÈ›ii de cămaÈ™a lui Ilie peste care se trânteÈ™te È™i frățiorul său. Ilie ridică mâinile în gălgâieturi de râs È™i strigă: - Gata, mă predau! Dar asta nu-i drept, fiindcă voi sunteÈ›i doi contra unul... Gâdilat de Mihai, cel de sub el face un mic efort, se scoală repede È™i o rupe la fugă spre livada cu pomi din spatele casei, urmărit de câine È™i de frățiorul său. Ajuns între pomi, face semne cu o batistă albă legată în vârful unui băț că se predă fără condiÈ›ii. 3. ÃŽn livada de lângă casă Chipul lui Ilie apare dintr-o dată crispat de atenÈ›ie. Șoltuz se opreÈ™te lângă el È™i priveÈ™te la fel de atent într-un punct fix pornindu-se într-o salvă de lătrături asurzitoare È™i râcâind nervos pământul cu picioarele din spate. Lângă tulpina unui nuc, Șoltuz zărise un È™arpe de casă în care Ilie intenÈ›iona să dea cu bățul. Mihăiță, sosit chiar în acel moment, îl opreÈ™te la timp È›ipând: - Stai aÈ™e, frățioare, nu-l omorî! Nu-l omorî! Căci, È™tii ceva? Șerpele ista s-ar putea să fie chiar voinicul din poveste blestemat de vrăjitoare să rămână È™erpe până ce-l va izbăvi Făt-frumos din vrajă. Uite, săracul, ce ochi triÈ™ti are... - Nu prea mi se par triÈ™ti, ci mai degrabă È™ireÈ›i È™i răi! Tu chiar mai crezi în basmele astea de adormit copiii? Mihăiță, acum te-ai făcut băiet mare, iar È™arpele ce-l vezi aici nu-i decât È™arpe ca toÈ›i È™erpii È™i n-o să devină el om câtu-i hăul! - Ba eu cred, căci sunt copil È™i pentru copii toate basmele frumoase trebuie să fie adevărate! Mihai încearcă să pună mâna pe el, dar reptila se fereÈ™te printr-o zvârcolire, iar băiatul își retrage instinctiv mâna cu iuÈ›eală. Șoltuz latră în continuare de te asurzeÈ™te, însă Ilie strigă amenințător la el: - Ho! Dar mai taci odată, Șoltuz, ce-ai înnebunit? Că ne-ai spart urechile... Și ce n-ai mai vâzut È™arpe? Gata, joaca s-a terminat. Acum haida, marÈ™! Pleacă de-aici! Te rog frumos, treci la coteÈ›! Câinele se potoleÈ™te È™i se retrage ceva mai încolo, dar nu la coteÈ›, ci sub umbra nucului È™i se culcă resemnat în iarbă. Atunci Ilie, ca să-È™i dovedească bărbăția È™i curajul, înhață repede È™arpele de gât È™i ridică triumfător mâna în sus. Șarpele i se încolăceÈ™te pe mână scoțând mereu limbuÈ›a bifurcată, în timp ce Mihai capătă curaj È™i începe să-i mângâie solzii strălucind în culori metalice, după care îl gâdilă sub gușă cu două degete: gâdi, gâdi... Ilie bagă È™arpele într-o scorbură a nucului È™i-i astupă intrarea cu un È™omoiog mare de iarbă. Mihăiță scoate È™omoiogul È™i-l lasă jos lângă tulpină, după care aduce un pumn de prune verzi pe care le vâră în scorbură, punând mănunchiul de iarbă la loc. - Poate i-o fi foame... Ce zici? Nu-i aÈ™a, Ilie, că È™erpilor le plac prunele? - Da, dar numai dacă-s făcute dulceață cu lămâie È™i scorÈ›iÈ™oare... Oari ai auzât tu vreodată, piciule, că È™erpii iÈ™tia s-ar putea îmblânzi? - Cine - È™erpii? Păi cum aÈ™a? - Uite aÈ™a bine. Ce, tu nu È™tiai? Cică în India È™erpii È™i cobrele, care-s tot niÈ™te È™erpi, dar foarte veninoÈ™i, sunt învățaÈ›i de îmblânzitori să joace după cum li se cântă dintr-un fluier. Și mai află că È™erpii, adică È™erpoaicele, fac È™i ouă, mai multe ca toate găinile, însă nu le clocesc deloc. - Păi doar nu-s păsări - sunt È™erpi! Când îmi citeai pe Robinson Crusoe, tu îmi spuneai că Robinson a îmblânzit toate lighioanele de pe insula lui. Și atunci, de ce nu a încercat să îmblânzească È™i È™erpii dacă zâci că fac atâtea ouă? - Ei, eu cred că în insula aceea nu prea se aflau È™erpi... - Uite, Iliuță, uite un cubelc mare... Ce frumos e! Cu ceilalÈ›i trei din cutie pe care-i am de la tine, am să fac un car cu patru boi È™i-i înjug să tragă la cutiuÈ›a aia mai mică... Dar parcă-ar fi mort, că nu miÈ™că... - Tu cântă-i È™i-ai să vezi cum o să iasă... - Bine, am să-i cânt. Numai să m-audă, de n-o fi surd: Melc, melc, codobelc,/ Scoate coarne boureÈ™ti... Tii, adevărat! Numa’ uite, frățioare, cum scoate coarne boureÈ™ti... Și te du la baltă,/ Și bea apă caldă... M-o auzât È™i s-o pornit să iasă... Și te du la Dunăre,/ Și bea apă tulbure... Gata, a ieÈ™it de tot, prostuÈ›ul de el! L-am păcălit. PriveÈ™te ce corniÈ›e mici È™i moi are... Iar pe fiecare din ele are-un ochiÈ™or ca un punct de argint viu... AÈ™teaptă niÈ›eluÈ™, melculeÈ›ule, să te aÈ™ez pe frunza asta mare de nuc. Uite-aÈ™a... Gata. Și-acum mai aÈ™teaptă o țâră, mititelule, că o să te punem puÈ›in la treabă. Uite, vezi? Vezi, Iliuță? Merge! Alunecă încet, încet de parc-ar pluti o lebădă de zăpadă pe-o baltă de smarald... Și în urma lui lasă o potecă de argint, presărată cu diamante aurite, care ar putea să ajungă până colo în pădurea de lângă noi, la casa zânelor... - Ia dă-mi-l puÈ›in È™i mie... - Èšine-l, dar vezi că vrea să se bage iar în căsuÈ›a lui. - Nu-i nimic. Dacă torn puÈ›ină apă pe el, îl fac să rămână afară toată ziua... Dar È™tii ceva? Eu aÈ™ vrea să te învăț cum să le faci la melcii tăi un car frumos din coji de nucă. Și-apoi - n-ai vrea? - o să-i înjugăm, legându-i pe toÈ›i cu ață, dar nu la cutiuÈ›a ta, că prea e grea pentru ei È™i nu cred c-ar putea s-o tragă. Ai o ață la tine? - N-am, dar avem destulă în casă. Mă duc s-o aduc... - Lasă, stai ici cu mine. Nu-mi trebuie chiar acum; o s-o luăm noi pe-urmă. - Și cum ai să-i legi tu pe toÈ›i? - Cum? AÈ™teaptă, c-o să vezi... - Și atunci eu o să mă dau de trei ori peste cap È™i-o să mă fac mic, mic de tot, È™i-am să mă urc în carul lucrat de tine. Și, dacă vrei, te prefaci È™i tu mic, iar pe drumul de gheață al melcilor o să ajungem până la Sfântul soare... ,,Ce căutaÈ›i la mine, fiinÈ›e pământene?†- o să zică împăratul luminii supărat. ,,Păi, am venit să ne dai o picătură din scânteierea ta, mărite soare†- le vom răspunde noi. Iar Sfântul soare o să se supere È™i mai tare È™i-o să ne arunce furios carul, o să-l azvârle cu putere, dar nu aicea jos, ci uite-acolo, sus pe cer, Iliuță, sus de tot, unde-o să rămână veÈ™nic. Și el va fi Carul Mare. Iar pe noi ne va aprinde È™i ne va arunca jos, jos pe pământ. Dar nu vom muri, căci vom fi ca niÈ™te stele căzătoare... Și vom cădea! Și vom cădea luminând mereu... Eu aÈ™ vrea să luminez ca o stea, Iliuță... Tu nu ai vrea? - Ce tot aiurezi tu acolo, ai oari fluturaÈ™i la cap? Ia haida mai bine acasă, c-a dat peste mine o foame de trei lupi... Ș-apoi ne-o făcut mama niÈ™te sărmăluÈ›e-n foi de viță de te lingi pe degete. - Bine, vin cu tine că È™i mie mi-e niÈ›eluÈ™ foame, dar am lăsat lăngă pomul cela ,,Turnu Vavilon†ce-l ridicarăm noi ieri. Ai uitat? Mihai se duce la rădăcina pomului învecinat unde avea o imitaÈ›ie a Turnului Babel, construită numai din cărÈ›i de joc. Se apleacă È™i le dărâmă, apoi le culege pe toate cu grijă È™i le È›ine în aceeaÈ™i mână în care avea melcul ce se strânsese cuminte în căsuÈ›a lui. ÃŽn timp ce copiii discutau astfel, cerul se acoperise pe nesimÈ›ite cu norii atât de trecători ai verii. Un tunet prelung, o rafală de vânt È™i primele picături îi surprind pe copii nepregătiÈ›i de ploaie. - Văleu, o venit furtuna, Iliuță. Vino-aici sub pom! Copiii se adăpostesc sub nuc. Adusă de vânt, se aude vocea duioasă a mamei: - Mihăiță mamă! Mihaaai!... Iliuță! VeniÈ›i la mama, copii, că vă murează ploaie! - Ne cheamă mama, Iliuță. Hai să dăm fuga. Amândoi odată, cu glas tare: - Veniiim acuma! - Hai È™i tu, Șoltuz, zice Mihai. - Șoltuz! strigă È™i Ilie. Na, cuÈ›u, cuÈ›u! Hai cu noi acasă. Copiii fug înapoi spre casă urmaÈ›i de prietenul lor patruped. Ploaia îi izbeÈ™te cu putere în față. 4. ÃŽnlăuntrul casei Casa are o odaie pe dreapta, cu o fereastră în față È™i două laterale - odaia destinată musafirilor È™i dulapurilor cu cărÈ›i (nu prea multe, dar vechi È™i interesante, - unele legate în piele -, cărÈ›i în limba română, franceză, germană, cărÈ›i bisericeÈ™ti scrise în cirilice). ÃŽn mijlocul odăii - o masă cu două sfeÈ™nice de metal, o călimară È™i o scrumieră, câteva scaune cu speteze înalte aÈ™ezate în jurul mesei; pe pereÈ›i unele chipuri de domnitori, pictate de Anton Zigri, un pictor german. Sus, agățat de tavan, un candelabru mare de cristal, importat de la Viena. Aceasta este odaia de lucru a tatălui copiilor. Altă odaie, unde dorm părinÈ›ii, se vede mobilată cu lucrurile aduse de Raluca Eminovici ca zestre: două paturi, două scrinuri de nuc, pe pereÈ›i tabloul Ralucăi, tânără È™i frumoasă, pictat de acelaÈ™i pictor neamÈ›. Pe un scrin se află fotografia mamei imediat după căsătorie. Pe murul dinspre răsărit - icoana ferecată în argint a Maicii Domnului, sub care arde lumina sacră a unei candele, tot din argint. Din antreul casei se intră într-o altă odaie dindărăt, o odaie lungă, aceea dinspre livadă. Este camera copiilor care are vreo patru paturi mari È™i o masă lângă fereastră. Lucrurile sunt puÈ›ine È™i sobre, care nu lasă o impresie prea grozavă. TotuÈ™i, pereÈ›ii sunt împodobiÈ›i cu scoarÈ›e naÈ›ionale frumos lucrate făcând ca odaia să nu mai pară chiar atât de nudă. Mihai È™i Ilie apar în odaia părinÈ›ilor unde o găsesc pe Raluca, mămica lor, care se trezeÈ™te dintr-o dată îmbrățiÈ™ată din două părÈ›i. Băiatul mic îi sare de gât È™i o sărută; cel mare o ia de braÈ›ul drept, alintându-se lângă ea. Mama îi sărută pe amândoi È™i îi È™terge pe față de ploaie cu o năframă curată. Mihăiță se lipeÈ™te de pieptul ei uitându-i-se blând în ochi. Observăm că seamănă puÈ›in cu mama lui care pare tânără È™i frumoasă, cu trăsăturile nobile cunoscute din fotografii, exprimând o blândeÈ›e suavă. ÃŽn colÈ›ul gurii se desluÈ™eÈ™te, abia perceptibil, un zâmbet dureros. Vocea, deÈ™i duioasă, recurge uneori la sarcasm: - Niciodată când vă chemam nu veneaÈ›ia aÈ™a de repede, iezilor. Ori v-a mânat ploaie, ori v-a răzbit foamea... - Mie nu mi-e aÈ™a de tare foame, mamă. Pot mânca mai târziu. Doar lui Iliuță îi este o foame de trei lupi. AÈ™a spunea el. Știi? Eu aÈ™ vrea mai bine să-mi termini povestea ce mi-ai început-o aseară. Ceea cu omul sărac È™i cu nuca cea fermecată. Era frumoasă dar nu mi-ai terminat-o. O mai È™tii? (Ilie pleacă de lângă ei È™i se duce în camera copiilor de unde se aud voci È™i un plânset de copil mic.) - Sigur că o mai È™tiu, dar asară n-am putut-o găta, pentru că ai văzut că o venit tată-tău cu niÈ™te veÈ™ti nu prea bune despre mătuÈ™a ta, maica Fevronia, de la schitul Agafton. (Către Ilie aflat în camera cealaltă:) Iliuță mamă, spune-i AglăiÈ›ei să-i schimbe cămășuÈ›a lui MateiaÈ™. M-ai auzit? Bine. O să vin acum la voi... Da, Mihăiță, soră-mea îi puÈ›in cam bolnavă È™i asta m-o tulburat destul, de nu È›i-am mai putut spune toată povestea. Dar dacă ai o țâră de răbdare până ce-i duc lui Iliuță È™i celorlalÈ›i de mâncare, È›i-oi spune È™i ce-o mai rămas. M-aÈ™tepÈ›i, nu-i aÈ™a? (ÃŽl sărută pe frunte.) - Te-aÈ™tept, mămică dulce. Raluca se duce la bucătărie de unde aduce o tavă mare cu un castron È™i cu mâncare alături de care se află câteva farfurii. Mihai o ajută È™i îi deschide uÈ™ile. ÃŽn camera copiilor îi vedem pe câțiva din fraÈ›ii È™i surorile lui Mihai: Aglae (6-7 ani), Harieta (4 ani) È™i Matei (2 ani). Le pune masa È™i-o ajută pe fata cea mare să-i schimbe cămășuÈ›a lui MateiaÈ™ pe care îl ia apoi în braÈ›e È™i îi dă în gură să mănânce. Ilie se aÈ™ează la masă servindu-se singur. - AglăiÈ›a, zice mama, rămâi de-i culcă tu pe Harieta È™i pe Matei È™i stai cu ei până adorm. - Bine, măicuță. N-avea nici o grijă, că È™i-aÈ™a sunt jumătate adormiÈ›i. Au obosit de-atâta plâns. Raluca revine în camera ei aÈ™ezându-se pe pat. Mihai stă pe covor jos, culcându-È™i capul în poalele mamei lui care-l mângâie întruna pe creÈ™tet zâmbind amar. - Cine È™tie ce-i în căpÈ™orul ista mic al tău, Mihăiță, că prea ai vrea să le È™tii de-odată pe toate... Nu scapă omul de tine nici în ruptul capului până nu-È›i face hatârul, mai ales când îi vorba de poveÈ™ti. Dar, în sfârÈ™it, cum îți spuneam, omul cela sărac o luat măgarul, cârja È™i nuca, amândouă fermecate, È™i s-o pornit spre casă... (Eventual, vedem basmul prinzând viaÈ›a pe ecran.) AÈ™a s-o făcut de bogat acu, de-o ajuns veste până la împăratul... Atâția bani avea el, de-o sămănat È™i-o crescut numa grâu de aur. Acu-mpăratul o auzât că are un lan de aur È™i-o trimis doi sufragii să-i deie sămânță, să samene È™i el împăratul... - Da ce-s ăia sufragii, mamă? - Ei, acolo, niÈ™te slugi care serveau la masă pe boieri... AÈ™a... Și omul nostru o zâs: să-i spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face... ÃŽmpăratul când a auzit aÈ™a, straÈ™nic s-o mâniet, È™i-o gătit oÈ™tire multă, multă să se ducă cu război asupra lui. ÃŽmpăratul, vezi bine, era în frunte, È™tii, ca ăl mai marele. (ÃŽl vedem pe Ilie dincolo, înfulecând nepăsător ceva.) Și-o venit chiar până la uÈ™a omului cu pricina È™i-o strigat să iasă afară... Acesta pune cârja sub suman È™i iese afară zâmbind pe sub mustață... Acu-mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost ruÈ™ine singur lui să se ducă el numa cu unul să se lupte. Și-o zâs: ,,Omule, arată-È›i tu întâi puterea!†,,Bine, măi împărate... Dacă-i aÈ™e, păi atunci aÈ™teaptă... Cârje-ncârjeÈ™te-te, la tot soldatul dă câte două È™i la împăratul nouâ!†Că vezi? Cârja era dumnezeiască - tot în capul lor bâcâia. (Mihai nu-È™i poate stăpâni râsul È™i strigă bătând din palme: Bine le-a făcut!). Și uite-aÈ™a, cârja o nebunit È™i pe soldaÈ›i È™i pe-mpăratul. (Mihai râde cu lacrimi). Iar împăratul ce era să mai facă, s-o întors ca vai de el, bătut măr acasă. La fel È™i armata lui. ToÈ›i bătuÈ›i măr... Ce-au căutat or găsit. Iar omul nostru o rămas în pace È™i-o trăit bine... Să dea Dumnezeu să trăiască È™i copiii mei aÈ™a... Iaca, Mihăiță, asta o fost povestea omului sărac care-o astupat borta vântului cu È™omoioguri de paie. Èši-a plăcut? - Mi-o plăcut mult, dar È™tii? Tare-aÈ™ mai vrea încă una... Te roog! - Știu, Mihăiță, tu nu te-ai sătura nici cu o sută de poveÈ™ti, însă, vezi, acuma mai am È™i alte treburi. AÈ™ vrea să mă înÈ›elegi - È™i È™tiu că tu mă-nÈ›elegi, da? - Bine, mămică, răspunde Mihăiță cu glas scăzut È™i puÈ›in cam supărat, te-nÈ›eleg, dar... - Altă dată, dacă eÈ™ti cuminte, È›i-oi mai spune È™i alte istorioare. Acum însă trebuie să mă duc puÈ›in prin curte să văd de orătănii dacă nu le-o fi stropÈ™it ploaia, c-o bătut È™i ceva piatră. ÃŽl sărută în creÈ™tetul capului pe Mihai È™i iese. Copilul rămâne în continuare rezemat cu coatele pe marginea patului zâmbind gânditor. ÃŽÈ™i È›ine capul sprijinit într-o mână È™i nu se ridică imediat. Evident, el trăieÈ™te intens cele auzite. TotuÈ™i nu va sta mult aÈ™a. Devine dintr-o dată exuberant, îl strigă pe Ilie È™i se piteÈ™te într-un sertar mare al scrinului din tindă, de unde strigă trăgându-È™i un prosop peste el: ,,cucu!â€. Ilie, fiind în temă, sare fuga de la masă. Continuă să mestece È™i se apucă imediat să-l caute, începând investigaÈ›iile cu camera părinÈ›ilor. ÃŽn timp ce urmărim cotrobăielile lui Ilie, se aude un hodorogit puternic: sertarul unde se ascunsese Mihai nu rezistă. Un perete de lemn al scrinului se crapă È™i sertarul, cu copilul ghemuit în el, se răstoarnă cu zgomot mare. Peste el cad diferite alte obiecte mărunte din care distingem niÈ™te cutii de tablă È™i o mulÈ›ime de lumânări mari, unele cu feÈ™tilele arse. Mihai are faÈ›a mânjită cu funingine. Stă pe podea È™i, uluit de pozna pe care-a făcut-o, se scarpină în cap, în locul unde probabil i-a apărut vreun cucui. După câteva secunde se dezmeticeÈ™te, clipind des din ochi, mai cu seamă atunci când, lângă nasul lui, zăreÈ™te cizmele lui taică-său. (Filmare din unghi subiectiv, de jos în sus.) Imediat ochii i se măresc de frică È™i urmăresc de la cizme până la creÈ™tet silueta masivă a lui Gheorghe Eminovici abia întors de la treburi È™i apărut ca din pământ. Acesta stă cu mâinile încruciÈ™ate È™i zâmbeÈ™te ironic. Dă din cap mormăind dispreÈ›uitor È™i sarcastic. Se vede că a sosit de undeva de departe fiindcă pare obosit. - AÈ™e-i că aveam dreptate, È™trulubaticule? Păduchele când se satură, iese în frunte È™i se-arată... Ãi fi stat tu până azi ca un păduche pi capu’ meu, dar iaca amu È›i s-o-nfundat! Din unsprezece copii cu câți m-o pricopsit Dumnezeu, hotărât lucru: tu-mi eÈ™ti È™el mai rău È™i colÈ›at. Dar È›i-o vinit vremea să-È›i fac de petrecanie, domniÈ™orule, că de bini văd că È›i s-o făcut lehamiti... Mihai se scoală încet în picioare, apropiindu-se biniÈ™or de zid, cu ochii spre ușă È™i ferindu-se să-l privească drept în ochi pe tată-său căruia îi răspunde totuÈ™i curajos: - Parcă nu spuneai tot dumneata că cu cât ai colÈ›ii mai mari, cu atât eÈ™ti mai căutat? - Haida-de! ÃŽncă mai cutezi să-mi răspunzi, răsfățatule, după ce-mi dărâmi dulapurile din casă?! Stăi că-È›i arăt ei È›ie, pui de lele! (Vrea să-i dea o palmă, dar o dă în gol, fiindcă copilul se apleacă iute în jos È™i fuge afară.) Ia te uită, domnule... Lui prâslea îi arde de filozofeală acuma! Dar decât cu un filozof ofticos mai bine un măgar sănătos! Ralucăă! Femeia vine repede de-afară cu o privire resemnată È™i întrebătoare. ÃŽn acelaÈ™i timp, uÈ™a de la camera copiilor se deschide încet È™i Matei, copilul de doi ani, iese cu Harieta de mână, ajutată de AglăiÈ›a. MateiaÈ™ suge cu demnitate dintr-un deget, iar la vederea lui Eminovici, începe să plângă. Harieta scânceÈ™te È™i ea. - Ralucă, i-aÈ›i mai întâi plodurile istea de lângă mine, că m-am săturat de atâția purcei. Vorba ceea: cine creÈ™te purcei porci va avea! Uite ici ce È›i-o făcut pruncul pe care tu-l alinÈ›i cel mai mult È™i-i cauÈ›i în corniÈ›e... Aproape că È›i-o daramat casa. Vezi că dumnealui îi acuÈ™ pi-afară È™i face pi filozoful nevinovat. Raluca, strânge lucrurile răsturnate, le pune în sertar la loc È™i merge să-i potolească pe copii. Pe MateiaÈ™ îl ia în braÈ›e È™i-l sărută. Afară a dat din nou soarele. Casa este plină de lumină. - Tare multe griji am, GheorgieÈ™, cu copiii iÈ™tia, care È™tii bine că nu-s numai ai mei. Iar dumneata numai pi drumuri È™i pi drumuri mereu... Doar Dumnezeu sfântul È™tie ce-nseamnă să fii o mamă ce-a născut unsprezece copii, pe care să-i hrăneÈ™ti, să-i îmbraci, să-i dădăceÈ™ti, să-i faci mari, fără prea mult ajutor. Și copiii, vezi bini, au È™i ei necazurile lor, mititeii. Bună oară, numai uită-te încă o dată la Harieta, căci doar tu ai fost primul care-ai văzut-o că suferă. Nu È™tiu de ce, dar iar i s-or umflat gleznele, micuÈ›a de ea, È™i doctor tu n-ai adus niciodată în casă. Oare chiar nu vezi cu câte mă zbat? (Plânge.) Dintr-odată, soÈ›ul ei schimbă tonul, îmbunându-se oleacă È™i devenind mai împăciuitor: - Ei, lasă cucoană, lasă Rălucuță soro, că È™i tu prea le cauÈ›i în coarne la toÈ›i. Adevărul e că nu vreau să avem niÈ™te copii răsfățaÈ›i. Află di la mini că pruncul trebuie mângâiet numai când doarmi... (O mângâie.) Iar dacă plânji aÈ™a toate zâlili, apăi nu-i de mirare că-ntr-o bună zi te-i îmbolnăvi È™i tu. Șine plânje pentru toată lumea orbeÈ™te. Iată însă ce voiam să-È›i spun: vezi È™i tu că Mihai s-o făcut destul de mare. O trecut de opt ani È™i n-o umblat pe la nici o È™coală, iar dacă-l vom È›ine acasă se prosteÈ™te È™i mai rău È™i se pierde, cu toate că moÈ™ popa văd că l-o chivernisit oleacă cu buchiile psaltirii È™i cu niscaiva socoteli. El spune c-o prins totul foarte iute, gata să-l È™i întreacă. Știu eu? Nu zâc: aÈ™e o fi... Și asta poate-aÈ™ fi gata s-o cred, Raliță dragă, fiindcă Mihai nu-i deloc prost, bată-l norocul, că È™i mie mi-i tare drag, dar asta n-o să-i arat eu lui în față, c-atâta mi-ar trebui. Numai că, vezi, mi se pare că băietul s-o cam stricat niÈ›eluÈ™... - O, nu... Nicidecum! Să nu spui asta, că n-ai dreptate, GheorghieÈ™. Mihai e un copil foarte plin de viață È™i foarte inteligent. Atâta tot. Ba chiar mai isteÈ› decât toÈ›i ceilalÈ›i copii ai noÈ™tri È™i cu mult mai multă vlagă decât toÈ›i! - Buun. Păi tocmai de aceea, nu-l putem lăsa nechivernisit! Că pân-acu ce-o făcut? Mai nimic! Uită-te È™i tu, încalte: el hoinăreÈ™te toati zâlile, bătând coclaurii fără nici un rost È™i pe deasupra, o cam È™i uitat de frică, fiind cel mai obraznic din toÈ›i. Dar, vezi, eu unul nu doresc ca o oaie râioasă să-mi strice toată târla. E clar? Și tocmai d-aia, zâc că peste vreo trei-patru luni o să-i fac paÈ™aportu’ pentru CernăuÈ›i, unde ne sunt È™i ceilalÈ›i copii ai noÈ™tri - Nicu, Iorgu È™i Șerban. Altfel nici că se mai poate. Că de! Numa din hoinăreală È™tii că nu se face nimeni om! - Ei, aici îți cam samănă È›ie, bărbate, că Mihăiță face tocmai după pilda pe care i-o dai. Este-o vorbă: când începe să-i iasă barba fiului tău, tu rade-È›i-o întâi pe-a ta... Asta parcă chiar tu mi-o spuseÈ™i, dacă nu mă-nÈ™el... Auzind aÈ™a ceva, soÈ›ul ei se porneÈ™te pe un râs nestăpânit, pipâindu-È™i barba castanie rotunjită cu foarfeca. Figura lui se îndulceÈ™te pe dată. AÈ™a cum apare el acum, înalt, voinic, de o putere herculeană, cu cap masiv, nas acvilin È™i ochii albaÈ™tri-verzui, Eminovici devine într-adevăr simpatic. - Ãi fi tu meÈ™teră la sucitul fusului È™i vorbelor încondeiete, dar eu È™tiu una È™i bună, Ralucă: vreu din toată inima să am băieÈ›i învățaÈ›i, înțălegi? Copii trecuÈ›i prin È™coli înalte È™i bune, È™coli care-È›i dau meserii folositoare, precum cele nemțăști. Vreau să-i văz oameni, mari, RaliÈ›o, înțălegi? Să-i văz fericiÈ›i pi la casili lor. Că eu n-am să le pot lăsa altă avere mare decât numai onoarea È™i meserii sănătoase. Zăstre să le dau... nu am. Zăstrea-i doar pentru fete. BăieÈ›ii trebuie să-nveÈ›e, aÈ™a cum am visat eu însumi să învăț, dar n-am putut. Că, la drept vorbind, eu blăstămată È™i gre slujbă am avut la Dumbrăveni, pi moÈ™ia de 200.000 di pogoane a lui Costache BalÈ™, până ce m-am împiciorogat oleacă, deÈ™i nu prea mult. Că È™tii bine: eu eram pe-acolo di toati: È™i scriitoraÈ™, È™i sulger, È™i căminar... cu zapis semnat chiar de Grigore Sturza Vodă, domnul Moldovei. E! Ce mai! Știi la fel di bini ca È™i mine toate aistea: că din paisprezeÈ™i slujbaÈ™i câți ave dumnealui, eu eram de fapt mâna lui dreaptă, iar fără mini conu Costachi nu cred că s-ar fi descurcat È™i s-ar fi dat demult la fund. Dar adevăr e că È™i el m-o iubit, Dumnezeu să-l ierte! Că di la dânsul am învățat multe, până È™i franÈ›uzăști È™i, mai târziu, È™i nemțăște. BalÈ™ mi-o fost ca un neprecupețât model, aproape ca un tată. Iar gospodăria tot ca dânsul aÈ™ vrea s-o am! - Dar de mine ai uitat, că tot greul gospodăriei cade acum mai mult pi capul meu? - Ei, lasă, lasă... È™tiu asta. Știu că È™i tu ai dreaptă dreptati, că fără tine nici n-aÈ™ fi îndrăznit să fac nimic. Dar iată că împreună tot încropirăm câte È™eva, mai ales după ce vândurăm frumoasele noastre case din BotoÈ™eni. Și-apoi di ce crezi tu că că am cumpărat IpoteÈ™tii acum opt ani de la boierul Hurmuzache, de-s dator È™i astăzi soră-ti È™i altora? Numai ca să nu-mi sară, mâini-poimâini, pruncii tăi în cap È™i să-mi È›ipe că i-am lăsat goi pe drumuri È™i muritori de foame! Decât să aud una ca asta, mai bine mor acum! Căci aici am luat locul cel mai bun ce l-am găsât, cu pământul cel mai bogat care trebuie însă zi de zi lucrat din greu, iar eu, vezi bini că nu È™ed de geaba... Dar ce È™tiu ei năcazurile mele, Ralucă! Și la urma urmelor, nu mi le È™tii nici tu! - Da, că parcă tu le È™tii pe-ale mele! - Pot zâce că le cam È™tiu È™i n-am spus că-s uÈ™oare. La drept vorbind, nici unul nu hălăduim. Numai că sătenii de-aici mă cred mare boier mare, dar, Doamne Dumnezeule, eu mi-s omul cel mai plin de datorii pe care l-am cunoscut vreodată pi lumi. Căci datoria e ca râia, Ralucă, - È™i oricum te-ai scărpina, de ea tot nu scăpi... Bunăoară, acum de unde crezi că vin? Află că am fost de-am cerut lui Gheorghe Ciofu 10 galbeni, de-am stins datoria cătră fraÈ›ii Isăcescu, megieÈ™i pe moÈ™ia noastră. Păi ce era să fac? Că omul m-o aÈ™teptat destul... Asta-am făcut. Dar mult nu cred c-am să mai pot duce aÈ™a. Tocmai de aceea, mie doar în băieÈ›i mi-i toată nădejdea bătrâneÈ›ilor. Iar băieÈ›ii mei, dacă stau să judic mai bine... E! (Dă din cap È™i din mână deznădăjduit.) - Lasă, GheorghieÈ™, nu dispera că ne-o ajuta Dumnezeu cum ne-a ajutat È™i până acum, că mare e puterea Lui. (Se închină.) Doar nu de geaba am cumpărat bisericuÈ›a zidită de Teodor MurguleÈ› aflată acum în curtea casei... SoÈ›ia căminarului, care-l ascultase plină de înÈ›elegere, lasă pe MateiaÈ™ jos din braÈ›e, dându-l în grija AglăiÈ›ei. Copiii dispar toÈ›i în camera lor. Eminovici priveÈ™te trist după fiecare copil È™i oftează cu braÈ›ele încruciÈ™ate. Raluca se aspropie tăcută, îngenunche lângă scaunul lui È™i îi trage cu greu ciubotele din picioare. Intră apoi resemnată după soÈ›ul ei în camera de lucru a acestuia. ÃŽn urma lor uÈ™a se închide. 5. ÃŽn spatele casei, lângă clopotniÈ›a de scânduri Lângă coroanele frumoase a doi tei imenÈ™i, se înalță clopotniÈ›a de formă paralelipipedică, cu aspect de porumbar. Sus, cocoÈ›at în turla clopotniÈ›ei, Mihai scoate dintr-un cuib, făcut între grinzi, o cioară care se zbate în mâinile lui cârâind amarnic. O prinsese clocind. Copilul se uită atent la un ou, îl clatină, îl miroase, îl ascultă la ureche, apoi îl pune grijuliu la loc. Mângâie capul stăncuÈ›ei cu degetul, o sărută pe creÈ™te È™i-i dă drumul, urmărindu-i zborul... Mihai coboară... Șoltuz, câinele ciobănesc, îl aÈ™teaptă jos. Copilul încalecă pe Șoltuz care face cu greu câțiva paÈ™i dar, nerezistând, se lasă la pământ trântindu-È™i călăreÈ›ul care râde. Câinele se joacă cu stăpânul lui pe care, data aceasta, îl trânteÈ™te el la pământ lingându-l È™i culcându-se peste pieptul lui. Un boboc de gâscă mic È™i uitat de Mihai într-o colivie de sârmă, unde È›ine locul unui canar, È›ipă de mama focului cerând să fie eliberat. UÈ™a i se deschide È™i băiatul se ridică repede de sub Șoltuz, aleargă la bobocul captiv, apoi îi dă drumul prin curte. Bobocul, cu o fundiță roÈ™ie la gât, aleargă dezorientat căutând cârdul de gâște care se apropie furioase. Mihai se fereÈ™te de gâscan, dar chiar atunci, o slugă, Vasile Rusu, vine È™i alungă cârdul, apoi îi aduce băiatului o bucată mare de pâine cu unt spunând că este de la coana RaliÈ›a, dar el o refuză È™i i-o dăruie slugii spunându-i: ,,Mănânc-o tu, Vasile, mie nu mi-e foameâ€. Servitorul îi mulÈ›umeÈ™te cu un ,,săru’mâna, conaÈ™ule!†6. Peste drum, în prisaca lui moÈ™ Miron Din curtea sa, Mihai trece destul de des drumul la moÈ™ Miron prisăcarul cu care se vede că este bun prieten încă mai de demult. - Bună ziua, moÈ™ Miroane! zice Mihai. Și ieri te-am căutat, dar n-ai fost acasă. MoÈ™ul, un bătrân frumos, cu mustață, cu barbă potrivită È™i cu plete lungi albe, îmbrăcat în straie lungi țărăneÈ™ti, de asemenea albe, peste care s-a încins cu un brâu lat È™i roÈ™u, să tot aibă vreo 76-78 de ani. Este foarte sfătos È™i are un glas dulce ca mierea din prisaca lui. Băiatul îl găseÈ™te în mijlocul stupilor alcătuiÈ›i din coÈ™niÈ›e (30-40 de stupi primitivi), răspândiÈ›i printre copaci, într-o frumoasă poiană cu flori parfumate È™i de toate culorile. Prin pomii cei mai apropiaÈ›i două veveriÈ›e sar din cracă în cracă alergându-se. Mihai le privise cu interes câteva clipe, apoi mai avansează câțiva paÈ™i spre locul unde se afla bătrânul. MoÈ™ Miron stă cu picioarele goale pe iarbă È™i este cu totul absorbit de treaba ce o face: descăpăceÈ™te cu un cuÈ›it mare un fagure de miere pe care-l scurge într-un vas voluminos de ceramică. Ca să lucreze nestingherit, alungă albinele cu o afumătoare improvizată. ÃŽn ciuda vârstei, el pare destul de vioi. TotuÈ™i, nu a auzit bineÈ›ea copilului care s-a apropiat până sub nasul moÈ™ului repetând salutul: - Bună ziua, moÈ™ Miroane! Nu m-ai auzit? Și ieri te-am căutat, dar n-ai fost acasă... - Aa! Mihăiță... Vin la tata moÈ™u’-ncoaÈ™i, flăcăiaÈ™... Șie vânt ti-aduÈ™i pi la mini, zmeuÈ™orule? O vinit cuconu GheorghieÈ™ di la CătămăreÈ™ti? - O venit mai de dimineață... Da’ ce tot fac acolo, moÈ™ Miroane? Și ieri am fost pe la matale dar nu erai acasă... - Iaca, eu cu muÈ™tile mele toatî zâulica. Șie să fac! Pi aÈ™iestea mi le-o dat chiar tătucu’ matale, cuconul GheorghieÈ™, să le grijesc amu patru ani È™i s-or înmulțât, mânce-le norocul. Ieri o trebuit să prind un roi care scăpase pi Dealul Budăiului... Ia numai ti uită ici (îi arată mâinile). M-or È™i înțăpat vro trii... - Sunt chiar aÈ™a de rele, moÈ™ Miroane? Parcă ziceai că ele te cunosc! - AÈ™, nu-s răli diloc, saracuÈ›ili. Da, vezi, când li iei aÈ™e, cu japca, albinele se cam năcăjesc, iar daca se-nfurii, păi ce să facă È™i ieli? Uite acuÈ™ una È™ede pi mâna me... Da’ nu-mi faÈ™i niica, vezi? Numa’ să n-o zgândări, c-apoi o pățeÈ™ti... - MoÈ™ Miroane, e-adevărat că dacă regina albinelor îți dă o aripă de-a ei, atunci când ai nevoie de ajutor, doar scoÈ›i aripa È™i ea-È›i vine îndată cu tot neamul albinelor să te-ajute? - He! He! Hee! Asta cam aÈ™a cred că este, dragul moÈ™ului... Albinele ajută totdeauna pe oameni, dacă È™i oamenii sunt buni È™i le-ajută pi ieli... Iar eu le-ajut cât pot, nu vezi? Iar dacă È›i-oi spune povestea È™eea cu aripa di albinî, poate n-ai s-o crezi, dar povestea o fost cândva, fiindcă de n-ar fi, atunÈ™i nici că s-ar mai povesti... Numai că lumea s-o înrăit È™i s-o învățat prea mândră È™i prea fudulă, de nu mai crede azi în poveÈ™ti... Di-aia nici minuni nu se prea mai întâmplă amu, în zâlili noastri. Și, Doamne, ce de mai minuni erau mai înainti! Dobitoacele vorbeau, florile cântau È™i puteai be vin până È™i di-acolo di undi cântă broasca... - Asta nu se poate! contestează Mihai. - Ba se poate, cine È™tie? Sigur că se poate, dacă se putea înainte... Dar ia spune, zmeuÈ™orul moÈ™ului: crezi tu au ba în vorbele poveÈ™tilor? - Eu cred, moÈ™ Miroane, cum să nu cred?! Cred chiar de n-or fi ele toate adevărate, fiindcă, È™tii? Mie-mi plac mult basmele È™i parcă văd tot ce aud... - Păi, dacă-i aÈ™e, numai șăzi colea ghiniÈ™or lângă tata moÈ™u È™i doar ciuleÈ™te o țâră urechile la ce-am să-È›i spun. - Iaca, È™ed. Și-acuma zi! - Eei, cică-a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; de când făcea plopÈ™orul pere È™i răchita micÈ™unele; de când se băteau urÈ™ii-n coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci È™i nouă de oca de fier È™i s-arunca în slava cerului de ne aducea poveÈ™ti... De când scria musca pe perete, Mai mincinos cine nu crede... ...Cică a fost odată, di mult, tare di mult, un împărat mare È™i o împărăteasă frumoasă - È™i voind să aibă copii, or făcut ei de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta: or căutat leacuri È™i băuturi descântate, or cetit cărÈ›i învățate, or îmblat pe la vraci È™i filozofi, ca să caute la stele È™i să le ghicească dacă or să aibă copii, dar în zadar... Când, tocmai la vreme de bătrâneÈ›e, iată că se îndură norocul È™i cu dânÈ™ii È™i dobândiră un dragalaÈ™ de copchil, de să-l vezi È™i să nu-l mai uiÈ›i. Ca matale di frumos... Și împăratul îi puse numele Aleodor... Băietul ista de ce creÈ™tea, de-aia se făcea mai plin de frumusăță È™i mai iscusât... Nu mai trecu mult È™i iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Atunci își luă pruncuÈ›ul pi genunchi È™i-i zâse: - Băietul tatei, dragul meu fecioraÈ™, iată că Dumnezeu mă cheamă din aÈ™eastă lumie... Sunt în clipa de a-mi da obÈ™tescul sfârșât... Iar eu văz de pe-acuma că tu ai s-ajunji om mare È™i de frunti... Un lucru numai am să-È›i spui: vezi tu muntele È™ela di colo? Să nu te pună vreodată pacatele să vânezi pe el, că este moÈ™ia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-È™chiop; È™i cine calcă pe moÈ™ia lui, ăla nu scapă cu una cu două nepedepsit. Dar, după ce muri tătâne-său, Aleodor, care crescuse mare de-acuma, ieÈ™ea tot mai des la vânătoare. ÃŽntr-o zi, nu È™tiu cum se făcuse, dus fiind pe gânduri, că alunecă de călcă chiar pi pamântul pocitaniei... N-apucă să facă niÈ™i zăci, douăzăci di paÈ™i, È™i numai ce se pomeni cu dânsul dinaintea lui: - ToÈ›i nelegiuÈ›ii care-mi calcă hotarul cad în robia mea, spuse Jumătate-de-om-pe-jumătate-de-iepure-È™chiop. - Mai întâi trebuie să È™tii - îi răspunse Aleodor - că din nebăgare de samă È™i fără voia mea am călcat pe coprinsul tău, È™i n-am nici un gând rău asupră-È›i. - Eu te socoteam mai viteaz, dară văz că ai gând să-È›i ceri iertăciune de la mine ca toÈ›i fricoÈ™ii. - Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu doar È›i-am spus curatul adevăr, dar dacă vrei luptă, apăi alege-È›i: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă drepată să ne luptăm... - Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu este, decât să te duci să-mi aduci aici pe fata lui VerdeÈ™ împărat. Aleodor voi să se codească oarecum, deÈ™i se È™tia vinovat. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcină pocitania È™i, neavând în cotro, plecă... Și cum mergea el la drum lung, gândindu-se È™i răzgândindu-se cum să-È™i împlinească mai bine datoria, căci, vezi, își dăduse cuvântul, iată că dete peste o albină care căzuse, sărmana, într-o băltoacă murdară. - Cruță-mi viaÈ›a, Aleodor-împărat, salvează-mă È™i eu te voi mântui pe tine de la moarte. Èšine acest pufuleÈ› din aripioara mea, iar când te vei gândi la mine, eu voi fi într-o clipită în faÈ›a ta cu tot neamul albinelor È™i te voi ajuta... Auzând Aleodor unele ca aiestea, È™i mai ales că-i zâse chiar pi numi, odată băgă mâna în apă È™i lăsă albina să se ducă în voia ei...†(Basmul este oarecum după ,,Aleodor împăratâ€, de Petre Ispirescu È™i, de asemenea, s-ar putea ilustra ca o scenă filmată intercalat în film.) ÃŽn timp ce moÈ™ Miron povesteÈ™te acestea cu un glas molcom, curgător È™i plin de farmecul unei blândeÈ›i deosebite, Mihăiță stă gânditor È™i foarte atent, numai ochi È™i urechi. Expresia feÈ›ei trebuie să arate limpede acest lucru. Un grangure È™uieră prin pomii din livada prisăcii. Alte păsări îi răspund. De altfel, glasul naturii rămâne prezent pe aproape întreaga coloană sonoră. Desigur, basmul ar mai putea fi continuat până aproape de deznodământ. Vocea lui Ilie, care-È™i strigă fratele, repetată de ecou, ne aduce din nou în curtea părintească. 7. Din nou în curtea casei părinteÈ™ti Mama, ajutată de o slugă, întinde câteva rufe pe o funie. ÃŽn jurul dânsei se află toÈ›i copiii descriÈ™i înainte, mai puÈ›in Mihai. Iliuță, care din greÈ™eală a dat o rufă udă jos, o aranjează biniÈ™or la loc, pe furiÈ™, fără să-l vadă mamă-sa, apoi, tot pe furiÈ™ o zbugheÈ™te la fugă după Mihai. Rufa era udă È™i s-a murdărit, dar AglăiÈ›a îl pârăște imediat È™i-l arată mamei cu degetul în timp ce băiatul fuge vinovat. 8. Revenim la moÈ™ Miron prisăcarul Pe moÈ™ Miron, care pe când îi spunea povestea lui Mihai, stătuse în picioare lucrând la faguri, acum îl găsim stând jos pe iarbă alături de micul lui prieten care muÈ™ca cu plăcere dintr-un fagure abia scos din È™tubei. MoÈ™ul lăsase la o parte uneltele de apicultor ca să aibă mâinile libere È™i să poată gesticula. Apucăm sfârÈ™itul poveÈ™tii cu Aleodor împărat: - ,,...Atunci Aleodor luă de soÈ›ie pe fata lui VerdeÈ™ împărat care era mai frumoasă ca o zână È™i se întoarse cu ea la împărăția lui unde făcuseră o nuntă d-alea mari împărăteÈ™ti È™i unde domni cu direptate ocrotind pe nevoiaÈ™i È™i neasuprind pe nimeni. Ei or fi domnind până în ziua de azi de n-or fi murit. Asta o fost, hăt dimult, zmeuÈ™orule. Și dacă vrei să crezi - bine, dacă nu, nu; dar eram È™i eu pi-acolo È™i căscam gura pe dinafară, căci nici pomeneală nu era să fiu È™i eu poftit înăuntru, ca țăran prost ce sunt, È™i-apăi nepoftitul scaun n-ari. Și-ncălecai pe-o È™ea È™i-È›i spusei povestea-aÈ™a; È™i-ncălecai pe-o lingură scurtă, să trăiască cel ce-ascultă...†(ÃŽl ciufuleÈ™te puÈ›in pe cap.) Ei, È›i-o plăcut? - Sigur, că mi-o plăcut, dar È™tii? Mai vreau una... Chiar atunci apare în fugă Ilie. El spune gâfâind: - Bun găsit, moÈ™ Miroane! Am venit după ăla micu’. Când îl caută cineva, numai la dumeata îl poate găsi... - Bun întâlniÈ™ul, IlieÈ™! Mihăiță îmi mai țâni È™i nii di urât; È™-apăi văd că lui îi plac poveÈ™tili meli. Baba me È™i-aÈ™a nu mi le mai ascultă di mult, nepoÈ›ica mi le È™tie pi toati, iar eu n-am cui să li mai spui... Și daca n-am cu È™ini vorbi, atunÈ™i vorbesc sângur sau cu muÈ™tile istea. Dar tu È™e mai zâci? - Pe-aci pe-acasă... Mai face tuÈ™a Anica turte d-alea dulci, cu miere? întreabă Ilie. - Pentru musafiri ca d-alde voi, sigur că faÈ™ie. Haide amu la ea să videm... - Păi haidem. MoÈ™ul se scoală bătrâneÈ™te, ajutat de copii, È™i merg tustrei spre bordeiul aflat nu departe de prisacă. 9. Bordeiul lui moÈ™ Miron Bordeiul se află lângă prisacă. ÃŽn poezia ,,Călin Nebunul†avem o descriere a lui, care ne convinge de simplitatea vieÈ›ii în care trăiau țăranii noÈ™tri în secolul trecut: o colibă mai mult dărăpănată, lipită cu lut. UÈ™a este strâmbă È™i alcătuită din scânduri aspre, unite cu doi laÈ›i. O ferestruică de-o palmă, cu bășică în loc de sticlă, aduce înăuntru o lumină gălbuie, difuză. Un pat tare cu È›oale pe care toarce un motan; deasupra o icoană afumată de o candelă aprinsă îngrădită cu busuioc È™i mentă. După ușă o cofă cu apă. Alături o bărdăcuță de lut. Două scăunele mici, lângă o laiță, È™i o măsuță scundă în faÈ›a unei vetre mari cu focul potolit. Cam acesta este tot mobilierul. De un picior al mesei stă legat un cocoÈ™. O rățuÈ™că se plimbă liberă pe jos căutând boabe. Un motan moțăie într-un cotlon. - Babă, hăi! strigă moÈ™ Miron. Dă iuti, Anică, c-o vinit fiÈ™iorii cuconului GheorghieÈ™... - BunicuÈ›o, te strigă bunicul. O venit cu copiii lui conu GheorghieÈ™, răspunde o fetiță frumuÈ™ică foc, cu codiÈ›e negre È™i cu doi ochiÈ™ori negri ca două mure, aproape de aceeaÈ™i vârstă cu Mihai, dar care, cam sperioasă, când vede că moÈ™ Miron se apropie cu cei doi băieÈ›i, își ia repede cu dânsa o păpuÈ™ică din cârpă È™i fuge îndată afară, pitindu-se după casă. Baba Anica, soÈ›ia lui moÈ™ Miron, este o femeie ca la vreo 70 de ani, dar vioaie ca argintul viu. Ea tot se învârte pe lângă foc, mestecând ceva într-un ceaun. Când se-aude strigată, iese afară plesnindu-È™i palmele de bucurie că-i revede pe copii. Este foarte primitoare, totdeauna bucuroasă de oaspeÈ›i. - Săru’ mâna, tușă Anică! spun băieÈ›ii. Bătrâna îi sărută È™i îi cheamă în bordei. - HaideÈ›i la maica’ncoa, feÈ›i frumoÈ™i... Și să nu vă spărieÈ›i di goliÈ™iunea casei, că ieri am avut o alta mai mari È™i mai frumoasâ, cu două caturi È™i poleită cu di toati, dar ni-o lovit-o o pârdalnică di vacă cu chiÈ™ioru’ di ni-o daramat-o.. - Ei, lasă babo, nu mai È™ugui È™i nu ti mai tot scoza-ntr-atâta, că băieÈ›ii or mai fost pi la tini È™i-or văzut că sărăcia este zestre bogată di la tata... Cumu-i vorba: - Sărăcie, È™i-ai cu mini?/ - M-am avut cu tat-tău bini,/ Și nu mă las niÈ™i di tini!... Dar unde-o fugit Casandra? Hei, CăsăndruÈ›o-ElenuÈ›o! Vin’ la bunicu-ncoaÈ™i, că È›i-am adus un fagure cu mieri... Dar fetiÈ›a nu se iveÈ™te. Copiii râd È™i intră veseli în casă. - MoÈ™ Miron, de ce fuge totdeauna Casandra de noi, ori de câte ori venim aici? întreabă Mihai. - Fuje acuma, câtu-i mitutică. Dar când s-o faÈ™i mari, o să fugă ea după voi. Numai s-aveÈ›i răbdare, pân-atunÈ™i... Și țâni minti ce-È›i spui io; că n-o să se mai sperie ca amu... Ș-apăi di ce nu staÈ›i jos, flăcăiaÈ™ii moÈ™ului? Mihai È™i Ilie iau loc pe-o laiță. Mihai se uită câteva momente cu ochii atenÈ›i prin jur. Motanul își piaptănă acum o ureche în colÈ›ul lui. Mihai se apropie de el, îl mângâie câteva clipe, apoi se duce repede lângă vatră, ia un cărbune È™i zugrăveÈ™te fără prea mult talent niÈ™te purceluÈ™i pe pereÈ›ii cuptorului uns cu humă. Sunt trei purceluÈ™i: doi bot în bot È™i altul schiÈ›at mai departe, stingher. Au coada sfredel È™i beÈ›e în loc de labe. Ilie vine È™i-i dă peste mână, luându-i cărbunele È™i mustrându-l. MoÈ™ul îi face semn babei să aducă niÈ™te turte, dar îl vede pe Ilie certându-È™i fratele. - Dă-i pace, bre IlieÈ™, lasă-l, taică, să zugrăvească ce-i place lui, că tot n-aveam noi podoabe È™i tablouri pe păreÈ›i. Și-apoi noroc cu voi, că purcei n-am mai văzut cam di mult pi la mini prin bordei... Baba Anica aduce o turtă mare, aburindă, pe care o rupe în două. Copiii o iau È™i mănâncă cu poftă, privegheaÈ›i de ochii blânzi ai celor doi bătrâni. Mihai ia apă cu bardaca de lut de lângă cofa de brad È™i bea ducând bardaca la gură cu amândouă mâinile. Apa îi curge pe piept. Mihai mulÈ›umeÈ™te pentru tot È™i se È™terge cu mâneca la gură, dus È™i-ntors. CăpÈ™orul fetiÈ›ei apare o clipă în dreptul uÈ™ii. Râde când îl vede pe Mihai cum bea apă. Apoi dispare iar chicotind. Mihai È™i Ilie pleacă amândoi de mână, fiind sărutaÈ›i pe rând de moÈ™ Miron È™i de baba Anica. Casandra scoate râzând din nou capul după colÈ›ul casei, dar când copiii o privesc, se piteÈ™te iar. 10. La balta din pădure Din bordeiul bătrânilor, copiii pornesc pe deal în sus spre pădure. ÃŽn mijlocul pădurii se află o baltă mare cu peÈ™ti È™i broaÈ™te. Se aude orăcăitul unui cor de broaÈ™te. Apa nu este prea adâncă. O insulă mică È™i verde, cu stuf în centrul bălÈ›ii. Mihai È™i Ilie se despoaie de tot È™i se aruncă în baltă. Sunt surprinÈ™i într-o cursă de înot spre insuliță. Mihai È™tie să înoate bine È™i È›ine ochii deschiÈ™i sub apă. (Imagine subacvatică.) PeÈ™tii nu se tem de el. ÃŽi vede ca prin ceață când îi trec pe la nas. Unui peÈ™te mai mare îi atinge uÈ™or cu mâna vârful cozii, apoi copilul iese la suprafaÈ›a râzând È™i zbenguindu-se cu fratele său. Soarele luminează puternic. NiÈ™te păsări acvatice pescuiesc fără teamă nu departe de copii. Ilie ajunge pe insulă. Imediat debarcă È™i Mihai. Zecile de broaÈ™te care străjuiau țărmul sar pe rând în apă, unele ca la o comandă. Ilie chiar prinde câteva. Nici Mihăiță nu se lasă mai prejos. Vânătoarea de broaÈ™te devine o adevărată pasiune. Prizonierii se înmulÈ›esc È™i sunt închiÈ™i într-un È›arc de lut cu borduri înalte. Alături de È›arc băieÈ›ii construiesc un castel din pământ È™i din trestie, cu turnuri de tinichea. - Mihai, fiindcă le-am declarat război broaÈ™telor, te rog să ai grijă tu de prizonierii iÈ™tia, că eu mă duc să mai prind È™i alÈ›ii. - Eu zic că-s destui, Ilie, opinează Mihăiță. - Ba nu, mai trebuie È™i mai aduc! răspunde fratele său, È™i se scufundă în baltă. Iese după puÈ›in timp È›inând în mână un broscoi imens pe care i-l întinde lui Mihai È›opăind È™i gâfâind: - Na, È›ine-l, măi, că-mi scapă... Ãsta trebuie să fie broscoiul ăl bătrân, împăratul È™i tartorul tuturor broaÈ™telor. Gata, războiul s-a terminat! Victoria este de partea noastră, Mihăiță! Uraaa! Mihai, preia ,,prizonierul†și după ce închide broscoiul în turn, dă raportul salutând milităreÈ™te pe Ilie aflat până la umeri în apă: - Să trăiÈ›i, domnule general! ÃŽmi permiteÈ›i să raportez: inamicul a fost înfrânt. N-am avut nici o pierdere; am luat 31 de prizonieri, în frunte cu însuÈ™i regele! - Èšara-È›i va fi recunoscătoare. Vei primi imerdiat o decoraÈ›ie. Stai s-o caut... Iar pentru comportarea supusă a prizonierilor, îți ordon să le dai drumul... - Ba eu mă opun: doi prizonieri au sărit peste zid. De aceea propun o pedeapsă pilduitoare pentru restul tuturor ostatecilor! - Ce pedeapsă? - Propun să-i înecăm pe toÈ›i în baltă! - Să-i înecăm? - Da, pe toÈ›i! - Bine, se aprobă. ÃŽi condamnăm pe broscoi la moarte prin înecare... Ordon: executa-rea! Și pentru că ai dat dovezi grozave de vitejie în luptă, iată aceasta îți este decoraÈ›ia ta pe care o meriÈ›i pe deplin: È›ine-o! (Ilie îi aruncă o bucată mare de mătasea broaÈ™tei vrede care i se lipeÈ™te lui Mihai drept pe piept. Bucăți din ea i se lipesc È™i pe gură, poate È™i pe ochi, în timp ce Mihai scuipă râzând È™i se spală pe față imediat). Pentru toate aceste înalte merite, din clipa de față te numesc È™i rege în miază-noapte peste toate popoarele indiene, iar ca soÈ›ie È›i-o promit pe prinÈ›esa Tlantaqu-caputli, e clar? - Nu e clar, că nu È™tiu cine mai e È™i aia! Eu n-am văzut-o niciodată... - Ai s-o vezi. E-o păpușă de lemn pe care-am să È›i-o prezent acasă ca să-i ceri mâna. - O, nu! N-o vreau. Dacă-i aÈ™a, atunci eu, drept mulÈ›umire, am s-o arunc în foc în faÈ›a ta, dar deocamdată trebuie să duc tratative de pace cu neamurile lui Oac-împărat! (Se duce È™i dă drumul broaÈ™telor care sar cu toate bucuroase în lac.) Mihai sare apoi È™i el în apă înotând spre mal în partea unde-È™i lăsase chiloÈ›ii cu care se îmbracă. De lângă o tulpină țâșneÈ™te pe neaÈ™teptate un iepure. Copilul strigă surprins: - Iepurele, Ilie! Iepurele, măăă! O rupe imediat la fugă după urechiat, dar se împiedică după primii paÈ™i rămânând cu faÈ›a în jos în iarbă privindu-l cum fuge. Aparatul insistă mult timp asupra acestei primei prăbuÈ™iri, marcând o parte din sfârÈ™itul fericit al copilăriei. Apoi imaginea se suprapune prin fondu cu următoarea... 11. Anul 1858. ,,National-Hauptschule†din CernăuÈ›i Pe ecran apare titlul: 1858 - CERNÃUÈšI, NATIONAL-HAUPTSCHULE Crainicul filmului: ,,ÃŽn 1858, Mihai va fi dus de tatăl său la CernăuÈ›i înscriindu-l la Școala greco-orientală din acel oraÈ™ românesc din nordul Bucovinei ocupat de Imperiul Habsburgic. Gheorghe Eminovici considerase că, pentru început, aceasta era cea mai bună soluÈ›ie pentru a-i pregăti copilului intrarea la viitorul gimnaziu. Drumul până la CernăuÈ›i l-au făcut cu căruÈ›a mânată de Vasile Rusu, cel mai de încredere slujitor de la conacul de la IpoteÈ™ti. Școala din CernăuÈ›i avea, evident, influenÈ›a sistemului de învățământ prusac, ca toate È™colile din Imperiul Austro-Ungar. Copilul a fost înscris direct în clasa a III-a primară È™i documentele arată că el învăța destul de bine, fiind al 15-lea între 72 de elevi. Era foarte bun la română, la religie È™i la alte obiecte, dar lasă ceva de dorit la limba germană. ÃŽl surprindem chiar la ora de germană unde învățătorul clasei, Ioan Litviniuc, îl asculta pe Mihai...†IlustraÈ›iile comentariului: Ecranul este ocupat de niÈ™te roÈ›i de căruță care se învârtesc. Doi cai puternici aleargă trăgând în viteză acel vehicol care trece peste dealuri È™i văi. (Imagini suprapuse.) Surugiul este Vasile Rusu. ÃŽn spatele lui: Mihai însoÈ›it de tatăl său, Gherghe Eminovici. CernăuÈ›i... Școala... Imaginea din clasă... - Mihai Eminovici! - Prezent! - TălmăceÈ™te acum din limba română în limba germană următoarea propoziÈ›ie: ,,BraÈ›ele noastre vor sta veÈ™nic ca un zid în jurul tronului majestății sale imperiale.†Copilul traduce fără plăcere, cu poticneli, necesitând intervenÈ›ia dascălului care încheie cu un ,,mmdaâ€. ÃŽntre timp, când Mihai era ridicat în picioare, un coleg blond È™i gras din spate îi pune pe scaunul băncii o felie de pâine cu magiun. CeilalÈ›i colegi își dau coate È™i râd pe înfundate. - Eminovici, conjugă acum verbul ,,a avea†(haben) la prezent... - Ich habe, Du hat, Er, sie, es hat.... Wie haben, Ihr habt, Sie haben... Litviniuc îl aprobă cu capul după fiecare persoană, uitând dificultățile anterioare: - Sehr gut! Acum tradu din germană în română: Aus Mehl und Wasser macht der Backer den Teig fur das tagliche Brot... Aud? - Din făină È™i apă... brutarul... face pâine... - Nu ,,pâineâ€, ci ,,aluatâ€! - ...face aluat... pentru pâinea zilnică. Din făină È™i apă brutarul face aluat pentru pâinea zilnică. Un coleg completează: - Pâinea n-o să fie bună, domn Litviniuc, c-a uitat să pună È™i maia, adică drojdie... - Tu lasă gura! Buun, Eminovici, È›i-am pus ,,vorzugâ€, ,,bineâ€, dar bagă de seamă: dacă a limba română eÈ™ti cel mai bun din clasă, de ce nu ai ambiÈ›ia să fii la fel È™i la limba germană? Acum ia loc; stai jos! Mihai zâmbeÈ™te enigmatic È™i la semnul învățătorului se aÈ™ează, ridicându-se însă imediat în picioare ca ars având felia de pâine cu magiun lipită de fundul pantalonilor. Vrea să reclame ce-a pățit, dar apoi se răzgândeÈ™te. Nu pârăște pe nimeni. Pune felia de pâine în pupitru È™i se aÈ™ează cu stoicism. Cei din jur, în primul rând cel blond È™i gras, chicotesc pe înfundate, iar Litviniuc îi liniÈ™teÈ™te fără să È™tie ce s-a întâmplat: - SilenÈ›ium, domnilor! ClopoÈ›elul sună. Litviniuc potoleÈ™te copiii care-È™i strâng grabnic cărÈ›ile, dornici să plece cât mai repede acasă. - SilenÈ›ium, am zis: pentru mâine, luaÈ›i de aici până aici... Ora se termină cu hărmălaie È™i copiii ies zburdând afară. 12. ÃŽn curtea È™colii La fântâna din curte un prieten a terminat de È™ters pantalonii lui Mihai. - Gata, Mihăiță! Acum nu se mai cunoaÈ™te. Lasă că-i arat eu lui umflatul ăla de Klaus! Ce crede el că dacă-i fiu de baron... Vrei să vii după masă la mine acasă? O să facem împreună o plimbare prin Volksgarden... Mihai, care tot timpul privise colÈ›ul unei coperte de cărÈ›i din servieta prietenului său, arată curios cu degetul spre ea È™i întreabă: - Ce carte-i asta, Costine? - Care, asta? A, e o carte de... d-alea, cum le zice? (Scoate cartea mai bine È™i citeÈ™te cu glas tare): ,,Balade adunate È™i îndreptate de Vasile Alecsandriâ€... Vezi? Sunt niÈ™te poezii populare româneÈ™ti, Mihai. Le-am luat de la tata. Nici nu È™tie că le-am luat, dar zice că sunt tare frumoase È™i că-s scrise de cel mai mare poet român. Dar ce faci, nu vii acasă? - Eu n-am nici o casă aici... Stau în gazdă la domnul profesor Aron Pumnul. Are o mulÈ›ime de cărÈ›i acolo. Și poate o are È™i pe-asta, dar n-am văzut-o încă. Mi-a promis că săptămâna viitoare îmi dă voie să mă uit printre cărÈ›ile lui. Să È™tii că È™i tata are cărÈ›i acasă, dar nu ca dânsul atât de multe... Copiii ies pe stradă. Aici - lumea împestriÈ›ată a Bucovinei. CernăuÈ›iul este un burg de provincie austriacă. PiaÈ›a Ringplatz, de formă dreptunghiulară, respira atmosfera de germanizare forÈ›ată prin care elementul autohton, românesc, răzbate foarte greu. Arta italiană din settecento predomină stilul gotic, totuÈ™i vizibil. Remarcăm arhitectura cazematei cu turn, ridicată în această piață. ÃŽn rest - acoperiÈ™uri cu È›iglă roÈ™ie peste case monotone. Străzile sunt brăzdate de chervane cu coviltir care se întâlnesc cu landouri luxoase. Vedem È™i o căruță românească cu boi pe care stăpânul lor, un țăran cu căciulă miÈ›oasă, îi mână cu ,,hăis-cea!†Pretutindeni ofiÈ›eri austrieci, țărani români, ruteni, ucrainieni, evrei cu caftane, cucoane îmbrăcate după moda occidentală etc. Multe cazărmi. Pe o stradă, în faÈ›a unei asemenea cazărmi, o gheretă vărgată în faÈ›a căreia se schimbă garda. Se aude hurdubăitul unui poÈ™talion cu È™ase cai care apare în viteză după o cotitură. Lumea se fereÈ™te, căci era gata să calce pe cineva. La un colÈ› de stradă, un cerÈ™etor român, bătrân È™i orb, stă cu mâna stângă întinsă în care È›ine o căciulă. Sub subÈ›ioara stângă se sprijină de o cârjă. Cu mâna dreaptă se închină È™i cerÈ™eÈ™te în versuri, aproape cântând: - Dă-le, Doamne, sănătate Și mi-i iartă de păcate Pe cei care-mi fac un bine Purtând grijă È™i de mine, C-am ajuns un orb bătrân Să cer milă-aici în drum... Copiii, care au mers liniÈ™tiÈ›i până în acest loc împreună, se opresc impresionaÈ›i în faÈ›a cerÈ™etorului. Mihai, mai cu seamă, îl priveÈ™te cu multă atenÈ›ie È™i compasiune. Se scotoceÈ™te prin toate buzunarele, dar nu găseÈ™te nici un ban È™i ridică cu regret de câteva ori din umeri, însă scotocind în ghiozdan, dă de un covrig pe care i-l înmânează moÈ™ului. Acesta îi mulÈ›umeÈ™te È™i muÈ™că din el cu poftă închinându-se. După câțiva paÈ™i, cei doi băieÈ›i ajung la locul despărÈ›irii. Mihai i se adresează colegului său: - Costine, È™tii ce te-aÈ™ ruga? Dar să nu te superi... - Spune, Mihai. - Ai putea să-mi împrumuÈ›i până mâine, dacă vrei, cartea aceea a ta de poezii? Mâine È›i-o aduc înapoi, neapărat... - Până mâine... cred că aÈ™ putea să È›i-o las, dar mai mult să n-o È›ii, Mihăiță, È™i să nu mi-o pierzi, că de-ar È™ti tata m-ar omorî! - Fii pe pace, că-mi place să mă È›in de cuvânt! Uite, am să merg după masă pe malul Prutului, în dumbrava de la Horecea. Acolo am s-o citesc toată... ÃŽÈ›i mulÈ›umesc mult, Costine, pentru încredere È™i nu-È›i fie frică, fiindcă n-am s-o pierd. Am toată grija. Cu bine! - Noroc bun, Mihai! Și nu uita: mâine să mi-o aduci sigur, că altfel mă omoară tata! - Èši-am promis, promis rămâne! Pe mâine. Copiii se despart. 13. Lângă dumbrava de la Horecea, pe malul Prutului DeÈ™i ne aflăm la sfârÈ™it de septembrie, toamna nu s-a grăbit să înainteze prea mult. Este destul de cald, aproape o vară târzie. Frunzele au început totuÈ™i să se îngălbenească. Unele deja cad, imprimând o atmosferă de melancolie. Este spre apusul soarelui. Cerul amurgului spre apus este splendid, încărcat cu mii de culori rubinii È™i aurii. ÃŽn față un deal înverzit pe care pasc trei turme mici de oi ce se miÈ™că alene. Se zăresc cam departe, dar se aud clar tălăngile È™i scurte fluierături. Cu ele sunt trei ciobani È™i câinii. Sub ramurile unei sălcii pletoase, îl vedem pe Mihai sorbind cu nesaÈ› din cartea împrumutată de la Costin. El citeÈ™te cu glas tare, oprindu-se din când în când meditativ È™i parcă mirat, ca să privească în depărtare. ÃŽÈ™i alternează privirile când spre dealul cu oi din stânga lui, când spre liniÈ™titul Prut care-i curge la câțiva paÈ™i înainte. Glasul lui Mihai este murmurat È™i însoÈ›it de clinchetul îndepărtat al talăngilor, de È™uieratul duios al cavalelor: - Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată, vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei... Copilul se opreÈ™te È™i priveÈ™te înfiorat de coincidenÈ›ele din preajma lui... ÃŽntr-adevăr, turmele cobor uÈ™or la vale... Lectura continuă: ... Unu-i moldovean, Unu-i ungurean Și altu-i vrâncean... Mihai priveÈ™te cu entuziasm spre cei trei ciobani. CiteÈ™te mai departe: ... Iar cel ungurean Și cu cel vrâncean Mări se vorbiră Și se sfătuiră Pe la-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovean... Se opreÈ™te iar È™i se uită spre apusul soarelui. NiÈ™te păsări ciripesc în salcia de deasupra sa. Mihai reia lectura cu glas tare. Când ajunge la episodul în care ,,oiÈ›a bârsană†se apropie de baciul moldovean ca să-i denunÈ›e pe răufăcători, copilul priveÈ™te din nou spre turme... ÃŽntr-adevăr, o oiță este mai aproape de unul din ciobanii care pare mai izolat de ceilalÈ›i. (Oaia îi mănâncă ceva din mână.) Balada poate fi citită în felul acesta în întregime. Mihai scoate din ghiozdan o foaie de hârtie È™i un creion, apoi se gândeÈ™te un timp după care scrie È™i el ceva. ÃŽncet, încet se înserează. Soarele apune. ÃŽn locul lui se vede clar un astru strălucind: este Luceafărul de seară. Mihăiță se opreÈ™te din scris È™i întinde zâmbind mâna în care È›ine creionul spre direcÈ›ia Luceafărului care în acele clipe își intensifică mult razele... SecvenÈ›a aceasta trebuie să devină simbolică. SemnificaÈ›ia ei este clară: de la MioriÈ›a la Luceafărul... 14. ÃŽn clasa a III-a, la ora de matematică Un elev este ascultat la tablă unde rezolvă o problemă. ÃŽnvățătorul Litviniuc îl supraveghează privind peste ochelari. ÃŽntr-o bancă de la mijlocul unui rând, Mihai desenează o broască, o oaie, un luceafăr È™i scrie niÈ™te versuri. Apoi îl bate discret pe umăr pe prietenul său Costin care stă în faÈ›a lui È™i îi înmânează cu zâmbetul pe buze o poezie È™i îi È™opteÈ™te: - Pst! Costine, întinde mâna să-È›i dau ceva... Uite, aici am scris È™i eu o poezie după modelul celor din cartea pe care È›i-am înapoiat-o. Èšine-o. Când Costin se întoarce s-o ia, colegul de bancă al lui Mihai i-o smulge cu iuÈ›eală din mână È™i fuge cu ea la catedra învățătorului pârându-l: - Domn Litviniuc, domn’ Litviniuc, uitaÈ›i ce face Eminovici în clasă: nu este atent! ÃŽnvățătorul opreÈ™te lecÈ›ia, își aranjează mai bine ochelarii È™i desface foaia pe care-o citeÈ™te cu glas tare în faÈ›a clasei: - Măi ciobane de la oi, Măi ciobane măi, Tu cânÈ›i noaptea din cimpoi, Măi ciobane măi. Dragi îmi sunt oiÈ›ele Ca È™i poieniÈ›ele; Dragi îmi sunt mioarele Ca È™i dumbrăvioarele; Dragă mi-e pădurea verde Unde pasul È›i se pierde Prin lăstari de iarbă verde; Dragi îmi sunt izvoarele, Luna È™i cu soarele... ... Iete-te... Va să zică-aÈ™a: asta faci tu în ora de matematică?! ÃŽmi desfizi profesiunea mea... Nu È™tiam că mătăluță eÈ™ti un pic È™i poet, domnule Eminovici Gh. Mihai... Poate că poezia este frumuÈ™ică, nu zic ba, că eu nu mă pricep, numai că vezi? Mie unul nu-mi plac poeziile româneÈ™ti. De aceea, uite ce fac cu ea... (O rupe în mici bucăți, apoi zbiară): LecÈ›ia aritmeticească este baza vieÈ›ii, ticălosule, nu poezia, ai înÈ›eles?! Iar aritmetica nu se-nvață cu poezioare! Și dacă È›i-s dragi oile, păi la oi să te duci! Vino imediat la tablă, iar tu ăstălalt treci la loc... Și continuă tu problema! (Mihai nu È™tie de unde s-o ia. Rămâne puÈ›in buimăcit. Când voieÈ™te să continue o împărÈ›ire, o cam încurcă. ÃŽnvățătorul îl opreÈ™te): Lasă, acuma ia-È›i pedeapsa È™i învață-te minte! (ÃŽi aplică patru nuiele, două la fiecare palmă - jap! jap! jap! jap! Apoi una finală: jap!): Na: asta-i pentru oiÈ›e..., asta-i pentru ciobani..., asta-i pentru poieniÈ›e... asta-i pentru căpriÈ›e... Na, c-am greÈ™it, că nu erau acolo È™i căpriÈ›e... (Copiii râd.) Atunci mai na una... pentru iarba verde! Copilul nu scânceÈ™te; doar se uită vinovat în jos. 15. La IpoteÈ™ti Crainicul filmului: ,,ÃŽn urma acestui nefericit incident, sfidând atmosfera de teroare, Mihai a fugit de la CernăuÈ›i revenind acasă pe jos, mergând câteva zile, până a ajuns la IpoteÈ™ti unde bineînÈ›eles că nu-l aÈ™tepta nici o bucurie. Vasile Rusu È™i încă doi argaÈ›i îl prind È™i-l dau pe mâna conului GheorghieÈ™ care îi aplică binecunoscuta pedeapsă - harapnicul, în speranÈ›a că de-acum încolo îi vor intra minÈ›ile în cap È™i se va face un băiat de treabă...†IlustraÈ›iile comentariului (sincronizate cu imaginile): Mihai mergând pe jos, trecând prin mai multe localități. Sosirea la IpoteÈ™ti. ArgaÈ›ii sunt trimiÈ™i să-l prindă. Este adus în faÈ›a tatălui său. ArgaÈ›ii îl È›in în timp ce părintele îl loveÈ™te la fund cu harapnicul de câteva ori cu sete. Infractorul È›ipă, muÈ™că È™i se smuceÈ™te dând din picioare. O È™fichiuitură de bici loveÈ™te chiar È™i în mâna lui Vasile Rusu care È™i-o retrage repede slăbind laÈ›ul băiatului care deodată scapă. Este însă prins din nou È™i numai intervenÈ›iile mamei sale îl scapă de o nouă biciuială. Bătrânul ofteză ostenit: - Uf! Mâni ti duc legat fedeleÈ™ înapoi! Ghiavole! 16. O nouă ilustraÈ›ie: Ecourile Unirii Principatelor: Din nou Vasile Rusu È™i căminarul Eminovici în căruță ducându-l pe Mihai la CernăuÈ›i... Băiatul este predat de tatăl lui directorului È™colii. Revedem apoi oraÈ™ul CernăuÈ›i, iarna. Pe ecran apare scris: CERNÃUÈšI, 25 IANUARIE 1859. Ninge È™i viscoleÈ™te uÈ™or. PiaÈ›a Ringplatz este plină de foarte mulÈ›i români, majoritatea tineri - studenÈ›i È™i elevi, dar È™i destui țărani, femei È™i copii. Vestea unirii principatelor i-a electrizat pe toÈ›i. Asistăm la o manifestare spontană de bucurie. Câteva drapele tricolore È™i un portret înghirlandat al lui Cuza Vodă răsar peste capetele mulÈ›imii. De la câteva ferestre È™i balcoane sunt aruncate manifeste. ÃŽn piață răsună ,,Hora Unirii†și urale puternice: Trăiască Principatele Unite Române! Trăiască domnitorul Alexandru Ioan Cuza! Bucovina-i românească! Trăiască unirea tuturor românilor! Uraaa! De pretutindeni o mulÈ›ime de glasuri răspund: Uraa! Crainicul filmului (pe fondul muzical în surdină al ,,Horei Uniriiâ€): ,,Cu o zi înainte, la 24 Ianuarie 1859, se proclamase Unirea Principatelor, visul de veacuri al tuturor românilor È™i primul pas decisiv spre înfăptuirea României Mari. Anul începuse bine È™i cu mari speranÈ›e pentru întreaga naÈ›iune română. Din păcate, atât nordul Bucovinei, aflat sub suzeranitate habsburgică, precum È™i Moldova de peste Prut, Basarabia, dominată de Rusia È›aristă, teritorii sfinte româneÈ™ti, nu se puteau bucura de acest crucial eveniment istoric. Viitorul poet va fi însă martorul puternicelor ecouri È™i speranÈ›e ce le-au lăsat Unirea Principatelor È™i proclamarea lui Alexandru Ioan Cuza ca unic domnitor al noului stat român. Chiar în condiÈ›ii de ocupaÈ›ie străină, la CernăuÈ›i este mare sărbătoare.†Un tânăr student cu o înfățiÈ™are distinsă este înălÈ›at pe braÈ›e de camarazii săi È™i È›ine un panegiric patriotic despre Unire chiar în piaÈ›a din centrul oraÈ™ului CernăuÈ›i. Este emoÈ›ionat È™i are un glas puternic, pătrunzător, care răscoleÈ™te È™i înalță sufletele tuturor prin fierbintele său patriotism: - FraÈ›ilor! ConfraÈ›ii mei români! Poporul nostru È™i-a văzut ieri visul de veacuri împlinit... ÃŽn faÈ›a naÈ›iunilor europene contăm în prezent ca o singură È›ară, ca un singur popor care de abia de acum încolo va avea un glas mai puternic - È™i nu este departe ziua când Muntenia, Moldova, Banat, Transilvania, Basarabia È™i Bucovina se vor uni toate într-un stat mare È™i modern - România! Primul pas important a fost deja făcut ieri, 24 ianuarie 1859, o mare zi istorică pentru noi românii, când colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales la BucureÈ™ti domn al Moldovei È™i al Țării RomâneÈ™ti care se numesc acum Principatele Unite Române! (Urale prelungite.) FraÈ›i români! ÃŽn curând Patria va cunoaÈ™te hotarele pe care le-a avut pe timpul lui Mihai Viteazul È™i-al lui Traian - ba fi-va chiar È™i mai mare! Viitorul României este strălucit, fraÈ›ii mei dragi. Dulcea Bucovină, CernăuÈ›ii, vesela grădină, acest străvechi pământ românesc, salută cu entuziasm înfăptuirea Unirii È™i strigă din tot sufletul: Trăiască România unită! Trăiască domnitorul noastru Alexandru Ioan Cuza I! Vrem libertate pentru Bucovina! Pentru că Bucovina-i românească, fraÈ›i români, precum Transilvania este românească, fraÈ›i români, È™i precum Basarabia este românească, scumpi fraÈ›i români! Sunt româneÈ™ti de 2000 de ani, când nici nu existau cotropitorii din jurul nostru! Sunt trup din trupul pământului strămoÈ™esc! Ele sunt ale noastre, ale tuturor românilor! Jos mâinile de pe teritoriile istorice al naÈ›iunii române! Afară cu duÈ™manii cotropitori! Trăiască România unită! Uraa! Un tunet de urale se aude în întreaga piață Ringplatz. Tânărul este auncat de trei ori în sus, apoi lăsat în jos È™i el dispare fericit È™i îmbrățiÈ™at de toÈ›i în mulÈ›imea care clocoteÈ™te de entuziasm. Se aud în continuare cântece patriotice româneÈ™ti: DeÈ™teaptă-te, române! È™i Hora Unirii. Fiecare se prinde într-o horă mare jucând Hora Unirii... Tarafuri de lăutari cântă aceleaÈ™i cântece alături de popor. Mai toÈ›i au lacrimi de bucurie în ochi. Costin È™i Mihai apar È™i ei în mulÈ›ime grăbind pasul. - Ai văzut, Mihăiță? S-a cântat È™i s-a jucat după Hora Unirii a lui Vasile Alecsandri È™i DeÈ™teaptă-te române, un cântec de Anton Pan pe versurile lui Andrei MureÈ™anu... Am uitat să-È›i spun că tata era prieten bun cu Andrei MureÈ™anu... - MureÈ™anu? - murmură Mihai. Ce nume frumos! Dintr-o dată, prin mulÈ›imea foÈ™tilor demonstranÈ›i, Mihai își zăreÈ™te pe fraÈ›ii lui. - A, uite-i È™i pe fraÈ›ii mei, Costine. Hei, Șerbane, Niculae, Iorgule! Sunt È™i eu aici! Șerban, cel mai mare din fraÈ›ii Eminovici, este oacheÈ™ ca un È›igan. Este un tânăr simpatic, înalt, debil, cu nas puÈ›in acvilin. Niculae, cu un an mai mic, - È™aten, cu ochii căprui, figură maladivă, de statură mai scundă, dar prietenos È™i la fel de simpatic. Iorgu, al treilea ca vârstă dintre fraÈ›i, este cel mai înalt din toÈ›i, frumos ca È™i Mihai, brunet ca Șerban, semănând cel mai mult cu mamă-sa, Raluca. - Mihai! Și tu pe-aici? întreabă Șerban. - Da, eram cu prietenul meu Costin. (Acesta dă mâna cu toÈ›i trei.) - ȘtiÈ›i ceva? întreabă Mihăiță. Mi-au venit aÈ™a, pe loc, niÈ™te idei-fulger în versuri: ce-ar fi să începem noi primii a striga ceva nou. Poate se iau È™i alÈ›ii după noi... - Ce să strigăm? întreabă Niculae nedumerit. - Uite, ceva cam aÈ™a: ,,Bucovina vrea unire/ Sub româna stăpânire!†sau ,,FraÈ›i români din CernăuÈ›i!/ Noi uniÈ›i ne vrem văzuÈ›i!â€... Sau alta: ,,Noi din CernăuÈ›i/ Nu mai stăm tăcuÈ›i!†Și dacă mai vreÈ›i, încă două: ,,CernăuÈ›i, un’ te gândeÈ™ti? / - Vreau să fiu cu BucureÈ™ti?â€, ,,Cuza Vodă să trăiască/ Peste glia românească!†E bine? - Nemaipomenit! Extraordinar! răspund cu entuziasm aproape tuspatru deodată. - Cum de È›i-au venit asemenea idei straÈ™nice? întreabă È™i Costin. - Nu È™tiu, aÈ™a din senin, fără să vreau, fiindcă aÈ™a trebuie. - Stai niÈ›el, că am la mine un plaivas È™i o hârtie, zice Șerban, ca să le scriem. Cum ziceai? - Nu e nevoie, răspunde Mihai. Sunt cuvinte simple È™i le încep eu întâi. Voi le ziceÈ›i după mine... ÃŽncepem? - ÃŽncepe! comandă Iorgu. Mihai pune mâinile la gură È™i strigă tare, la început singur, apoi, însoÈ›it de ceilalÈ›i: - Bu-co-vi-na vrea u-nire Sub ro-mâ-na stăpânire! Cer-nă-u-È›iul vrea unire Sub ro-mâ-na stăpâ-nire! Deodată sute de glasuri preiau lozinca È™i o repetă. Chemarea se răspândeÈ™te în toată piaÈ›a... Mihai È™i cei patru lansează o nouă rafală de proiectile verbale: - FraÈ›i români din CernăuÈ›i, Noi uniÈ›i ne vrem văzuÈ›i! Apoi: - CernăuÈ›i, un’ te gândeÈ™ti? - Vreau să fiu cu BucureÈ™ti! - Cuza vodă să trăiască Peste glia românească! Lozincile se răspândesc ca un incendiu... Toată piaÈ›a strigă cu voce de tunet: ,,Bucovina vrea unire/ Sub româna stăpânire! Apoi le repetă È™i pe celelalte. FraÈ›ii Eminovici se È›in de braÈ› È™i strigă tare, împreună cu toată lumea. Mihai este la mijloc, între Șerban È™i Iorgu. Ochii îi sticlesc de lacrimi; Costin, la margine, este È›inut de braÈ› de Niculae. Ei strigă alături de mii de alte glasuri, făcând să vibreze aerul geros din ianuarie. Se aud nesfârÈ™ite urale. Cuvintele lor sunt parcă de foc, căci din gura fiecăruia ies noriÈ™ori de aburi care dau impresia că sunt de fum... Din păcate, sărbătorirea nu poate dura mult. Deodată tropotele de cai ale honvezilor È™i undrofiÈ›erilor austrieci anunță intervenÈ›ia autorităților. MulÈ›imea este brutal împrăștiată. Drapelele tricolore sunt rupte È™i călcate în picioare. Portretul lui Cuza la fel. Unii demonstranÈ›i sunt loviÈ›i. Cineva naiv se arată indignat È™i strigă tare: - Nu se poate aÈ™a ceva! Că doar guvernul austriac admite libertatea demonstraÈ›iilor dacă nu-s împotriva lui! Mihai culege un drapel tricolor de jos È™i fluturându-l strigă: ,,Trăiască România!†Iorgu îl trage de mână pe Mihai după un copac gros aflat pe marginea trotuarului pentru că un honved călare se apropia în viteză de el, dar acesta trece în goană fără să se oprească. - Gata, băieÈ›i! A fost frumos, zice Niculae. Oricum, a fost un succes! Să mergem, că demonstraÈ›ia s-a terminat. - Străinii trebuie să înÈ›elagă odată, să È™tie că au ocupat un pământ românesc È™i că unirea cu È›ara nu poate fi oprită! răspunde Iorgu. Protestul de azi va rămâne în istorie. - AÈ™a È™i trebuie, completează Mihai. - HaideÈ›i cu noi, copii! le mai spune Iorgu, apucându-i de braÈ› pe Mihai È™i pe Costin. Dispar îndată toÈ›i cinci după o cotitură, în timp ce camera de filmat revine asupra mulÈ›imii care continuă a fi împrăștiată cu forÈ›a de armată. Din fericire, nimeni nu a fost arestat. PiaÈ›a este golită încet, încet. 17. Acasă la Aron Pumnul Suntem în biblioteca personală a revoluÈ›ionarului paÈ™optist ardelean refugiat la CernăuÈ›i. Aron Pumnul, acum în vârstă de 41 de ani, arată puÈ›in cam pleÈ™uv È™i poartă o mustață asemănătoare cu cea a lui Andrei MureÈ™anu. Mihai stă în gazdă la profesor de aproape doi ani È™i-l ajută să-È™i rânduiască toate cărÈ›ile în niÈ™te rafturi mari, pe lângă pereÈ›i. Distingem cărÈ›i vechi, groase, legate în piele, de valoare incontestabilă. Băiatul le ia de pe o masă mare, unde stau teanc È™i, È™tergându-le de praf cu o cârpă, le aranjează cu grijă în rafturile de jos sau de sus, după cum îi spune gazda care-i cere să le anunÈ›e titlurile cu glas tare. Mihai le dictează, iar Aron Pumnul le scrie într-un registru mare. Este vorba despre o evidentă inventariere a cărÈ›ilor din bibliotecă. - Psaltirea lui Eudoxiu Hurmuzachi, citeÈ™te Mihai. Domnule Pumnul, această carte este cumva de la domnul Hurmuzachi, cel care v-a găzduit aici după revoluÈ›ie? - ÃŽntocmai, Mihai! Dânsul mi-a dat-o când m-am refugiat din Ardeal. Psaltirea asta treabă mult apreÈ›uită pentru limbământul ei curat românescu. Atâta doar că, din păcate, este scrisă cu caraptere cirilice... Noi românii suntem latini È™i ne-ar fi trebuit de la început litere latine. Alta, te rog! - Cartea românească de învățătura duminicilor de preste an sau Cazania lui Varlaam... - Eei! Mitropolitul Varlaam, săracul! Dumnezeu să-l păstreze întru împărăția Sa! El a fost, dragă, întâiul om carele au băgat limba română în bisearică, vorovind întregii seminÈ›ii româneÈ™ti pretutindene ce se află pravoslavnică întru această limbă. Este prima carte românească de principiu pentru È™coala duminicală. Ce mare om a fost Prea SfinÈ›itul Varlaam! (Oftând): Alta, Mihai... - Elementa lingua-e Dacoromana-e sive Valahica-e, de Gheorghe Șincai. Pumnul, surâzând înÈ›elegător: - Este scrisă în lătineÈ™te È™i treabă cetită aÈ™a: Elemente lingve dacoromane sive valahice... Asta easte întâiaÈ™i carte de limbământu românescu care spune că limba nostră îi de obârÈ™ie latină. Și pentru că toÈ›i românii suntem latini, urmaÈ™i ai romanilor, È™i tu Mihai ar trebui să înveÈ›i latineÈ™te, ca să poÈ›i ceti corect în această nobilă limbă. ÃŽn latină literele ,,ae†se citesc ,,eâ€, dacă ,,a†nu are deasupra o linie lungă.. - Eu vă promit că o să învăț să citesc È™i latineÈ™te. - Am să te învăț chiar eu. Și te învăț un curs complet. Alta te rog... - Ioan Eliade Rădulescu: Gramatica românească, Sibiu, 1828... (Mihai o răsfoieÈ™te puÈ›in.) - Aa! Limbământul românescu... Nu-i re cartea lui Eliad, nu-i re deloc; numai că Eliad cere să împrumutăm de la limbile surori, italiana, franceza, partea ce zâce el că ni se cuvine... Dar noi putem face cuvintele nostre după sufletământul năciunii româneÈ™ti, fără nici un împrumut. Are însă dreptate când cere o dreaptăscriere după cum rostuim... Alta, Mihai. - UitaÈ›i, aici am găsit mai multe cărÈ›i scrise de dumneavoastră, legate împreună cu o sfoară: Convorbire între un tată È™i un fiu asupra literelor româneÈ™ti, tipărită acum nouă ani, în 1850, iar alta e manuscriptul cărÈ›ii Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, tomurile I, II È™i III, pe care le semnaÈ›i Arune Pumnul... - Acestea pune-le, te rog, deoparte. Când oi săvârÈ™i celelalte trei tomuri, dacă m-o ajuta bunul Dumnezeu, le dau la tescuit pentru învățăceii mei... - La tescuit? - Da, adică la tipar, cum zic unii... Mihai răsfoieÈ™te curios manuscrisul, citind cu voce tare: - Dimitrie Cichindeal..., Barbu Paris Mumuleanu..., Ion Prale..., Iancu Văcărescu..., Dimitrie Bolintineanu..., Andrei MureÈ™anu... Iar MureÈ™anu? Dar cine-s ăștia? - Ãștia? Ei sunt apostolii literelor româneÈ™ti, Mihai. PoeÈ›i vechi... Ce-au scris o limbă ca un fagure de miere... Sfântă a fost ocupăciunea lor! Să-i citeÈ™ti, copile, È™i să-mi citeÈ™ti toate foilea acelea din mâna ta, că multe lucruri frumoase am adunat eu acolo... Lucrările a peste o sută de autori români, cum nimeni altul nu a cules până acum. ÃŽn cămara asta poÈ›i veni când vrei tu, ca la tine acasă. Cineva ciocăne la intrare. UÈ™a bibliotecii se deschide È™i apare Gheorghe (Iorgu), fratele mai mare al lui Mihai, elev în clasa a V-a secundară (cam 15 ani), care stă de asemenea în gazdă la Aron Pumnul. Pe Iorgu l-am mai întâlnit È™i la demonstraÈ›ia prilejuită de Unirea Principatelor. El seamănă cu Mihăiță puÈ›in, dar are tenul mai negricios. ,,Când râdea se schimba vremeaâ€, scria despre el poetul. - Uite-È›i fratele, Mihai, zice profesorul. - Domnule profesor, vreau să vă anunÈ› că a sosit un mandat poÈ™tal de la tata. Vă trimite 6 galbeni pentru găzduirea noastră È™i vă roagă să-mi spuneÈ›i mie cum învață Mihai în clasa a IV-a, ca să-i scriu o epistolă. Pumnul zâmbeÈ™te cu bunătate È™i răspunde: - PoÈ›i lăsa mandatul pe masă, Iorgule. Trimite-i multă sănătate domnului Eminovici din partea mea È™i spune-i multe mulÈ›umiri pentru osteneală. Mihai? Oricum, merge mai bine ca anul trecut. Chiar ieri m-am întâlnit cu Zybaczynski, dascălul său, È™i-l lăuda pentru sârguinÈ›a lui la toate obieptele. Este cam al cincile din 82 ai clasei, ceea ce nu-i rău deloc. La toamnă se poate înscrie la gimnaziu È™i È™tii că cel mai bun gimnaziu din CernăuÈ›i este ,,K. K. Ober-Gymnaziumâ€. ÃŽi recomand domnului Eminovici cu căldură să-l înscrie aici. Vezi? Mihai, sub oblăduirea mea, este-acum în frunte. Numai tu mi se pare că mergi ceva mai slab, Iorgule, nu-i aÈ™a? (Băiatul pleacă privirea ruÈ™inat.) Ei, - zice profesorul ironic - dar tu nu-i da vestea asta în scrisoarea pe care vrei să i-o trimiÈ›i tatălui tău... Adresându-se acum lui Mihai: - Alta, dragul meu. - Hoffmann: Povestiri... 18. Toamna anului 1860. La Gimnaziul din CernăuÈ›i. Pe ecran apare cu majuscule: TOAMNA ANULUI 1860... Vedem firma gimnaziului scrisă în nemÈ›eÈ™te: K.K. OBER-GYMNAZIUM. Școala este un fel de cutie lungă cu etaj, neornamentată. Turnul din Ringplatz stăpâneÈ™te fundalul perspectivei. ÃŽn faÈ›a cancelariei, Gheorghe Eminovici cu fiul său Mihai, însoÈ›iÈ›i de slujitorul Vasile Rusu, stau la ușă. Bătrânul este îmbrăcat modest; poartă cisme înalte, iar în cap o pălărie boierească, cu boruri largi. Mihai a mai crescut întrucâtva. Este pârlit la față de aerul de la È›ară È™i pare foarte curățel. Părul îl are de data aceasta dat peste ceafă, cam lung; fruntea lată È™i umerii obrajilor puÈ›in ieÈ™iÈ›i îi conferă încă de pe acum aerul tipic È™i exotic al poetului ce se va impune lumii întregi. Tatăl copilului aÈ™teaptă puÈ›in la ușă sfătuind în È™oaptă ceva pe Mihai care stă mai la o parte, aproape sfios. ÃŽn toată comportarea sa, bătrânul este destul de degajat, ca unul care a fost de mai multe ori pe-aici. Are multă prestanță È™i vorbeÈ™te foarte politicos cu dascălii. Ciocăne uÈ™or la ușă. Când intră în cancelarie, își scoate tacticos pălăria. Rusu rămâne afară. Este întâmpinat cu mâinile întinse de directorul gimnaziului, Ștefan Wolff, un om înalt, solid, cu o mină gravă, cu mustăți tarasbulbiene, ceea ce-l fac să pară în vârstă deÈ™i nu este prea bătrân. ÃŽn cancelarie mai sunt È™i alÈ›i profesori, plus preasfinÈ›ia sa părintele catihet Veniamin IliuÈ›. - Aa! Domnul Eminovici, cunoÈ™tință veche... Iar cu vreun necaz? ÃŽÈ™i strâng scurt mâinile, apoi bătrânul i-l arată pe fiul său. - De rândul ista cred că-i ultimul, domnule Wolff. Când dă cu ochii de copil, directorul duce mâna la cap È™i se miră foarte: - O, Jesus-Maria, aÈ™adar, È™i acesta-i tot un Eminovici!? Dar câți copii ai, omule, că de când sunt director aici, mi-ai umplut È™coala cu ei! - De! Mulțămesc lui Dumnezeu că n-am prea mulÈ›i: din unsprezece, am mai rămas doar cu opt, căci două fetiÈ›e È™i-un băieÈ›el mi i-o luat Dumnezeu înapoi aÈ™a cum mi i-o dat. Dar după Mihai - acesta este Mihai - vă promit că n-o să vă mai diranjăz cu niÈ™i unul. Dacă vi l-am adus, zâșeam să mai faÈ™em È™i cu el o încercare... Că È™ini È™tie? De-o învăța, îl fac È™i doctor, iar de nu - vorba ceea: dacă se furiÈ™ează câinele în biserică, nici câinele nu s-o sfinÈ›i, dar nici biserica nu se dărâmă. Bătrânul scoate actele lui Mihai È™i alte ,,documente†(bani). Wolff È›ine actele în mână, iar ,,documentele†le bagă cu discreÈ›ie în buzunar, încercând să zâmbească cu amabilitate. ÃŽl ia pe tatăl copilului de braÈ›, apoi îl bate prietenos pe umeri. 19. ÃŽn drum spre biserică Este duminică. Elevii claselor gimnaziale mai mici (clasele I-II-III) sunt încolonaÈ›i în curtea gimnaziului unde, ca de obicei, sunt pregătiÈ›i să meargă la biserică. Un pedagog, Hayduk, îi aliniază trei câte trei È™i, în aÈ™teptarea preotului Veniamin IliuÈ›, face câteva încălziri alergându-i încolonaÈ›i È™i explicându-le cum se bate pasul cazon în stil prusac. Elevii execută la început greÈ™it, apoi, după câteva încercări, mărșăluiesc ca niÈ™te adevăraÈ›i soldaÈ›i, lăsând un nor gros de praf în urma lor. Pe poarta È™colii apare preotul, un om trecut, înalt È™i frumos. Pedagogul strigă: - Coloană, stai! Elevii se opresc. A venit părintele Veniamin IliuÈ› să vă ia la biserică. AÈ™a cum sunteÈ›i, vom merge în pas liber spre catedrală. Nimeni nu părăseÈ™te coloana! - MulÈ›umesc, domnule Hayduk, zice preotul dând mâna cu pedagogul È™i înlăturând praful cu mâna. Dumnezeu va avea nevoie È™i de ostaÈ™i... Acuma, fiii mei, ca în fiecare duminică, să pornim cu toÈ›ii spre sfânta biserică. (Se închină, binecuvântând apoi cu semnul crucii pe toÈ›i elevii din coloană.) - Coloană, înainte marÈ™! comană pedagogul. Și repet: nimeni nu părăseÈ™te încolonarea... Șirul lung de elevi porneÈ™te pe stradă. Clopotele catedralei din CernăuÈ›i se aud din ce în ce mai aproape. ÃŽn fruntea coloanei merg pedagogul È™i preotul care discută între ei. Coloana este lungă dar se scurtează pe măsură ce elevii se apropie tot mai mult de biserică. Elevii dezertează unul câte unul, în primul rând cei aflaÈ›i mai la coadă È™i dispar îndeosebi când cotesc străzile, pe la colÈ›uri. Printre fugari îl zărim È™i pe Mihai. Un coleg de-al lui fuge È™i o ia înainte, strigându-i: - Eminovici, hai cu noi, măi. Ne găseÈ™ti pe maidan, la toloacă! Mihai iese puÈ›in din rând, se preface că-È™i leagă È™ireturile la un bocanc, apoi o zbugheÈ™te după ceilalÈ›i. 20. Maidanul toloacei Pe strada Ciucur-Mare (citim numele străzii pe o casă), în spatele grădinii publice, se întinde un mare maidan, toloaca. Aici elevii (,,studenÈ›iiâ€), ucenicii È™i calfele de meseriaÈ™i își au locul pentru bătut mingea. ÃŽntre ,,studenÈ›i†și calfe s-a pornit un război în lege pentru stăpânirea terenului. Asistăm la o încăierare multiplă, cu beÈ›e încruciÈ™ate È™i îmbrâncituri. Mihai este purtătorul de muniÈ›ii pe care le aduce de la o casă din apropiere unde avea o mulÈ›ime de beÈ›e pitite sub streaÈ™ina casei. ÃŽntr-o ambuscadă, cade ,,prizonier†în tabăra ucenicilor, dar este tras de mâini de colegii lui care-l salvează. Deodată un elev dă alarma: - Domnul Pumnul, mă! ToÈ›i fug ruÈ™inaÈ›i fiindcă îl văd pe profesorul Aron Pumnul trecând pe stradă. Atunci părăsesc terenul chiar È™i ,,uceniciiâ€. Profesorul se opreÈ™te zâmbind cu bunătate È™i le face semn fugarilor ca să se apropie. Mihai vine primul. După el toÈ›i colegii. Profesorul întreabă: - Mihai, ce faci aici? Tu n-ai fost azi la predicăciune? - Ba da, dar să vedeÈ›i... Astăzi... azi... am terminat mai devreme, domnule profesor! CeilalÈ›i aprobă în gura mare. - Da, domnule profesor, am terminat foarte repede... - Păi, dacă-i aÈ™a, no, hai să vedem cumu-i jocul. Un copil aruncă o minge jos iar ceilalÈ›i aleargă într-o mare hărmălaie după ea. Când ajung în dreptul profesorului, acesta își leapădă servieta È™i haina lungă È™i, amestecându-se între copii, trage în minge cu putere, apoi aleargă urmat de o ceată gălăgioasă care nu-i poate scoate mingea din picioare. Nimeni nu se aÈ™tepta ca Pumnul să se descurce atât de bine la jocul cu mingea. Mihai aleargă È™i el după grămadă râzând cu poftă. Tabloul se termină când profesorul trage cu putere un È™ut în minge È™i sparge un geam de la casa cea mai apropiată de maidan. 21. La Nicolae ÈširÈ›ec în gazdă Crainicul filmului: ,,Nicolae ÈširÈ›ec (Dzierzek) este un birjar jumătate rutean, jumătate polonez, care locuieÈ™te pe strada Sfintei Treimi, la numărul 1301 (Dreifaltigkeitsgasse), dar È™tie destul de bine româneÈ™te. Vizavi de casa birjarului se află biserica Sfânta Treime de la care vine È™i numele străzii. ÃŽnsăși casa lui ÈširÈ›ec fusese tot casa bisericii. Clădirea are multe odăi în care dormiseră înainte călugării. Ca să nu stea goale, birjarul È›ine o droaie de copii în gazdă. Sunt copii de toate vârstele. ÃŽn faÈ›a odăilor este o livadă de pomi roditori, majoritatea meri. Pe marginea curÈ›ii - plopi. Un gard năpădit de viță de vie sălbatică desparte livada de un atelier de fierărie. (Vedem toate aceste lucruri.) Mihai locuia È™i el la birjarul ÈširÈ›ec, fiind unul din cei 20 de chiriaÈ™i...†Odaia în care locuieÈ™te Mihai È™i ceilalÈ›i colegi ai lui dă spre grădină È™i are gratii de fier la ferestre. Este toamna, spre seară. Unii copii stau grupaÈ›i câte 3-4 È™i învață, alÈ›ii stau sub meri jucând cărÈ›i È™i fumând, iar alÈ›ii mai mici vin de pe poartă în goană imitând poÈ™talionul din CernăuÈ›i. Printre ei iată-l È™i pe Mihai. El este surugiu È™i È›ine ,,hățurile†de sfori în mâini, avându-le petrecute prin gura unuia din cei doi ,,caiâ€. Intrând în curte, ,,caii†cotesc brusc È™i-l trântesc pe ,,surugiuâ€. Birjarul ÈširÈ›ec (figură de cazac cu vipuÈ™că) apare zâmbind ironic între copii, È›inând în mână o bardacă cu vin din care soarbe din când în când. Biciul este lângă el. De fapt ÈširÈ›ec păzeÈ™te copiii să nu dea lovitura la mere. Lângă un È™opron i se vede trăsura È™i doi cai frumoÈ™i priponiÈ›i lângă niÈ™te vite. Când se trage o panoramă asupra casei È™i curÈ›ii, îl putem vedea pe birjar cum se întoarce de la slujba lui zilnică. El este un ins în vârstă, lăsând însă impresia de om viclean È™i speculant. ÃŽn ochii-i de vulpoi îi citim uneori o abia reÈ›inută răutate față de toÈ›i È™colarii pe care-i È›ine în gazdă. Dar chiriaÈ™ii lui nu prea se sinchisesc de aceasta È™i-l iau adesea pe birjar peste picior. Văzându-l pe Mihai căzut, gazda își răsuceÈ™te încet mustaÈ›a, se apropie de el, apoi îi È™fichiuie una cu biciul pe deasupra capului fără să-l atingă È™i i se adresează rânjind sarcastic: - De, isteÈ›ule! Voiai să mă imitezi pe mine? Nu orice prost poate fi un birjar de frunte ca ÈširÈ›ec, cunoscut È™i respectat aici de toată lumea... Ce n-ai da tu să ai măcar jumătate din faima mea! Când se apropie de elevii care fumau È™i jucau cărÈ›i, aceÈ™tia pitesc repede È›igările. Unul bagă È›igarea aprinsă în buzunar, dar mucul îi iese fumegând È™i găurindu-i buzunarul. O stinge repede lovindu-se de mai multe ori pe pulpă spre amuzamentul proprietarului. Copiii pitesc È™i cărÈ›ile de joc sub caietele de studiu È™i se prefac a învăța cu voce tare, făcându-È™i cu ochiul. ÈširÈ›ec însă nu e chiar prost. Le zice în față: - Ia uite-te la ei, mititeii, cum se omoară învățând, de iese fumul din ei! Pe din față toÈ›i sunt sfinÈ›i, iar prin spate draci cumpliÈ›i! Bă, loazelor, voi È™tiÈ›i cărÈ›i, bă, nu carte! Că dac-ar fi după carte, caii mei È™tiu mai multă ca voi... Dar ia ascultaÈ›i la mine: să nu-mi ziceÈ›i voi mie pane ÈširÈ›ec dacă nu-i fac urechi de măgar ăluia de-l mai prind că fumează È™i că mai joacă ferber cu È™antel aici la mine-acasă... Că altminteri chem pe directorul È™colii. Și vă mai asigur odată: urechi de măgar îi fac! - Și-o să avem toÈ›i urechile ca ale matale, zice unul mai obraznic, Lozinschi, în timp ce toÈ›i râd È™i se pregătesc să-È™i găsească alt loc mai liniÈ™tit unde să-È™i continue partida de cărÈ›i. ÈširÈ›ec aparent înghite găluÈ™ca, dar îl înjură pe ruseÈ™te - ibi tvoi mati! ÃŽi zâmbeÈ™te È™iret È™i își duce bardaca din nou la gură È™tergându-È™i È™i răsucindu-È™i mustățile. BăieÈ›ii se scoală leneÈ™, cu mâinile în buzunar. Unii fluieră nepăsători È™i se fac că nu aud. Ies încet È™i pe rând afară din curte trecând unul câte unul pe lângă ÈširÈ›ec care le zâmbeÈ™te cu dispreÈ›. Când Lozinschi ajunge în dreptul birjarului, acesta se strâmbă la el, iar Lozinschi, care este un vlăjgan mai înalt decât birjarul, se opreÈ™te în faÈ›a lui È™i îl imită strâmbându-se la fel. Ba, în plus, duce ambele mâini la urechi ascuÈ›indu-le È™i miÈ™cându-le ca să semene cu urechile de măgar. ÈširÈ›ec râde È™i se face că îi trage un picior în spate, dar în realitate nu-l atinge. - HaideÈ›i mă în ,,UliÈ›a jidovescăâ€, la ,,CocoÈ™ul roÈ™uâ€, propune Lozinschi. - Haidem! ToÈ›i din grupul lui îl urmează. Ștefanovici, unul din pensionarii gazdei, îl trage de mână È™i pe Mihai care poartă la gât un frumos È™al turcesc primit de curând de acasă. Pe drum, Ștefanovici, care poartă o carte groasă sub braÈ›, îl mângâie pe fular È™i-l întreabă: - Măi, măi, măi, ce È™al frumos porÈ›i tu la gât! De unde-l ai? - Mi l-a trimis mama de-acasă săptămâna trecută cu un pachet. - Èši-a trimis È™i bani? - Prea puÈ›ini, Herr Ștefanovici, dar de ce? - Fiindcă vreau să facem un târg, Herr Eminovici. Cât îmi dai tu pe Biblia asta? Băiatul o ia în mână, o deschide puÈ›in apoi i-o înapoiază. - Nici un ban. Mai am È™i eu una la fel, exact aceeaÈ™i ediÈ›ie. Ștefanovici insistă: - Ba ai s-o cumperi. Ai să vezi că eu te fac să mi-o cumperi! - Nu cred că ai să poÈ›i, răspunde Mihai zâmbind. - Asta rămâne de văzut... 22. ,,La cocoÈ™ul roÈ™u†Vedem firma crâșmei. O hrubă de mâna a treia, fără ferestre. AÈ™ezaÈ›i pe un poloboc răsturnat, elevii aflaÈ›i în gazdă la ÈširÈ›ec, printre care È™i Mihai, joacă cu pasiune ferber pe bani È™i obiecte. FeÈ›ele lor sunt luminate de o feÈ™tilă mare de seu înfiptă într-un cartof. Cel care dă cărÈ›ile, acelaÈ™i vlăjgan, Lozinschi, este un mare È™i talentat triÈ™or. Lângă el se află cârciumarul cu care-È™i face diverse consemne. Lozinschi mânuieÈ™te cărÈ›ile cu o repeziciune uimitoare È™i le ia la toÈ›i deodată grămezile mici de bani, cărÈ›i vechi, obiecte... ÃŽl vedem de mai multe ori cum strânge fluierând banii de la fiecare. (Umbra mâinilor lui pe perete.) Cei care nu au bani, plătesc în obiecte jocul pierdut: unul se descinge È™i-È™i dă cureauna, altul un briceag. Mihai își scoate lent È™i cu tristeÈ›e È™alul de la gât È™i-l dă cu o mutră foarte plouată... TriÈ™orul este fericit È™i repetă bucuros: - DaÈ›i la tata Lozinschi-ncoa, că la urmă vă-nvăț È™i pe voi cum să câștigaÈ›i la cărÈ›i... Mihai, pe furiÈ™, fără să-l simtă nimeni, se retrage abătut de la joc. A fost o experiență tristă. PărăseÈ™te cârciuma È™i-l vedem pe drum zgribulit È™i cu gulerul hainei ridicat. ÃŽÈ™i lungeÈ™te pasul spre gazda unde locuieÈ™te. Afară burează uÈ™or. Băiatul È›ine mâinile în buzunare. Este destul de subÈ›ire îmbrăcat. 23. CăsuÈ›a din curtea lui ÈširÈ›ec Grădina cu meri este străjuită de mulÈ›i plopi pe lângă gard. ÃŽntre meri se află o magazioară de scânduri. Este dimineață. Mihai a pus pentru câteva ore bune stăpânire pe această magazie pe care a transformat-o într-o expoziÈ›ie originală. PereÈ›ii interiori i-au fost decoraÈ›i cu fotografii È™i chipuri decupate din ziarele nemÈ›eÈ™ti. La intrare a scris pe o hârtie: GALERIA DE TABLOURI. ,,ExpoziÈ›ia†se află lângă un măr bătrân în care Mihai È™i-a construit un fel de cuib ca de vulturi în care s-a cățărat È™i de acolo strigă, făcându-È™i reclamă: - Hai, să vizitaÈ›i prima expoziÈ›ie originală din CernăuÈ›i! V-am pregătit o surpriză! Este prima galerie de tablouri care va fi deschisă numai câteva ore. Intrarea se face fără bani, doar pe bază de nuci È™i mere... HaideÈ›i cu toÈ›ii, măi băieÈ›i. VeniÈ›i, dar nu vă înghesuiÈ›i! La început nu vine nimeni, dar după câteva minute încep să apară pe rând toÈ›i colegii aflaÈ›i în gazdă la ÈširÈ›ec. Primul sosit întreabă: - Hei, vulturaÈ™ule! Cum dai intrarea? - Unu-două mere de căciulă È™i câte nuci te lasă inima... - Dă-te jos să-È›i dau un măr È™i È™apte nuci! Mihai coboară din ,,cuib†și începe să-È™i încaseze plata: mere, câteva pere, nuci, chiar È™i câțiva struguri, ceva prune, pe care le depozitează într-o cutie la picioarele lui. Aproape toÈ›i băieÈ›ii aflaÈ›i în gazdă intră curioÈ™i să-i vadă expoziÈ›ia. ÃŽn mod neaÈ™teptat, fiecare rămâne încântat atunci când Mihai îi explică precum un adevărat ghid semnificaÈ›ia exponatelor, mai ales că el, la urmă, îi donează fiecărui vizitator câte o amintire - un decupaj din reviste, un articol, o fotografie etc. PereÈ›ii i se golesc încet, dar cutia i se umple cu nuci È™i mere. Ultimul care iese îi spune: - Mihai, a fost straÈ™nică ideea ta cu această expoziÈ›ie, dar eu am pentru tine o surpriză È™i mai mare! - Ce spui, domnule? VorbeÈ™ti serios? Ce surpriză mai mare decât asta ar mai putea fi? - Dacă vrei să afli, numai haide cu mine în podul casei, căci acolo băieÈ›ii din odaia noastră pregătesc o piesă frumoasă de teatru. Mâine vor să dea acolo un spectacol cum nu s-a mai pomenit! - Știi că mă faci curios? Asta chiar că m-ar interesa! - Păi atuncea, haidem! 24. RepetiÈ›ia din podul casei Copiii urcă pe-o scară. ÃŽn pod se află un fel de odaie-mansardă, destul de spaÈ›ioasă. Aici vreo opt băieÈ›i sunt toÈ›i spectatorii. AlÈ›i trei repetă o piesă de teatru de Kotzebue, Das Landhaus au der Heerstrasse. Rolurile sunt în germană, limbă pe care o vorbesc toÈ›i. - Vi l-am adus pe Eminovici, zice băiatul care îl însoÈ›ea. ȘtiÈ›i că Mihai se pricepe cel mai bine la teatru. Și-atunci lăsaÈ›i-l pe el în locul lui Fritz care aÈ›i văzut că încurcă mereu rolul! - Eminovici, măi frumosule. Tu trebuie să cunoÈ™ti deja piesa, că doar de la tine am cartea lui Kotzebue, zice ,,regizorul†amator, un flăcăiandru înalt, voinic È™i foarte autoritar. Dar n-o să te primesc în rol la repetiÈ›ie pentru nimic în lume, oricât ai fi tu de bun la literatură, decât numai ca spectator, dacă nu-mi dai chiar acum un sfanÈ›. Că nimic nu-i pe gratis aici. Să fim înÈ›eleÈ™i. Mihai se scotoceÈ™te È™i găseÈ™te în sfârÈ™it un sfanÈ›. Atunci ,,regizorul†îi smulge hârtia cu rolul din mâna lui Fritz È™i i-o dă lui Mihai. Scena se reia de la capăt. - Uite, citeÈ™te-È›i rolul după hârtia lui Fritz. Tu eÈ™ti cameristul Baltazar. Iar tu ieÈ™i afară, Fritz. Regret, îmi pare rău, Ich bedauere, n-am ce-È›i face, doar È™tii că nici n-ai plătit. Am spus, că aici nu-i nimic pe de-a moaca. Asta-i viaÈ›a! Te păstrez însă pentru mâine în rol, cu condiÈ›ia să-mi aduci sfanÈ›ul promis È™i atunci vei fi ajutor de camerist. Ne-am înÈ›eles? Fără supărare! Gata, (bate din palme) o luăm de la început! Fritz iese din scenă puÈ›in cam bosumflat, dar nu protestează È™i se aÈ™ează în rândul spectatorilor. RepetiÈ›ia reîncepe. Scenă fără sonor. 25. Acasă la ÈširÈ›ec. Masa de seară Este seară. ÈširÈ›ec È™i soÈ›ia lui servesc copiilor cina, o masă foarte săracă: păsat, fasole, porumb fiert cu lapte sau cam aÈ™a ceva. O jumătate de ciorbar la fiecare, ca să se ajungă. Femeia toarnă cu zgârcenie, cu mâna tremurândă, iar copiii se uită flămânzi, înghiÈ›ind în sec; apoi, când au blidul în față, se reped È™i înghit cu lăcomie. Când îi toarnă È™i lui Lozinschi, acesta se uită urât. Atunci femeia îi umple farfuria cu vârf, punându-i două polonicuri pline. Acesta înjură pe nemÈ›eÈ™te, împinge cu scârbă strachina la o parte. O parte din zeamă se varsă pe masa care nu are nici un acoperământ. Lozinschi se ridică brusc, cu ochii mânioÈ™i, scoțând un pumn de bani din cei câștigaÈ›i la cărÈ›i, pe care-i trânteÈ™te pe masă cu putere în faÈ›a lui ÈširÈ›ec. - Na, pane! Èšine-È›i banii pe luna asta, că eu m-am cam dus! M-am săturat pân-aici de-atâta porumb fiert È™i de boabe de fasole cu gărgăriÈ›e cât fasolea! Mâncarea asta nici porcii n-ar gusta-o! Mi se-ntorc maÈ›ele pe dos când o văz! Și să-l mai mânce È™i pe altul puricii È™i păduchii de lemn! Că eu m-am săturat, nene, de cocina asta pentru care ne jupoi de bani! (Iese trântind uÈ™a. Lumina lumânărilor se clatină un timp.) ÈširÈ›ec îl înjură în poloneză. Lozinschi îl aude È™i-l înjură de-afară pe româneÈ™te. Profitând de acest duiel lingvistic din folclorul internaÈ›ional, Mihai se scoală È™i el imediat vrând să plece È™i el după cel răzvrătit, dar ÈširÈ›ec îl împinge de piept să stea jos pe banca lungă pe care stăteau mai mulÈ›i deodată. - Stai aÈ™a, puiÈ™orule... Stai-stai-stai... Tu nu poÈ›i pleca, fiindcă n-ai plătit costul. O să-mi rămâi aici ca zălog pân’ ce mântuieÈ™ti cu datoria È™i nu te lua după nebunul de Lozinschi, că ăla-i zurliu la minte, nene, È™i v-a stricat pe toÈ›i! Treci mai bine cu ceilalÈ›i È™i mergeÈ›i în odaia de culcare că mâine dis-de-dimineață vă scol pentru È™coală. CeilalÈ›i râd, iar ÈširÈ›ec È™i nevasta lui ies. Unul din meseni îl întreabă pe Ștefanovici: - Măi Ștefule, nici acum nu È›i-ai vândut cartea aia? Ștefanovici îl priveÈ™te È›intă pe Mihai È™i zice râzând: - ÃŽncă nu, dar este cineva aici care de-abia aÈ™teaptă ca să mi-o cumpere. Cu forÈ›a... Mihai surâde. 26. ÃŽn odaia de dormit a copiilor, înainte de culcare Ca în fiecare seară, înainte de culcare este multă zarvă. Odaia pare destul de spaÈ›ioasă. ÃŽn ea dorm însă vreo zece copilandri pe saltele întinse pe jos. Unii din băieÈ›i fumează, alÈ›ii, sfidând gălăgia, încearcă să-È™i repete lecÈ›iile pentru mâine, la luminile unor lumânări individuale lipite pe gâturi de sticle. Printre aceÈ™tia este È™i Mihai care citeÈ™te dintr-o carte groasă, Weltgeschichte (Istoria universală), de Weller. Lângă el, pe podea, mai sunt È™i alte cărÈ›i. Gălăgia este infernală. Fiecare povesteÈ™te isprăvile de peste zi sau ce-i trece prin minte. La un moment dat, Mihai se trezeÈ™te cu o pernă în cap. Cartea îi pică din mâini È™i lumânarea i se stinge. Cel care a aruncat cu perna strigă: - Ho, ajunge, tocilarilor că o să vă ia foc creierii! - Ce-aveÈ›i, măi, cu băiatul? intervine vecinul de saltea al lui Mihai. Habar n-aveÈ›i voi că cel mai al naibii profesor de istorie, Neubauer, de care tremurăm toÈ›i, a zis astăzi în clasă la noi aÈ™a: ,,Vă anunÈ› că în clasa a II-a A gimnazială este unul, Eminovici, care vă bate pe toÈ›i la istorieâ€. Are pe linie numai ,,foarte bineâ€. Și astăzi a mai luat unul. AÈ™a-i, Mihai? - Asta n-are nici o importanță. Cui ce-i pasă! - Dacă n-are, atunci È›ine È™i de la mine una! Cum vine asta? Eu încerc să te apăr de nebunii ăștia, iar pe tine te doare în... Mihai ascultă, zâmbeÈ™te, apoi zvârle perna înapoi în cel care a aruncat-o primul. Acesta se scoală în picioare ridicând din nou perna gata-gata să o mai arunce odată È™i răspunde râzând: - Eminovici, dacă vrei să scapi teafăr, atunci spune-ne poveÈ™ti sau snoave, că-n astea nu te-ntrece nimeni. Altminteri, È›in-te bine! - LăsaÈ›i-mă, măi băieÈ›i în pace! Vă rog frumos, că tocmai dădusem aici de-o pagină grozavă despre regele Cyrus È™i iată că acum, din cauza voastră, am pierdut-o... Nu apucă să termine bine de vorbit, că perna îi zboară din nou în cap, după care urmează o adevărată ploaie de perne. Mihai se apără din greu cu coatele È™i râde: - Bine, bine, păcătoÈ™ilor. Atunci ascultaÈ›i la minciunile mele, că de-ale voastre sunt sătul... ÃŽn dormitor se face deodată liniÈ™te. ToÈ›i se bagă liniÈ™tiÈ›i în È›oale să-l asculte. - Fire-aÈ›i atenÈ›i să fiÈ›i È™i nu vă fie ruÈ™ine să vă fie, începe Mihai. Un bărbat dormea lângă nevasta lui È™i sforăia... ÃŽn timpul ăsta nevastă-sa are un vis că făcea dragoste cu amantul ei È™i strigă înspăimântată prin somn: ,,Fugi mă repede, că vine bărbatul meu!†Bărbatul ei aude vocea de-alături, dar buimăcit de somn cum era, fuge de lângă ea din pat È™i sare repede afară pe geam!†O explozie de râsete în cameră. - Bună de tot! A fost faină! Unii râd mai târziu că nu au înÈ›eles imediat sensul anecdotei. - Sper că v-ajunge, zice Mihai. Și-acum mă lăsaÈ›i să citesc? - Nuuuu! strigă toÈ›i în cor. Vrem alta! Alta! Al-ta! Al-ta!... - Halt! strigă Mihai în nemÈ›eÈ™te. StaÈ›i să mă gândesc... Hai să vă mai spun acuma o snoavă populară, dar după aceea mă lăsaÈ›i să citesc ori nu? - Dacă-i frumoasă, te-om lăsa, iar de nu... om vedea noi, vorbeÈ™te unul mic. - AscultaÈ›i: un popă... - ...ca Veniamin Iliuță al nostru? întreabă băiatul cel mai apropiat de ușă. - Da, ca el, dacă vrei tu, îl asigură Mihai. Era un popă tânăr, fără prea multă experiență, care își È›inea în prima zi de PaÈ™ti slujba la biserica lui... După ce termină el cu ,,Hristos a înviat!â€, cu ,,Aleluia!†și cu ,,Doamne miluieÈ™teâ€, hai că vine timpul să citească È™i din Evanghelie. Biserica era plină de lume, iar popa tocmai căuta citania care trebuia spusă în zilele PaÈ™tilor... Dar când ajunse la ,,zis-a Domulâ€, ce să vezi? Bietul preot nu mai găsea semnul de carte acolo unde È™tia că-l lăsase el. Pasămite, i-l luase dascălul ca să-È™i râdă niÈ›el de preotul cel nou, căci observase că acesta nu se prea descurca atât de bine într-ale predicii. ,,Zis-a Domnul...†- făcea popa È™i mai întorcea câte-o filă. ,,Zis-a Domnul...†- căuta el mereu cu disperare È™i tot învârtea foile prin carte de la început la coadă È™i de la coadă la început... ,,Zis-a Domnul...†- cânta el mereu È™i tot căuta din ce în ce mai nervos prin carte. ,,Zis-a Doomnuul...†și nu mai spunea altceva. ,,Da’ ce-a zis Domnul, părinte?†- întrebă dascălul mustăcind. ,,A zis Domnul să te ia toÈ›i dracii, dascăle, È™i să te duci cu ei în iad, că mi-ai furiÈ™at semnul din carte È™i mi-ai încurcat utrenia de astăzi... Amiiin!†Alte hohote cumplite de râs. Anecdota cu popa, trezeÈ™te gustul colegului din dreapta lui Mihai care intervine: - Aoleu, staÈ›i măi băieÈ›i, că mi-am adus È™i eu aminte de una cu un popă... Cică un popă mergea cu botezul... La capul satului era È™i casa unei văduve tinere... UÈ™a dormitorului se deschide deodată brusc de perete È™i vreo trei găligani din dormitorul vecin, printre care È™i Ștefanovici, cel cu cartea, dau buzna în odaie. - Ia mai tacă-vă fleanca, măi puÈ™tilor, că noi nu putem să-,,nvățăm†dincolo de răcnetele voastre... Eminovici, zice primul intrat, doar tu îi întărâți cu goangele tale de râd ăștia ca nebunii! Dacă eÈ™ti aÈ™a de grozav cum se-aude că eÈ™ti, atunci mută-te la noi de ne spune È™i nouă snoave È™i poveÈ™ti, că noi te-om răsplăti cu piÈ›ule serioase nu ca ăștia care-s lefteri È™i râd ca proÈ™tii! Mihai însă se face că nu aude, își pune capul pe braÈ›e, zâmbeÈ™te dispreÈ›uitor È™i se culcă. Ștefanovici îl provoacă: - LăsaÈ›i-l bre în pace. Nu vedeÈ›i că-i un fricos È™i jumătate? Doar È™tiÈ›i că în odaia noastră s-a spânzurat călugărul ăla acum doi ani, până să cumpere ÈširÈ›ec casa de la mânăstire... MulÈ›i i-au văzut stafia călugărului umblând noaptea prin camera noastră. Nu-i aÈ™a, Mihai, că È›ie È›i-e frică de stafii? - Cui, mie? Frică? sare Mihai indignat. Mie? Uite, mă plăvanilor, că merg cu voi, ca să tăceÈ›i din gură! ÃŽÈ™i ia salteaua, perna, cartea È™i sticla cu lumânarea È™i pleacă după ei. 27. ÃŽn odaia vecină ÃŽncăperea alăturată este ceva mai mică. Aici dorm doar vreo cinci inÈ™i, mai mari de vârstă. Mihai este acum al È™aselea. Colegii joacă plini de pasiune cărÈ›i stând roată pe salteaua unuia. Mihai se instalează lângă peretele din fund. Èšine istoria lui Weller în mână È™i scrie versuri pe-o hârtie sprijinită pe carte. Unul dintre colegi, poreclit ,,È›iganulâ€, întoarce capul È™i-l întreabă ostentativ: - Măi Mihai... Ia vedeÈ›i ce face Mihai acolo? Hei, Mihai! (Mihai priveÈ™te spre el.) - Ce vrei, mă? - Unde È›i-i È™alul acela turcesc pe care l-ai primit de la maică-ta? Mihai dă din umeri nepăsător È™i scrie mai departe. Ștefanovici se preface că-i È›ine parte. - Știi ce, È›igane, de azi încolo să nu te mai legi de Eminovici, È™i să mi-l laÈ™i în pace, căci acum e de-al nostru. M-ai înÈ›eles? ÃŽn seara asta el a venit la noi să ne arate că-i cel mai curajos din lume. Se È™tie că aici dorm doar bărbaÈ›i adevăraÈ›i ca noi, cu toate că odaia este bântuită noaptea de stafii... Am dreptate, Mihai? (Face semn celorlalÈ›i cu ochiul.) Mihai însă nici nu-l ascultă. El scrie de zor, măsurând ritmul cu degetele. Stă puÈ›in gânditor, apoi iar scrie. Pe perete se proiectează umbra mâinii lui Mihai care măsoară ritmurile versurilor... - Ștefanovici, ai pierdut! Dă încoace colivia cu păsări. (Alături se vede o colivie cu doi sticleÈ›i.) - Ia-le, cocoÈ™ule, că mâine prind eu altele... Nici nu mai joc. Care merge să furăm mere de la ÈširÈ›ec, fiindcă acuma s-o fi culcat... ToÈ›i lasă jocul de cărÈ›i È™i ies afară. Rămas singur, Mihai suflă în lumânare È™i se culcă. 28. ÃŽn grădina lui ÈširÈ›ec, noaptea Pe cei cinci vlăjgani care au ieÈ™it afară îi vedem cățăraÈ›i prin merii din livadă cărăbănind cu iuÈ›eală fructe. ÃŽÈ™i umplu cât pot sânii È™i buzunarele. Când se satură, se dau jos È™i merg la uÈ™a birjarului ca să-l sperie. ÃŽn odaia lui este întuneric. PoznaÈ™ii își subÈ›iază glasurile È™i după ce-i ciocăne uÈ™or în geam, piÈ›igăiesc pe mai multe voci: - Pani ÈširÈ›eec! Pani Èšir-È›eec! Be-he-he-he-hee! Be-he-he-hee! OpaiÈ›ul din camera omului se aprinde È™i atunci cei cinci se pitesc după casă. ÈširÈ›ec iese afară în izmene luminând din prag împrejurimile cu opaiÈ›ul. Nevăzând pe nimeni, își face cruce, intră bodogănind în casă È™i se culcă. 29. ÃŽn odaia unde doarme Mihai ÃŽn colÈ›ul lui, Mihai a adormit cu cartea în mâini. LiniÈ™te. Deodată, se aud ciocănituri în geam. Mihai deschide ochii nedumerit. La fereastră apare o fantomă luminoasă. Peste un dovleac scobit care are ochi, nas È™i gură, cu o lumânare înăuntru, Ștefanovici a aruncat un cearÈ™af... Mihai se ridică tremurând într-un cot. Nu este sigur dacă este o glumă sau o stafie adevărată. Ștefanovici cu fratele său, aflaÈ›i la geam, vorbesc gros È™i răguÈ™it dintr-o cofă goală: - Eminovici..., Eminovici... De ce nu cumperi cartea? Uuuu!! Mihai se ridică înspăimântat È™i vrea să fugă pe ușă, dar uÈ™a care scârțâie se deschide singură încet, încet È™i o altă arătare în alb (cineva cu cearÈ™aful pe cap) rosteÈ™te cu voce joasă, rară, alterată, aproape È™optită: - Jură... că ai să cumperi Biblia aceea, Eminovici! E-o carte sfântă... Altfel... intri... sub blestemul stafiei... călugărului... care... nu te va mai lăsa liniÈ™tit în nici o noapte.... - Bine, o cumpăr, dar vreau să-mi dai pace... - PromiiiÈ›i? Juură! - Jur! dar pleacă. - Biine! UÈ™a se închide încet È™i umbra albă dispare deodată împreună cu luminile de la geam. UÈ™a se închide singură încet. Mihai își strânge pe întuneric calabalâcul È™i se mută cât poate de repede în camera din care plecase. Oricum, nu este chiar atât de curajos pe cât voia să pară. 30. Din nou afară în curte Mihai nu poate dormi. Se îmbracă agitat È™i iese în curte. Merge până la uÈ™a gazdei. Ciocăne È™i-l trezeÈ™te pe ÈširÈ›ec. Băiatul arată cu mâna spre odăi. Vedem cum ÈširÈ›ec îl ascultă, dă din cap È™i zice: - Cred că a fost ceva, căci am auzit bine È™i eu. Păi ăsta nu-i lucru curat È™i nu cred că au fost golanii de-aici. Dar, haide, acum du-te È™i te culcă... Om vedea noi ce-a fost. Mihai revine în dormitorul lui, în timp ce ÈširÈ›ec stă niÈ›el afară la pândă cu un zăbun pe umeri. ÃŽn mână are o toporiÈ™că. La urmă se plictiseÈ™te È™i intră în casă unde se culcă È™i adoarme iar. Nu trece mult timp È™i cei cinci draci împieliÈ›aÈ›i, apar cu cearÈ™afurile în cap la geamul birjarului zgâlțâind de ferestre. AcelaÈ™i cap luminos cu cearÈ™aful pe el vorbeÈ™te înăbuÈ™it: - Pane ÈširÈ›eec... Pane ÈširÈ›ec... Tu dormi È™i iapa-È›i piere-n grajd... Scoală-te È™i du-te s-o vezi cum moaaree... ÈširÈ›ec dă iarăși năvală afară cu lămpaÈ™ul spre grajd, iar copiii chicotesc È™i fug. ÃŽn timp ce ÈširÈ›ec era în grajd, poznaÈ™ii intră repede în dormitor È™i se culcă toÈ›i, tragând păturile peste ei È™i prefăcându-se că dorm. ÃŽn timp ce revenea spre odăi, dintr-un măr sare un hoÈ› care escaladează gardul È™i fuge urmărit de câinii vecinilor. ÈširÈ›ec se duce cu lămpaÈ™ul în mână È™i verifică ambele dormitoare. ÃŽn dormitorul cu băieÈ›ii mai mari, toÈ›i dormeau È™i sforăiau vârtos. ÈširÈ›ec îi numără cu degetul. Nici un copil nu lipsea. Iese afară È™i se duce spre casa lui de alături, închinându-se È™i bodogănind nedumerit. 31. La o oră de limba română predată de Aron Pumnul Crainicul filmului: ,,Profesorul de limba română Aron Pumnul vine tot mai rar pe la gimnaziu. Boala care i se înrăutățise îl săpa încet, încet. Chipul lui blând apărea tot mai trist È™i mai trist, datorită durerilor lăuntrice. rareori mai zâmbeÈ™te. ÃŽn schimb, pune mult suflet în timpul explicaÈ›iilor de la orele lui. ÃŽn clasa a II-a A, unde Eminovici, elevul lui preferat, stătea în banca întâi, profesorul vorbeÈ™te acum despre formarea limbii române...†- ...Și astfel, din limba lătinească, vorbită de colonii romani din Dacia, Moesia È™i o parte din Ilyricum, a luat ființă cu tâmpul limba cea rumână sau română, după numele romanilor. Ea a izvorât din lingua romana rustica, la fel ca È™i surorile ei: italiana, franceza, spaniola, portugheza, provansala, retoromana sau rumanÈ™a, catalana, sarda È™i dalmata. Aceasta din urmă a dispărut, ultimul vorbitor fiind Antonio Udine, mort nu prea demult. Noi, bunăoară, avem zeci de mii de vorbe de la latini: părinte, frate, soră, fiu, fiică, a ara, a sămăna, câne, miel, bou, vacă, lup, urs, leu, cerb, cap, deget, casă, curte, botez, credință, cruce, sfânt,... È™i multe, multe altele. Tot latineÈ™ti sunt È™i unele cuvinte mai noi, venite pe urmă È™i împrumutate artificial din limba franceză ori italiană, precum: psihologie, batistă, raÈ›iune, È™i altele, măcar că, după opiniunea mea la care È›in mult, le-am putea face È™i noi mai pe rumâneÈ™te, înlocuindu-le cu creaÈ›iile noastre originale: sufletământ, nasÈ™tergău, răciune - după cum ni-i firea noastră inventivă. AÈ™adar, stăpânirea romană a păsuit în Dacia până la anul 275 după Hristos, când împăratul Aurelianus au trebuit să plece la rosturile lui, fără numa grupăciunile mari de lăcuitori ca țărani È™i sărăcime, rămâitori la glia loru. AÈ™a suntem noi în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, fără începutu, precum vom fi È™i fără săvârÈ™itu... Copiii aplaudă cu entuziasm afirmaÈ›iile domnului Pumnul. Câțiva - după chip austrieci, ucrainieni sau nemÈ›i - nu manifestă nici un fel de entuziasm. Dimpotrivă, au priviri reci È™i indiferente. Ba, chiar mai mult, un copil blond, îi spune colegului său de bancă, destul de tare ca să audă È™i colegii săi români: - Das interessiert mich nicht! Mihai, aflat în faÈ›a lor, le răspunde în română cu indignare: - Ba ar cam trebui să vă intereseze, fraÈ›ior, È™i pe voi, căci noi românii suntem urmaÈ™ii Romei, iar cultura romană stă la baza tuturor culturilor europene, inclusiv a celei de origine teutonică! Spunând aceste cuvinte, Mihai se ridică în picioare È™i aplaudă cel mai tare, în timp ce profesorul își duce crispat mâna la inimă, apoi tuÈ™eÈ™te puternic. Tocmai când profesorul era gata să se prăbuÈ™ească, un grup de câțiva copii, printre care È™i Mihai, inclusiv cei doi care vorbeau între ei nemÈ›eÈ™te, îl prind în braÈ›e È™i-l susÈ›in. Sprijinit de elevi, dascălul le mulÈ›umeÈ™te È™i este nevoit să fie scos din clasă la jumătatea orei. ToÈ›i copiii îl urmează îngrijoraÈ›i. Cineva strigă tare: - ChemaÈ›i-l repede pe servitorul gimnaziului! Mihai îl vede È™i îl strigă cu disperare: - Nene Onufri, nene Onufri! I-a venit rău domnului profesor Pumnul. Vino, te rog, fuga să ne ajuÈ›i! Onufri, un bătrânel mărunt È™i foarte inimos, zvârle cât colo mătura cu coadă, sare È™i-l ajută pe Aron Pumnul să meargă până la prima trăsură oprită de elevi. Mihai îl È›ine de un braÈ›, Onufri de altul. Profesorul pășeÈ™te cu greu sprijinindu-se de bastonul cu care venise la È™coală È™i este ajutat să se urce în vehicolul tras la poarta gimnaziului... Mihai se urcă lângă profesor. Trăsura porneÈ™te. Mihai strigă: - Birjar, te rog, mână mai repede! Mai repede, te rog! Birjarul priveÈ™te în spate È™i răspunde. - Dac-mi plăteai costul la timp, caii mei ar fi mâncat mai bine È™i-ar fi mers È™i ei mai repede. Atâta au mâncat, atâta trag... Birjarul era chiar ÈširÈ›ec. Acum Mihai îl recunoaÈ™te È™i strigă: - Hai, pane ÈširÈ›ec, mână mai repede că nu-i de glumă. Nici nu te-am recunoscut... Domnului profesor îi este rău È™i trebuie să ajungem imediat acasă, iar dumitale-È›i arde de predici acuma... - Bine, bine, puiÈ™orule, haida că mân... Diee, Russki i Polski! Dă câteva bice cailor care o rup zdravăn la fugă. Privim trăsura care se depărtează cu viteză. Revenim în curtea gimnaziului unde un elev vine la Onufri, îngrijitorul È™colii, È™i-l roagă ceva: - MoÈ™ Onufri, nu ai vrea cumva să mă împrumuÈ›i È™i pe mine până mâine cu un sfanÈ› ca să-mi cumpăr doi covrigi? MoÈ™ Onufri scoate pe dată sfanÈ›ul din buzunar È™i i-l dă zâmbind cu bunătate băiatului: - Èšine-l, domniÈ™orule dragă, È™i mi i-oi da È™i mata când oi pute... 32. Din nou în biblioteca lui Aron Pumnul De data aceasta biblioteca este foarte ordonată Se văd rafturile cu cărÈ›i aranjate la linie. La o masă lungă Aron Pumnul, cu o haină lungă pe umeri, soarbe dintr-un ceai în care mestecă din când în când cu linguriÈ›a. Lângă cana cu ceai vedem ,,Gazeta de Transilvania†care apare la BraÈ™ov încă din 1838. La aceeaÈ™i masă, Mihai se află cufundat în lectura Lepturariului rumânesc, prima antologie de literatură română incluzând biografia È™i operele a peste o sută de scriitori români. El extrage pe o foaie câteva notiÈ›e dintr-unul din volumele Lepturaiului. Doamna AristiÈ›a Pumnul, soÈ›ia profesorului, nemulÈ›umită că soÈ›ul ei stă prea mult în bibliotecă, intră fără de veste în cameră admonestându-È™i bărbatul de la ușă: - Hai în casă, domnule! Tot aici ai vrea să stai È™i când bolânzeÈ™ti? De-ai termina odată cu cărÈ›ile tele, că mi-ai scos sufletul cu ele, nu alta! Arde-le-ar focul! (Iese trândind cam tare uÈ™a.) - Bine, AristiÈ›o, iaca vin, vin. Ai puÈ›ină răbdare, numai! Uf, ce cicălitoare sunt muierile estea, Mihai! Dacă nu mă însuram, aÈ™ fi scris de zece ori mai multe cărÈ›i ca până acum! Visurile neîmplinite de mine vor trebui însă ca să le împlineÈ™ti tu. Dar mai întâi va trebui să te documentezi È™i să aprofundezi învățătura literelor rumâneÈ™ti mergând pe calea ce au deschis Gheorghe Șincai, Samuil Micu È™i Petru Maior, înfățiÈ™aÈ›i de mine în Lepturariu, mergând pe urmelor lor la Blaj care este Roma noastră mică. AÈ™ fi vrut să mergem amândoi acolo, dar, vezi? Eu nu cred să mai apuc acea zi... Tu ai să vezi însă Blajul, dragule, ai să ajungi acolo unde a răsărit soarele românismului! Profesorul tuÈ™eÈ™te È™i se ridică încet, răspunzând invitaÈ›iei soÈ›iei. Tocmai atunci, la ușă ciocăne cineva. ÃŽn bibliotecă pășesc doi elevi mai mari care solicită în împrumut cărÈ›i româneÈ™ti. Profesorul, înainte de a ieÈ™i, îl arată pe Eminovici È™i le spune: - AdresaÈ›i-vă lui Mihai. El e bibliotecarul meu! 33. La ora lui Vyslouzil Vyslouzil, profesor de matematici, este foarte nervos, din care pricină este È™i foarte temut de elevi. Metoda lui de predare nu pune în joc judecata, ci memoria mecanică. Profesorul explică ceva despre divizibilitate È™i dă definiÈ›ia divizibilității. Pe tablă se văd câteva exemple, fracÈ›ii, factori primi etc. Vyslouzil, adresându-se unui elev: - Ca să înÈ›elegi, zi acuma după mine: un număr este împărÈ›ibil prin altul când, la împărÈ›irea primului număr prin cel de al doilea, nu rămâne rest, adică rămâne restul zero... Este foarte simplu! Și-acum repetă... Elevul (înghite de frică în sec È™i stâlceÈ™te definiÈ›ia): un număr este împărÈ›ibil cu altul când... nu rămâne restul zero când facem împărÈ›irea lui cu a primului număr, când nu rămâne rest... - Nu aÈ™a, nătărăule! Fii atent aici È™i zi după mine: un număr este împărÈ›ibil prin altul... - Un număr este împărÈ›ibil cu altul... - ...când, la împărÈ›irea primului număr prin cel de al doilea... - ...când, la împărÈ›irea primului număr prin cel de al doilea... - ...nu rămâne rest, adică rămâne restul zero. - ...nu rămâne rest, adică rămâne restul zero. - AÈ™a. Acuma zi de la început singur! Un număr este împărÈ›ibil... - AÈ™a. Acuma zi de la... (Scutură din cap.) Un număr este împărÈ›ibil... (Se opreÈ™te, fiindcă a uitat.) - Când? Când este împărÈ›ibil, nenorocitule? Ce-ai în capul ăla sec de uiÈ›i aÈ™a repede? Când este împărÈ›ibil un număr? - Un număr este împărÈ›ibil când... - Când?! - Când... Un număr este împărÈ›ibil când... Vyslouzil se bate cu mâna peste frunte uitându-se în sus, apoi închizând ochii. - Cine m-a blestemat să vă fiu eu profesor, mă paricopitaÈ›ilor?! Ia să vedem un cap mai bun... Eminovici! Mihai nu aude. Stă în banca din fund È™i citeÈ™te aprofundat ,,Povestirile†lui Hoffmann. Profesorul îl strigă din nou răspicat È™i mai răstit: - E-mi-no-vici!! (Elevul tresare speriat ca din vis... Nu È™tie despre ce este vorba.) - Repetă definiÈ›ia! - Care definiÈ›ie? - Cum? Tu mă întrebi pe mine, obraznicule? Ce citeai acolo pe sub bancă de nu eÈ™ti atent? Ia aÈ™teaptă tu mintenaÈ™i! Face câțiva paÈ™i spre fundul clasei cu o vargă în mână luată de pe catedră. Mihai se scoală biniÈ™or, bagă calm cartea în geantă, înfaÈ™că odată geanta È™i, fără să mai zică ceva, È›uÈ™ti! fuge pe ușă afară, lăsând uÈ™a deschisă în urmă-i. Copiii râd, iar Vyslouzil merge până la ușă după el. 34. ÃŽn drum spre IpoteÈ™ti O harabală mare de marfă trece graniÈ›a în România. La postul de grăniceri, oficianÈ›ii controlează biletele de liberă trecere. Cercetează puÈ›in căruÈ›a, apoi se retrag. Urmează la control alte patru căruÈ›e. Când cea de din capăt se aÈ™terne drumului, în dosul ei, în rezerva de fân, zărim pe Mihai ascuns bine. Scoate cu grijă capul din fân. Mai departe îl vedem mergând pe jos... Se opreÈ™te lângă un râu, se scaldă... Se cațără într-un pom È™i culege niÈ™te fructe în buzunare, mâncând pofticios din ele... Se uită după niÈ™te păsărele într-un nuc mare... ÃŽntâlneÈ™te un câine vagabond ca È™i el, cu care își împarte din merindele ce le È›ine într-o bocceluță purtată în spinare într-un vârf de băț. Câinele îl urmează credincios, cu limba scoasă... La capătul unui sat se întâlneÈ™te cu o nuntă țărănească, la celălalt capăt cu o procesiune de înmormântare. ÃŽÈ™i ia căciula din cap È™i rămâne pe marginea drumului trist, ascultând bocitoarele... Această scenă îi creează impresii puternice despre contradicÈ›iile existenÈ›ei. Acum îl vedem scoțând apă de la un puÈ› cu cumpănă È™i bând însetat apă de la fântână... ÃŽnnoptează într-o claie cu fân la marginea unui sat... Nu este singur, ci însoÈ›it de acelaÈ™i câine vagabond. Câinele îl păzeÈ™te È™i latră ori de câte ori simte ceva în apropierea lor. Din vârful clăii, Mihai contemplează un splendid răsărit de lună. Se aud pitpalacii cântând... mai târziu o bufniță, un ciuf È™i cucuvelele... Câinele i-a pus încrezător capul pe genunchi È™i se lasă dezmierdat. Băiatul l-a botezat Ramses I È™i chiar aÈ™a îl strigă. Nu peste mult timp, Mihai se scarpină insisten în mai multe locuri de purici... DimineaÈ›a cântecul unui cocoÈ™ îl trezeÈ™te în zori. Mihai se scoală È™i se întinde. Ciocârliile piruie vesele prin apropiere. Mihai le priveÈ™te cum se înalță spre seninul cerului. ÃŽn alte scene îl urmărim străbătând È™i alte sate... Intră în vorbă cu niÈ™te țărani care cosesc lucernă. Pune mâna È™i-i ajută culcând câteva brazde... Mănâncă la masă cu ei. ÃŽl vedem acum apropiindu-se de IpoteÈ™ti. Ajuns în sat, nu vine de-a dreptul acasă. Dă întâi târcoale unui păr din ograda vecinului Isăcescu, din apropierea casei părinteÈ™ti. Maica Fevronia, soră cu mama băiatului, se află în curte È™i pune intrigată mâna streaÈ™ină la ochi. Este convinsă că l-a zărit pe dealul din apropiere. O cheamă repede pe Raluca, mai mult prin gesturi. - Ira! Ian te uită, Ralucă soro, cum samănă băietul cela cu Mihai al nostru! Raluca pune priveÈ™te în acelaÈ™i fel spre deal. - Cum să nu semene, Fevronică, dacă-i chiar el? Dar ce-o fi pățit, mititelul, de s-o fi întors? O babă, Prodăneasa, intră tocmai atunci pe poartă, întârind vestea: - Coană RaliÈ›o, s-auzi È™i să nu crezi ce È›i-oi spune c-am văzut... - Dacă mi-i spune că-l văzuÈ™i pe Mihai, atunci uite-l colo în ograda lui Isăcescu, tușă Prodăneaso... Mă mir È™i eu ce-o fi... (ÃŽl strigă tare): Mihai, mamă! Mihăițăă! Auzindu-se strigat, băiatul se piteÈ™te după o căpiță de fân... Atunci Raluca îl strigă pe vizitiul Vasile Rusu care robotea ceva prin curte: - Vasile, ia aleargă tu È™i vezi ce-i cu Mihai al meu că se pare c-a dat din nou bir cu fugiÈ›ii de la È™coală... Vezi că-i ascuns colo, după căpiÈ›ele lui Isăcescu... Și de-i putea, te rog prinde-l È™i adă-mi-l imediat încoace. Nu mă gândesc decât la GheorghieÈ™, c-o să se facă iarÈ™i foc È™i pară. Vasile Rusu, pe care-l cunoaÈ™tem, un bărbat înalt È™i voinic, îl ia prin surprindere, alergându-l printre căpiÈ›e. Mihai dă să fugă, dar este prins. Èšipă, muÈ™că, dă din picioare, dar Vasile este foarte voinic È™i-l umflă pe sus aducându-l în curte. 35. Acasă Este seară. Conul GheorghieÈ™ stă la masă È™i mănâncă. Harieta (8 ani) se târăște încet spijinind-se într-o cârjă È™i îi aduce tatălui ei o cană cu vin. La masă mai vine È™i AglăiÈ›a (10 ani) cu un castron de salată. După cum se vede, copiii au mai crescut. Eminovici bătrânul mănâncă cu poftă, iar soÈ›ia lui stă tristă lângă el fără să se atingă de mâncare. GheorghieÈ™ o întreabă: - Dar tu ce-ai, Ralucă, de nu guÈ™ti nimic? La ce te gândeÈ™ti? - Știu eu? Apăi năcazuri, bărbate. O mulÈ›ime de năcazuri! Sunt unele pe care mi-ar veni foarte greu să È›i le spun... - Oare È™ini ti-o mai fi năcăjât, soro, că eu nici n-am fost azi toată ziua pe-acasă È™i nu poÈ›i da vina pi mini. - Vezi tu? Copiii au crescut. Dar au È™i ei năcazurile lor, GheorghieÈ™... Matei tuÈ™eÈ™te mereu să-È™i dea duhul de vreo trei zile... Harieta - o vedem bine că de-abia mai merge. CeilalÈ›i mai mari i-ai trimis prea departe de casă, la studii grele È™i costisitoare. Pe Mihai, printre străinii ceia, l-o fi apăsând dorurile cele grele di noi, căci el È™tii că este cel mai simÈ›itor dintre toÈ›i în această privință. Numai Dumnezeu le mai poate înÈ›elege sufletul la fiecare. - Dar di unde È™tii tu È™e-l doari pi Mihai al nostru... Fiindcă el îi acolo, la studiile lui unde l-am dus cu Vasile Rusu. - Hm! zâmbeÈ™te mama. Ba nu-i acolo, GheorghieÈ™. Trebuie să-È›i spun de-a dreptul că Mihai o venit azi acasă... Eminovici trânteÈ™te cuÈ›itul È™i furculiÈ›a pe farfurie È™i sare ca ars. - Dumnezeule, asta nu se poate! Copilul ista mi-o scos sufletul È™i m-o omorât di tăt... Măi femeie, tu glumeÈ™ti! - AÈ™a e cum îți spun eu. Chiar aÈ™a e... Dar de ce te-ai ridicat. LiniÈ™teÈ™te-te! Stăi È™i mănâncă tot. - Să mănânc, să mănânc... Ce, parcă asta mai e mâncare, cu-atea noduri în gât?! - Haide, GheorghieÈ™, haide frate, acuma ogoieÈ™te-te! Èši-am spus: i s-o fi acrit È™i lui, săracul, între nemÈ›ii ceia, că-n altă parte, parcă tu nu puteai să-l dai - la BotoÈ™ani, la IeÈ™i ori la BucureÈ™ti, că acuma È™tii că suntem o È›ară unită È™i la noi nu costa atât de mult! Prin È™colile nemÈ›eÈ™ti am auzit că se bate, iar Mihai n-ar putea îndura aÈ™a ceva. - Ei È™i? Ce dacă! Bățul scurt face mintea lungă... Știu eu de ce l-am dat acolo! Unde-i Mihai? - La gazdele tale o căpătat È™i-o boală de urechi. Acolo stăteau mulÈ›i, înghesuiÈ›i, deseori flămânzi... Scrisorile lui nu minÈ›eau. Copii răi care pot strica pe oricine, GheorghieÈ™. - Eu i-am trimis bani mereu. Și lui, È™i la toÈ›i! Le-am dat tot ce-am avut. Mai mult nici că pot. Cum-necum, trebuia să se descurce, întocmai ca È™i fraÈ›ii ceilalÈ›i ai lui. Unde-i Mihai acum? - Ho, că È›i l-oi aduce, nu te pripi, frate. Èši l-oi aduce... dacă-mi juruieÈ™ti că nu-i faci nimic. - Adă-l mai digrabă! Și pi urmă... om vide noi. - Nu, nu merge aÈ™a! Mihai e È™i copilul meu. JuruieÈ™te! - Oof! Femeie, femeie! Bine, n-o să-i fac nimic. Uite, promit... Dar spune odată, unde este? Raluca iese È™i vine cu băiatul. Mihai, È™tiindu-se vinovat, È›ine capul în jos. GheorghieÈ™ nu-È™i mai găseÈ™te cumpătul: tremură de nervi, dar se stăpâneÈ™te. Sprijinindu-È™i capul într-un cot pe masă, se adresează oftând soÈ›iei sale care stă în faÈ›a lui Mihai ca un scut. - Ee... Atâta treabă am, Ralucă, È™i-acum iată, trebuie să plec din nou la CernăuÈ›i să-l duc pi tâlharul ista mic la È™coală... - Nu mai mă duc la È™coală, tată! îndrăzneÈ™te să vorbească Mihai, ridicând privirea. Am să învăț acasă È™i mă prezint doar la examene, ca privatist. - Cuum?? Ca privatist? Ci-ci-ce tot spui tu acolo?! (Bătrânul se scoală amenințător în picioare cu pumnii strânÈ™i È™i se apropie cu un pas de băiat.) Mihai se dă doi paÈ™i înapoi ascunzându-se după maică-sa care strigă din răsputeri: - GheorghieÈ™! Bătrânul revine încet la locu-i È™i se aÈ™ează lent, dar tot cu pumnii strânÈ™i È™i tremurând de nervi. 36. A doua zi, diminaÈ›a Mihai fuge din nou de-acasă luând-o la deal, pe È™oseaua naÈ›ională ce duce la BotoÈ™ani. Merge repede alternând paÈ™ii iuÈ›i cu alergăturile È™i din când în când se uită speriat înapoi. Deodată zăreÈ™te pe urma lui trei oameni călări. Fugarul se abate pe dată la dreapta, străbătând câmpul pieziÈ™. Oamenii îl înconjoară È™i-l ajung. Unul din ei este chiar Vasile Rusu care se apropie cel mai mult È™i-i strigă: - Haide îndărăt, cuconaÈ™ule, haide la boier acasă, să te dea tot la CernăuÈ›i, că nu-i chip altfel. - Nu merg, nene Vasile! Nu vreau! La ce să mă dea la CernăuÈ›i - răspunde Mihai - că eu sunt învățat È™i fără CernăuÈ›i. - Dar avem poruncă de la conu’ GheorghieÈ™ È™i trebuie să te aducem cu forÈ›a. Ce-ai face dacă ai fi în locul nostru? Văzând că de vorbă copilul nu înÈ›elege, strâng cercul rotindu-se în jurul lui cu cu caii È™i unul aruncă un laÈ› ca de cowboy peste trupul copilului blocându-l pe loc. Mihai protestează È™i se zbate din nou, dar È™i de data aceasta fără nici un succes. Vasile îl ia sus pe calul lui È™i-l duce în galop înapoi acasă. 37. Din nou acasă (secvență scurtă) Pe un scaun, tatăl său îl leagă strâns în opinteli, dar Mihai dă din picioare È™i strigă: - Dă-mi drumu’! Dă-mi drumuul! Nu mă lega... Nu mai vreau! Nu aÈ™a! De geaba mă legi, căci eu tot È™tiu să mă dezleg! - N-o să-È›i dau drumul până nu promiÈ›i că mergi cu mini înapoi la È™coală, zice bătrânul Eminovici. - Bine, mă întoc la CernăuÈ›i, dar dă-mi drumul, căci nu-s hoÈ› să mă legi! - Ce-i faci, GheorghieÈ™ule? Dă-i drumul băiatului È™i ascultă-l ce-È›i spune. Dezleagă-l odată, omule, n-auzi? zice Raluca, soÈ›ia sa, care tocmai atunci a intrat în odaie. Dac-a zis copilul că se întoarce, se întoarce! Mă pun eu zălog pentru el. - Mamă, spune-i să mă dezlege mai repede, că nu-s hoÈ› să mă lege, strigă Mihai zbătându-se în frânghii. - Uite, îți dau drumul, dar mâni ti duc iarăși la gimnaziu, împreună cu Vasile Rusu. Că m-ai înnebunit cu fugile tale de la È™coală! Eminovici își dezleagă odrasla, ajutat fiind de Raluca È™i de servitorul lor care-i desface nodurile. 38. La K.K. Ober-Gymnazium din CernăuÈ›i ÃŽn faÈ›a cancelariei, tatăl È™i fiul. Vasile Rusu aÈ™teaptă singur afară în birja trasă în faÈ›a È™colii. Tatăl este îmbrăcat ca È™i data trecută când l-am mai văzut pe-aici, deci se prezintă destul de elegant. Mihai, arată È™i el foarte îngrijit, cu haine noi. Pare ceva mai voinic. Tatăl său îl È›ine de mână, apoi își mângâie puÈ›in copilul pe cap aranjându-i părul È™i reverele hainei. ÃŽnainte de a ciocăni la ușă, i se adresează fiului său: - Ti rog să zâmbeÈ™ti È™i să-l saluÈ›i respectuos pe domnul director, Mihăiță. După ce ieÈ™im de-aiÈ™i, mergem să te stabilesc în gazdă la domnul profesor de franceză Victor Blanchin care te-o vrut la el încă de rândul trecut. Domnul Blanchin îmi cere plata de gazdă cea mai mică fiindcă mă cunoaÈ™te mai demult. Și acum vină di ciocăne uÈ™or la ușă... Și nu uita să faci o plecășiuni când intri! Uite-aÈ™a... (ÃŽi arată cum. Mihai zâmbeÈ™te È™i face o mică plecăciune.) Nu aÈ™a... Mai aplecat! (Mihai repetă exersarea plecăciunii.) Da, acum e mai bini. AÈ™a să ti apleci È™i să saluÈ›i în canÈ™elarie. Haide, intră... Mihai se conformează. Bate la uÈ™a cancelariei de trei ori, deschide uÈ™a, iar când îl zăreÈ™te pe directorul Wolf, se opreÈ™te în faÈ›a lui È™i face o respectuoasă reverență. Acesta însă, văzându-i, se plesneÈ™te nervos cu mâna peste frunte È™i închide ochii sastisit. 39. ÃŽn gazdă la domnul Victor Blanchin, profesor de franceză Profesorul vine acasă pe două cărări cântând ,,Marseillesa†și sughițând: - Alons, enfants de la Patrie, Le jour de gloire est arrive, Contre nous, de la tyranie, L’etandard sanglant este leve... El È›ine într-o mână un buchet de flori È™i în cealaltă un baston pe care-l învârteÈ™te în aer. Evident, Monseur Blanchin apare cam turmentat. El locuieÈ™te în CernăuÈ›i, pe Strada Domnească de Jos, nr. 23. Când ajunge acasă, bate cu bastonul în ușă È™i o strigă pe soÈ›ie să-i deschidă: - Allo, Margueritte!! Mar’-iitt, cheri..., ouvre-moi la porte, s’i’ous plaît... Sapristi! Ouvre la porte, madame, quand je t’ dis! Mar-gue-iitte! SoÈ›ia iese furioasă cu mâinile în È™old. Domnul Blanchin îi oferă buchetul de flori, dar soÈ›ia i le ia È™i i le aruncă jos, intrigată. ÃŽi dă una peste pălărie turtindu-i-o pe ochi. - Olala, Victor! Ainsi vien tu a la maison? Achetez-mois tu, gros ivrogne! - Ne me touche pas! Je te promets, oiseaulette: c’este pour la derniere fois! Je te promets... (Sughiță.) serieusement... - Je ne te crois plus, parce-que je te connu tres bien, vieux menteur! - Je jure, oiseaulette... C’este pour la derniere fois! C’est pour la... (Sughiță iar.) Je suis tres fatigue, ma’ame... Dar Margueritte nu È›ine cont. ÃŽi face un scandal monstru È™i îi smulge bastonul din mână, apoi îi aplică cu el vreo două lovituri uÈ™oare la fund. Se ceartă amândoi pe franÈ›uzeÈ™te, fără să mai putem distinge ceva. ÃŽl ia de guler È™i-i face vânt în casă, unde îl ajută să se dezbrace de redingotă. Pălăria însă o nu È™i-o scoate. Odată intrat, mai lălăie puÈ›in, apoi întreabă: - Mais ou est Mi-michel? Miche-el? Mihai apare din camera lui cu o carte în mână. Blanchin îl sărută pe frunte È™i cade istovit pe un scaun. - Oui, monsieur le professeur. Me voila! - Mi-michel, malheureusement, (sughiță) j’ai une mal nouvelle pour toi! - Que nouvelle, monsieur Blanchin? - V-votre professeur de langue roumaian... (sughiță iar), monsieur Aron Pumnul... est tres malade... Aujourd’hui il a ete remplasse par monsieur le professeur Calinesco. - Monsieur Blanchin... Je... îmi cer pardon, mais... eu n-am înÈ›eles prea bien... - Ecoutez-mois, Michel... Domnul Pumnul eÈ™ti tare bolnave, mon ami. El nu mai poÈ›i (sughiță din nou) se mai vine la È™cola. Și a transmis se vizitezi la el a la maison astezi. Me comprenez-vous? - Oui, am înÈ›eles! Am să-l vizitez curând. Merci, monsierur Blanchin. Apare din nou soÈ›ia lui Blanchin È™i-l trage de mâini sculându-l de pe scaun È™i împingându-l în altă cameră. Blanchin răspunde cu acelaÈ™i ton certăreÈ›, dând însă înapoi în faÈ›a soÈ›iei care-l tot împinge de-a lungul pereÈ›ilor. Vorbesc amândoi deodată atât de repede încât nu se mai înÈ›elege nimic. Margueritte îi mai dă una peste pălărie înfundându-i-o din nou pe ochi. Blanchin È™i-o scoate È™i o trânteÈ™te furios pe covor. La fel face È™i cu papionul. Mihai nu suportă gălăgia È™i își pune mâinile la urechi întorcându-se în camera lui destul de sărăcăcioasă. ÃŽnchide uÈ™a È™i continue să scrie acasă o scrisoare din care vedem titlul: ,,Dragă mamă È™i tatăâ€... 40. IpoteÈ™ti, 1864. ÃŽn camera lui Gheorghe Eminovici Crainicul filmului: ,,Au mai trecut câțiva ani... Bătrânul Eminovici a acceptat ca fiul să continue gimnaziul din CernăuÈ›i ca privatist, prezentându-se numai la sesiunea de examene. Mihai a împlinit 14 ani È™i s-a maturizat atât din punct de vedere fizic, cât È™i spiritual. A devenit mai gânditor, iar uneori foarte serios. ÃŽn general, dacă tot comportamentul lui anterior îl arăta ca pe un copil precoce, acum precocitatea a devenit o preocupare susÈ›inută de a-È™i satisface nepotolita-i sete de cunoaÈ™tere. La IpoteÈ™ti, stă mai mult în casă, în camera cu cărÈ›i a tatălui său, citind aproape tot ce strânsese bătrânul căminar în rafturile lui. Din păcate, o mare nenorocire se abătuse peste familia Eminovici: Iliuță, student la facultatea de medicină a doctorului Davilla, din BucureÈ™ti, fratele lui Mihai, cu care acesta copilărise cel mai mult, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic È™i a murit în iarna anului 1863, lăsând un mare gol È™i o mare durere în familie.†Afară este sfârÈ™it de iarnă (21 martie 1864). Prin ferestrele casei se vede cum fulguieÈ™te peste mugurii cruzi care abia începuseră să se deschidă. Mihai stă în casă È™i răsfoieÈ™te printre rafturile cu cărÈ›i ale tatălui său. De data aceasta viitorul poet se prezintă ca un tânăr de 14 ani, frumos È™i voinic. Cu un manuscris slavon în mână, se aÈ™ează în dreptul mesei. Pe masă, în faÈ›a lui, se află un teanc de patru-cinci cărÈ›i vechi. Mihai extrage pe filele unui caiet citate din preÈ›ioasele cărÈ›i adunate cu trudă de Eminovici bătrânul. Pe mâneca pulovărului distingem doliul după fratele său Ilie. ÃŽn cameră intră mama lui. Este toată îmbrăcată în doliu È™i plânge îndată ce-l vede pe Mihai. Acesta se ridică È™i caută să-È™i consoleze mama care îl strânge la pieptul ei rămânând mult timp aÈ™a. - Mihăiță, mamă, s-a dus Iliuță-al nostruu... S-a dus... Băiatul mamei, băiatul mamei drag! IliaÈ™ul meu scump! Flăcăul mamei, frumos ca un brad... Ce frumos se mai juca el cu tine, Mihai, È™i cât de mult te iubea! Ce bun era el cu toÈ›i. Iliuță, mamă, Iliuțăă-ă-ă!... Ne-ai lăsat pe toÈ›i È™i te-ai dus, mamă, È™i te-ai dus în veÈ™nicia necunoscută de noi păcătoÈ™ii... Doamne, de ce mi l-ai luat! - Nu mai plânge, mamă - o consolează Mihai care are È™i el lacrimi în ochi. Nu mai plânge, că de trei luni îl plângi aÈ™a întruna È™i ai să te topeÈ™ti de tot. - Nu mai pot, Mihăiță mamă, nu mai pot! Aah, copiii mei dragi! PuiÈ™orii mamei scumpi... ÃŽn cameră mai intră È™i GheorghieÈ™, la fel de indispus. Pe mâneca hainei lui de asemenea poartă doliu. ÃŽi pune pe masa lui Mihai o hârtie. - ÃŽi di la È™coală di la BotoÈ™eni... ÃŽÈ›i răspunde că Ministrul InstrucÈ›iunii nu mai ari locuri de bursier cum ai cerut tu. - ,,...nefiind nici un loc vacant de bursier anul acesta...†Semnat, ss/indescifrabil... Tată, nu-i nimic. La primăvară am să mă duc iar la CernăuÈ›i ca să-mi dau examenele. Iar până atunci, învăț acasă. Aici am găsit o mulÈ›ime de cărÈ›i bune care mi-au folosit. Le-am citit aproape pe toate. - CiteÈ™te, băietule, cât È›i-a pofti inima. Numai că... (Se uită fix în ochii lui.) Lasă-te de prostii! - Care prostii, tată? - Știi tu care!... Bărzăunii tei care-È›i ies din cap când È™i când. (Arată cu mâna.) Și cu care câteodată umpli file întregi din caietele È™i caieÈ›elile tale. Văd că È›i-ai lăsat chică de poet È™i, de la o vreme, baÈ›i cu frunte în nori! E-hei! Nu aÈ™a se câștigă pânea, Mihai! Cu măscări pe hârtie nu te chiverniseÈ™ti tu niciodatî. ÃŽnțăleg să-È›i înveÈ›i stihurile din carte pentru lecÈ›ie, dar să le faci tu, ei bini - aiasta nu! Poiziile, Mihai, se scriu numai în franÈ›uzăști, pentru boieri È™i cuconiÈ›e, ca să rumege cu toÈ›ii mai bine după ce mănâncă È™i când se plictisesc... Dar nouă nu ne trebuie aÈ™a ceva. Lipsă! Mihai ascultă È™i zâmbeÈ™te amar: - Dumneata nu înÈ›elegi nimica, tată. Mama, care stătuse izolată, cu capul între mâini È™i cu coatele pe masă puse lângă o batistă udă de lacrimi, intervine cu vocea seacă, plânsă: - Lasă-l, GheorghieÈ™e, nu-l mai necăji È™i tu. Lasă-l, că È™tie el ce face... - Dacă-i aÈ™e, la urma urmei, È™i eu È™tiu È™i-am sî fac... PregăteÈ™te-te, domniÈ™orule, de conÈ›opeală! Bătrânul se scoală È™i pleacă. ÃŽndată ce iese, soÈ›ia lui porneÈ™te plânsul de la capăt punând mâna pe mâna lui Mihai. - Mihăiță mamă, tare mă doare inima de IliaÈ™ul nostru! Ce i-a trebuit lui medicină la BucureÈ™ti? Ce i-o fi trebuit?! Că dacă nu mergea acolo nu se îmbolnăvea È™i acum ar fi trăit... - Știu, mamă, dar ce mai putem face noi acum? Nu putem face nimic! Legile vieÈ›ii sunt implacabile. Dacă există o nemurire a sufletului - È™i cred că există - atunci ne-om vedea iar cu toÈ›ii... Nu ne rămâne altceva decât să ne rugăm pentru sufletul lui bun. Mihai are lacrimi în ochi È™i se uită pierdut în gol. Pe ușă intră Harieta târându-È™i cu greu picioarele care i-au fost ,,întărite†cu un fel de atele metalice în jurul gleznelor. Harieta are acum 10 ani. Mama o strânge lângă dânsa plângând: - FetiÈ›a mamii... Sora lui Mihai plânge È™i ea îndoliată, punând capul cu ochii închiÈ™i pe umărul Ralucăi. - Copiii mei dragi, zice mama. Am o rugăminte mare față de voi: haideÈ›i să mergeÈ›i cu mama la bisericuÈ›a noastră din curte ca să ne rugăm împreună pentru frățiorul vostru... - Bine, mamă, mergem, răspunde Mihai. Harieta, È›ine-te de braÈ›ul meu. Ies tustrei în curte. Harieta se È›ine în drepta de braÈ›ul mamei È™i în stânga de braÈ›ul lui Mihai. ÃŽi revedem îngenunchiaÈ›i în bisericuță în faÈ›a unei icoane cu candela aprinsă lângă un sfÈ™nic cu lumânări aprinse. 41. CernăuÈ›i, 1/3 martie 1864. Spectacolul trupei teatrale Tardini-Vlădicescu Crainicul filmului: ,,ÃŽn primăvara anului 1864, trupa teatrală Tardini-Vlădicescu ajunge la CernăuÈ›i unde prezintă câteva spectacole în premieră de mare succes, având în repertoriu piese de teatru româneÈ™ti, precum ,,Coana ChiriÈ›aâ€, de Vasile Alecsandri, dar È™i traduceri din piesele străine. Mihai a descoperit că lumea actorilor îl fascineză într-un fel irezistibil È™i va face tot posibilul să i se alăture, pentru că își crease prea multe iluzii despre viaÈ›a boemă a acestor curajoÈ™i promotori ambulaÈ›i ai teatrului românesc.†În sala unui hotel din CernăuÈ›i de pe strada Lemberg - Hotel de Moldavie - (vedem firma hotelului È™i afiÈ™ul piesei cu actorii Comino, Mihalescu, Evolschi, Dimitreasca, domniÈ™oara Albini È™.a.). ÃŽn acea sală are loc spectacolul ,,ChiriÈ›a în provincieâ€, comedie-vodevil în trei acte, de Vasile Alecsandri. Rolul ChiriÈ›ei ot Bârzoieni este interpretat de Catinca Dimitreasa. Orchestra acompaniază pe actorii care cântă. Publicul, format în majoritate de elevii români ai liceului german din CernăuÈ›i, apaludă cu mult entuziasm. Se vede că piesa este pe sfârÈ™ite. Unul din prietenii lui Mihai G. Eminovici, Theodor V. Ștefanelli, ne povesteÈ™te tocmai momentul în care Mihai se delecta enorm asistând la asemenea spectacole ale trupei de teatru Tardini-Vlădicescu, moment de răscruce în viaÈ›a sa. AÈ™adar, îl vedem pe Mihai asistând ,,nemiÈ™cat, cu privirea aÈ›intită asupra actorilor, ca È™i când ar fi voit să soarbă toată acÈ›iunea È™i frumoasele melodii cântate de dânÈ™ii, È™i se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări È™i observaÈ›ii. ÃŽl supăra mult È™i aplauzul zgomotos din teatru, pentru că în aceste aplauze se pierdeau multe fraze È™i melodii ale artiÈ™tilor.†Mihai a făcut tot posibilul să găsească loc în rândul întâi, lângă scenă. Sala aplaudă pe Catinca Dimitreasca. Ea își zice rolul înainte făcând abstracÈ›ie de entuziasmul publicului. Băiatul nu schiÈ›ează nici un gest, ascultând foarte încordat. Nu îndrăzneÈ™te încă să aplaude. Colegul din stânga vrea să-l întrebe ceva, dar Mihai îl îndepărtează nervos cu mâna È™i nu-l ascultă. Abia când cortina cade aplaudă È™i el cu toată însufleÈ›irea. 42. ÃŽn culisele teatrului, după spectacol Prietenia lui Mihai cu actorii este mai veche È™i s-a legat în împrejurări necunoscute de noi. Trupele de teatru își aveau chibiÈ›ii lor, oarecum selecÈ›ionaÈ›i de actorii participanÈ›i care nu admiteau în preajmă-le pe oricine. AceÈ™ti tineri, angajaÈ›i pe posturi de ,,ajutoare de băgători de seamăâ€, se mulÈ›umeau cu o simbrie de nimic È™i făceau orice slujbă li se cerea pe lângă companiile teatrale pe care le urmau ca niÈ™te câini credincioÈ™i, în speranÈ›a că, într-o bună zi, vor deveni È™i ei actori vestiÈ›i, ceea ce, de obicei, nu prea se întâmpla. Mihai cunoÈ™tea pe un asemenea entuziast încă de la BotoÈ™ani când trupa respectivă mai trecuse pe acolo. Urcat prin dosul scenei, viitorul candidat la titlul de sufleur își revede cunoÈ™tinÈ›a: un tânăr simpatic, de vreo 16 ani, înalt, drăguÈ›, blond. ÃŽn timpul spectacolelor principala lui sarcină era să deschidă È™i să închidă cortina. Mihai, cum îl vede, îl strigă timid: - Domnule Florian... Domnule Florian... ÃŽÈ›i mai aminteÈ™ti de mine? Cel strigat se opreÈ™te o clipă. Are braÈ›ele pline de costume de epocă, bărbi, măști, săbii È™.a. ÃŽntoarce capul È™i ezită puÈ›in. Deodată însă își aminteÈ™te figura tânărului care-l strigase È™i răspunde prietenos: - Aa! Domnul Eminovici Mihai din BotoÈ™ani! - Da, chiar eu. M-ai recunoscut? ÃŽÈ›i aminteÈ™ti că la BotoÈ™ani am promis să vă revăd spectacolele când veÈ›i trece prin CernăuÈ›i, nu-i aÈ™a? Uite, acum mă È›in de cuvânt. - Ei, cum să nu-mi amintesc? Ce mai faci, domnule Mihai? Urmezi cumva vreo È™coală pe-aici? - Da... Adică nu. De fapt, am fost înainte elev la un gimnaziu austriac de la ale cărui cursuri cu frecvență m-am retras din mai multe motive È™i, uite, vin aici doar în sesiunile de examen, iar acum mă pregătesc în particular pentru acele teste. Sunt, adică, privatist. - Nu faci rău. Privatist am fost È™i eu. Domnule Eminovici, aÈ™teaptă-mă numai puÈ›in. Revin imediat, căci să È™tii că îmi face mare plăcere să mai discutăm. Doar să duc recuzitele astea la căruță. Rămas singur, Mihai mângâie cu privirile totul. PriveÈ™te cu mult interes lumea stranie din dosul scenei È™i din culise. Pe lângă el trece o fetiÈ™cană deosebit de frumoasă care îi zâmbeÈ™te dispărând cu iuÈ›eală într-o cameră alăturată. Mihai o petrece foarte atent cu privire. ÃŽntre timp, Florian se întoarce È™i îi pune mâna pe umăr. - Să-È›i spun drept, chiar mă gândeam deunăzi la dumneata. M-ai impresionat cât de multe lucruri È™tiai. Vrei cumva o È›igară? - Nu... Dar câteodată, din când în când, mai ciupesc câte una... MulÈ›am! (Ia È›igarea È™i o aprinde de la Florian.) - Știi că mâine jucăm în ,,Bătălia de la Călugăreni†de Bolintineanu? Dacă vii, ai să mă vezi într-un rol episodic de ienicer turc. O să fiu bandajat la mâna stângă. Domnul Alexandru Vlădicescu îl joacă pe Mihai Viteazul... - Și... aveÈ›i nevoie de ostaÈ™i mulÈ›i în piesă? - Să fiu sincer, nu È™tiu. După mine, cred că ar cam mai trebui, mai ales că... Dar, vezi, noi ieÈ™im prin dreapta scenei È™i intrăm iar prin stânga, de multe ori cu altă haină ca să nu fim recunoscuÈ›i că am fi aceiaÈ™i... Cum s-ar spune, un mic trucaj. Și atunci cei din sală au impresia că-s ostaÈ™i mulÈ›i... ÃŽntre timp, apare doamna Fanny Tardini care trece pe lângă cei doi băieÈ›i însoÈ›ită de coproprietarul trupei, domnul Alexandru Vlădicescu. Florian îl informează pe Mihai în È™oaptă: - Pst! Uite-i pe madam Fanny Tardini È™i pe domnul Alexandru Vlădicescu, È™efii noÈ™tri. Ea este italiancă. Mihai îi priveÈ™te cu respect È™i admiraÈ›ie, iar când se apropie îi salută cu o uÈ™oară plecăciune a capului. Dânsa se opreÈ™te o clipă È™i-l face atent pe Vlădicescu: - Guarda, caro mio! Questo ragazzino mi sembra avere un fisico interessante. Che mi dici? Vlădicescu îl priveÈ™te pe Mihai atent È™i o aprobă: - Si, davvero, Fanny. Credo che hai raggione, perche non ho visto mai un giovane bello como lui. După ce se depărtează, Florian îl întreabă pe Mihai: - Ai înÈ›eles ce-au spus? Sau tu nu È™tii italiana? - Nu prea È™tiu, dar cred că am înÈ›eles ceva... - Atunci s-ar putea să ai noroc dacă ai încerca să te angajezi aici ca ajutor, căci amândoi s-au uitat cam lung la dumneata È™i te-au plăcut. - Ar fi fain să fie aÈ™a. Dar aÈ™ vrea să fiu ceva mai sigur de acest lucru. - Atunci aÈ™teaptă puÈ›in. Aleargă imediat după cei doi. Când se întoarce, aduce o veste bună: - Bucură-te, domnule Eminovici! Am zis eu că ai noroc? Am zis! Madam Fanny te invită să treci mâine dimineață pe la dânsa. Acum se grăbeÈ™te să plece în oraÈ™. 43. ÃŽn trupa Tardini-Vlădicescu Cu un braÈ› mare de fân, Mihai se îndreaptă spre ieslele cailor de la căruÈ›ele teatrului ambulant. ÃŽntr-o curte mare se văd trei căruÈ›e înalte, pline cu bagaje, butaforie È™i alte decoruri. Băiatul este vesel, se apropie de cai, începe să-i È›esale pe spinare È™i fredonează pentru el, cu o voce destul de plăcută, o canÈ›onetă italiană foarte la modă pe-atunci: - Sull’ mare lucica, l’astro d’argento, Placida e l’onda, prospero il vento. Venite all’ agile barchetta mia, Santa Lucia, Santa Lucia... Este primăvară. Vedem câțiva copaci înfloriÈ›i. Caii, în majoritate albi, sunt voinici, frumoÈ™i, bine îngrijiÈ›i. După ce-i È›esală, le mai dă puÈ›in fân È™i îi mângâie cu blândeÈ™e pe grumazul lor tremurător. Apoi dintr-un colÈ› al grajdului ia o carte groasă pe care-o pune sub braÈ›. ÃŽntr-o mână apucă o găleată goală È™i iese cu ea afară fluierând aceeaÈ™i melodie italiană, Santa Lucia. 44. Seara, cu o oră înainte de spectacol; apoi spectacolul Mihai, împreună cu Florian, transportă un perete mare de carton care face parte din decor È™i-l dă maÈ™nistului care-l agață de niÈ™te scripeÈ›i ce vor fi manevraÈ›i de sfori trase cu mâna. ÃŽl vedem ajutând la montarea decorului. ÃŽmprejur, pe scenă, actori, figuranÈ›i, prinÈ™i într-o pregătire febrilă. Vedem apoi sala cum se umple încet, încet de spectatori. Se aprind lumânările cu oglinzi reflectoare de la rampă. Răsună ultimul gong. Cortina se ridică. Sala aplaudă. Asistăm la începutul ,,dramei naÈ›ionale†,,Bătălia de la Călugăreni†de Dimitrie Bolintineanu. (Vedem unul din afiÈ™ele lipite pe pereÈ›ii din sală.) Răsună câteva cântece naÈ›ionaliste care înfierbântă sala. Tineretul aplaudă frenetic È™i cântă secondând pe cei de pe scenă. Mihai stă la cortină cu sforile în mână È™i cântă împreună cu actorii È™i sala. PriveÈ™te spectacolul din acel loc È™i manifestă mult entuziasm. Se vede că È™tie rolurile pe dinafară deoarece buzele i se miÈ™că odată cu cele ale interpreÈ›ilor. 45. Plecarea trupei Este 28 mai 1864. O minunată zi de primăvară. După spectacolul de adio, trupa Tardini-Vlădicescu pleacă spre BraÈ™ov, urmând să facă un mic popas È™i la BotoÈ™ani. Vedem pe actori într-un fel de cupeu mare acoperit care este tras de patru cai. Actorii fac cu mâinile către publicul care i-a îndrăgit È™i care își ia rămas bun de la dânÈ™ii. Sute de oameni îi petrec cu urale È™i cu flori de-a lungul drumului. Capul Ștefaniei Tardini la fereastra cupeului... Fluturări de mâini È™i de batiste... Se aude vocea unui actor: ,,La revedere! Ne vom revedea la toamnă când o să venim iarăși pe-aici!†După cupeu urmează căruÈ›ele cu coviltir în care se află ajutoarele actorilor. Sunt patru căruÈ›e È™i sunt încărcate până la refuz cu decoruri. ÃŽn ultima îi privim cocoÈ›aÈ›i sus pe Mihai lângă Florian. CăruÈ›ele își iuÈ›esc miÈ™carea. Florian se ridică într-o rână È™i-i spune lui Mihai: - AÈ™a-i că-È›i place la noi? Greu, greu, dar e o aventură frumoasă! Și mergând cu noi, artiÈ™tii ăștia vagabonzi, o să vezi toate provinciile româneÈ™ti. Oricum, se merită! ÃŽn BotoÈ™ani nu stăm decât cinci zile... Să nu zăboveÈ™ti prea mult, Mihai, prin IpoteÈ™ti, c-apoi ne pierzi urmele È™i nu ne mai găseÈ™ti. La BraÈ™ov nici vorbă să ne mai ajungi. AÈ™a că să vii înapoi la timp. - N-avea nici o grijă, Floriane. Nu stau acasă decât vreo patru zile ca să mai mă aprovizionez cu câte ceva. Și n-o să scăpaÈ›i voi de mine chiar atât de uÈ™or! - Dar oare ce-ai luat, Mihăiță, cu tine în geanta asta ruptă? - AÈ™, o nimica toată! Vezi, aici am o cămașă murdară, câteva plaivasuri tocite, iar aici două cărÈ›i È™i un caiet. Uite, în caietul ăsta am început să compun È™i eu un fel de... cum să-i zic? Un fel de piesă de teatru, după modelul celor prezentate de voi... - Hai nu mă omorî! Tu vorbeÈ™ti serios? Cum? Tu eÈ™ti scriitor? Păi asta n-o È™tiam. - Ei, nu chiar! Mai mâzgălesc È™i eu, din când în când, foile cu gândiri È™i cu imagini, în proză, ori în versuri, dar încă n-aÈ™ îndrăzni să mă erijez în postura de scriitor ori poet... NiÈ™te simple încercări, acolo... Cam atâta tot, căci a scrie ceva serios presupune nu numai talent dar È™i mult studiu. De-acord? - De-acord. Dar, vezi, tu ai foarte multă cultură pentru vârsta ta. CunoÈ™ti la perfecÈ›ie germana, literatura universală, limba franceză... - Germana, da. Literatura română È™i universală, încă mai trebuie, iar la franceză nu sunt as. - Și ce zici? Ai putea să-mi araÈ›i È™i mie piesa la care lucrezi - ori măcar câteva versuri? - Nu, regret, dar acuma nu se poate. Èši-o arat numai când o fi gata. Deocamdată îmi poÈ›i citi doar poeziile astea. Sunt ultimele. (ÃŽi înmânează un caiet. Florian le citeÈ™te curios È™i cu chip zâmbitor.) - Tii! Dar È™tii că sunt bune, domnule? Păi tu eÈ™ti poet adevărat, nu glumă! Cine te-a învățat să faci versuri? - Nimeni, cine să mă înveÈ›e! ÃŽmi vin mie aÈ™a prin cap, iar eu le scriu. De fapt, am citit È™i citesc întotdeauna foarte multe poezii scrise de poeÈ›i români, germani, francezi, englezi È™i alÈ›ii? - Aoleu, È™tii È™i engleza? - Nu, le-am citit în traducere germană, dar aÈ™ vrea să È™tiu engleza. Am un manual nemÈ›esc care ne învață limba lui Shakespeare pe care eu îl ador. Și poate, într-o zi, cine È™tie, o s-o È™tiu, căci seamănă cu germana. - Mihai, È™i mie mi-ar plăcea să pot scrie versuri. Oare n-ai putea să mă înveÈ›i È™i pe mine să fac aÈ™a, câteva poezii, că tare aÈ™ vrea să pot È™i eu! Am È™i cui să le dedic... Prietenul lui îi răspunde printr-un surâs cald: - O să-ncerc... Caravana teatrală străbate dealuri È™i văi. După o zi È™i jumătate de mers, iată că a ajuns la BotoÈ™ani. Mihai se dă jos È™i îi face cu mâna noului său prieten. După aceea se aÈ™terne drumului spre IpoteÈ™ti. 46. Mai, 1864. Pe o uliță din IpoteÈ™ti Este sâmbătă spre seară. Clopotele bisericii din sat, abia aduse de curând, răsună armonios în depărtare. ÃŽn IpoteÈ™ti oamenii stau pe la porÈ›i discutând. Pe o ulicioară, un grup de vreo zece bărbaÈ›i, printre care È™i bătrâni, discută despre lovitura de stat dată de Alexandru Ioan Cuza È™i Mihail Kogălniceanu È™i despre apropierea reformei agrare menită să desăvârÈ™ească pe plan social actul de la 24 ianuarie 1859. Un țăran nebărbierit, între două vârste, vine mai târziu dând vestea pe care de altfel ceilalÈ›i deja o cunoÈ™teau: - AÈ›i auzât, fraÈ›ilor? Cuza È™i KogălniÈ™eanu or pus mâna mai bini pi puteri È™i-or alungat pi boierii care nu voiau riforma... - Ehei, abia acum È™tii dumneata asta? Păi noi aiÈ™i dispre È™ie crezi că vorbim, măi Ioane? răspunde unul. - Șî si mai zâși că ni-o da șî pământ, brie... Oari aÈ™e să hii? - Haida-de, la paÈ™tili cailor! - intervine o voce mai sceptică. Da’ È™ie crezi mata, că boiarii îl lasî pi Cuza di capu’ lui, băi Culai tată? NiÈ™i poveste, mă! Șî să-È›i iasă, neică, din cap balivernele-aistea! Dar ceilalÈ›i îl combat imediat, îndeosebi cei mai tineri: - Fuji, dom’le! sare un mustăcios. Că Cuza ari puteri mari, bre. Șie, te joÈ™i cu ei? Iar KogălniÈ™ianu îi mâna lui dreaptî... ÃŽntr-o zî cică o luat un biÈ™i împletit ca pi mâna me È™i i-o batut pi toÈ›i boierii din divan di-or cazut toÈ›i în jănunchi È™i È™i-or È™ierut iertari. IÈ™tia-s oamini cu cap, bre, nu prapadiÈ›i ca noi! Dumnezeu să ni-i țîi! - Uite că taman vini fiÈ™ioru’ lu conu IminoviÈ™i, observă altul. (Se fac câteva clipe de tăcere.) - Frumos băiet, taică! Și cică umblă pi la È™colile ăli mari, ca È™i frățânii È™eilalÈ›i ai lui. S-o fi făcândă doftor poati, mai È™tii? - Nu È™tiu, dar îi aÈ™a voinic ca È™i conu’ GhioghieÈ™. ÃŽi dai v-o È™aiÈ™pci-È™aptiÈ™pci ani, dar conu Mihai ari doar v-o paÈ™pci-cinÈ™pci... Mihai se apropie cu o carte groasă la subÈ›ioară È™i cu foi înăuntru. Arată foarte elegant îmbrăcat. Părul negru, crescut mare pe spate este bine pieptănat. Pantofii îi sunt lăcuiÈ›i. DiscuÈ›ia se poartă între Mihai È™i consătenii lui: - Bună sara, oameni buni! Toate bune? - Săru’ mâna, conaÈ™ule... AÈ™e È™i-aÈ™e... Când mai buni, când mai răli, răspunde unul. După cum dă bunul Dumnezeu. - Cred că mai multe-s rele decât bune... - Ba vor fi fiind eli șî buni că acuma, videÈ›i, s-o făcut riforma... Cicî ni dă È™i nouî pamânt. (ÃŽncet, la ureche lui): Oari chiar aÈ™e să fie, conaÈ™ule? - Știu eu? Cuza s-a zbătut mult pentru asta. De-aia a È™i dat el lovitura de stat. ÃŽnsă prea mult pământ n-o să poată împărÈ›i, oameni buni, sunt sigur. Mai are încă mulÈ›i duÈ™mani de înlăturat; altminteri ăștia îl vor detrona, căci de-abia aÈ™teaptă. Țăranul sceptic, cel cu ,,paÈ™tele cailorâ€, intervine iar adresându-se unuia de lângă el: - Na! Èši-am spus eu, Niculae? Niculae, Niculae! Bogatul si scarpinî șî saracul credi că si caută să-i deie bani È™i-ntindi mâna-n vânt... ToÈ›i râd. Mihai râde È™i el È™i-i răspunde: - D’apăi că È™ugubăț mai eÈ™ti, bade Toadere. Dar ai dreptate... Lumea asta-i cam pe dos. Numai că eu m-am cam dus. Cu bine, oameni buni! Pleacă È™i urcă dealul spre pădure. Sătenii răspund: ,,Cu bine†- alÈ›ii: ,,Bună sara.†- DiÈ™tept băiet, bre! zice Toader. Ș-apăi judică bini lucrurile pentru vrâsta lui... Dar undi s-o fi ducândă aÈ™e sângurel? 47. La marginea pădurii IpoteÈ™tilor. Prima idilă a lui Mihai Descrierea de mai jos poate fi folosită, eventual, ca un comentariu al filmului: Soarele apune încet după culmea împădurită. Satul a rămas departe, în vale... Tăcerea telurică este înfiorată de cântecele răzleÈ›e ale greierilor din tremurătoarele ierburi È™i de concertul privighetorilor care, aici în marginile pădurii, au venit să-l întâmpine pe Mihai. Apusul este măreÈ›, culorile rubinii răsfrângându-se pe picăturile de rouă ale frunzelor È™i ierbii. Aerul e cald È™i plăcut. ,,Stelele izvorăsc umede È™i aurite pe jumalÈ›ul cel adânc È™i albastru al cerului, buciumul se aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor împle satul, carele vin cu boii osteniÈ›i, scârțâind; din lanuri oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea sărei, talangele turmelor, apa fântânelor, cumpenele sună, scrânciobul scârțâie în vânt, cânii încep a lătra È™i prin armonia amestecată s-aude plin È™i languros sunetul clopotului, care împle inima cu pace.†(Vezi Mihai Eminescu, ,,La curtea cuconului Vasile Creangăâ€.) Cam acesta trebuie să fie tabloul scenelor de natură când Mihai apare la marginea pădurii în cămașă albă, cu haina dezbrăcată È›inând-o pe umăr cu degetul petrecut peste gaică. S-a cam încălzit puÈ›in la urcuÈ™. Ajuns sus, Mihai nu intră imediat în pădure. Respiră adânc È™i se uită atent împrejur rotindu-È™i capul în dreapta È™i-n stânga. Caută ceva cu privirea... Imită perfect prin fluierat un piÈ›igoi, apoi se opreÈ™te, lasă jos cartea groasă de sub braÈ› È™i ascultă atent. Repetă de două ori semnalul... Deodată, de sub un salcâm, nu departe de el, i se răspunde de două ori: ,,cu-cu!â€, ,,cu-cu!â€... Mihai se uită acolo È™i aleargă bucuros spre salcâmul înflorit unde îl aÈ™teaptă o copilă de vreo 13-14 ani, însă bine dezvoltată, brunetă, cu codiÈ›e, care este însoÈ›ită de un câine mare, jucăuÈ™. Câinele vine gudurându-se în întâmpinarea băiatului, sărindu-i cu labele pe pantaloni, ca dovadă că-l cunoÈ™tea mai dinainte. Băiatul încetineÈ™te fuga la doi-trei paÈ™i de ea È™i o contemplă zâmbind duios. Fata este de o frumuseÈ›e fără seamăn. (ÃŽn acest moment, peste cântecul privighetorilor, peste țârâitul greierilor È™i sunetul în surdină al buciumului, răsună corul armonios care cântă melodia ,,Sara pe dealâ€, de Vasile Popovici. Cântecul se aude crescendo, cu reverberaÈ›ii, ca È™i când corul ar cânta undeva în pădure sau într-o vale. Mihai se apropie mai mult de fată care-l priveÈ™te cu ochii înlăcrimaÈ›i. Ea pleacă uÈ™or capul în jos, iar băiatul o ridică delicat de bărbie în sus, apoi îi mângâie blând obrajii de mai multe ori cu dosul mâinii drepte, apoi îi mângâie ochiÈ™orii închiÈ™i, apoi cosiÈ›ele, apoi umerii È™i mâinile... O ia încet de ambele mâini. Câinele se uită curios la această scenă, cu ochi aproape omeneÈ™ti, È™i dă din coadă plin de bucurie. Copila respiră repede, plină de emoÈ›iile revederii. (,,Pieptul de dor, fruntea de gânduri È›i-e plină...†De altfel, într-un eventual film ,,Eminescuâ€, absolut toate melodiile reuÈ™ite compuse pe versurile poetului vor trebuie folosite acolo unde secvenÈ›ele respective le impun.) Tinerii nu-È™i vorbesc nimic cât timp cântă corul. Muzica este lăsată să spună totul în locul lor. Luna se zăreÈ™te printre ramurile salcâmului. Este lună plină... Câte un nor creează efecte de lumini È™i umbre... Mihai îi ridică încet o cosiță împletită È™i i-o sărută timid. Atunci iubita lui își înalță ochii înlăcrimaÈ›i privindu-l pe Mihai È™i zâmbindu-i dulce. La rândul ei, îl mângâie È™i ea uÈ™or pe obraz, apoi priveÈ™te tristă într-o parte, cu o reminiscență de zâmbet în colÈ›ul gurii. Ea își înalță visătoare capul spre luna plină (imaginea lunii), pe care o priveÈ™te printre frunziÈ™ul È™i florile salcâmului ce-È™i scutură peste părul lor câteva flori. (,,Luna pe cer trece-aÈ™a sfântă È™i clară/ Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară...â€) Lângă salcâm este un bolovan mare, parcă rupt dintr-o stâncă. Cei doi se aÈ™ează pe el. Copila își lasă uÈ™or capul pe umărul lui Mihai È™i închide ochii. Câinele se culcă credincios la picioarele lor. Băiatul priveÈ™te fericit când la lună, când la obrazul fetei luminat de lună. Apoi Mihai se uită la bolta cerească È™i iarăși la zâna de lângă el. Caută È™i descoperă din nou LUCEAFÃRUL. (Muzica subliniază brusc descoperirea astrului de pe boltă. ÃŽn general, în toată secvenÈ›a aceasta, muzica trebuie să fie prioritară, la nivelul imaginilor È™i subliniind-le în modul cel mai sugestiv.) Pentru câteva secunde, Luceafărul le aruncă de sus, mănunchiuri de raze mai strălucitoare decât razele lunii... Iubita lui îl ia de braÈ›, iar Mihai îi ridică încet mâna stângă È™i i-o sărută lipind-o de obrazul său. ÃŽn finalul acestei secvenÈ›e mute îi vedem pe cei doi tineri mergând să ridice cartea lui Mihai lăsată mai încolo în iarbă, apoi îi admirăm coborând de mână spre sat. Privighetorile cântă în mai multe locuri. Câinele merge supus în urma lor... 48. A doua zi dimineaÈ›a în pădure AceeaÈ™i pădure, dimineaÈ›a, într-o splendidă zi de la sfârÈ™itul lui mai... Lângă lacul din inima pădurii, Mihai stă pe iarbă cu o alură foarte visătoare... Pare nespus de fericit, transportat într-o lume ireală. Alături de el, la numai doi paÈ™i, susură un izvor care-È™i varsă melodios undele în lac. Deasupra - un tei din care se scutură flori peste Mihai care s-a lungit între lac È™i izvor cu braÈ›ul drept sub cap. Se-aude clar murmurul izvorului... (Scena ne aminteÈ™te versurile: ,,Fiind băiet păduri cutreieram/ Și mă culcam ades lângă isvor,/ Iar braÈ›ul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa sună-ncetiÈ™or.â€) Ramurile freamătă uÈ™or... Din lac se înalță aburi care se răsucesc printre crengile copacilor. Prin ceaÈ›a pădurii străbat mii de raze solare. Mihai are niÈ™te pantaloni mai ponosiÈ›i ca ieri È™i o cămașă cu mâneci lungi. Este desculÈ›, descheiat la piept. Stă lungit în iarbă, picior peste picior È™i cu faÈ›a în sus È›inând o floare albă în gură. Un fluture se învârte pe lângă el. Cinteze, mierle, pitpalaci, granguri, cuci, privighetori - toate cântă fericirea primăverii È™i a lui Mihai... El se ridică încet într-un cot È™i, cu ochii întredeschiÈ™i, priveÈ™te zâmbitor spre lac. Câteva raze jucăuÈ™e îi brăzdează faÈ›a... Pe lac, ceva mai depărtiÈ™or de mal, plutesc două lebede strălucitor de albe. Prin păienjeniÈ™ul genelor, Mihai le priveÈ™te cu ochii întredeschiÈ™i cum se învârt într-un elegant dans-carusel. Pentru câteva clipe, lebedele dispar, transformându-se în două balerine îmbrăcate în alb dansând pe luciul lacului... (Se aude melodia ,,Balerina siguratecăâ€, de White, ori un fragment din baletul ,,Lacul lebedelor†de P.I. Ceaikovski.) Balerinele seamănă mult cu fetiÈ›a din ajun. Mihai zâmbeÈ™te în direcÈ›ia lor, cu ochii din ce în ce mai închiÈ™i. Deschide deodată ochii brusc È™i... balerinele dispar. Revedem cele două lebede. Băiatul priveÈ™te acum spre un tei gros din faÈ›a lui... Deodată, din scoarÈ›ele teiului, din inima trunchiului, se desprinde o crăiasă eterică, diafană ca o silfidă sau o ondină din basmele germane, îmbrăcată în mătăsuri străvezii, care pluteÈ™te, învârtindu-se uÈ™or, uÈ™or prin aer, cu braÈ›ele goale È›inând volanele largi, È›esute parcă din aburi È™i scântei... Și ea are chipul copilei cu care venise aici la pădure... Zâna îi face o plecăciune, îi zâmbeÈ™te cu ochii înlăcrimaÈ›i È™i de asemenea dispare... ÃŽn mijlocul lacului se află o mică insulă de trestii. Când Mihai le priveÈ™te, trestiile se transformă într-un minunat castel pe insulă. Mihai clipeÈ™te des, se freacă la ochi È™i castelul de asemenea dispare... Un strigăt cu ecouri dulci îl trezeÈ™te pe tânărul visător la realitate. Când își aude numele, el sare repede în picioare. Fata cu care venise aseară aici îl caută acum prin pădure È™i-l strigă: Mihaai! Mihaai! Are o voce cristalină, foarte melodioasă. Mihai aleargă îndată spre ea. Fata, de asemenea desculță È™i îmbrăcată simplu, în albastru, îl vede pe Mihai, dar cum îl zăreÈ™te, se opreÈ™te È™i fuge de el râzând. LoveÈ™te cu o nuielușă găsită pe jos o ramură cu flori scuturându-le petalele peste băiat È™i apoi fuge din nou. Mihai o aleargă după copaci. Amândoi sunt foarte veseli. Sunt fericiÈ›i È™i râd în timp ce aleargă. Când ea se lasă în sfârÈ™it prinsă, băiatul o aduce sub teiul de lângă izvorul unde stătuse adineauri. O lipeÈ™te de trunciul teiului, o lasă aÈ™a È™i se depărtează de ea câțiva paÈ™i, contemplând-o de la distanță cu ochii întredeschiÈ™i. Dintr-o dată o vede transformată, pentru câteva clipe, în zâna ieÈ™ită din tei. (Un fond muzical plin de armonii pierdute subliniază scenele de față.) Mihai revine lângă fată È™i o apucă de mână. Ea se lasă molatec, dusă de mâna lui, ca È™i când ar fi târâtă, È™i È›inând ochii închiÈ™i. Se aÈ™ează amândoi lângă izvor, nu departe de tei... (Acum auzim un fragment din frumoasa melodie ,,DorinÈ›aâ€, compusă de Beno Sârcu È™i cântată de un cor mixt): Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund. Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Și în braÈ›ele-mi întinse Să alergi pe piept să-mi cazi, Să-È›i desprind din creÈ™tet vălul, Să-l ridic de pe obraz... ........................................................................... Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri. Fata își reazimă capul de capul băiatului. Peste ei, când adie vântul primăverii, pică flori de tei. Mihai miroase o floare din capul iubitei... Apoi ia floarea È™i È™i-o bagă în sânul lui, mirosindu-i din nou părul. Doi fluturi albi se rotesc pe lângă ei. Un cuc cântă mai demult prin apropierea lor. (Aici se termină fondul muzical È™i tot de aici va începe sonorul vorbit.) Copila numără È™optit de câte ori cântă cucul: - ...28...29...30...31... Gata, a tăcut după ce a cântat de 31 de ori! Știi ce înseamnă asta? - Ce înseamnă? - 31 de ani am să trăiesc, Mihai! Dar poate n-o fi adevărat... - Sigur că nu-i adevărat! Ia-È›i mai bine ca model pupăza... Ea cântă È™i de o sută de ori fără să obosească... Dar am să-È›i spun un secret: noi nu vom muri niciodată, Casandra! - Ba trebuie să murim, că doar nu suntem îngeri! - Eu nu, dar tu eÈ™ti! Eu sunt sigur că tu eÈ™ti înger, răspunde Mihai, scoțându-i altă floare de tei din păr. - Ba nici eu nu sunt, dar ce-ai cu părul meu, Mihăiță? - Nu am nimic. ÃŽmi place mult părul tău, îmi plac sprincenele tale, îmi plac ochii tăi, îmi placi Tu! Și vezi? Èši-am luat floarea asta de tei din cap, însă părul tău tot a flori de tei miroase... Casandra nu-i răspunde. ZâmbeÈ™te, îl priveÈ™te dulce în ochi È™i rupe din iarbă o floare de muÈ™eÈ›el (romaniță) din care smulge pe rând, cu delicateÈ›e, petală după petală, È™optind mereu: - ...mă iubeÈ™te, nu mă iubeÈ™te, mult, puÈ›in, deloc... Mă iubeÈ™te..., nu mă iubeÈ™te..., mă iubeÈ™te..., nu mă iubeÈ™te..., mă iubeÈ™te!! Mă iubeÈ™tee! Oare aÈ™a-i, Mihai, cum spune floarea? - Cum de mă mai întrebi, dulce înger blând? Floarea È™tie la fel de bine ca È™i mine. Dar parcă nici n-ai fi auzit ce-am spus adineauri: toată miroÈ™i a flori de tei! - Ba te-am auzit! (Copila miroase la rândul ei capul lui Mihai, replicându-i râzând): Dar È™i părul tău tot a tei miroase! Suntem două flori de tei... - Nu două flori, ci doi tei înfloriÈ›i care cresc îngemănaÈ›i unul lângă altul... - Eu nu vreau să fiu tei, fiindcă teiul se usucă sau poate îl taie cineva. AÈ™ vrea mai bine să fiu o pasăre, Mihai... O pasăre măiastră, cu penele de aur, ca paserile-n rai... Și-atunci am să zbor... Uite-aÈ™a... (Dă din mâini.) - Da? Ei bine, È™i-atunci eu am să mă fac un vânător È™i-am să te prind cu laÈ›ul... Uite-aÈ™a... (O cuprinde de mijloc. Fata se fâstâceÈ™te È™i schimbă vorba.) - Mihai, spune-mi o poveste, că tu È™tii destule... - Ce poveste? Aceea cu feciorul de crai care È™i-a căutat iubita nouă ani? - Care vrei tu... Aceea! - Păi... Și-a găsit iubita! Iar când a găsit-o, È™i-a îmbrățiÈ™at-o.. Vrei să È™tii cum? (ÃŽmbrățiÈ™ează fata care se lasă pe pieptul lui fără să-l respingă.) - Mihai... Noi ne cunoaÈ™tem de mici copii. Totdeauna mi-a plăcut de tine. - Iar mie de tine! - Și în veci vreau să rămân a ta, auzi? Tu auzi? (ÃŽl zgâlțâie uÈ™or.) ÃŽn veci! Căci îmi eÈ™ti drag de mor... (Plânge.) Mihai îi sărută lacrimile de pe obraz, îi mângâie părul È™i stă lângă ea îngândurat. - ...dar tu pleci, Mihai... Totdeauna pleci departe È™i vii atât de rar pe la noi pe la IpoteÈ™ti! Știu, tu trebuie să înveÈ›i... Tu trebuie să devii domn mare... Medic... profesor... avocat... artist sau, cum spuneai odată, scriitor... Și, de aceea, te duci mereu foarte departe de mine... pe la È™colile tale... Iar în drumurile ce le faci ai să găseÈ™te alte fete frumoase... Și-ai să mă uiÈ›i... Cum să nu uiÈ›i pe o țărăncuță mică È™i proastă!? Dar È™tii ceva? Vrei să nu mai pleci? (ÃŽl apucă cu amândouă mâinile de braÈ› È™i-l È›ine strâns.) Uite, eu nu-È›i mai dau drumul... Nu te mai las să pleci... Haide, mai pleacă dacă poÈ›i! Mihai zâmbeÈ™te trist. - Hm! Și totuÈ™i va trebui să mai umblu mult de-acum încolo. Ei, dac-ar fi după mine, Casandra... Dac-ar fi cum vreau eu... Dacă! Dacă... Atunci aÈ™ sta aici cu tine toată viaÈ›a. Mă cheamă însă un destin ciudat pe care eu nu-l cunosc; È™i căruia nici nu pot să-i rezist. Simt că mă trage cu putere o ață de oÈ›el spre necunoscut.... Altfel zău c-aÈ™ rămâne cu tine aici... - Dar am muri amândoi de foame în pădure! - Nu, n-am muri! Ne-am hrăni cu iubire... Iar cine iubeÈ™te nu mai simte nici foame, nici sete È™i nici nu mai vrea să moară. Èši-am spus că noi suntem nemuritori. - Ne-am hrăni È™i cu versurile tale frumoase... Nu-i aÈ™a? Mai mi-ai făcut vreo poezie, Mihai? - Parcă numai una? Aproape toate poeziile ce le scriu eu sunt pentru tine. Doar că nu întotdeauna mi se par îndeajuns de frumoase ca să È›i le dau, iar atunci eu mă necăjesc È™i le rup. Cred că mai mult È™terg È™i rup decât scriu.. - Să nu le mai rupi, Mihai... Să mi le dai mie. Am arătat două poezii colegelor mele de È™coală de la BotoÈ™ani È™i cea mai deÈ™teaptă din clasă, fiica unui preot, care scrie È™i ea versuri, dar È™tie să dea È™i-n cărÈ›i, mi-a spus că tu vei ajunge cel mai mare poet de la noi! Mihai râde din toată inima. - O, sărăcuÈ›a de ea: exagerează! Iar ghicitul în cărÈ›i e o prostie... Realitatea este că atunci când vin singur în pădurea asta a noastră, sunt, într-adevăr, cel mai mare poet din pădure! Sunt sigur de acest lucru... Și, totuÈ™i, mi-e teamă că trilurile unei privighetori au mai multă poezie în ele decât versurile mele. Uneori, vin aici È™i scriu versuri în liniÈ™te, ca să mă iau la întrecere cu ele. (Se caută prin buzunare È™i scoate o hârtie împăturită, puÈ›in cam mototolită, È™i un creionaÈ™ mic.) Uite, chiar È™i acuma am o poezie scrisă pentru tine... E proaspătă, e caldă, căci mi-a izvorât direct din inimă... Adică-s două poezii: mai întâi asta... Èšine-o. (Fata o ia È™i o citeÈ™te zâmbind, făcând ochii mari, miraÈ›i.) - S-o vedem. Ce micuță ee! zice Casandra făcându-se că plânge È™i alintându-se cum se alintă copiii mici: Ã-hâî! De mi-ai făcut-o aÈ™a micuță?! (O citeÈ™te cu glas tare., apoi rămâne puÈ›in pe gânduri): - Dacă vrei dragoste-aprinsă, Adu-mi gura neatinsă Și o inimă fecioară Ca apa de la izvoară... ...ÃŽmi place foarte mult, MihăiuÈ›, dar nici inima, nici gura nu mi le-au atins nimeni în afară de tine... Tu È™tii! Și asta mi-ai scris-o tot acuma? - Nu, să fiu sincer, asta n-am compus-o eu. Am auzit-o la o clacă È™i am cules-o pentru tine, cum culegea È™i poetul Vasile Alecsandri. Scrisă de mine este numai asta... Și trebuie să-È›i spun că am scris-o astăzi, dis-de-dimineață, chiar aici în pădure. Versurile acestea da, sunt într-adevăr numai pentru tine, Casandra mea frumoasă! - Dis-de-dimineață? Aici??! Tu vorbeÈ™ti serios? - Da, da, chiar aici, ce te miri aÈ™a? Aici în pădure! Vorbesc foarte serios. Aseară, după ce te-am condus acasă, am trecut apoi È™i pe la ai mei, m-am schimbat È™i, după ce s-au culcat toÈ›i, am venit din nou sub salcâmul nostru. Luna plină lumina ca ziua... Și toată noaptea mi-au cântat privighetorile... - Ai venit singur sau l-ai luat È™i pe Șoltuz, că nu prea l-am mai văzut? - O, Șoltuz, săracul... Șoltuz a murit astă iarnă, cu o lună înainte de a muri frate-meu Ilie! ÃŽmbătrânise foarte mult È™i nici nu mai auzea bine. AÈ™a că, după cum vezi, am venit singur. - Dar conul GheorghieÈ™ nu simte în dimineaÈ›a asta că lipseÈ™ti? Dânsu-i mai neînduplecat... - N-are cum, căci tata nici nu-i acasă, CăsăndruÈ›o, el e la IaÈ™i cu niÈ™te treburi. Iar mama È™tie că-s la pădure. Adică, nu i-am spus eu, dar presimte dânsa ceva despre noi... - Să È™tii că mie îmi place foarte mult de coana RaliÈ›a. Și dânsa mă place pe mine - de câte ori mă vede, mă strigă È™i mă sărută: ,,ElenuÈ›o - aÈ™a-mi zice dumneaei - vino să-È›i mai dau ceva!†Și-mi dă câte-un lucruÈ™or, dar mie totdeauna mi-e cam ruÈ™ine să iau. Iar de nu iau se supără È™i eu nu vreau s-o supăr. Săptămâna trecută mi-a dăruit o pereche de È™osetuÈ›e albe noi-nouÈ›e. Dar, uite, ne-am luat cu vorba È™i uitarăm de poezia ce mi-ai scris-o. N-ai vrea să mi-o citeÈ™ti chiar tu? - Desigur. Atunci stai lângă mine È™i-ascult-o... (Mihai va citi poezia ,,Frumoasă-i...â€, pe care Eminescu o va scrie în realitate peste vreo doi ani, în 1866, dar acest lucru nu are importanță, întrucât unele din poeziile datate într-o anumită perioadă au fost concepute È™i mai înainte): ÃŽn lacul cel verde È™i lin Răsfrânge-se cerul senin... (Fata priveÈ™te lacul în care se răsfrânge cerul senin.) Cu norii cei albi de argint, Cu soarele nori sfâșiind. Dumbrava cea verde pe mal S-oglindă în umedul val, O stâncă stârpită de ger ÃŽnalÈ›-a ei frunte spre cer. Pe stânca sfărmată mă sui, Gândirilor aripi le pui; De-acolo, cu ochiul uimit Eu caut colo-n răsărit Și caut cu sufletul dus La cerul pierdut în apus. Cobor apoi stânca în jos, Mă culc între flori cu miros, Ascult la a valului cânt, La geamătul dulce de vânt. Natura, de jur-împrejur, Pe sus e o boltă de-azur, Pe jos e un verde covor Èšesut cu mii tinere flori. Văd apa ce tremură lin Cum vântul o-cruntă-n suspin, Simt zefiri cu-aripi de fiori Muiate în miros de flori, Văd lebede, barcă de vânt Prin unde din aripe dând, Văd fluturi albaÈ™tri uÈ™ori, Roind È™i bând miere din flori. De ce nu am aripi să zbor! M-aÈ™ face un flutur uÈ™or, Un flutur uÈ™or È™i gentil Cu suflet voios de copil, M-aÈ™ pune pe-o floare de crin Să-i beau sufleÈ›elul din sân, Căci am eu pe-o floare necaz: Frumoasă-i ca ziua de azi! (Băiatul priveÈ™te zâmbind spre Casandra È™i o ciupeÈ™te uÈ™or de năsuc. Fata rămâne pe gânduri, foarte încântată. Mihai spune): - Gata, asta a fost tot, dar încă nu È™tiu ce titlu să-i pun... - Frumoasă-i! - Cum ai zis? - Frumoasă-i... - Buun. Chiar aÈ™a am să-i zic: ,,Frumoasă-i...†(ÃŽi scrie titlul pe hârtie.) - ÃŽn felul acesta m-ai făcut È™i pe mine autoare de titlu... Mihai, ce sunt eu pe lângă tine! O biată fată neÈ™tiutoare! O țărăncuță prostuță care nu înÈ›elege multe È™i nici nu È™tie ce vrea! (Pleacă încet capul cu tristeÈ›e în jos.) Mihai o apucă de bârbie È™i o sărută pe buze exact când fata nu se aÈ™tepta. Casandra se lasă mult sărutată, dar după câteva clipe se desprinde cu uÈ™urință È™i fuge râzând. Băiatul - după ea. Deodată Casandra se opreÈ™te brusc din fugă È™i duce îngrijorată mâna la inimă. Pe chipul ei apare o umbră de durere. - Ah! Inima, Mihai! Mihai tresare foarte speriat: - Casandra, ce-i cu tine? Ce e, fetiță mică? Nu cumva te prefaci? - Nu, Mihăiță, nu mă prefac... Stai puÈ›in... - Dar ce-ai pățit? Nu-nÈ›eleg... (O sprijină de braÈ›e.) Spune-mi ce ai, copiliță frumoasă? Fata mai stă puÈ›in cu mâna la inimă È™i cu ochii închiÈ™i, apoi inspiră profund, deschide ochii È™i își revine zâmbind: - Gata, mi-a trecut! Din când în când, mă fulgeră câte un junghi ascuÈ›it prin inimă... Dac-ai È™ti ce rău e! Dar noroc că de data asta nu m-a È›inut mult... - Asta nu e bine! Nu-i bine deloc, zâniÈ™oara mea de aur. Oare din ce cauză? De ce? Fiindcă eu tot nu pricep ce poate fi! - Nici eu nu È™tiu. Bunica zicea că poate-ar trebui să-mi descânte cineva... A, dar uite-un pui de căprioară, Mihai! Uite un ieduÈ›! Un ieduÈ› mic... Mic, mic, mic... Stai că-l prind! (Aleargă după el È™i-l prinde, căci puiul, abia născut, are picioare firave.) Vai, ce micuÈ› È™i frumos este! Cred că abia l-a fătat. Ptiu, să nu fie de deochi! Ridică puiul de căprioară în braÈ›e È™i vine cu el spre băiat. Amândoi îl mângâie. Casandra îi sărută ochiÈ™orii È™i botiÈ™orul È™i își lipeÈ™te obrazul de căpÈ™orul lui. ÃŽl ia È™i Mihai în braÈ›e, care de asemenea îl sărută pe botiÈ™or, apoi i-l dă înapoi fetei. Ea observă imediat ceva: - A... uite-i È™i mama! Căprioara vine fără teamă în faÈ›a Casandrei, întinzând capul după ied. - Ce blândă È™i frumoasă eÈ™ti! Nu te supăra pe mine, regină dulce a pădurii, că uite îți dau puiÈ™orul înapoi... Haide, puiÈ™or, du-te la mămicuÈ›a ta... (ÃŽl mai sărută odată pe căpÈ™or, apoi lasă iedul jos.) Căprioara È™i iedul dispar în inima pădurii. Elena vine zâmbind spre Mihai, foarte impresioant de scena aceasta, È™i-l ia de mână. Mihai o îmbrățiÈ™ează strâns încă o dată... Un alt tei își freamătă bolta de frunze È™i flori deasupra lor. Peste secvenÈ›a aceasta care piere într-un fondu evanescent, se suprapune secvenÈ›a următoare. ObservaÈ›ie: Mihai Eminescu a acordat o atenÈ›ie deosebită în poeziile sale primei sale iubiri. Imaginea acestei fetiÈ›e l-a urmărit toată viaÈ›a È™i a descris-o în mai multe versuri: O, dulce înger blând Cu ochi uimiÈ›i de mari, La ce mai reapari Să-ngreui al meu gând? Părea că te-am uitat, Că-n veci nu-i mai veni Să-mi aminteÈ™ti o zi Din viaÈ›a mea de sat. Mai poÈ›i să-È›i aminteÈ™ti Cum noi umblam desculÈ›i Și tu stăteai s-asculÈ›i Duioasele-mi poveÈ™ti? ......................................................................................... UitaÈ™i al tău cuvânt. Nu m-ai chemat să viu Alături în sicriu La stânga ta-n mormânt! .......................................................................................... Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să È›ie minte, Destul că nu mai este... È™i chipul ei cel blând, Zâmbirea-i sfiicioasă È™i ochiul ei cuminte Sunt duse fără urmă de pe acest pământ. .......................................................................................... Și te-ai dus, dulce minune, Și-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! Floare-albastră! TotuÈ™i este trist în lume! 49. Cu trupa teatrală, pe drum spre BraÈ™ov CocoÈ›at în vârful bagajelor, îl vedem din nou pe Mihai stând lângă Florian. Caravana trece prin pasul Buzăului spre BraÈ™ov... Avem ocazia să vedem multe din frumuseÈ›ile țării noastre aÈ™a cum le-au văzut È™i ochii lui Eminescu cu un secol în urmă. Băiatul stă trist È™i gânditor. Florian îl întreabă: - La ce te gândeÈ™ti, Mihai? Mihai oftează adânc È™i dă din cap fără să răspundă. - Nu fi trist, Mihăiță! Nu stăm în BraÈ™ov È™i-n împrejurimi decât vreo trei luni. ÃŽn septembrie ne-ntoarcem la CernăuÈ›i! Doar È™tii cum zboară timpul! - Din BraÈ™ov, eu cred că am să dau totuÈ™i o fugă È™i pe la Sibiu... Niculae, un alt frate de-al meu, e student jurist pe-acolo. El cunoaÈ™te È™i ce È™coli m-ar interesa pe mine, fiindcă aÈ™ vrea să lichidez cu examenele din clasa a treia gimnazială. CăruÈ›ele se împotmolesc la trecerea unui vad. ToÈ›i bărbaÈ›ii din trupă, actori È™i ajutoarele, se dau jos È™i pun umărul ca să ajute. Mihai È™i Florian împing din răsputeri căruÈ›a lor... Vadul este în cele din urmă trecut cu bine. 50. BraÈ™ov Centrul BraÈ™ovului de acum 100 de ani... BraÈ™ovenii, în număr foarte mare, fac o primire zgomotoasă trupei. La intrarea în sala ,,Gimnaziului român†actorii sunt întâmpinaÈ›i cu ovaÈ›ii È™i flori... Și pe umerii lui Mihai cad câteva flori... Acum arată foarte fericit È™i prinde din zbor un trandafir roÈ™u aruncat de o fată. 51. Spectacolul de la BraÈ™ov Se joacă piesa de teatru ,,Maria Tudorâ€, de Victor Hugo, în traducerea lui Costache Negruzzi. (Vedem afiÈ™ul.) De data aceasta Mihai nu este un simplu ajutor, ci un profesionist. A devenit sufleurul trupei. ÃŽl vedem în cuÈ™ca sufleurului, suflând răspicat pasaje întregi fără a recurge la text. Are o memorie fenomenală. Se È™terge mereu de transpiraÈ›ie È™i bea din când în când apă dintr-o sticlă... ÃŽn cuÈ™ca lui este poate prea cald. Când actorii se încurcă se uită la speranÈ›a lor - Mihai - care-i scoate imediat din încurcătură. 52. Sibiu - 1864 Mihai se întâlneÈ™te pe ,,Podul mincinoÈ™ilor†cu fratele său Niculae (descris în secvenÈ›a nr. 16). Mihai a mai crescut. FraÈ›ii se îmbrățiÈ™ează. - Niculae! - Mihai! Ce-i cu tine aici, frățioare! Sper că nu visez... Ce vânt te-a adus prin Sibiu? - Nu, te asigur că nu visezi. Sunt chiar eu în carne È™i oase. Pipăie-mă, ca să te convingi... Și te căutam chiar pe tine, căci È™tiam cam pe unde stai... - Și de unde ai tu adresa mea? - De la mama, de unde s-o am? - Ce face mama? - Mama a fost puÈ›in bolnavă. Și a slăbit. Acum este mai bine. Cu Harieta era mai rău, că nu mai putea merge deloc. S-a dus tata la IaÈ™i să-i cumpere niÈ™te suporturi de fier pentru picioare. Cântăresc vreo 5 oca. Când s-o face mai mare, tata a zis că o duce la un medic din Viena. - Sunt tare îngrijorat de dânsele. Și ce zici de surioara noastră: o să meargă de-acum cu suporturile astea? - Deja merge, dar merge destul de greu. Doctorii au spus că va rămâne infirmă toată viaÈ›a. - Știu asta; am auzit È™i-mi pare destul de rău, Mihăiță. Mă îngrijorez È™i de sănătatea mamei. Dar nu mi-ai spus totuÈ™i: de ce ai tu nevoie de mine? Ce cauÈ›i aici la Sibiu? - Mare nevoie, Nicule. Mare nevoie, fiindcă zilele acestea am fost informat că se È›in examenele la ,,Gimnaziul catolicâ€. M-aÈ™ înscrie pentru probe È™i echivalenÈ›e, iar de le iau plec imediat acasă. - Știi unde-i È™coala? - Habar n-am. Nu È™tiu Sibiul ca tine. - Atunci hai cu mine pe-acolo, că-i cunosc pe toÈ›i. Să vedem ce se poate face. EÈ™ti pregătit la toate obiectele? - Să zicem că da. - Mergem pe jos cam o jumătate de oră. Mai întâi să vorbesc cu secretarul gimnaziului, cu care sunt prieten. No, haidem chiar acum! 53. Acasă la IpoteÈ™ti, în camera tatălui său Pe geam se vede bine cum afară plouă mărunt, bate vântul È™i cad frunzele. Gheorghe Eminovici îi dictează fiului său o cerere către tribunalul din BotoÈ™ani: - AÈ™a... Acum, pentru că zici că ai sfârÈ™it cu bini examenul de la Sibiu, poÈ›i face această petiÈ›ie pentru angajare într-o slujbă frumoasă. Scrie întocmai cum îți spun eu: Domnule PreÈ™edinte, (Mihai scrie.) Avend dorinÈ›ia de a servi în cancelaria onorabilului tribunal la care Domnia-voastră presidaÈ›i, mult È™i respectuos vă rog... - De ce ,,mult È™i respectuosâ€? Scriu numai ,,vă rogâ€... - Bine, urmează È™i cum vrei tu. AÈ™adar, ...vă rog să binevoiÈ›i a me prenumera între practicanÈ›i. Credendu, domnule PreÈ™edinte, că’mi veÈ›i approba cererea mea, ve rogu... - Am mai zis odată ,,Vă rogâ€... - Nu-i nica! Lasă aÈ™a... ...vă rog să bine-voiÈ›i a primi assigurarea profundului meu respectu. - Și-acum semneaz-o È™i pune data: Mihai Gh. Eminovici - 1864, octombrie în 4 dile... 54. Practicant la Tribunalul din BotoÈ™ani O cameră cu rafturi de jur-împrejur. ÃŽn rafturi sute de dosare. ÃŽn mijloc - o masă. La masă Mihai, noul angajat, înregistrează într-un caiet-copier numerele teancului de dosare de pe masa lui, scuturându-l de praf. Pe ușă intră colegul său de birou, Grigore Lazu, poet de ocazie, un tânăr cu plete enorme. Aduce în braÈ›e un teanc nou de dosare pe care le pune pe masa lui Mihai. Mestecaă ceva în gură È™i vorbeÈ™te mâncând: - Astea-s ultimele, sire. ÃŽnseriază-le tu, că de mine scapi! Am aflat că te avansează copist la Comitetul permanent al judeÈ›ului BotoÈ™ani... Cu 250 pe lună... Sumă frumuÈ™ică, dacă stai să te gândeÈ™ti... - De unde È™tii? - Unul este Grigore Lazu! ConÈ›epist flămând È™i poet trubadur neînÈ›eles de nimeni... - Lazule, talentul tău stă mai mult în plete! - Dacă râzi de ele, le las mai mari, ca să-mi crească È™i talentul! Oricum, eu nu scriu ca alÈ›ii versuri cu creta pe porÈ›ile È™i gardurile oamenilor să mă-njure... - Și cine scrie versuri pe porÈ›i È™i pe garduri, mă rog frumos? - Cine? Dacă te uiÈ›i bine în oglindă, ai să-l recunoÈ™ti... Mihai râde: - Și asta o È™tii, măi trubadurule flămând È™i indescifrabil? - Dar ce nu È™tie bietul Lazu!... Și ca să te las în pace, mai bine spovedeÈ™te-te tu, că păcatul mărturisit, jumătate e iertat... de mine. - Curios mai eÈ™ti, măi Lazule! Cine È™tie multe moare... - Curios, necurios... Trebuie să-mi spui toată pătărania. - Eei, istorioara asta a fost o întâmplarea adevărată, Lazule, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Acum vreo două săptămâni... Ba nu, greÈ™esc! Mai exact, acum trei săptămâni, eram cu Matei, frate-meu ală micu’, pe la Dumbrăveni... (Eventual, imaginea celor relatate de Mihai.) Tot satul vuia că nepoata nevestei lui BalÈ™, boierul de-acolo, se îndrăgostise de un flăcău chipeÈ™, cu părul cârlionÈ›i, de băiatul lui Gheorghe Hodoroabă din VereÈ™ti după care mureau toate fetele... Nepoata asta era cam nemÈ›oaică de sânge, dar blondă, cu un păr de aur È™i cu ochii albaÈ™tri ca cicoarea, ce mai! frumoasă coz, că toată lumea se mira de frumuseÈ›ea ei È™i de picioarele ei frumoasă pe care le arăta făr frică până mai sus de pulpe la toată lumea, încât babele È™i moÈ™negii își scuipau în sân È™i închideau ochii când o vedeau. MoÈ™ii numai un ochi... ÃŽn plus, îi mai plăcea să călărească la fel ca o amazoancă pe un cal alb arab, dăruit de boierul BaluÈ™. ÃŽntr-o zi frumoasa amazoană a furat 300 de galbeni de la mătușă-sa È™i a fugit călare la VereÈ™ti să-È™i vadă iubitul cu care s-a întâlnit în lunca Sucevii. Ce-au făcu ei acolo, ce-au dres - numai ei È™tiu, dar È™i calul... Iar calul, care a adus-o È™i care nu putea vorbi precum calul din poveste, a fost lăsat apoi slobod, cu È™eaua pe el, È™i chiar aÈ™a s-a întors singur acasă, nechezând la poarta conacului să i se dschidă. La început toÈ›i s-au cam speriat, dar sub È™ea au găsit o scrisoare care mai mult i-au tulburat decât i-au liniÈ™tit. De-aici, într-o seară, eu am scris cu creta pe poarta lor aÈ™a: La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpână A rămas pierdută-n lume... Pe când scriam, m-a văzut cineva È™i m-a pârât servitorilor. Pentru asta era să mănânc È™i-o chelfăneală de la o slugă a BăluÈ™oaiei... Lazu repetă râzând: - Zi, aÈ™a, frățioare: ,,La castel în poartă calul/ Stă a doua zi în spume,/ Dar frumoasa lui stăpână...†Ã-hă-hăăă... Știe ea nemÈ›oaica ce-a pățit, măi, că doar n-o fi fost flăcăul nostru prost când a dat de aÈ™a picioare frumoase! (Râde cu semnificaÈ›ie.) Crede-mă, È™i eu aÈ™ fi făcut la fel ca el dacă... Ei, dacă, dacă... Dacă ar veni una ca ea cu calul după mine. Dacă m-ar lua cu ea... Dar, cin’ să vină? Că vezi tu, uite c-aÈ™a ,,ghinion†nu mi se va întâmpla mie nici măcar la paÈ™tele cailor... Iar paÈ™tele cailor cade la ora 25 în ziua de 31 februarie, ziua când trebuia să mă nasc eu, mămăliga ei de viață! Pe ușă intră un È™ef de birou cu o mutră acră. Este scund, bătrân, cu apărătoare negre de coate È™i cu ochelari groÈ™i pe nas. Are un braÈ› de dosare în mâini. I se adresează lui Mihai, apoi iese: - Eminovici, te cheamă domnul preÈ™edinte al tribunalului. Lazu se vaită dintr-o dată: - Aoleu, maică! Asta înseamnă că... Știi ce-nseamnă? Că iar am rămas singur, vai È™i-amar de mămăliga mea! Păi bine, măi frate Mihai, de-abia ai venit È™i te È™i avansează, iar eu de trei ani o să tai câinii la frunze ca mai ‘nainte... - Ai răbdare, GrigoraÈ™e, - zice Mihai mai mult în È™oaptă - că eu n-o să fac purici mulÈ›i cu conÈ›opeala de-aici care nu-mi place nici să mă omori. Deocamdată îi fac numai voia lui bătrânul meu, fiindcă nu peste mult timp o să-È›i las locul liber. M-a chemat domnul profesor Pumnul să revin la el la CernăuÈ›i. Lucrez aici doar până-mi strâng banii de drum... Ai să vezi asta curând. Mihai iese pe aceeaÈ™i ușă pe care intrase bătrânul conÈ›opist, iar Lazu rămâne trist È™i bleojdit, apoi își dă dintr-o miÈ™care a capului tot părul pe ochi de necaz È™i rămâne foarte zburlit, cu privirile triste spre uÈ™a care se închide simbolic în faÈ›a lui. ObservaÈ›ie: Grigore Lazu (1845-1898), în ciuda faptului că nu a fost niciodată un poet de performanță, a avut ambiÈ›ia de a deveni unul din cei mai prolifici traducători români din secolul trecut, publicând o antologie cu retroversiuni din lirica universală intitulată ,,451 de traduceri libere È™i imitaÈ›iuni de poezii antice È™i moderne din Orient È™i Occidentâ€, tălmăcind modest, în stilul lui CoÈ™buc (pe care totuÈ™i îl combătea) din poezia indiană, persană, chineză, elină, germană, italiană, spaniolă, poloneză, rusă, engleză, franceză, americană etc. 55. CernăuÈ›i, 12/24 ianuarie 1865. Din nou în gazdă la Aron Pumnul. Moartea profesorului Mihai locuieÈ™te chiar în odaia cu cărÈ›ile. Are un pat simplu, aÈ™ezat lângă unul din dulapurile cu autori români, alături de broÈ™uri, foi răzleÈ›e, calendare, opere de istorie naÈ›ională etc. Lângă el un sfeÈ™nic aprins. Este ora culcării. Mihai citeÈ™te răsturnat în pat revista ,,Familiaâ€... LiniÈ™te. Dar liniÈ™tea este curând tulburată de strigăte È™i văicăreli ce răzbat din clădirea vecină. Mihai tresare È™i se îmbracă iute. Traversează curtea înzăpezită È™i urcă cu paÈ™i grăbiÈ›i în casa mare cu cerdac unde se vede lumină È™i de unde veneau strigătele. Dă buzna speriat în casă... Acolo îl vede pe profesorul său Aron Pumnul respirând repede mai mult pe gură, în timp ce soÈ›ia lui, AristiÈ›a, striga după ajutor È›inând în mână o lumânare aprinsă. După el mai intră alÈ›i doi elevi aflaÈ›i la Pumnul în gazdă. AceÈ™tia se opresc la ușă. Se descoperă È™i rămân în picioare, cu capetele plecate. Mihai îngenunche repede lângă patul bolnavului. Pumnul are faÈ›a galbenă È™i tristă, îmbătrânită înainte de vreme, deÈ™i nu avea decât 47 de ani. Când băiatul vine lângă pat, profesorul È™opteÈ™te: - Mihai... Aici... mă opresc eu... De aici... începe tu. Mihai... te-am iubit ca pe copilul meu. Da, drăguÈ›ul meu băiet... Te-am iubit... Eu... È™tiu... Știu ce poÈ›i tu, Mihai... Dumnezeu te-a ales... AristiÈ›a... fata mea... Te-am iubit mult È™i să mă ierÈ›i dacă... dacă te-am necăjit cu cărÈ›ile mele. Ele mi-au fost... Mi-au fost menirea vieÈ›ii mele... - Nu m-ai necăjit, AronaÈ™. Nu m-ai necăjit deloc, răspunde soÈ›ia lui printre sughiÈ›uri È™i suspine. - Ba da, te-am necăjit... mult! Te rog, iartă-mă... Dar uite... Uite că azi... Azi... Atot-pu-ter..nicul... mă cheamă. Și-acum... vă las... Eu vă las... Și vă iubesc... Vă iu... Zicând aceste cuvinte, profesorul întinde mâna dreaptă spre Mihai, apucându-i mâna ca È™i când i-ar preda o È™tafetă invizibilă, dar nu i-o mai poate strânge, căci palma se destinde flască în mâna băiatului care îi strânge întreaga mână cu putere, închizând cu forță ochii ce i se umplu brusc de lacrimi. (Camera insistă în gros-gros plan asupra acestei imagini-simbol.) Iar capul profesorului cade inert spre partea unde erau Mihai È™i soÈ›ia lui care-l È›inea de cealaltă mână. Ochii i-au rămas deschiÈ™i privindu-l È›intă, parcă din zona ,,de dincoloâ€, pe cel în care ilustrul dascăl întrevăzuse cu claritate marea speranță a literelor româneÈ™ti. Mihai îi închide ochii cu delicateÈ›e È™i își pleacă fruntea peste mâna inertă cu degetele bătătorite de scris È™i cu urme de cerneală pe care i-o udă cu lacrimi, în timp ce soÈ›ia pune capul pe pieptul lui înecându-se de plâns. Sufletul Pumnului plecase însă spre Elizeu. 56. A doua zi, dimineaÈ›a ÃŽn biblioteca profesorului, Mihai stă la o masă scriind È™i È™tergând de zor la un manuscris. Din când în când își È™terge lacrimile cu dosul palmei ca să nu-i mai picure pe hârtie. UÈ™a este închisă cu cheia să nu fie deranjat de nimeni. ÃŽn ușă se aud ciocănituri puternice. La început, băiatul nu răspunde, fiind foarte absorbit de scris. Dar ciocăniturile se repetă din ce în ce mai tare È™i mai insistent. Ele se transformă în adevărate bubuituri È™i zguduituri de clanță. - Mihaai, deschide! Mihai, È™tiu că eÈ™ti aici... Deschide, domnule, odată! Mihai, tu nu mai auzi? Ce faci acolo? - Dar cine e? - Credeam că mă cunoÈ™ti după voce. Sunt eu, colegul tău, Teodor Ștefanelli. Am venit pentru materialul de tipografie... - AÈ™teaptă-mă puÈ›in, Tudore, că-È›i deschid... Stai aÈ™a. Se duce la ușă È™i răsuceÈ™te cheia. Ștefanelli, un tânăr bucovinean cu un an mai mare decât Mihai È™i cu mustăcioara abia mijită, dă năvală în odaie È™i vorbeÈ™te repezit: - Mihai, eÈ™ti gata cu poezia închinată domnului Pumnul? C-am venit s-o iau. - Ho, ho, ho, Tudorele, stai, opreÈ™te-te, drăguÈ›ule. Că doar nu dau turcii, iar eu nu-s o maÈ™ină automată de făcut versuri. Lasă-mă niÈ›el să-È›i explic... - Ce să-mi mai explici, frate, că domnul profesor Sbierea care redactează revista comemorativă închinată Pumnului mi-a spus să vin imediat cu poezia ta, că de n-o duc într-o oră la tipar, tipografia se închide È™i rămânem fără revistă încă două săptămâni... Sbierea m-aÈ™teaptă! - S-aÈ™tepte! - Bine, atunci revista o s-apară È™i fără poezia ta. Și după câte-am înÈ›eles, ea ar fi debutul tău tipografic. - Și ce dacă! Mai e timp È™i de alte debuturi. - Dar eu nu-s de acord! Poezia trebuie să apară acum, în această revistă a È™colii! Tu nu-nÈ›elegi? - Păi, stai, niÈ›el, Tudore. LămureÈ™te-mă odată: ieri era vorba de o simplă foaie È™i azi te-aud vorbind de-o revistă. - Nu, nu e chiar o revistă, ci mai mult o broÈ™ură comemorativă - uite, i-am notat aici, pe notiÈ›a asta, titlul kilometric ales de Sbierea: ,,Laecrimioarele învaeÈ›aeceilor gimnaesiaÈ™ti de’n CernaeuÈ›i la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul raepaeusat într’a 12/24 ianuariu 1866â€. Dar, între timp, s-au strâns mai multe articole È™i fiecare profesor a contribuit cu bani, încât, având acum alte posibilități, s-a renunÈ›at la ideea cu foaia comemorativă È™i iată că astăzi gimnaziul scoate o cărticică. - ÃŽntr-adevăr, titlul este cam lung, dar Sbierea văd că l-a ales È™i l-a scris în stilul purist de vorbire È™i de scriere a domnului Pumnul. - Da, a făcut-o în semn de respect față de teoriile lui lingvistice, dar arată-mi È™i mie ce-ai scris pân-acum... - Uite, asta-i poezia cerută... Vezi, citeÈ™te-o, căci È™tiu că È™i tu eÈ™ti autor de versuri româneÈ™ti È™i nemÈ›eÈ™ti. Ștefanelli încearcă să citească, dar o înapoiază: - Nu, eu nu-nÈ›eleg nimic, Mihai. Toată-i numai È™tersături. Și nici nu prea È™tiu cum se vor descurca ăia de la tipografie ca să-È›i descifreze manuscrisul tău. - Dacă-i aÈ™a, atunci lasă, c-am să merg È™i eu cu tine la Sbierea È™i-apoi la tipografie, È™i-am să stau chiar lângă tipograful care culege textul, să evităm orice neînÈ›elegere. Adevărul este că nici nu-mi mai dau seama în ce măsură ar mai putea fi bună sau nu, fiindcă totul a venit aÈ™a, deodată, pe neaÈ™teptate. Și-a trebuit să versific în pripă, iar sub impresiile emoÈ›iilor, poate înÈ›elegi È™i tu că sufletul mi-a fost prea amar ca să mă pot concentra spre a scrie È™i mai bine. Căci domnul Pumnul mi-era ca un tată È™i-a murit chiar în faÈ›a mea... Iată, ce-am compus aici în memoria lui. Sunt cinci strofe care încep aÈ™a: ÃŽmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta; C-acuma din pleiada-È›i auroasă È™i senină Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, Se stinse-o dalbă stea! Metalica, vibrânda a clopotelor jale VuieÈ™te în cadență È™i sună întristat... Ștefanelli, ce zici tu de expresia asta: ,,C-acuma din pleiada-È›i - etc., etc...†și de asta: ,,Metalica, vibrânda a clopotelor jale†- etc., etc... Nu-mi plac deloc cum sună È™i dacă ai răbdare, dă-mi puÈ›in răgaz să găsesc alte imagini mai fericite în locul lor. Lasă-mă să le schimb... - Aoleu, Doamne fereÈ™te! Fii serios, copile! Cine mai are timp de revizii de amănunt acuma? Zi-i înainte, băieÈ›aÈ™, că n-avem vreme de pierdut È™i de lustruiri de cuvinte, iar Sbierea È™i-aÈ™a o să zbiere la mine c-am întârziat. Las-o aÈ™a, domnule, că-i destul de bună; este exact cum trebuie pentru îngropăciune! Ce-oi fi vrând? Crezi c-ar putea face altcineva un panegiric mai bun? Hai, zi-nainte: - Metalica, vibrânda a clopotelor jale VuieÈ™te în cadență È™i sună întristat; Căci ah! geniul mare al deÈ™teptării tale Păși, se duse-acuma pe-a nemuririi cale Și-n urmă ne-a lăsat! Eventual, poezia poate fi citită până la capăt. 57 . Tipografia O rotativă de mână scoate sute de exemplare comemorative. Aparatul se apropie de unul din ele, permițându-ne să-i vedem titlul broÈ™urii: ,,Laecrimioarele învaeÈ›aeceilor gimnaesiaÈ™ti...†O mână care deschide broÈ™ura în dreptul poeziei ,,La mormântul lui Aron Pumnulâ€... Textul tipărit È™i semnat M. Eminoviciu, privatist, se vede mărit în detalii, umplând ecranul. Printre literele poeziei, care încep să devină transparente, zărim foarte scurte scene de la înmormântarea lui Aron Pumnul - un car mortuar, plin cu coroane, crenguÈ›e de brad È™i flori, urmat de sute de elevi È™i profesori... Un sobor de preoÈ›i, printre care È™i Veniamin IliuÈ›... ÃŽl vedem pe Mihai pășind încet în imediata apropiere a carului mortuar, lângă soÈ›ia defunctului È™i lângă alte rude îndoliate... Cuvântări È›inute la mormânt... Se aude un clopot bătând rar... (Imagini suprapuse care dispar simultan.) ************************************ 58. Iarna anului 1866. Prin centrul CernăuÈ›ilor Ninge È™i viscoleÈ™te. Mihai înfruntă cu greu troienele. Are o căciulă de oaie îndesată pe cap È™i gulerul ridicat. Pe stradă îl întâlneÈ™te pe prietenul său, Ștefanelli. Acesta trece de Mihai fără să-l cunoască. La fel È™i Mihai. Dar bănuind că ar putea fi un coleg, se uită în urmă È™i strigă: - Hei, Eminovici! - Tudorică? - Chiar el! Nici nu te mai cunoÈ™team. - Nici eu, căci pe viscolul ăsta... De-abia te mai văd. - Mihai, altă veste proastă: Cuza a fost detronat! Nu È™tiai? - Ce spui, domnule? Când asta? Și de cine oare? - Pe 11 februarie, alaltăieri! De liberalii de dreapta È™i de conservatori, de cine alÈ›ii... Candiano-Popescu, C. A. Rosetti È™i alÈ›ii... Cică aduc în locul lui un domn străin. Cuza a È™i decis să părăsească È›ara, plecând, pare-se, în Austria, Germania sau în FranÈ›a. Nădejdile naÈ›iunii sunt pierdute, Mihai. - Canaliile! Auzi, să-l înlăture pe Cuza! Pare de necrezut, Tudore, deÈ™i... de la o vreme simÈ›eam eu ceva. Or să năvălească iar străinii în È›ară, măi Ștefanelli, îndrăgi-i-ar ciorile! - Să te-audă Dumnezeu! Dar tu unde te duceai acum? - La teatru. Un teatru nemÈ›esc de mâna a doua care dădea astăzi ultima reprezentaÈ›ie aici. Dar, uite, ca să le fac în ciudă, n-am să mai merg! Haidem acasă, că tot am de revizuit o poezie pe care vreau să o trimit revistei ,,Familia†din Pesta. - Revista ,,Familiaâ€, zici? Știi că am auzit È™i eu de ea? Dar nu cred c-am văzut-o vreodată. - Păi, atunci vino la mine È™i È›i-o arat. Că posed toată colecÈ›ia strânsă de regretatul nostru Aron Pumnul. Se pare că este cea mai citită revistă de către români la ora actuală. - Și cine, mă rog, a scos publicaÈ›ia asta? - Nu se poate să nu fi auzit de directorul ei, Iosif Vulcan... Un scriitor È™i jurnalist tânăr, cu vreo zece ani mai mare decât noi... - Da, am auzit de Vulcan, dar nu È™tiu prea multe despre el. Și mă întreb de ce oare să fi scos ,,Familia†tocmai la Budapesta È™i nu prin È›inuturile noastre româneÈ™ti? - Crede-mă, dar n-aÈ™ putea să-È›i spun exact motivele. Știu însă că revista a apărut de 5 iunie 1865, deci are abia vreo nouă luni de existență, că este un săptămânal foarte documentat, creat după modelul celor mai moderne reviste maghiare È™i germane, că publică pe toÈ›i scriitorii români, dând È™i alte informaÈ›ii din toate È™tiinÈ›ele È™i aÈ™a mai departe. Și de ce apare în Ungaria... Probabil - gândesc eu - pentru că Vulcan însuÈ™i a terminat dreptul la Budapesta, locuind la Buda È™i pentru că acolo hârtia È™i poÈ™ta de expediere sunt mai ieftine. Dar într-unul din numerele trecute dânsul scria că ar dori ca în viitor redacÈ›ia să se mute la Oradea. Deocamdată nu poate. Mai multe chiar că nici eu nu È™tiu. - De fapt, mi-ai spus cam tot ce voiam să aflu. Mihai, ce mai tura-vura: merg cu tine să văd È™i eu colecÈ›ia scoasă de Vulcan. Mă iei? - Ce-ntrebare! Sigur!... No, haidem, Tudore, È™i È›ine-te bine de mine să nu te ia vântul! Ștefanelli îl apucă vârtos pe Mihai de braÈ› È™i pornesc în direcÈ›ia locuinÈ›ei acestuia din urmă, luptându-se cu viscolul ce le sufla cu putere în față. 59. BUDAPESTA - 1866. ÃŽn redacÈ›ia revistei ,,Familia†Imaginea generală a Budapestei pe fondul muzical al ,,Rapsodiei ungare†de Liszt... Apoi vedem colinele din Pesta. Iată È™i clădirea unde se află redacÈ›ia revistei ,,Familiaâ€: la intrare - firma pe care scrie în limba română, maghiară È™i germană: FAMILIA/ A CSALAD/ DIE FAMILIE... Interiorul redacÈ›iei: biroul lui Iosif Vulcan. Acesta, instalat într-un fotoliu, scrie ceva... Secretara lui, o românca tânără, destul de prezentabilă, îi pune pe masă un teanc de scrisori: - Pe acestea le-a adus poÈ™ta azi dimineață. Cele mai multe sunt din Transilvania È™i România... Vulcan, un tânăr simpatic, cu faÈ›a rotundă È™i cu mustăți tăiate scurt, le ia în mână È™i le aÈ™ează pe colÈ›ul biroului, apoi își închide caietul în care mai înainte scria ceva È™i se apucă să frunzărească cu atenÈ›ie scrisorile. - Nu È™tiu dacă tu ai observat, dar din zi în zi primim tot mai multă corespondență pentru poÈ™ta redacÈ›iei. De aici poÈ›i deduce că tineretul nostru a devenit mai studios, mai preocupat de soarta muzelor, nu-i aÈ™a? Cel puÈ›in asta-i concluzia mea citind zilnic corespondenÈ›a la care ai văzut că răspund cu destulă promptitudine. - Asta mai înseamnă că revista ,,Familia†este citită de mulÈ›i români, domnule Vulcan, adaugă secretara. - A, nici vorbă! De altminteri, m-am străduit ca publicaÈ›ia noastră să aibă o înfățoÈ™are cât mai frumoasă, cât mai modernă È™i articole cât mai interesante. Mă bucur că nu multe reviste de-astea sunt în Europa. (Deschide plicurile È™i citeÈ™te scrisorile È™i materialul literar expediat pe adresa revistei lui.) No, din păcate, astăzi văd că n-am primit opuri prea deosebite... Doar vreo trei: una de la Liege, semnată Haralambie Grandea, cu niÈ™te poezii... Asta din Oradea Mare, semnată I.P...., o traducere făcută de o domniÈ™oară, iar noi, dupâ cum È™tii, încurajăm sexul frumos să colaboreze cu ,,Familia†- È™i gata. Cam asta-i tot... Ba nu, ia stai... Ia stai, stai, stai puÈ›in... (Se uită mai bine la ultimul plic desfăcut È™i reciteÈ™te un text.) Mda! Asta, da! Greta, ia ascultă aici o epistolă È™i o poesie demnă de Alecsandri... (Secretara, care lucrează la un birou de lângă ușă, lasă hârtiile pe care le tot aranja pe masa ei È™i ascultă cu atenÈ›ie. Chiar atunci intră un tânăr maghiar pe ușă, după ce ciocănise scurt): - Jo reggelt kivanok es kezeit csokolom, kedves Greta es kedves Joozsef... Bocsanat, hogy zavarom, de... Egy keresem van onokhoz... - Jo reggelt, kedves Lajos! Kerem varjon meg - îl roagă Iosif Vulcan, invitându-l cu amabilitate să ia loc. Se vede că este un prieten maghiar al redacÈ›iei. - O, igen, igen, koszonom, răspunde noul venit È™i se aÈ™ează pe un scaun lângă secretara directorului căreia îi oferă un buchet de trandafiri roÈ™ii de seră È™i spre care priveÈ™te apoi destul de des È™i cu înrobită È™i languroasă insistență. - Să vă citesc, deci, această scrisoare - reîncepe Vulcan - trimisă cu poezia din mâna mea, scrisă în stil popular, care mi se pare o surpriză foarte frumoasă... No, ascultaÈ›i-o numai: ,,CernăuÈ›i, 14 fevruarie 1866 Stimate domnule director Iosif Vulcan, Sunt un june de 16 ani ademenit de nemuritoarele Muze. Studiez la CernăuÈ›i È™i, de fiecare dată, îmi parvine revista Dvs. pe care o aÈ™tept cu multă impaciență. Dacă nu vă este cu supărare, îndrăznesc să vă trimit aici niÈ™te prime încercări poetice despre care aÈ™ fi bucuros să văd părerea revistei ce cu onoare o conduceÈ›i. Poezia ,,De-aÈ™ avea†am scris-o, de fapt, anul trecut, în luna septembrie, dar v-o trimit abia acum... „ Ortografia versurilor se vede că nu este a fi a revistei noastre - adaugă Vulcan - È™i ar trebui adaptată. ÃŽn sfârÈ™it, iată È™i această gingașă poezie: De-aÈ™ avea... De-aÈ™ avea È™i eu o floare Mândră, dulce, răpitoare Ca È™i florile de mai, Fiice dulce a unui plai, Plai râzând cu iarbă verde, Ce se leagănă, se pierde, Undoind încetiÈ™or, Șoptind È™oapte de amor; De-aÈ™ avea o floricică Gingașă È™i tinerică, Ca È™i floarea crinului, Alb ca neaua sânului, Amalgam de-o roz-albie Și de una purpurie, Cântând vesel È™i uÈ™or Șoptind È™oapte de amor; De-aÈ™ avea o porumbiță Cu chip alb de copiliță, Copiliță blândiÈ™oară Ca o zi de primăvară, Câtu-È›i È›ine ziuliÈ›a I-aÈ™ cânta doina, doiniÈ›a, I-aÈ™ cânta-o-ncetiÈ™or, Șoptind È™oapte de amor. CernăuÈ›i, fevr. 1866 Semnat: Mihai Eminovici. Da... Ei, ce părere aveÈ›i? Poezia este foarte frumoasă, aÈ™ zice splendidă, mie personal îmi place. Dar ceea ce nu prea-mi place este numele acestui june de 16 ani - Eminovici... Ce-aÈ›i zice, prieteni, dacă i-am schimba -oviciul ăsta din coadă? Să-l înlocuim, de pildă, cu -escu, aÈ™a cum sunt multe nume româneÈ™ti. AÈ™adar, E-mi-nes-cu... Sunt sigur că junele autor n-o să supere. (Scrie pe manuscris: Mihai Eminescu, tăind numele vechi.) Mihai Eminescu... Ei, da. AÈ™a mai zic! Ce nume frumos È™i ce sonor sună acum! AuziÈ›i: Eminescu... E-mi-nes-cu... AÈ™ dori ca bunul Dumnezeu să binecuvinteze acest nume. - Sar putea ca autorul acestor versuri să ajungă un poet mare, opinează Greta. Ce zici Lajos? Ai înÈ›eles ceva, căci È™tii È™i tu puÈ›in româneÈ™te... - Io nu inÈ›eles tot cuvinÈ›ele din romanyelv verszak, dar inÈ›eles che este ca un muzsika frumosa... 60. CernăuÈ›i. Curtea lui Aron Pumnul Este din nou o zi însorită de primăvară. Un april timpuriu È™i călduros. La marginea oraÈ™ului sunt casele regretatului profesor ardelean. O curte cu portiță de lemn. ÃŽn curte, pe dreapta, o casă mai mare cu cerdac, înecată în iederă, unde locuieÈ™te singură văduva lui Pumnul. Tot în dreapta curÈ›ii, mai spre fund, vedem încă o casă scundă unde sunt găzduiÈ›i È™colarii primiÈ›i de regretatul lor dascăl, precum È™i aÈ™a-zisa ,,Bibliotecă a gimnaziaÈ™tilor româniâ€. Elevii învață prin curte tolăniÈ›i pe iarbă. La tulpina unui pom înflorit, Mihai citeÈ™te o carte, stând È™i el tolănit pe iarbă cu faÈ›a în sus È™i picior peste picior. Capul îi este rezemat pe o straiță plină cu alte cărÈ›i în ea. Deodată, un coleg de-al lui vine alergând pe poartă. ÃŽn mână flutură revista ,,Familia†și o scrisoare, aduse de poÈ™taÈ™. Strigă de departe, iar când se apropie deschide paginile publicaÈ›iei: - Hei, Eminovici! Eminovici! Eminescule! Am o surpriză pentru tine. Uite-aici, măi, È›i s-a tipărit poezia în revista ,,Familiaâ€! Și poÈ›i să mă crezi sau nu, dar editorul È›i-a schimbat È™i numele... Iată, È›ine-È›i revista... Eminescu sare în picioare. ToÈ›i cei aflaÈ›i în gazdă se strâng roată în jurul lui plini de curiozitate. Chipul junelui poet radiază de o bucurie lăuntrică pe care abia È™i-o mai poate stăpâni: - PriveÈ™te, Mihai! Directorul îți răspunde la ,,PoÈ™ta redacÈ›ieiâ€... Uite, chiar aici, sub imaginea asta cu porumbelul care È›ine un plic în cioc: ,,Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june de numai 16 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut...†Bravo, Eminescule! (ÃŽl îmbrățiÈ™ează cu putere.) Mihai citeÈ™te nerăbdător poezia È™i rămâne puÈ›in pe gânduri zâmbind ca pentru sine: - Eminescu! Hm! Interesant nume, măi băieÈ›i! Dar, oricum, îmi place. Eu însumi visam să-mi schimb cândva numele, dar varianta la care rămăsesem era Emineanu. Orice s-ar spune, Eminescu este însă mai frumos, iar Eminovici nu-mi arăta originea mea românească din moÈ™i strămoÈ™i, căci aici în nordul țării, evenimentele istorice ne-a schimbat cu forÈ›a numele multor români, vai de noi săracii! CeilalÈ›i colegi se uită câteva clipe cu mult respect la colegul lor. Deodată, se pornesc să facă gălăgie È™i să È›opăie în jurul lui strigând ,,ura!†și bătând din palme. La sugestia cuiva, toÈ›i îl iau pe sus È™i-l aruncă de trei ori în aer. Auzind gălăgia de afară, doamna AristiÈ›a, văduva lui Pumnul, iese afară È™i strigă furioasă la ei: - No, că ce-s ragetele estea? Dar mai tăceÈ›i odată, netrabnicilor! Nu poate omul să mai aibă o țâră de hodină cu voi! D-apăi de mâne o să vă țâp pe tăți afară din gazdă, cu biblioteacă cu tăt! - Biblioteca e-a lui domnul profesor, nu-i a noastră, se aude un glas. - A fost a lui È™i acum îi a mea! Se-aude? Dar mai bine îi dau foc decât să vă mai văd pe-aici! Că numa din cauza vostră s-a prăpădit bărbatul meu! - Ba dumneavoastră i-aÈ›i mâncat zilele, că sunteÈ›i cucoană rea, rosteÈ™te alt glas. - Destul, lupilor! Mă mai È™i jigniÈ›i? Afară, porcilor nespălaÈ›i! Afară, mintenaÈ™ cu voi! Afară din curtea mea, că de nu chem honvezii să vă ridice! (Aruncă cu niÈ™te lemne din cerdac spre ei.) Copiii se feresc È™i fug care încotro apucă. Mihai spune celui ce i-a dat revista: - Șahine, cred că mai liniÈ™tiÈ›i eram când stăteam la ÈširÈ›ec decât acum după ce ne-a murit domnul profesor. Eu È™i-aÈ™a voiam să mă mut de-aici, căci Pumnul însemna totul pentru mine. Iar peste-o lună-două mă duc la Blaj. Acolo, vorba Pumnului, este mica Romă românească, cu È™colile cele mai alese... Gazda mi-am plătit-o, bagaje nu am, È™i-acum o să-mi găsesc eu alta. De fapt, deja È™tiu unde mă duc. AÈ™a că să fiÈ›i sănătoÈ™i... ÃŽÈ™i închide revista pe care o face sul È™i o bagă în straiÈ›a ce-o ia de sub copac, apoi se apropie de cerdacul în care era văduva profesorului strigând: - Săru’ mâna, doamnă. Plec È™i eu. - D-apăi tu poÈ›i să rămâi, Mihai. Erai singurul băiet mai liniÈ™tit. Tu poÈ›i să stăi, că nu de tine mă plâng eu, ci de bolânzii ceilalÈ›i. EÈ™tia îs niÈ™te animale sălbatece, nu-s copii! - Nici eu nu vreau să vă mai deranjez, că È™i aÈ™a aveÈ›i necazuri destule. Eu vă-nÈ›eleg. Dar poate-am să vin din când în când pentru bibliotecă, dacă îmi mai permiteÈ›i. Voi sta un timp cu fraÈ›ii ceilalÈ›i ai mei. - No, asta-i traba ta. Și sigur că poÈ›i veni când vrei È™i citi ce vrei. Că tu ai fost un băiet bun È™i-mi pare rău că pleci. - RămâneÈ›i cu bine È™i mulÈ›umesc pentru găzduire! Sărut mâna. - Drum bun, iar de nu găseÈ™ti gazdă, tu poÈ›i să vii înapoi... Când Mihai iese pe poartă, odată cu ceilalÈ›i colegi alungaÈ›i (fiecare își strânsese bagajele, inclusiv: lădiÈ›e, saci, ghiozdane, numai că Mihai nu prea avea ce), colegul ce-i adusese revista îl strigă din urmă: - Hei, Mihai! Dragă Mihai, m-am luat cu vorba È™i uitai să-È›i mai dau ceva important... Odată cu revista, poÈ™tarul È›i-a mai adus È™i scrisoarea asta de-acasă... Poftim, ia-È›i-o! E nedesfăcută. - MulÈ›am, Șahinule! Și nu uita ce-am zis: m-aÈ™teaptă Blajul. Dac-o iau pe jos, într-un an tot oi ajunge eu acolo. - Sigur c-o să ajungi. Până atunci, la revedere,... domnule Mihai Eminescu! Te urmăresc în ,,Familia†și cu celelalte versuri ce le-ai mai trimis, căci i-am luat adresa redacÈ›iei È™i mă abonez sigur la ea. Dar să-mi scrii È™i tu mie măi, pe adresa È™colii, c-o să-È›i dau noutăți de pe-aici. (Se depărtează È™i îi face cu mâna.) Cu o căciulă de oaie pe cap, scoasă dintr-o legătură, cu straiÈ›ul pe umăr È™i cu un băț pe care-l rupe dintr-un gard, Mihai pleacă în căutarea altei gazde, dar mai întâi scoate din straiÈ›a lui È™i două cărÈ›i care atârnau prea grele - un manual de matematică È™i unul de fizică - È™i le abandonează de bună voie sub o bancă. 61. Pribeag Mihai merge pe drum citind scrisoarea. PășeÈ™te încet, cu paÈ™i mărunÈ›i, având o traistă mare legată pe un băț sprijinit pe umăr. Din când în când se izbeÈ™te de trecătorii care se opresc È™i-l privesc miraÈ›i. Mihai este atât de concentrat asupra textului încât îi ignoră pe toÈ›i. ÃŽl vedem recitindu-È™i poezia publicată în ,,Familiaâ€, apoi își pune revista la loc, în traista de unde o scosese. Pentru a nu se mai izbi de trecători, se opreÈ™te sub un pom, aÈ™ezându-se pe iarbă ca să-È™i citească în liniÈ™te scrisoarea primită de acasă. Se aude glasul mamei în timp ce fiul ei parcurge rândurile primite: „Noi suntem la fel cum ne-ai lăsat, dragul mamei, dar puÈ›in mai săraci È™i mai îmbătrâniÈ›i de vremuri È™i de griji. Tata a mai vândut 16 fălci de arătură È™i pădure ca să-È™i plătească datoriile È™i să vă trimită vouă pe la È™coli. Moartea domnului profesor Pumnul, pe care a anunÈ›at-o prin scrisori ceilalÈ›i fraÈ›i ai tăi, să È™tii că l-a întristat foarte mult. Și el È™i eu am plâns. Tata mereu vorbeÈ™te despre cumsecădenia lui. Domnul Pumnul È›i-a fost acolo ca un adevărat părinte È™i tare mă îngrijurez cum te vei descurca tu fără dânsul. Harieta, mulțămim lui Dumnezeu, pare acum ceva mai bine. A învățat mai mult singură să scrie È™i să citească după un abecedar nou. Este o fetiță foarte inteligentă È™i cuminte. Mă ajută după cum pot mânuÈ›ele ei în grijurile gospodăriei noastre. Acuma a căpătat È™i ea boala ta, Mihăiță. Stă printre cărÈ›i toată ziua iar uneori compune È™i versuri. Află că moÈ™ Miron prisăcarul a murit la numai câteva luni după ce îi plecase dintre noi tuÈ™a Anica, soÈ›ia, iar nepoÈ›ica lor, Elena, fata lui Gheorghe Alupului, - CăsăndruÈ›a, cum îi zici tu - îi suferindă rău de inimă, mititica, È™i chiar astăzi am trecut din nou pe la mămica ei de le-am dat câte ceva de-ale gurii È™i niÈ™te plante de ceaiuri pentru inimă (odolean, păducel, rostopască, unguraÈ™, bobiÈ›e de cătină albă È™i frunze de roiniță), aduse de mătușă-ta Fevronia, că tare mi-e milă de ea, sărmănuÈ›a. Eu o iubesc ca pe copiii mei. Când am plecat, a întrebat de tine, m-a sărutat È™i a izbucnit în plâns...†Aici Mihai se opreÈ™te din citit. Glasul mamei încetează, băiatul își È™terge o lacrimă È™i repetă cu voce tare:: - ...moÈ™ Miron È™i soÈ›ia lui, tuÈ™a Anica, au murit... Casandra este suferindă rău de inimă... Casandra! ÃŽnger scump È™i floare dulce ca È™i florile de mai! Doamne, ai milă de această ființă minunată! Fie-È›i milă de ea È™i de mine! (Pune mâna la cap, acoperindu-È™i ochii. Apoi se închină È™i se ridică să-È™i continue drumul.) 62. Vara anului 1866: în drum spre Blaj Comentariu: ÃŽIn vara anului 1866 Eminescu isi ia toiagul pribegiei si isi incepe marea calatorie pe jos spre inima Ardealului, spre Blaj... ,,ÃŽntr-o zi frumoasă de vară - zice poetul într-un pasaj din romanul ,,Geniu pustiu†- îmi făcui legăturica, o pusei în vârful bățului È™i o luai la picior pe drumul cel mare-mpărătesc. Mergeam astfel printre câmpi cu holde... Holdele miroseau È™i se coceau de arÈ™iÈ›a soarelui... eu îmi puneam pălăria-n vârful capului, astfel încât fruntea rămânea liberă È™i goală, È™i fluieram alene un cântec monoton, È™i numai lucii È™i mari picături de sudoare îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului. Zi de vară până-în sară am tot mers fără să stau de fel...†IlustraÈ›iile comentariuui: Acest comentariu va trebui animat cu numeroase imagini descriind diversitatea È™i frumuseÈ›ea peisajelor È™i contactelor cu È›ara, cu poporul, de-a lungul pitorescului traseu urmat de poet. AÈ™adar, îl vom vedea pe Eminescu îndreptându-se spre Blaj pe jos. Iată-l cum străbate o potecă printr-un lan de grâu copt... PășeÈ™te agale, apoi se opreÈ™te, lasă bocceluÈ›a jos È™i rupe câteva spice pe care le freacă în palme până rămâne doar o mână de boabe. Suflă în pleava lor È™i le duce la gură. Le mestecă flămând. Repetă gestul de câteva ori, după care își continuă drumul fluierând o melodie populară tristă. Se aude cântecul unui pitpalac È™i al unei ciocârlii. Țârâitul cosaÈ™ilor... PriveÈ™te sus spre zborul ciocârliei. (Auzim mici fragmente din ,,Ciocârlia†lui GrigoraÈ™ Dinicu.) La spinare are ,,legăturicaâ€; în cap pălăria. Hainele de pe el sunt destul de ponosite. Este în amurg... Pe un drum întâlneÈ™te oameni care se întorc cu coasa de-a spinare de la lucrul câmpului. Le dă bineÈ›e. Vede niÈ™te fete frumoase cu oale È™i doniÈ›e în amândouă mâinile È™i le priveÈ™te zâmbind. Fetele îi fac prietenoase cu mâna... Iată acum un car cu boi plin cu fân... Țăranul de pe lângă boi È›ipă: hăis! cea! ho... ÃŽntr-un sat se opreÈ™tre pe marginea È™anÈ›ului unde stăteau niÈ™te moÈ™i È™i babe de vorbă. ÃŽi vedem intrând la sfat cu ei. Scoate cu discreÈ›ie un carnet în care scrie de zor proverbe, cuvinte, expresii... Peste tot este deosebit de inimos È™i apropiat de oameni. Dar È™i oamenii sunt receptivi È™i se vede treaba că È™i ei îl plac. 63. Spre seară, într-un sat (secvență medie) Un taraf de taragotiÈ™ti cântă cu foc o ardeleană. Mai multe perechi de tineri se învârt vijelios în joc. Lume multă priveÈ™te. Alături, Eminescu stă pe o policioară È™i scrie niÈ™te strigături pe care le aude de la fetele È™i flăcăii care joacă. Apoi sare È™i invită o fată mai stingheră la învârtită. Fata îl învață cum să pună paÈ™ii... ÃŽntâi se încurcă puÈ›in, dar prinde repede ritmul dansului. 64. Pe valea BistriÈ›ei, apoi prin Cheile Bicazului (secvență scurtă) Eminescu trecând cu pluta pe valea BistriÈ›ei, apoi prin Cheile Bicazului pe care le admiră înfiorat... 65. Seara, la o stână Mihai a ajuns la o stână. Ciobanii stau în jurul focului, spunând poveÈ™ti ori întâmplări despre lupi È™i urÈ™i. ,,...iar pe frigări lungi frigând berbeci È™i oi, chiuind, horind - într-o parte unii jucau pisând pământul pietros cu opinca cea uÈ™oară, pe când unul È™ezând pe un bolovan fluiera în fluier de soc. Chiuiturile vesele, fumul înălțându-se, feÈ›ele cele curioase cu ochii lor cei vii, cari de cari mai mari - în fine, acolo-l vedeai pe român, cu faÈ›a arsă, dar adâncă, cu ochii căprii È™i vioi, cu pletele lungi, creÈ›e, musteaÈ›a neagră, nasul de vultur, bărbia cam ieÈ™ită, ca a războinicilor străbuni. Sumanele cafenii ce sânzurau pe umere, cămaÈ™a cea albă ce, slobodă, dezvelea pieptul cel ars de soare, ce ascundea inimi libere, cioarecii cei strâmÈ›i È™i albi, opincele cu vârful îndoit È™i legate de picior cu sfoară de lână neagră, brâul cel verde È™i chinga cea roÈ™ie cu cuÈ›it, amnar È™i cremene, în fine, căciula de oaie înaltă È™i lăsată asupra ochilor pătrunzători, iată tipul ce-l vedeai repetându-se în feliurite variante în toÈ›i acei copii ai munÈ›ilor.†(Romanul ,,Geniu pustiu†de M. Eminescu, E.P.L. 1964, pag. 169-170.) Peregrinul nostru mestecând într-un tuci mare în care fierbe mămăliga... ÃŽl vedem apoi tăind câteva bucăți de brânză puse pe-un È™tergar mare alb. Le mănâncă direct cu mâna, fără furculiță. Când i se aduce carne, rupe cu dinÈ›ii o halcă de berbec fript hoÈ›eÈ™te È™i închină bardace mari cu vin, participând vesel la prânzul ciobănesc la care fusese invitat. Se aude lătratul câinilor, clinchetul talăngilor È™i behăitul oilor. Doi păstori mulg oile la strungă... Un ciobam îl bate pe umăr voind să-i mai toarne în bardacă dintr-o ulcică mare. Mihai refuză. PuÈ›in cam ameÈ›it, el se ridică în picioare după ce serveÈ™te masa È™i se depărtează de grupul ciobanilor privind atent spre văile È™i culmile munÈ›ilor înconjurători pe care ard focuri. Se opreÈ™te lângă un brad unde are viziune aunor scene ale revoluÈ›iei din 1848: ,,ÃŽn culmile munÈ›ilor, pe frunÈ›ile lor de piatră, care de care mai înălÈ›ate, se aprindeau, unul câte unul, focuri mari - părea că munÈ›ii înÈ™iÈ™i se aprinseseră... Din creÈ™tetele munÈ›ilor românii slobozeau roÈ›i înfășurate-n paie È™i aprinse, cari se rostogoleau cu o repejune demonică, până se pierdeau hăulind în prăpastiile adânci, în inima pământului. Buciumele sunau din vârfuri, astfel încât È›i se părea că sufletele de aramă a munÈ›ilor se treziseră È™i sunau a moartea lumii. Culme pe culme ardea, atâția uriaÈ™i ochi roÈ™ii, câte unul pe o frunte de deal...†(Idem, pp. 156-157.) PLAN SUBIECTIV: câteva scene de bătălie din timpul revoluÈ›iei din 1848 din Transilvania, toate pe fond sonor distinct - strigăte, vaiete, zgomotul luptelor - apoi scene istorice din trecutul mai vechi al acestei provincii... Chipul lui Avram Iancu în acÈ›iune. Iancu, în fruntea armatelor de români, stând călare pe un cal negru care cabrează... El are o armă în mână, trage cu ea în aer, întoarce calul în cabraj È™i merge îndemnând pe luptătorii lui. Strigă: ,,No, hai!†Se aude ,,MarÈ™ul lui Iancuâ€: ,,VeniÈ›i cu bucurie, românilor, veniÈ›i!/ Pe Iancu din câmpie cu toÈ›i să-l întâlniÈ›i...†Chipul lui Nicolae Bălcescu vorbind aprins unei mulÈ›imi înarmate. Peste scenele acestea se suprapun scene ale răscoalei lui Horia, CloÈ™ca È™i CriÈ™an... Figura lui Horia, iobagul răsculat împotriva grofilor, îi apare lui Mihai ca un uriaÈ™ - figura se măreÈ™te din ce în ce mai mult, venind spre el.... La un moment dat, acest uriaÈ™ se sprijină cu coatele pe vârfurile munÈ›ilor, profilul lui atingând cu fruntea nourii... (Vezi poezia ,,Horiaâ€: Horia pe un munte falnic stă călare:/ O coroană sură munÈ›ilor se pare,/ (...) ,,- NalÈ›i suntem noi munÈ›ii - zise-un vechi Carpat -/ Dar el e mai mare, că ni-i împăratâ€. Se aude un ecou strigând: Horiaaa! Iată, acum, Eminescu îl vede pe poetul Andrei MureÈ™anu învăluit în mantia-i de profet care îi fâlfâie în vânt. MureÈ™anu își miÈ™că buzele strigând (nu se aude): ,,DeÈ™teasptă-te, Române!†(Corul, în schimb, se poate auzi pentru câteva clipe cântând acest marÈ™ al revoluÈ›iei paÈ™optiste.) Totul dispare când Mihai se întoarce la ciobanii lui. 66. Trecerea MureÈ™ului (secvență medie) Eminescu trece MureÈ™ul cu brudina (podul plutitor)... Pe pod sunt câteva căruÈ›e È™i țărani cu care marele călător stă de vorbă. Când È™i când îl vedem cum notează în carnetul lui câte ceva. - Nu È™tiu dacă dumneata eÈ™ti de pe-aice, domnule dragă, - i se adresează lui Mihai un bătrân - dar MureÈ™ul o vin’t anțărÈ› aÈ™e de mare, de-o luat tăti cășile de pe mal È™i le-o dus cu el la vale. No, È™i-atunce s-or prăpădit mulÈ›i omeni È™i mulce vice... Domnie, Domnie, că mare jele-o fostu... 67. ÃŽntr-un sat ardelenesc (secvență scurtă) Mihai trece pe lângă o biserică spre care se uită oprindu-se puÈ›in din mers. Face o mică plecăciune cu faÈ›a spre intrarea bisericii È™i se închină. Coboară apoi valea unui pârâu iute. La pârâu niÈ™te fete spală rufe cântând în cor. El se opreÈ™te È™i înregistrează textul cântecului în carneÈ›elul lui. Două fete mai îndrăzneÈ›e se apropie curioase de el È™i îl stropesc cu apă după care fug râzând. Băiatul se È™terge cu mâneca hainei È™i le amenință vesel cu degetul. 68. Pe prispa unei case (secvență foarte scurtă) Pe prispa unei case sărăcăcioase poetul stă de vorbă cu o babă. Bătrâna povesteÈ™te ceva gesticulând, în timp ce Mihai se uită atent la ea, dă din cap È™i scrie de zor... 69. ÃŽn curtea unui gospodar (secvență medie) Mihai taie lemne cu fierăstrăul. Crapă lemnele tăiate cu toporul È™i depozitează bucățile într-o stivă sub È™opronul casei. Când termină lucrul, este invitat la masă cu toată familia sub un umbrar. Gospodina casei aduce o pită rotundă, mare cât roata carului pe care o scoate fierbinte de sub un È›est. Taie din ea felii aburinde. Aperitiv: slană, usturoi, roÈ™ii, ceapă, ardei. Aduce apoi o oală mare cu ciorbă din care umple străchinile fiecăruia. Mihai înghite nerăbdător în sec, apoi începe să mănânce cu înzecită poftă... - De unghe eÈ™ti, flăcăiaÈ™? îl întreabă gazda. - De departe, oameni buni, tocmai din Moldova... - EÈ™ti oarfăn, maică? îl întreabă femeia. - ÃŽhm! îi răspunde Mihai mestecând cu gura plină È™i zâmbind È™mechereÈ™te. - Mai vrei o țâră? Băiatul dă aprobativ din cap. La plecare, Mihai primeÈ™te în dar niÈ™te haine È™i o căciulă. 70. La hanul ,,Calul alb†din MureÈ™-OÈ™orhei O trăsură uÈ™oară cu doi cai voinici goneÈ™te pe un drum aproape pustiu la marginea căreia se află o tablă pe care scrie MUREȘ-OȘORHEI... Trăsura se opreÈ™te în faÈ›a hanului. Din ea coboară doi tineri seminariÈ™ti îmbrăcaÈ›i în costume naÈ›ionale: Ion Cotta, un băiat bine legat, cu mustață scurtă, È™i Teodor Cojocariu, mult mai voinic decât Cotta È™i înalt de doi metri. AceÈ™tia intră în han unde este multă lume, veselie, lăutari. Cer de mâncare È™i de băutură. Chiar atunci apare pe ușă un tânăr destul de prezentabil, cu o haină veche, neagră, cam groasă pentru vara aceea. Pantalonii, de culoare mai deschisă, îi sunt cârpiÈ›i la genunchi. Ghetele - È™i ele destul de scâlciate È™i prăfuite. Pe cap - o căciulă grea de oaie. Ochii îi sunt însă ageri iar faÈ›a surâzătoare. RoteÈ™te puÈ›in privirea prin fumul des al hanului în căutarea unui loc liber. ÃŽn figura celui abia intrat îl recunoaÈ™tem pe Mihai. El se decide să vină lângă seminariÈ™ti unde se mai afla un scaun neocupat. Salută din cap È™i cere voie să ia loc. Cei doi îi arată locul liber cu mâna. Nimeni nu vorbeÈ™te la început nimic. Tinerii sosiÈ›i cu trăsura îl privesc mustăcind È™i cu multă curiozitate pe noul venit. Și era firesc să fie aÈ™a, deoarece hainele acestuia puteau atrage atenÈ›ia oricui. Mihai lasă traista jos, reazămă bățul pe ea È™i căciula È™i-o pune deasupra. Părul des, negru È™i lung care n-a mai văzut de luni de zile foarfecele, È™i-l aranjează cu degetele răsfirate, apoi îi definitivează forma cu o mândră scuturare a capului. Cotta îndrăzneÈ™te să-l întrebe: - Vii de departe, române - dacă n-o fi cu bănat? - De departe... De la CernăuÈ›i. - De la CernăuÈ›i? Și... pe jos? - Ca să zic aÈ™a, mai mult pe jos, fiindcă, vedeÈ›i dumneavoastră, mi s-a îmbolnăvit vizitiul de la trăsură È™i n-a avut cine să mă transporte... (Cei doi zâmbesc privind unul la altul.) - Trăsură avem noi, zice Cojocariu. Dacă ne-oi spune unde marji, te-om lua bucuroÈ™i în e... - Apăi, merg la Blaj, de unde a răsărit soarele românismului. - A, la Blaj, zici? No, binie. Că È™i noi tăt cam acolo merem. La seminar - răspunde Ion Cotta. Dar cu cine avem, mă rog, onoarea? Mihai se recomandă întinzând mâna: - Mihai Eminescu, student din CernăuÈ›i. - BucuroÈ™i de cunoÈ™tință, frate. Io mi-s Ion Cotta... È™i dânsul prietenul meu: Toader Cojocariu. Mihai se apleacă spre desagă, o dezleagă È™i din ea scoate o jumătate de pâine È™i trei mere creÈ›eÈ™ti pe care le pune pe masă. OpreÈ™te el un măr È™i le împarte pe celelalte două. Era tot ce avea. Comesenii îi mulÈ›umesc. - Mărul cel creÈ›esc e dumnezeesc, apreciază Cotta. Apoi către o femeiuÈ™că tânără cu sânii mari ce tot aleargă È™i se învârte de colo-colo servind printre mese: hei, nană dragă, ia fă binie È™i adă-ne È™i nouă, drăguÈ›o, trei puiÈ™ori chinuiÈ›i prin mujdei È™i tot atâtea bărdace de vin. (Eminescu se scoală È™i dă să plece.) No, d-apăi stăi biniÈ™or, stăi cu noi, amice, că n-o fi foc. O dată pe an face È™i Ion Cotta cinste... Dar ia spune-ne, mai binie, nu È›i-a fost oare teamă de hoÈ›i, de tâlhari? Că, vezi, pe-aice ei cam umblă uneori, trăzni-i-ar Domnul... - Ei, aÈ™! Păi dumeneavoastră nu È™tiÈ›i? O sută de tâlhari nu pot despuia pe un sărac gol? - No, bată-te norocul să te bată, că tocmai aÈ™e-i, îl aprobă Cotta râzând È™i punând mâna pe umărul lui. Urmărim pe ospătăriÈ›a care aduce pe-o tavă bucatele comandate È™i vinul pus într-o oală mare aÈ™ezată lângă trei bărdăcuÈ›e. Cei trei ciocnesc. Mihai urează: - Apăi să bem de bine, oameni buni! (Dă însetat toată bardaca peste cap.) Cu multe mulțămiri, domnilor! - Nu È™tiu de ce, da’ beutura îi mai bună la cârciumă decât acasă, zice Cojocariu È™tergându-se la gură. Mi-era È™i-o sete! - Ei, frate Cojocariule, beutura cere mâncare È™i mâncarea beutură, daugă Cotta. Ia mai adă, nană! (ÃŽntinde oala care s-a golit repede. Către Mihai care scrie de zor în carneÈ›elul său.) Dar ce tot notezi acolo, prietene? - Domnilor, eu sunt poet È™i vreau să-mi adun material... Cei doi încep dintr-o dată să-l respecte È™i să-l privească cu alÈ›i ochi. Devin mult mai condescendenÈ›i. - Ce spui, dom’le? zice Cotta fluierând ironic. - O-ho! adaugă È™i celălalt cu mirare sau poate cu aceeaÈ™i ironie. - N-aveÈ›i decât să nu credeÈ›i, dar iată: astea-s poeziile publicate de mine... (Scoate È™i le pune pe masă revista ,,Familia†și revista comemorativă a gimnaziului cernăuÈ›ean. Comesenii se uită atent la poezii.) - Și chiar dumneata eÈ™ti adevăratul autor? întreabă Cotta foarte intrigat. - Păi cam aÈ™a s-ar zice. ÃŽnchipuiÈ›i-vă că aÈ™ fi eu sau...VreÈ›i oare să mă legitimez? - O nu, nu, nu-i nevoie... Te credem È™i-aÈ™a, prietene, intervine Cojocariu. - Păi sunt bune, domnule! răspunde Cotta cu ton serios. No, citeÈ™te-le È™i tu, Toadere... (Cojocariu le citeÈ™te.) - No, È™i eu opinez că-s tare faine, Ioanie. Pentru aÈ™a ceva, zău că merită să mai închinăm o bărdacă în cinstea poeziilor estea... Noroc, fraÈ›ilor, È™i să ne trăieÈ™ti, domnule poet, că românii au nevoie de scriitori mari È™i-apoi cine È™tie de unde mai sare iepurele... - Să trăieÈ™ti, domnule Eminescu, iar acuma haida să mâncăm, că È›i-o ajunge cât oi fi flămânzit pe drum. (Cei doi teologi se închină. Eminescu se uită la ei cam curios apoi îi imită, È™i încep toÈ›i trei să sfâșie fripturile, seminariÈ™tii folosind mai mult mâinile decât cuÈ›itele È™i furculiÈ›ele, spre deosebire de Mihai care vrea să dea dovadă de bună creÈ™tere È™i se chinuie să mânuiască furculiÈ›a È™i cuÈ›itul însă cu destulă stângăcie.) - No, lasă-le păcatelor de scule de fier, domnule Mihai, zice Cotta. Nu È™tiai că puiul se mâncă cu mâna? Numai uite ici la mine È™i la Toader... Și ia exemplu. - Bună propunere, oameni buni, dar iaca am È™i eu o altă propunere: vă rog să-mi ziceÈ›i de-acum pe nume - Mihai - È™i să nu mă mai domniÈ›i atâta, că domn e numai Domnul! - Ei, asta-mi place, aprobă Cotta, mâncând cu poftă. Zău că-mi place. Iar tu să-mi zici mie de-acum Ioan È™i lui Toader - Toader, e binie? - No, că-i binie, îl imită Mihai. - Și dacă-i binie, păi să mai ordonăm trei puiÈ™ori cu mujdei că eÈ™tia or fost prea mici È™i s-or grăbit să zboare din blid, săracii, cu mujdeiul pe ei cu tăt. Ia mai adă, nană, trei pui È™i-o stacană de vin roÈ™u că n-o fi foc... 71. ÃŽn trăsura seminariÈ™tilor Trăsura trece pe uliÈ›ele unui sat ardelenesc. Apoi vehicolul se vede apropiindu-se de o colină. Cotta explică, dând bice cailor: - Uite, acesta-i satul Dicio-Sânmartin... Fumezi, Mihai? - Ei, aÈ™ fuma eu, dar, vezi... nu prea dispun de parale. Vremuri grele, fraÈ›ilor! Seminaristul îi întinde un pachet de È›igări È™i-i aprinde una. ÃŽi oferă un fiorin, dar Mihai refuză. Atunci Cotta i-l bagă în buzunarul hainei fără ca stăpânul să observe. Banul se încăpățânează să nu rămână acolo È™i îi iese imediat printr-o spărtură a căptuÈ™elei. Seminaristul îl ridică È™i-l pune din nou discret în buzunarul de la rever de unde fiorinul nu mai cade. 72. Spre colina Hulei, Blaj Trăsura se apropie de Blaj. - No’, ăsta-i Blajul nost’! zice Cojocariu tocmai când trăsura a oprit în vârful Hulei. Mihai sare atunci dintre cei doi È™i, oprindu-se sub un stejar, strigă, aÈ™a cum văzuse că fac actorii pe scenă, cu carnetul într-o mână È™i cu căciula într-alta: - Te salut din inimă, Roma-mică! ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea! (Se închină cu pioÈ™enie.) Vântul îi fâlfâie părul din cap. - Haide, Mihai frate, haide c-o să te saturi de Roma asta prăpădită. Urcă din nou ici în trenul meu cu telegari, c-o să tragem curând la baciul Văsălică Bugneriu care ne-a mai È›inut pe-acolo... Mihai se întoarce la trăsură. ÃŽÈ™i văd cu toÈ›ii iar de drum spre oraÈ™. 73. La baciul Bugneriu Baciul È™i alÈ›i seminariÈ™ti îi întâmpină cu braÈ›ele deschise. Cota face prezentările: - Domnul Eminescu, poet È™i student la CernăuÈ›i... Ãștia-s fraÈ›ii Uilecan, aspiranÈ›i la titlul de popă... (Mihai dă mâna cu baciul, apoi cu cei doi Uilecani. Unul din ei îl recunoaÈ™te după nume.) - Deci, dumneavoastră sunteÈ›i domnul Eminescu? Să È™tiÈ›i că v-am citit în ,,Familia†poezia O călărie în zori... Mi-am pus mari speranÈ›e în talentul dumneavoastră. AveÈ›i cumva revista? - MulÈ›umesc. ÃŽncă nu am ultimul număr căci poezia mi-a apărut pe când pornisem deja la drum. Baciul Bugneriu, un om în vârstă, îi invită în casă. - No, merem în casă, feciori. Om gusta niscai caÈ™ proaspăt È™i-o țâră de pită È™i slană, cu ceapă È™i roÈ™ii, apăi cu răchii dă-l vechi pentru ospeÈ›i de samă. D-apăi haida! 74. ÃŽn curtea seminarului teologic de la Blaj Un grup de seminariÈ™ti discută aprins între ei iar alÈ›ii joacă bâza în curtea seminarului. Careva dintre ei vine cu o veste: - E aici Eminescu, e aici Eminescu, băieÈ›i! - ToÈ›i se opresc puÈ›in din joacă È™i-l privesc curioÈ™i pe poet. El stă lângă poartă cu un alt grup de tineri. - Aaa! Nu mi-l închipuiam chiar atât de ,,arătos†îmbrăcat - constată unul cu dezamăgire. - Credeam că pentru versurile publicate în ,,Familia†câștigă o avere, se aude o părere. - Spui prostii! îl apără altul. Căci nici o revistă nu poate plăti pe autori, iar Eminescu nu scrie pentru bani, ci pentru ,,creÈ™terea limbii româneÈ™ti È™i-a patriei cisnstireâ€, cum zice Văcărescu. - Ce mai! Nu contează deloc aspectul vestimentar! Trebuie să recunoaÈ™teÈ›i, băieÈ›i, că scrie bine. Și asta-i destul, îl părtineÈ™te un al doilea. No, haidem la el. Majoritatea o pornesc spre grupul poetului. Restul își reiau jocul de bâză întrerupt. 75. ÃŽn grupul poetului Cercul admiratorilor, se vede, este destul de mare. Mihai nu se aÈ™tepta să fie cunoscut de atât de mulÈ›i gimnaziÈ™ti È™i acum se simte cam strâmtorat între ei. Cotta este tot timpul alături de noul său prieten È™i îi mai face cunoÈ™tință cu un coleg: - Uite, Mihai, ăsta-i Ștefan Cacoveanu din Ciugudul de Sus, de Alba, cu strămoÈ™i în comuna Cacova, de care È›i-am mai vorbit. El spune singur că-i băiat de treabă, iar tu va trebui fie să-l crezi, fie să-l probezi... (Cei doi dau mâna È™i fac cunoÈ™tință. Cacoveanu este cu vreo È™apte ani mai mare decât Mihai.) - Să te bucuri, domnule Eminscu, fiindcă sunt un sincer admirator al poeziilor dumitale. Dar este oare-adevărat c-ai citit toată biblioteca gimnaziului de la CernăuÈ›i, cum se zvoneÈ™te pe-aici? (Mihai zâmbeÈ™te.) - Am citit tot ce m-a interesat, oameni buni, dar biblioteca este mare È™i are È™i cărÈ›i mai puÈ›in importante care nu m-au interesat È™i fireÈ™te că pe-acelea nu le-am citit. - Oricum, dă-i înainte cu creaÈ›ia, domnule Eminescu. Noi cu toÈ›ii îl aÈ™teptăm pe ăla marele... Și poate-oi fi chiar dumneata, că în afară de Andrei MureÈ™anu, deocamdată noi nu mai avem alt poet desoebit. - Care noi? întreabă Mihai. - Noi românii... - Credeam că mata te referi doar la ardeleni... Căci dacă-i vorba de români în genere, atunci află că avem È™i alÈ›i poeÈ›i buni... - ...dintre care MureÈ™anu stă pe culmea firmamentului! - Nu, lasă, frate, nu mai da înainte cu MureÈ™anul vostru... Numai Alecsandri este poet adevărat! MureÈ™anu rămâne prin ,,DeÈ™teaptă-te române†și-atât! Prin versurile acestea el poate fi într-adevăr mare, dar Alecsandri este cunoscut în toată Europa. Cine oare a fost tradus în câteva limbi importante È™i propus încă de pe-acum ca rege-al poeziei gintei latine È™i propus apoi chiar ca domnitor la tronul Principatelor Române pe care l-a refuzat în favoarea lui Cuza - MureÈ™anu ori Alecsandri? Să fim rezonabili È™i să zicem ca strămoÈ™ii noÈ™tri romani: Suum cuique tribuere - Să dăm fiecăruia ce este al său - nimic mai mult! Cacoveanu nu mai zice chiar nimic. CeilalÈ›i trec in corpore de partea lui Mihai È™i-l aprobă. - Apoi cu dumneata nu mă pun È™i mă dau bătut la literatură... Dacă vrei, hai să discutăm probleme de matematică, de fizică, despre legile lui Newton, de pildă. - O, nu. Lasă-mă-ncolo, nene, cu matematica È™i fizica ori cu Newtonul dumitale, că nu de ele-mi arde mie acuma! Mă scuzaÈ›i, dar trebuie să plec la Cotta. (Vrea să plece.) Cacoveanu îl prinde cu amabilitate de braÈ› È™i-i propune zâmbindu-i cu căldură: - Domnule Mihai... - Nu domnule Mihai, ci Mihai! - Bine, Mihai, sper că nu te-am supărat cu afirmaÈ›iile mele. - Nu, de ce să mă supăr? Eu nu sunt supărăcios din fire. - Iar dacă nu eÈ™ti, e foarte bine È™i-atunci am o propunere, care de fapt nu-i o propunere ci un desideratum... - Da? Și spune care È›i-i desideratumul? - E ceva simplu: să vii la mine È™i să locuieÈ™ti la gazda mea. Să stăm, adică, împreună... Căci am unde să te primesc. Mihai zâmbeÈ™te È™i se uită la Cotta. - Mă pui în mare dilemă. Nu prea È™tiu ce să zic... Până azi, cu dormitul È™i mâncatul gratis am stat la Ion care m-a pomănăit destul. (Către Ioan Cotta): Sunt foarte îndatorat față de tine, Ioane. No, ce zici de propunerea lui Ștefan? - Păi ce să mai zic? Traba pare ca È™i făcută, fiindcă Ștefan are gazdă mai bună È™i loc ceva mai mult. Noi stăm È™apte într-o odaie. PoÈ›i să margi la el, că-s numai patru, deÈ™i pe mine nu mă deranjai cu nimic. - Atunci cu ce-È›i rămân dator, Ioane? Vreau să zic: ce să-È›i dau în schimb? - Ce să-mi dai?! Ce să-mi dai... Nimic!... Căci nici n-ai avea ce, râde Cotta. - Dacă-i aÈ™a, săru’ mâna, părinte. (ÃŽi sărută cu iuÈ›eală mâna lui Ion, fără ca acesta să mai aibă vreme să È™i-o mai retragă.) - Ei, ei, ei! Nu, nu aÈ™a, fiule. Fii cuminte, măi băiete... Fii cuminte, Mihai, scumpule, că mai am ceva până să ies popă... - Ba tu m-ai ajutat foarte mult, È™i eu te trec încă de pe-acuma în rândul sacerdoÈ›ilor. Cotta îl îmbrățiÈ™ează È™i-l sărută pe Mihai care își ia rămas bun de la el plecând cu Ștefan care-i oferă braÈ›ul. Pe stradă, noul oaspete își trece cu mâinile de mai multe ori prin păru-i des È™i negru, cu chică frumoasă la spate, dar destul de încâlcit. Cacoveanu îi oferă imediat pieptenele. - Chiar bine faci, zice Mihai, că eu parc-am scăpat din focul de la Troia È™i n-am astfel de sculă preÈ›ioasă. - PoÈ›i să-l iei de tot, căci, uite, eu mai am unul. - ÃŽÈ›i mulÈ›umesc de două ori È™i-È›i rămân dator. - Nu e cazul. Uite-l pe Chenderi măgărariul! O să-l vezi mereu pe-aici. E un ins tare simpatic. - Dar cine-i Chenderi, de fapt? - E un țăran din Veza. ÃŽl cheamă Nicolae Mihu, dar nu È™tiu cine i-a zis Chenderi-măgărariul, È™i Chenderi i-a rămas numele! De meserie este, după cum vezi, sacagiu È™i cară toată ziua apă cu sacauna trasă de măgăruÈ™ul lui la seminar. Iar dânsul È™tie multe balade È™i poveÈ™ti... - OpreÈ™te-l, te rog. Chenderi, un om între două vârste, își opreÈ™te măgarul la semnul lui Cacoveanu, salută respectuos scoțându-È™i căciula de pe cap È™i se dă jos lângă ei: - Ptrru, Musurică! Zâua bună, domniÈ™orilor. No, care-i porunca? Eu È™i Musurică-al meu vă stăm la dispoziÈ›ie... Avem apă proaspătă È™i rece, adusă chiar acum de la izvor. - Dă-ne puÈ›ină apă, Mihu-baci! cere Cacoveanu. - Sigur, sigur. Bucuros vă dau, flăcăiaÈ™i, dar să È™tiÈ›i că apa... nu-i bună nici de frică È™i nici în opincă... afară de apa de la mine, desigur. (Ia o bardacă È™i i-o dă teologului. Mihai nu bea fiindcă mănâncă prune.) Măgarul începe să ragă. - Ho, Musurică, ho! Parcă mi-e ruÈ™ine mie că nu È›i-e ruÈ™ine È›ie... Tocmai acum È›i-a venit chef de cântat? Vă rog să-l iertaÈ›i, domniÈ™orilor, că-i măgar adevărat - nu se preface - È™i îi lipsesc cei È™apte ani de-acasă, căci n-are decât trei. Și tat-su È™i mumă-sa tot măgari or fost È™i-aÈ™a o-nvățat de la ei. Să cânte mai frumos nu È™tie... Dar asta-nseamnă c-o fi vreo douășpe, că Musurică-al meu îi precis ca È™i ornicul gimnaziului... Și-acum treabă să mă duc, dragii mei, că m-aÈ™teaptă È™colarii cu apa în ricriaÈ›ie. Dar dacă daÈ›i diseară pe la dormitoare, vă spui o poveste ghie vă pică dinÈ›ii ghe râs... No, zâua bună, flăcăiaÈ™i! Die, Musurică! Haida, băieÈ›el... BăieÈ›ii îl salută È™i își văd de drum. 76. La biblioteca gimnaziului teologic (secvență scurtă) Mihai, cu o listă în mână, îi dictează titlul cărÈ›ilor lui Cacoveanu, iar acesta se duce la bibliotecarul care-i aduce trei volume groase. Se aÈ™ează amândoi la o masă È™i citesc. 77. La o oră de limba latină (secvență scurtă) Un profesor lecturează un text din ,,Carmina Buranaâ€: ,,Rerum tanta novitas in solemni vere et veris auctoritas iubet nos gaudere; vias prebet solitas, et in tuo vere fides est et probitas tuum retinere...†Mihai stă gânditor într-o bancă din fundul clasei È›inând capul între mâini. Este foarte abătut È™i oftează din rărunchi... 78. DimineaÈ›a, la gazda lui Cacoveanu O odaie mică, numai cu două paturi. ÃŽn fiecare pat dorm două persoane. Cacoveanu doarme cu un nepoÈ›el de vreo È™ase ani. Mihai doarme pe jos, pe o saltea de paie cu aÈ™ternuturi curate. Când se scoală, cască È™i se întinde pe salteaua lui. Soarele îi bate în ochi. Cacoveanu se trezise ceva mai înainte È™i citise din revista ,,Familia†stând culcat în patul lui. NepoÈ›elul de lângă el încă doarme dus, sforăind uÈ™or din când în când. La fel ceilalÈ›i colegi. - Te-ai sculat, Mihai? Cum ai dormit, fratele meu? întreabă Cacoveanu cu glas domol. - Tun, auzi? Tun! Nici nu mai È™tiam unde sunt... (Căscând): Până la Blaj, să-È›i spun drept, dormeam pe unde apucam: pe câmp, prin È™ure de paie, pe sub poduri, prin clopotniÈ›e... ÃŽntr-o seară am dormit chiar în podul grajdului de la seminar. Eh, asta-i viaÈ›a! Viață de câine vagabond... Dar eu am ales-o, cine-i de vină? Și tu ce citeÈ™ti acolo? - Ghici! Știi ce? ÃŽÈ›i reciteam chiar opera ta - poezia ,,Din străinătate†ce-ai publicat-o în revista ,,Familia†ce ne-a sosit alaltăieri. Acuma mi-e capul limpede È™i-o înÈ›eleg È™i mai bine. E genială, Mihai! Ge-ni-a-lă! Mai cu seamă aici - dă-mi voie să citez aceste două strofe: Când tot se-nveseleÈ™te, când toÈ›i aici se-ncântă, Când toÈ›i își au plăcerea È™i zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă L-a patriei dulci plaiuri, la câmpi-i râzători. Și inima aceea, ce geme de durere, Și sufletul acela, ce cântă amorÈ›it, E inima mea tristă, ce n-are mângâiere, E sufletu-mi ce arde de dor nemărginit... Mihai stă gânditor pe salteauna lui, cu mâinile sub cap È™i cu ochii în tavan. - De genială, nu e genială... Este cât se poate de banală. Dar e sinceră; îți garantez. Am pus în ea toată durerea mea, toate înstrăinările mele È™i toate dorurile mele de trubadur prin lumea largă. Și-am spus adevărul, Ștefane. Am spus ce simÈ›eam atunci È™i ce mai simt È™i-acum. Am spus ce mă doare mult È™i aÈ™ vrea să mă crezi că mă doare ceva cu adevărat, uite-aici... (Arată cu degetul arătător de două ori spre inimă.) - Nu È™tiu, poate te deranjează că mă văd nevoit să te laud chiar în față, dar cred că nici MureÈ™anu È™i nici Alecsandri n-ar putea scrie aÈ™a frumos! - OpreÈ™te-te, Ștefane, stop! că mi-i jigneÈ™ti... Și nu mai spune la nimeni prostii d-astea! Lasă timpul să aleagă... Știi ceva? Hai mai bine la Târnave să ne scăldăm. De-acord? Uite - chiar în dimineaÈ›a asta... Am aÈ™a o poftă de scăldat... - Nu, îmi pare rău. AÈ™ merge bucuros, dar eu nu È™tiu deloc să-not! Mi-a fost totdeauna frică de apă... - Atunci, regrete eterne, sunt nevoit să mă duc singur... Se dezveleÈ™te È™i se scoală din pat. Acum observăm că Mihai dormise îmbrăcat. 79. Pe malul Târnavelor Lângă o moară de apă, din jos de roata cu zbaturi, acolo unde Târnava Mare se întâlneÈ™te cu Târnava Mică, îl vedem cum Mihai se bălăceÈ™te de zor intrând în apă într-un loc È™i apărând într-altul, mult mai departe. Iese curând pe plajă È™i se tolăneÈ™te la soare. Prin apropiere trece un călugăr bătrân, cu comănac pe cap. CiteÈ™te dintr-o carte de rugăciuni. Mihai îl îmbie, strigând la el: - PărinÈ›ele, hai de te scaldă, ce stai ca o mireasă neagră pe țărmuri! Călugărul se opreÈ™te, dă din cap zâmbind în semn că nu, È™i își vede mai departe de drum. Mihai muÈ™că dintr-un măr, aruncă cu el lângă țărm È™i aleargă cu toată viteza spre apă plonjând cu măestrie în ea în locul unde aruncase mărul. 80. Pe Câmpia Libertății din Blaj (secvență scurtă) Mihai pășeÈ™te rar È™i contemplativ spre locul unde a fost înălÈ›ată tribuna Adunării celor 40.000 de revoluÈ›ionari la RevoluÈ›ia de la 1848, loc marcat de o inscripÈ›ie. 81. La stejarul lui Avram Iancu ÃŽn grădina Mitropoliei, Eminescu se opreÈ™te în faÈ›a stejarului legendar, citind o tablă prinsă pe copac. Se apropie de trunchi È™i îi mângâie scoarÈ›a cu mâna. Tocmai atunci trece pe acolo un cunoscut, Filimon Ilia. - Eminescule, ce faci aici? Mihai îl priveÈ™te o clipă descumpănit: - Admiram pur È™i simplu stejarul lui Avram Iancu. Nici mai mult, nici mai puÈ›in... Dar iartă-mă, frate... Cred că am uitat cine eÈ™ti... - Eram sigur că n-o să mă recunoÈ™ti È™i c-ai să mă uiÈ›i. Și totuÈ™i, dacă te gândeÈ™ti o țâră... am discutat acum o lună amândoi în curtea seminarului despre mai multe: despre adevăr, despre omenire, despre dumnezeire... Acum îți aminteÈ™ti? - Aa, da - Filimon Ilia! Bine-mi pare că te văd, frățioare! Păi cum era să te mai recunosc, amice, dacă È›i-ai lăsat mustață È™i un început serios de barbă?! Te-am cunoscut mai mult după voce. Vino încoace să te îmbrățiÈ™ez. (ÃŽl strânge în braÈ›e È™i-l bate cu mâna uÈ™or pe spate.) Dragă Filimoane, astăzi sunt mai supărat ca oricând È™i am decis ca să plec din Blaj unde, în afară de faptul că mi-am format o mulÈ›ime de prieteni noi È™i că am mai scris câte ceva în carnetul meu, nu am făcut altă mare brânză... - Și ce, asta înseamnă puÈ›in? - N-am zis c-ar fi puÈ›in, însă mi s-au epuizat toate mijloacele de subzistență. ÃŽn prezent, nu mai am nici un sfanÈ› prin buzunare. Și-aÈ™tept de-acasă un pârlit de mandat care sunt disperat că nu-mi mai pică. Nu È™tiu ce păcatelor s-o fi întâmplat, că ai mei parc-au uitat cu totul de mine... - Și dacă pleci, crezi că hainele È™i ghetele astea rupte te mai ajută la drum? Cu ele n-ai să poÈ›i face nici doi kilometri È™i rămâi în pielea goală È™i desculÈ›. Până-È›i vine mandatul, ia fă bine È™i treci diseară pe la mine ca să-È›i dau niÈ™te haine mai puÈ›in rupte È™i niÈ™te ghete ce È›i se potrivesc de minune, că văd că porÈ›i acelaÈ™i număr ca mine. Dar îți pun È™i-o condiÈ›ie... - Dacă mă constreângi prin condiÈ›ii, am să te refuz. - Eu îți pun o condiÈ›ie care o să-È›i placă mai mult ca mie... Să mergi cu mine până la Alba-Iulia. - Și ce să fac eu acolo? - AsociaÈ›iunea Transilvană - ASTRA - va È›ine adunarea ei generală. Și-o să-i vedem la Alba pe domnii Timotei Cipariu È™i Gheorghe BariÈ›iu, marii cărturari ardeleni. - Păi aÈ™a spune, amice Filimoane! Iar dacă-i vorba de ASTRA, hai să pornim de pe-acuma. Nici nu È™tii ce veste bună mi-ai dat! - Vezi? Èši-am zis eu c-o să-È›i placă mai mult decât mie? - Cum să nu, căci nici nu bănuiam ce-aveai de gând să-mi spui... ÃŽmi închipuiam cu totul altceva. Și n-ai vrea oare să plecăm încă de pe-acuma, ca s-ajungem la vreme? - Nu, Mihai. Mai întâi trebuie să mergem împreună pe la mine pe-acasă, căci avem destul timp. 82. Alba-Iulia. ȘedinÈ›a Societății ASTRA Vedere de ansamblu asupra oraÈ™ului... Catedrala. ȘedinÈ›a are loc aici, în incinta marii biserici. ÃŽn catedrală - masa prezidiului... Printre alÈ›ii, la masă stau Timotei Cipariu È™i Gheorghe BariÈ›iu. ÃŽntr-un colÈ›, pierduÈ›i în mulÈ›ime, Mihai È™i Filimon Ilia. Acesta îl face atent pe invitatul său care este îmbrăcat cu hainele ce i le-a dăruit. ÃŽi vorbeÈ™te în È™oapte: - Uite, Mihai, cel din partea dreaptă este Cipariu... Al treilea după el este Gheorghe BariÈ›iu. Curând ei vor pleca la BucureÈ™ti unde vor înfiinÈ›a o Societate Literară Academică ce va fi nucleul viitoarei Academii Române. Un orator latinist vorbeÈ™te despre latinitatea limbii române: - ...de aqveea, domnilor, credem benevenută inizziativa ilustrissimilor professori Massim È™i August Treboniu Laurian de a donare nazzionei aqvestea latinne indispensabilum loru lexicum, sorginte plenum de spledori al unui laboriant travaliu a multorum ani investigatorii... Mihai îi dă un cot prietenului său È™i face zâmbind o observaÈ›ie pe loc, vorbindu-i în È™oaptă: - Filimoane, cred că m-am entuziamat prea mult È™i-am bătut drumul de geaba până aici! - AÈ™a mi se pare È™i mie, dar sper că nu mă-njuri că te-am adus până la Alba Iulia. - Fii pe pace, cum o să fac asta? Mă interesează foarte mult oraÈ™ul ăsta în care s-a încununat ca domn al principatelor române Mihai Viteazul. Cât despre domnii aceÈ™tia de la ASTRA, se pare că vor să facă limba noastră mai latină decât latina È™i-apoi s-o corcească cu limba lui Dante. Dar vorbesc într-o păsărească ridicolă È™i antipopulară... Am convingerea că la fel gândesc acum È™i BariÈ›iu cu Cipariu. - Să sperăm. ÃŽnsă dacă vrei să plecăm, spune-mi È™i ieÈ™im imediat. - O, nu. Odată ce ne-am prins în horă, trebuie să jucăm până la capăt. O să-i ascult pe toÈ›i până la sfârÈ™it, căci, trecând peste exagerările lor lingvistice, trebuie să fie aici È™i unele discuÈ›ii interesante. Dacă am făcut concesii teoriilor lui Aron Pumnul, pe latiniÈ™tii ăștia mă strădui de asemenea să-i înÈ›eleg, deÈ™i îmi va fi cu mult mai greu. - Mihai, după ce vizităm Alba-Iulia, unde ai de gând să mai mergem? - ÃŽntâi ne întoarcem la Blaj, apoi eu am plănuit să trec prin Sibiu spre BucureÈ™ti. - EÈ™ti ca jidovul rătăcitor... Dar nu te las să pleci până nu-mi oferi poezia promisă. - Ai s-o primeÈ™ti. Aici se termină convorbirea celor doi din biserică în vreme ce toată asistenÈ›a aplaudă. Mihai È™i Filimon, aplaudă din complezență. 83. Toamna anului 1866. Plecarea din Blaj O zi senină. VegetaÈ›ia s-a îngălbenit. Este toamnă. ÃŽl vedem pe Mihai cu aceleaÈ™i haine cu care venise, dar mult mai rupte. Poetul este acum în drum spre Sibiu. Trece înapoi MureÈ™ul cu brudina pe la MihalÈ›. Pe podul umblător, stă de vorbă cu niÈ™te copii cu care se jucase până să vină brudina È™i cărora le dăruieÈ™te poame din desagă. 84. Sibiu, 1866 Revedem Sibiul. Pe străzile oraÈ™ului, Mihai colindă însoÈ›it de DragoÈ™, un teolog sibian. ÃŽncetinesc mersul din când în când ca să se uite la puÈ›inele vitrine din centru. Colegul lui este oprit de un tânăr cunoscut care-l salută: - Servus, DragoÈ™e! Iartă-mă că nu È›i-am adus istoria aceea pe care mi-ai împrumutat-o. Mi-ar trebui încă o săptămână. Ce zici, mai mi-o poÈ›i lăsa? - Nu-È›i face probleme, Niculae. ÃŽncă nu-mi trebuie. Tu îl cunÈ™ti pe domnul Eminescu? - Domnul Eminescu, poetul de la ,,Familiaâ€? - Da, Mihai Eminescu. - Mă simt foarte onorat È™i încântat. Eu sunt Nicolae DensuÈ™ianu... publicist la ,,Tribuna†de-aici È™i ucenic al muzei Clio. Doream de mult să vă cunosc, căci numele noastre s-au întâlnit în ,,Familiaâ€. - No, atunci eu vă las împreună fârtaÈ›i, spune însoÈ›itorul lui Mihai. Servus, băieÈ›i. Mihaie, te rog să nu pleci din Sibiu până nu mă anunÈ›i. (Dă mâna cu Eminescu È™i DensuÈ™ianu È™i pleacă.) DensuÈ™ianu îl ia pe Mihai de umăr È™i se pierd în mulÈ›ime. 85. Acasă la DensuÈ™ianu Mihai discută cu gazda. - AÈ™ vrea să trec de aici munÈ›ii înspre BucureÈ™ti È™i-apoi la Giurgiu, domnule DensuÈ™ianu. Dar, vedeÈ›i, eu nu prea am paÈ™aport. - Nu prea sau... nu-l ai deloc? - De unde să-l am? Am trecut peste graniÈ›e în felul cel mai fraudulos. Am devenit expert în treburi de-astea, dar È™tiu că din Transilvania spre România controlul este cu mult mai sever. Sper să nu fie departe ziua când vom È™terge pentru totdeauna graniÈ›a între două provincii româneÈ™ti, căci e scandalos să treci cu paÈ™aport din È›ara ta în È›ara ta. Dar pân-atunci nu È™tiu ce-aÈ™ putea face s-ajung în cetatea lui Bucur... - Ei, va veni ea È™i vremea aceea, dar, vezi, Dumnezeu nu ne toarnă în sac. Trebuie să luptăm pentru aÈ™a ceva! Trebuie să ne ajutăm singuri È™i să nu ne bizuim pe mila străinilor, pe ajutorul lor, căci atunci n-o să fim liberi niciodată. De trecut de-aici spre Muntenia este treabă cu mult mai uÈ™oară decât unirea Ardealului cu Èšara. Și iată cum: o să-È›i dau o scrisoare către popa Bratu din Rășinari, un prieten bun de-al tatălui meu... Am să-l rog pe părintele să-È›i caute o călăuză care cunoaÈ™te bine potecile de pe lângă Vama-Cucului, fără să fii văzut de autorități. Dar altceva mi se pare mai urgent acum... - Ce anume? întreabă Mihai. DensuÈ™ianu îi priveÈ™te costumul ferfeniță. - Cu hainele astea te vor lua drept altcineva È™i te vor închide la poliÈ›ie. - Las’. De-abia mă voi odihni mai bine... - Ei, eu nu cred că aici ai dreptate. Gazda se scoală, ia dintr-un dulap un costum de haine acceptabil È™i o pereche de ghete bune. - Èšine, domnule Mihai! Eu mai am È™i alte costume È™i nu toate-mi fac trebuință. Mihai vrea să refuze, dar ca să fie mai sigur, DensuÈ™ianu îi ia haina zdrenÈ›uită din cuier È™i i-o sfâșie cu uÈ™urință în două aruncând bucățile după ușă lângă făraÈ™. - Acum n-o să mai poÈ›i îmbrăca pe-asta! (ÃŽi dă È™i o cămașă.) Te rog ia È™i cămaÈ™a È™i geamantanul ăsta cu merinde, căci până la BucureÈ™ti È™i Giurgiu e drum lung. - Ce să vă mai spun? Tot Ardealul m-a bombardat cu pomeni încât nu mi-a rămas decât să zic bogdaproste fiecăruia. AÈ™a că... bogdaproste, din nou! Dar peste-o lună È™tiu că È™i astea vor ajunge ferfeniță È™i petic peste petic se va alege din ele. - Oricum, pân-atunci, ia-le, că-s bune! Mihai nu are încotro: se îmbracă È™i mulÈ›umeÈ™te zâmbind stânjenit. 86. Giurgiu, 1867. Docurile portului Lângă docuri, curge bătrânul Danubiu. Este vara anului 1867. La început îl vedem pe Eminescu într-o magazie, cu o răzătoare de fier în mână, nivelând niÈ™te baniÈ›e cu grâu pline, dar curând un supraveghetor îl cheamă È™i îi încarcă în spinare un balot foarte greu. Mihai cară mărfuri pe un vapor gol, muncind cot la cot cu zeci de hamali È™i docheri. Este îmbrăcat într-un sacou scurt, fără cămașă, È›esut dintr-o materie ordinară. Are niÈ™te pantaloni de dril albastru. ÃŽn picioare poartă niÈ™te ghete scâlciate, fără ciorapi. Sudoarea îi curge râuri pe frunte. Este murdar de praf È™i funingine pe față. Supraveghetorul îl încarcă iarăși È™i îi spune râzând cu trabucul în gură: - Èšine, moldovene, că eÈ™ti flăcău zdravăn. De! Ce cătaÈ™i la Giurgiu? Credeai că pe-acile umblă câinii cu covrigii-n coadă? Hai, miÈ™că, miÈ™că mai repede, băiete, È™i nu te mai tot bălăngăni! ÃŽntr-adevăr, Mihai se cam împleticeÈ™te descumpănit sub povara greutății din spate È™i urcă foarte greu pasarela dintre țărm È™i vapor. La un moment dat se opreÈ™te, iar supraveghetorul, tot cu ochii pe el, se înfurie: - Haide, È™oldovene, haide hamal, miÈ™că dom’le odată, È›i-am spus; c-avem treabă multă azi! Vezi cum muncesc ceilalÈ›i? Nu te mai tot opri mereu! Dacă nu poÈ›i, nu poÈ›i! Treci înapoi la baniÈ›e sau du-te la mămica acasă că te-aÈ™teaptă cu plăcinte calde È™i-alivenci... Vaporul dă un prim signal È™i supraveghetorul se depărtează pentru o clipă. - Mihai, îi È™opteÈ™te un coleg de muncă. După slujbă, mergem amândoi să ne angajăm ca grăjdari la hotelul de lângă port, că i-am vorbit administratorului È™i ne-aÈ™teaptă. Lasă-l dracului pe căpăcunul ăsta! Nu vezi că-i nebun È™i fără suflet față de toÈ›i? 87. Curtea È™i grajdul unui hotel din Giurgiu ÃŽn curte se află grajdurile. ÃŽntr-un grajd, răsturnat într-o iesle de paie, ascultând ronțăitul cailor, Mihai citeÈ™te tare în limba germană poezia ResignaÈ›iune de Schiller. Alături, un geamantan plin cu cărÈ›i nemÈ›eÈ™ti. Pe ușă apare capul unui domn (41 de ani) care întreabă: - Cu cine vorbeÈ™ti dumneata nemÈ›eÈ™te? - Cu Schiller... - Cu Schiller? Și unde-i Schiller? - Uite-l aici... (Arată cartea.) Domnule, am terminat de rânit grajdul hotelului, am dat mâncare la cai È™i-acum mă delectez citind... Nu-mi daÈ›i voie? - Desigur, desigur, dar - să-È›i spun drept - n-am mai văzut până azi grăjdar să-l citească pe Schiller în gura mare în nemÈ›eÈ™te... - Asta fiindcă poate n-aÈ›i fost prin țările germane, căci acolo toÈ›i grăjdarii È™tiu să-l citească pe Schiller în germană... - Nu cumva È™i caii dumitale È™tiu nemÈ›eÈ™te? - Oarecum... VedeÈ›i? Eu È™tiu să le provoc pofta de mâncare... Când le citesc din Goethe, mănâncă cu poftă fân, iar când le citesc din Schiller, mănâncă È™i paie È™i fân... - Ha, ha, ha! dar pari băiat isteÈ›, neicuÈ™orule. De unde eÈ™ti? - De departe... - Uite, de unul ca dumneata aÈ™ avea eu nevoie în trupă... Ca sufleur... Eminescu trânteÈ™te cartea în geamantanul deschis È™i sare drept în picioare cu paiele pe cap. - Ce spuneÈ›i? Sufleur? Dar cine sunteÈ›i dumneavoastră? - Eu? Sunt Iorgu Caragiali... antreprenor È™i actor. Locuiesc pentru câteva zile la hotelul ăsta. - Aoleu, mamă! Vă rog să mă iertaÈ›i, domnule Caragiali, c-am fost atât de... - Atât de... cum? - Atât de... cam ironic. Nu vă cunoÈ™team, dar am auzit de dumneavoastră... ÃŽmi permiteÈ›i? Mihai Eminescu, fost sufleur în trupa doamnei Tardini È™i a domnului Vlădicescu... - Păi atunci, ce să mai discutăm, nenicule? EÈ™ti deja în temă, domnule Emilescu. Pentru 7 galbeni lunar, sufli rolurile È™i le copiezi pe caiete deosebite... Batem palma? - Da, domnule Caragiali. (Bat palma.) Numai că am È™i eu o obiecÈ›iune... - Ce obiecÈ›iune? - Să È™tiÈ›i că nu mă cheamă Emilescu, cu ,,lâ€, ci cu ,,nâ€, Eminescu... - Bine, domnule... Emilescu! - Eminescu... - Da, da, da - am înÈ›eles bine: E-mi-les-cu... Amândoi pufnesc în râs. 88. Cu trupa lui Iorgu Caragiali SfârÈ™it de vară 1867. O zi ploioasă. Cinci căruÈ›e-furgoane trec pe un câmp clisos, urnindu-se greu... Sunt niÈ™te harabale înalte, cu poclitul de rogojini. Pe prima putem citi: TRUPA TEATRALà IORGU CARAGIALI. 89. La PloieÈ™ti Lume multă în ,,Grădina Lipănescuâ€, pe Calea Oilor, colÈ› cu strada Calomfirescu, spre bariera Bucov. Aici va avea loc spectacolul trupei lui Iorgu Caragiali. Scena se află sub cerul liber. Se joacă la lumina zilei. Iorgu Caragiali dă ultimele indicaÈ›ii regizorale în dosul scenei, înainte de a se trage cortina: - Baronul intră prin dreapta cu gravitate... Lina Popescu, dumneata aÈ™tepÈ›i semnul sufleurului din cuÈ™că È™i intri după cinci secunde cu un zâmbet reÈ›inut È™i cu mâna treaptă întinsă spre baron... Valetul se pleacă de două ori în faÈ›a baronului dar nu cu spatele la public ca rândul trecut... AÈ™a? Gata. Emilescule, treci în boxă... Nu vă fie teamă, fraÈ›ilor, că acilea la PloieÈ™ti suntem ca È™i acasă, prin părÈ›ile mele, iar ploieÈ™tenii noÈ™tri sunt foarte inimoÈ™i. Fii atent, Nae: È™i-acum cortina! (Din cuÈ™că Mihai sună scurt cu un clopoÈ›el începerea spectacolului, cum se obiÈ™nuia pe atunci la teatru. El o priveÈ™te admirativ pe frumoasa artistă Lina Popescu - prim plan - . Se aude o muzică introductivă, apoi secvenÈ›a dispare...) 90. La Brăila Trupa lui Caragiali îmbarcată pe un È™lep care pluteÈ™te încet tras de un vapor... O zi călduroasă. Mihai stă pe un fotoliu È™i scrie versuri uitându-se des la fermecătoarea artistă Lina Popescu care cântă veselă la o chitară fiind înconjurată de câțiva actori care o aplaudă... Din când în când poetul oftează. Distingem clar pe hârtie un prim-plan cu titlul poeziei: La o artistă... Se aude un glas: - După succesul de la Brăila, la GalaÈ›i cred că vom avea altul È™i mai mare. Dar după GalaÈ›i unde mergem, domnule director? - Cum unde? răspunde Iorgu Caragiali, aflat în grupul celor ce o aplaudau pe Lina Popescu. Nu v-am spus de la început că ne-aÈ™teaptă din nou BucureÈ™tiul? Acolo avem cele mai multe spectacole. Dar È™i cele mai multe de tras. 91. BucureÈ™ti, 1867 Iorgu Caragiali, cu o geantă sub braÈ›, merge grăbit prin centrul Capitalei însoÈ›it de Eminescu, îmbrăcat de data aceasta mai bine Poetul cumpără un ziar È™i îi citeÈ™te din prima pagină lui Caragiali: - Maestre, ia ascultaÈ›i ce scriu ziarele de azi: ,,Guvernul ÃŽnaltei PorÈ›i a fost delegat să protesteze pe lângă guvernul român ca să nu mai oblăduiască adăpostirea răsculaÈ›ilor bulgari care, adunaÈ›i în cete armate, au trecut în România unde au constituit un Comitet revoluÈ›ionar sub conducerea lui Filip Totiu.†- Asta cam miroase a război cu turcii, răspunde Caragiali. - O să vină vremea să-i umflăm definitiv pe turci, maestre. Turcia nu mai este puterea care-a fost, iar noi dispunem de o armată mai forte ca niciodată, plus sprijinul occidentului È™i-al Rusiei, deÈ™i mai puÈ›in al coroanei britanice. - Păi eu ce spusei? Știu asta, dragul meu. Mergând pe această temă, chiar am È™i început de curând o piesă despre bulgari: ,,Bătălia de la Verbovka a bulgarilor cu turcii È™i spânzurarea lui Constantin bulgarul la Rusciukâ€. Dar nu te teme că n-ai s-o mai copii tot dumneata. Astăzi te rezerv pentru o altă treabă la fel de importantă... Eu o să-È›i dictez, iar tu ai să-mi scrii o petiÈ›ie de protest către guvern prin care cerem să ne dea sala Teatrului Mare în zilele când nu joacă formaÈ›ia Millo-Pascaly. Și È™tii de ce? Fiindcă actorii mei nu trebuie să moară de foame. 92. ÃŽn holul Teatrului cel Mare din BucureÈ™ti La o masă, Mihai scrie de zor petiÈ›ia către Ministerul InstrucÈ›iunii È™i Cultelor. Caragiali îi dictează. Lângă el stau roată toÈ›i artiÈ™tii, în număr de 23, aÈ™teptând să-È™i pună semnăturile. - Gata, maestre. Gata, domnule director. - CiteÈ™te-o, Emilescule, s-o auzim cu toÈ›ii. Vă rog, liniÈ™te È™i să daÈ›i ascultare, că pe toÈ›i actorii din trupa mea vă interesează. Hai, dă-i drumul, poetule... - ,,Domnule Ministru, SubsemnaÈ›ii artiÈ™ti români, cerem de la înaltul guvern a ni se da zilele ce se arată rezervate prin Monitorul nr 224, spre a ne putea hrăni onorabil cu arta noastră pe acea scenă, la a cărei fondare am contribuit È™i noi, cât pentru subvenÈ›iune protestăm în numele JustiÈ›iei de a nu se elibera nimănui, până nu se va satisface decizia luată de Ministeriu È™i publicată în Monitorul 224. PrimiÈ›i, Domnule Ministru, încredinÈ›area profundei noastre consideraÈ›iuni.†- MulÈ›umesc, Mihai. Și acum, domnilor È™i doamnelor, vă rog să treceÈ›i pe rând la iscălit. Mai întâi damele: Elena Caragialy (SoÈ›ia lui Iorgu iscăleÈ™te.)... Alesandrescu Teodoreasca... Ecaterina Dimitreasca... Aneta Constantinescu... Lina Popescu... (Aceasta iscăleÈ™te È™i îi strânge mâna lui Mihai surâzându-i È™trengăreÈ™te.) IscăleÈ™te È™i tu, Emilescule, dar cu ,,n†și nu cu ,,lâ€, cum îți zic eu ca să te necăjesc... 93. ÃŽn acelaÈ™i hol, întâlnirea cu actorii Teatrului cel Mare Venind din sala teatrului, coboară scările antreprenorul spectacolelor, Costache Dimitriade, care-È™i È›ine mâinile la urechi, urmat de o altă grupă mare de actori care se È›in după el vociferând. - Uite, fraÈ›ilor, alÈ›i nemulÈ›umiÈ›i ca noi, zice Iorgu Caragiali. VedeÈ›i că È™i actorii de la Teatrul cel Mare au probleme legate de bani? Au tăbărât toÈ›i pe antreprenorul lor Costache Dimitriade È™i-s chiar mai furioÈ™i decât noi. Dimitriade este apucat de actriÈ›e de haină È™i tras cu putere. Majoritatea vociferează asurzitor: - Este munca noastră, domnule Dimitriade, iar contractele trebuie respectate după lege! Alte voci: - Nu mai dăm spectacole! O să facem grevă, că murim de foame! Ce-nseamnă batjocura asta? Actorii trebuie să mănânce È™i ei! Cine mai poate îndura?! Demetriade coboară repede scările cu mâinile la urechi, făcând din mers gestul că refuză să asculte. Se opreÈ™te brusc, răstindu-se către Matei Millo, care începuse să vocifereze cel mai tare: - Domnule Millo, spune actorilor dumitale să înceteze odată cu amenințările. Banii lor nu depind de mine! Suntem în criză È™i teatrul nostru nu mai poate plăti! FiÈ›i înÈ›elegători odată, domnilor! Eei! - Dar e munca noastră, domnule antreprenor! răspunde Millo. Nu am primt salariile pe două luni! O să reclamăm iar la minister! - ReclamaÈ›i, eu n-am nici un amestec în afacerea asta! N-am nici o vină. Și nu fiÈ›i mojici! - Dar cine atunci, domnule Dimitriade, cine? Și cine e mojic? întreabă Matei Millo. Eufrosina Popescu, o actriță tânără È™i foarte drăguÈ›a, intervine È™i ea împotriva antreprenorului, folosind o altă tactică È™i adoptând un glas mai mieros, care frizează în mod vizibil ironia: - Bine, dumneavoastră nu aveÈ›i nici o vină... Am înÈ›eles. De acord cu principiile dumneavoastră imbatabile... Dar să ne permiteÈ›i atunci să dăm un spectacol-două în beneficiul nostru È™i-apoi să împărÈ›im banii. Și pentru că nu aveÈ›i nici o vină, precum atât de politicos afirmaÈ›i, nici noi n-o să vă dăm nici un ban... Iar dacă nici aÈ™a alteÈ›ea voastră ne refuză, intrăm frumos chiar din clipa asta în grevă, să vedem cum mai câștigaÈ›i salariul fără noi... - Vă priveÈ™te, faceÈ›i ce È™tiÈ›i! ReclamaÈ›i, faceÈ›i grevă, daÈ›i-vă cu capul de pereÈ›i, dar pe mine lăsaÈ›i-mă-n pace! (Iese trândind cu putere uÈ™a de la intrare.) - ,,ReclamaÈ›i, faceÈ›i grevă, faceÈ›i ce È™tiÈ›i...†îl maimuțăreÈ™te Eufrosina cu glas schimonosit. Dă-te tu cu capul de pereÈ›i, nenorocitule! strigă după el Eufrosina Popescu amenințând în direcÈ›ia lui cu pumnul È™i scoțând limba după ce dispare. Colegii ei râd în hohote. Alături de Matei Millo È™i Eufrosina Popescu, mai distingem pe Raluca Stavrescu, Ștefan Vellescu, Ion Vlădicescu È™.a. ÃŽn minutele următoare, toÈ›i actorii lui Matei Millo se amestecă cu trupa lui Iorgu Caragiale plângându-se unii altora de nedreptățile conducerii. Se aude aproape într-un glas: - Să mergem cu toÈ›ii la minister, dragi colegi! HaideÈ›i la minister! Plecarea... - Iar domniÈ™oara Eufrosina Popescu să-i vorbească ministrului purtând rochia aceea scurtă, că-l dă gata. - Eu? Vai, nu! Ci domnul Matei Millo îmbrăcat în ,,Coana ChiriÈ›a†o să-l dea gata, dacă-i împrumut eu rochiÈ›a mea scurtă È™i pantofii cu tocurile înalte... ToÈ›i actorii izbucnesc într-o explozie de râsete. De fapt, făceau haz de necaz. 94. Acasă la Iorgu Caragiale Iorgu Caragiale locuieÈ™te în casa lui Iancu Manu, pe strada Boteanu (curtea dinspre biserica Boteanu.) Este duminică È™i are musafiri la masă: două surori È™i un frate - pe Catinca È™i Nastasia, femei foarte spirituale, împreună cu Costache Caragiali, actor È™i profesor de retorică. Printre musafiri îi vedem pe Mihai Eminescu È™i pe Mihai Pascaly. Atmosfera este foarte destinsă. - Costache, zice Nastasia, ia mai bine spune ce-a pățit pe scenă fratele nostru când juca cu Mihăileanu, căci nici soră-mea Catinca (o arată cu mâna) È™i nici domnii Pasaly È™i Eminescu nu o È™tiu... - Nastasio, mai bine povesteÈ™te-ne tu cum se jucau de-a teatrul Iorgu È™i Catincă încă de pe când erau mici... - Nu, nu, lasă asta! - intervine Catinca. Mai interesantă cred că e povestea cu Mihăileanu. ÃŽncepe cu ea. - Bine, zice Costache zâmbind, apoi râzând înainte de-a povesti. ÃŽntâmplarea s-a petrecut anii trecuÈ›i, la BucureÈ™ti... Mihăileanu, directorul, juca rolul cavalerului rătăcitor, omorât de vrăjmaÈ™i È™i sta întins pe catafalc stropit cu bulion la piept pe cămaÈ™a-i albă: ,,S-a stins sufletul cel mai generos, s-a oprit din bătăile ei inima cea mai fidelă!†se văita amanta dezolată. Iar Iorgu, frate-meu, ce credeÈ›i că face? Cu un ac înfipt într-o nuielușă, stătea pitit în dreptul fundalului È™i-i trage lui Mihăileanu prin pânză câteva înÈ›epături aproape de fund... El, care trebuia să fie mort, È™opteÈ™te printre dinÈ›i: ,,- Ce-i asta, bre? Care eÈ™ti ălă? Ce-eÈ™ti nebun?... Vrei să mă scol acum de-aici din morÈ›i? Cine-i acolo?†Dar Iorgul-l piÈ™ca înainte cu boldul... Atunci ,,mortul†sare de pe catafalc È™i dă de vreo câteva ori cu pumnul prin pânză de-l făcu pe frate-meu vânăt. Publicul să moară de râs nu alta. A trebuit să se tragă cortina... (Râde È™i mai puternic amintindu-È™i scena. Pascaly È™i Eminescu la fel.) ÃŽntreab-o È™i pe Catinca, fiindcă È™i ea era în sală. - Păi dacă tot începuÈ™i să-mi spui isprava, baremi de ce n-o spui pe toată, frate Costachi? Vrei să creadă Pascaly că m-am lăsat bătut de Mihăileanu? Pascaly răspunde râzând: - Ei aÈ™, lasă, Iorgule, lasă că mai departe o È™tiu de la Mihăileanu personal... Când el interpreta pe un ,,grande d’Espana†încrezut È™i flămând, care trebuia să muÈ™te din caÈ™ul unui țăran, tu l-ai făcut să mănânce un cocoloÈ™ de lumânare de seu cu fitil cu tot. Iar cocoloÈ™ul era tăvălit prin răzătură de săpun cu cretă È™i cu ceva brânză parmezan! Ha-ha-ha! AÈ™a-i ori nu? (Cei de față râd copios. Către Eminescu): Dar ce-ai pățit, tinere, de stai atât de retras È™i nu zici nimic? - Emilescu gândeÈ™te acum la rime. Sau nu È™tiaÈ›i? întreabă Iorgu. Aa! Dânsul face poezii, fratele meu. Și încă d-alea frumoasele... Habar n-aveÈ›i! Ia te uită ici ce-a publicat el în ,,Familiaâ€! (ÃŽi dă lui Pascaly revista în mână. Acesta priveÈ™te câteva momente cu interes în revistă È™i îl laudă): - Asta chiar n-o È™tiam. Ei, da! ÃŽÈ›i descopăr pe zi ce trece talente noi... Bravo, Eminescule! Poezia de-aici este exact cum îmi place mie, plină de lirism fervent È™i de patriotism ardent. Na, că fără să vreau, fac È™i eu versuri. Că poezia se ia uneori ca È™i căscatul... dacă stai lângă poeÈ›i... Permi- teÈ›i-mi, vă rog, onorate gazde, să vă declam cu glas tare prima strofă, ca pe scenă... (Se face liniÈ™te, iar Pascaly se ridică în picioare È™i citeÈ™te gesticulând cu mâna dreaptă): Ce-È›i doresc eu È›ie, dulce Românie, Èšara mea de glorii, È›ara mea de dor? BraÈ›ele nervoase, arma de tărie, La trecutu-È›i mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-È›i mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deÈ™i moare valul, Dulce Românie, asta È›i-o doresc! (Cei din jur aplaudă călduros în timp ce Mihai priveÈ™te în jos aproape ruÈ™inat.) Bravo, Eminescule! Dumneata promiÈ›i mai mult decât toÈ›i din È›ara asta... Iorgule dragă, dă-mi-l mie pe băiatul ăsta. ÃŽmi mai trebuie un sufleur în echipa mea, căci în curând vreau să încep un turneu prin tot Ardealul. - MergeÈ›i È™i-n Banat, domnule Pascaly? întreabă Eminescu îmbujorat. - Banatul este È›inta noastră finală, răspunde Pascaly. Ei, ce zici, ai merge cu noi? - ÃŽntrebaÈ›i-l È™i pe domnul Iorgu, că-s sufleurul dumnealui... Eu depind de dumnealui. - Trupa mea È™i-aÈ™a-i la un pas de faliment, Mihai. Du-te, Emilescule! Du-te, drăguÈ›ule, că nu mă supăr È™i nu voi să-È›i limitezi talentul numai la compania mea muribundă... - Vă mulÈ›umesc mult, domnule Iorgu. Dacă dumneavoastră mă lăsaÈ›i, sigur că merg. Dealtfel, Banatul nici nu-l cunoÈ™team. AÈ™adar, graÈ›ie dorinÈ›ei dumneavoastră, care este È™i dorinÈ›a mea, trebuie să-mi reîncep cariera de pasăre migratoare. - Numai dacă-È›i face plăcerea. Un sufleur dublat de un poet adevărat este tot ceea ce-mi puteam dori mai ideal. BineînÈ›eles, la noi vei interpreta È™i unele roluri. Cred că eÈ™ti deja informat că trupa mea nu-i cu nimic mai prejos decât a lui Iorgiu È™i Dragulici. - Hm! Mă flatezi, amice! Vrei să zici decât era a lui Iorgu È™i Dragulici, adaugă Caragiali. E-hei! Noi, monÈ™ericule, suntem aproape pe dric. (Dă din mâini È™i oftează): Eh, asta-i viaÈ›a de artist! - La urma urmelor, asta-i soarta noastră a tuturor actorilor, căci a fi actor este un mare sacrificiu. Parcă pe mine m-aÈ™teaptă altceva? Numai puÈ›ini oameni înÈ›eleg cu adevărat că teatrul este cea mai trebuitoare È™coală pentru popor. VoieÈ™ti să vezi gradul de civilizaÈ›ie al unei naÈ›iuni? Vezi teatrul ei! (Se scoală de la masa plină de prăjituri È™i de cafele din care gustaseră cu toÈ›ii până atunci È™i își priveÈ™te ceasul de buzunar.) Ei, dar sunt aÈ™teptat la o repetiÈ›ie. ÃŽmi pare rău că trebuie să plec. Toate mulÈ›umirile pentru găzduire, doamnele mele. Vă sărut mâinile! (AÈ™a È™i face, după care își pune pălăria sa robespierriană pe cap.) La revedere, nene Costachi! (Iorgu se oferă să-l conducă.) Deci, ne-am înÈ›eles, Eminescule. - Da, maestre. - Atunci, peste o lună... - ...Peste o lună merg cu trupa dumneavoastră. Pascaly iese grăbit însoÈ›it de Iorgu È™i de cele două surori ale lui. Eminescu È™i Costache Caragiali rămân singuri È™i intră în discuÈ›ie. - Avem È™i noi un nepot care se ocupă cu versuri È™i iubeÈ™te teatrul, începe Costache. Este în ultima clasă de gimnaziu. Stă la PloieÈ™ti È™i vine din când în când pe la noi. Am să-i lămuresc pe-ai lui să mi-l lase puÈ›in È™i pe mâna mea la Școala dramatică. Acolo ar avea multe de învățat. - Dacă n-aÈ™ fi nevoit să plec în turneu, zău că aÈ™ fi amator să urmez È™i eu arta dramtică cu dumneavoastră, răspunde Eminescu. - Da, mi-ai face o mare bucurie. Cine È™tie? Poate altă dată... Pe ușă se reîntoarce Iorgu fără surorile lui. ÃŽn schimb este însoÈ›it de un tânăr de 15-16 ani, cu ochi vioi È™i cătătură ironică. - A! Tocmai vorbeam de lup È™i iacătă - lupul la ușă! Ce faci, măi nepoate? (ÃŽl sărută.) Ai picat tocmai la È›anc! Uite, să È›i-l prezint pe domnul Eminescu, viitor actor în trupa lui Pascaly È™i mare poet amator... Ãsta-i nepotul meu, domnule Eminescu, Ion Caragiale, fiul lui frate-meu Luca. (Eminescu È™i nepotul gazdelor își strâng cu putere mâna È™i se privesc mult timp zâmbind.) - Mă recomand, Mihai Eminescu, zice poetul. - Iancu Caragiale, răspunde nepotul lui Iorgu. - Ce face tac-tu, bă Iancule? întreabă unchiul său. - Cam bolnav, unchiule. Uite, mi-a dat plicul ăsta către dumneata. - Mai scrii È™i tu literatură, măi Iancule, sau te-ai lăsat păgubaÈ™? Să-È›i arat eu acilea cum să scriu poeziile, băi nepoate. Uite ici, È›ine - na! (ÃŽi arată revista ,,Familiaâ€. Iancu citeÈ™te poezia cu dublu interes.) - Te felicit, domnule Eminescu! (ÃŽi strânge mâna.) Astea da versuri! Eu, să fiu sincer, încă nu pot scrie poezii, deÈ™i mie îmi place mult poezia. ÃŽncerc însă proză È™i în nici un caz nu am ajuns la o aÈ™a măestrie. Rândurile mele-s cam mucalite. Mai mult satirice... Cunosc atâția, tâlhari È™i neghiobi că zău, ar fi păcat să-i las să hălăduiască în pace... Fii bun È™i mai arată-mi o poezie de dumneata. (Mihai scoate o filă mototolită din buzunarul hainei È™i i-o dă.) EÈ™ti de pe-aici? - O nu, sunt din nordul Moldovei. Mai bine zis, din Bucovina sudică, de pe lângă BotoÈ™ani... Dar viaÈ›a sau poate vântul m-au adus È™i pe-aceste meleaguri. Caragiale îi citeÈ™te hârtia. - Aici îți descrii de minune sentimentul profund pentru o actriță. Mi se pare că ai o identică pasiune cu mine: teatrul. De aceea cred că o să ne vedem mai des... - Scenele noastre sunt aÈ™a de puÈ›ine încât cei ce iubesc se pot vedea destul de lesne în preajma lor. (Costache È™i Iorgu intră în altă cameră.) - Am auzit că se joacă mai mult traduceri franÈ›uzeÈ™ti... AÈ™a-i? întreabă Caragiale. - E drept, însă văd că Pascaly pregăteÈ™te acum un tablou românesc de istorie: ,,Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreniâ€, de Dimitrie Bolintineanu. - Merge, dar aÈ™ prefera È™i o piesă despre Ștefan cel Mare! - O-ho! Ar fi ceva deosebit. De când mă gândesc la asta. Domnia lui s-a întemeiat totdeauna pe dreptate È™i pe dragostea față de glie È™i de credință. Ștefan merita cu prisosință o asemenea cinste. ÃŽnchid ochii numai È™i parcă-l È™i văd pe leul Moldovei în toată măreÈ›ia lui: înÈ›elept, bun cu poporanii, dar aprig la mânie cu vrăjmaÈ™ii; iubit È™i venerat de toÈ›i răzeÈ™ii Moldovei È™i temut de toÈ›i duÈ™manii. Ei, ce piesă ar fi aceea în care Ștefan ar reînvia, fie măcar È™i pentru o clipă, pe scenele noastre! Ochii lui Eminescu privesc visători într-un punct nedefinit. 95. Plimbarea pe Podul MogoÈ™oaieie È™i în Grădina CiÈ™migiu Eminescu È™i I. L. Caragiale ieÈ™ind dintr-un anticariat È™i plimbându-se pe Podul MogoÈ™oaiei (Calea Victoriei) în sus, spre palatul Domnesc. Amândoi gesticulează, povestesc È™i râd. Se vede că s-au împrietenit de-a binelea. ÃŽi urmărim acum pe malul lacului CiÈ™migiu, aÈ™ezându-se pe o bancă. Vorbesc gesticulând. Boschetele sunt înflorite, fiindcă este începutul lunii mai, 1868. 96. Drumurile caravanei lui Mihai Pascaly care poartă numele de ,,Societatea Dramatică a ArtiÈ™tilor Români†Comentariu: In vara anului 1868, aflat în compania trupei lui Mihai Pascaly, Mihai Eminescu are strălucita ocazie să revadă Transilvania străbătând atât locuri cunoscute cât È™i cele mai multe pe care avea să le cunoască pentru prima dată... Trecând prin frumoasa Valea a Prahovei, caravana a poposit mai întâi în BraÈ™ov, apoi la Sibiu, unde, după spectacole, în cinstea celor douăsprezece persoane ale trupei s-a oferit un mare banchet în ziua de 17/29 iunie 1868 la hotelul ,,Impăratul Romanilorâ€, unde au participat peste 150 de persoane. Autoritățile oraÈ™ului au rostit cuvinte elogioase cărora le-a răspuns în cuvinte măiestre Pascaly. Turneul din Transilvania asuprită de habsburgi a fost pentru românii de acolo un fericit prilej de trezirea conÈ™tiinÈ›ei È™i a simțămintelor lor naÈ›ionale. Pe acele scene unde zeci de ani de-a rândul nu se produceau decât numai spectacole în limba germană È™i maghiară, au răsunat pentru prima dată, spre marea bucurie a strănepoÈ›ilor lui Decebal, frumoasa limbă românească. La Lugoj È™i în satele dimprejur, la TimiÈ™oara sau la Arad, pretutindeni emoÈ›iile au fost aceleaÈ™i. Numărul membrilor companiei dramatice creÈ™te: Matilda Pascaly, soÈ›ia directorului, a născut un copil chiar în drum spre TimiÈ™oara. Românii ardeleni È™i-au manifestat cu lacrimi în ochi dragostea față de această mână de actori care, pentru câteva minute, i-au făcut să simtă cu adevărat că aparÈ›in unei naÈ›iuni măreÈ›e, puternice È™i plină de gloria unui trecut strălucit, capabil să aprindă în inimile tuturor speranÈ›ele unui viitor È™i mai glorios. Pentru Eminescu, contactul cu Ardealul a însemnat înteÈ›irea flăcărilor patriotismului din sufletul lui, flăcări ce nu se vor mai stinge toată viaÈ›a...†IlustraÈ›iile comentariului: Caravana este alcătuită din È™ase căruÈ›e noi acoperite... Pe prima scrie SOCIETATEA DRAMATICà A ARTIȘTILOR SUPERIORI DIN BUCUREȘTI. Le vedem străbătând frumoasa Vale a Prahovei, cam prin dreptul Predealului... Trupa are 12 persoane, plus ajutoarele. Printre roÈ›ile învârtindu-se repede pe È™osele, privim suprapunându-se, sub titlul BRAȘOV, 1868, imagini din oraÈ™ul de sub poalele Tâmpei, apoi spectacolul ,,Dalilaâ€... AceleaÈ™i roÈ›i, învârtindu-se, permit să vedem acum, suprapusă, o altă imagine: Hotelul ,,ÃŽmpăratul Romanilor†din Sibiu È™i banchetul celor 150 de persoane invitate... Pascaly rostind un toast. Aplauze îndelungi. Peste aceste imagini apare scris mare: SIBIU, 1868... RoÈ›ile caravanei, filmate mărit, se învârt iar È™i asistăm acum la spectacolul de la LUGOJ, 1868. (Auzim melodia ,,Ana Lugojanaâ€.) Pascaly îl interpretează asonor pe Mihai Viteazul. Aplauze în sala arhiplină... Manifeste în limba română... Tricolorul românesc... Caravana trecând pe un drum cu coline... Spectacol într-un sat, pe o scenă improvizată, sub niÈ™te copaci... Sute de români, în costume naÈ›ionale, aplaudând o scenă (tot cu Mihai Viteazul)... Urale... Iarăși caravana în mers... TIMIȘOARA, 1868: actorii sunt luaÈ›i pe braÈ›e de publicul electrizat... Pascaly mulÈ›umindu-le printr-un mic discurs. Ploaie de flori... Matilda Pascaly cu un copil nou-născut în braÈ›e... Țărani mulÈ›i în sală... Bătrânii cu picuri în gene. Caravana din nou în mers... ARAD, 1868: Matilda Pascaly, în costum naÈ›ional È™i înfășurată în cocardă tricoloră, declamă ,,Copila românăâ€, fragment dintr-o piesă scrisă de Iosif Vulcan, aflat printre spectatori în sală. Vulcan aplaudând în picioare. Eminescu trebuie arătat din când în când după cortină ori în cuÈ™ca sufleurului. Acum apare în boxa lui îmbrăcat numai într-o cămașă de noapte. El îi suflă Matildei monologul ce-l recită. (SecvenÈ›a poate fi sonoră sau mimată.) ActriÈ›a este chemată la rampă de trei-patru ori... 97. ÃŽntâlnirea la Arad cu Iosif Vulcan ÃŽn febrilitatea pregătirilor de pe scenă, în timp ce sala plină trepidează de nerăbdare, Iosif Vulcan îl opreÈ™te pe Eminescu tocmai când voia să coboare în cuÈ™ca lui de sufleur. Poetul este îmbrăcat într-o cămașă de noapte È™i cu o pipă lungă în gură din care fumează tihnit. - Domnul Eminescu? - Da, eu. - Èši-a venit naÈ™ul... Știi cine sunt eu? - StaÈ›i puÈ›in să mă dezmeticesc... Nu cumva... chiar domnul Vulcan, directorul ,,Familieiâ€? întreabă Mihai nespus de bucuros È™i de surprins. - Exact! Exact! M-ai ghicit... Cum s-ar spune, sunt chiar naÈ™ul dumitale... literar. (Eminescu se repede È™i îl îmbrățiÈ™ează. La fel face È™i Vulcan care îl sărută pe poet pe ambii obraji.) Știu, zice directorul ,,Familiaiâ€, că am picat într-un moment destul de nepotrivit È™i că eÈ™ti prins în spectacol... (Se aude primul gong È™i vocea lui Pascaly: PregătiÈ›i-vă!) ...Dar am fost anunÈ›at că eÈ™ti aici È™i ardeam de nerăbdare să te cunosc personal. Acum sunt È™i mai încântat... - Și eu la fel, domnule Vulcan. Nici nu È™tiu cum să vă mulÈ›umesc pentru tot ce-aÈ›i făcut pentru mine. - Spune, mai ai ceva pentru ,,Familia†mea, dragă poete, fiindcă te anunÈ› că primesc zilnic zeci de scrisori de la cititorii revistei, în primul rând de la multe domniÈ™oare, care întreabă de dumneata cine eÈ™ti, cum araÈ›i, câți ani ai, care È›i-e adresa È™i te roagă să mai publici... FireÈ™te, dacă mai ai versuri, poÈ›i să mi le dai chiar È™i-acum. Mihai răspunde foarte grăbit: - O, mai am, sigur că mai am. Fiindcă scriu aproape zilnic. V-aÈ›i supăra dacă m-aÈ›i aÈ™tepta o clipă să dau o fugă până la geamantanul meu? Acolo am mai multe scrieri noi pentru dumneavoastră. (Fuge È™i revine repede cu niÈ™te foi în mână.) UitaÈ›i, aici se află ultimele mele creaÈ›ii, ca să zic aÈ™a. Primele două par cele mai reuÈ™ite, deÈ™i sunt scrise mai mult pe drum - poezia La o artistă È™i Amorul unei marmore... Vulcan le sondează fugitiv cu privirea È™i surâde cu subînÈ›eles privind spre frumoasa Eufrosina Popescu È™i spre alte dive din jurul lui. - Aha! Probabil că acestea-s rodul ambianÈ›ei zilnice din jurul dumitale. Că de muze... văd că nu prea duci lipsă. (Se aude al doilea gong.) - Asta nu contează! răspunde Eminescu. Poezia trebuie să depășească sursa de inspiraÈ›ie... - Ai dreptate, finuÈ›ule, È™i te asigur că versurile îți vor apărea în următorul număr al revistei mele, căci le bag sub tipar imediat ce mă întorc de la Gherla unde va avea loc Adunarea generală a Astrei Române. Dar uite că vor deja să ridice cortina. ÃŽÈ›i repet: am fost foarte, foarte încântat. Pe curând, dragul meu! (ÃŽi strânge cu putere mâna È™i-l sărută scurt pe obraz.) - La revedere, stimate domnule Vulcan! (Mihai coboară în cuÈ™că printr-o săritură, în timp ce cortina se ridică încet peste decorul unei grădini înflorite din faÈ›a unei case.) 98. DespărÈ›irea de publicul arădean Spectatorii români înmânează flori actorilor. ÃŽn faÈ›a teatrului, se încinge o horă mare, iar hora se transformă dintr-o dată în vestita ,,Horă a Uniriiâ€, în care se prind toÈ›i actorii trupei lui Pascaly È™i sute de români prezenÈ›i. Clarinetele, È›ambalele È™i viorile se întrec pe rând, iar poporul începe să cânte pe versurile lui Vasile Alecsandri. Eminescu intră È™i el în horă. Este nespus de fericit È™i emoÈ›ionat. Lângă el se prinde în horă frumoasa Eufrosina Popescu care-l întreabă: - Nu cumva mie mi-ai dedicat poezia ,,Amorul unei marmoreâ€? - Ce te face să crezi asta? - Ceva care simt eu. Dar să nu mă consideri atât de glacială È™i de insensibilă la avansurile ce mi le fac bărbaÈ›ii. Numai că de la tine nu am întâlnit încă vreun avans vizibil ca să mă acuzi de insensibilitaÈ›i sentimentale. - Dar ce te face să crezi că poemul È›i-a fost dedicat È›ie È™i nu alteia? - Mi-a spus cineva... Știu că-È›i place de mine, căci voi poeÈ›ii vă îndrăgostiÈ›i pe loc È™i tot aÈ™a de iute ne È™i uitaÈ›i. Și poate È™i mie îmi place într-un fel de tine... AÈ™a-i că È›i-am ghicit gândul? - Cine oare ar putea să-mi înÈ›eleagă gândurile mele, când eu însumi nu mi le È™tiu bine pe toate? - Răspunsul la întrebarea asta o să È›i-l dau la BucureÈ™ti... Te asigur că va fi o surpriză. Și mai este o surpriză imediată... N-o È™tii? - Care? - Că de la BaziaÈ™ ne vom îmbarca pe un vapor austriac È™i pe 2 septembrie ne întoarcem cu vaporul pe Dunăre până la Giurgiu. Iar de-acolo cu trenul până în Capitală... Și-acum cântă È™i tu, Mihai, alături de mine È™i de ceilalÈ›i, că se uită toată lumea la noi doi... Eminescu se conformează, în timp ce Eufrosina îl apucă zâmbind de braÈ› potrivindu-È™i paÈ™ii cu ritmul jocului. Ei amândoi sunt cei mai frumoÈ™i din toată hora, deÈ™i Eufrosina pare cu mult mai în vârstă decât Mihai. 99. Plecarea trupei spre BucureÈ™ti, pe Dunăre (secvență medie) Trupa s-a îmbarcat pe un vapor spre Giurgiu... FrumuseÈ›ile defileului Dunării la Cazane... Eminescu privind peisajul de la prova vasului, rezemat de un cabestan. 100. Odaia lui Eminescu din BucureÈ™ti BUCUREȘTI, 1869... Centrul vechi al oraÈ™ului... O casă foarte veche din PiaÈ›a Teatrului, în apropiere de casa lui Pascaly... Fostul coleg al lui Eminescu, Ștefan Cacoveanu, ne descrie într-o amintire locuinÈ›a poetului: ,,Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lățime cam de vreo patru paÈ™i, în lățime cam de vreo cinci paÈ™i... Intrând pe ușă, de-a stânga, în colÈ›ul odăii, era un cuptoraÈ™ de cărămizi. De două palme de la cuptoraÈ™, de-a lungul peretelui din stânga, o canapea mică ce servea de pat; în el dormea - cu picioarele la foc, fără alt aÈ™ternut. Canapeaua fusese odinioară roÈ™ie, dar acum de tot decolorată. ÃŽnaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevăpsit ca È™i masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. CărÈ›ile È™i le È›inea întinse pe jos de la fereastră până lângă masă, pe podiment... Pe masă, tot felul de hârtioare scrise È™i nescrise. O maÈ™ină mică de tinichea, de făcut cafea, cafea, zahăr tos, caiete în mare dezordine. Odaia nu prea era măturată, prin unghere se găseau păianjeni, aÈ™a ca în poezia Singurătate.†(Șt. Cacoveanu, ,,Eminescu în BucureÈ™ti între anii 1868/69â€; Luceafărul, 1909, pp. 59-60.) ÃŽn uÈ™a odăii lui, îl vedem pe Mihai aflat la masa de scris cu o haină pe umeri. Scrie È™i se opreÈ™te... Se uită când È™i când la jocul flăcărilor È™i iar scrie de zor... Focul arde încet în sobă. Un greiere cântă undeva într-un cotlon. Deodată se aud niÈ™te ciocănituri în ușă care-l fac să tresare. - Cine-i? - Cacoveanu! - Intră! (Se vede clar că poetul este cam iritat). La ce-ai venit? - Să te văd... Mi-era dor de tine... - Dar parcă nu m-ai văzut È™i săptămâna trecută? - Ba da, dar... Tu ce făceai aici? Aa! Scriai... Atunci, iartă-mă că te-am deranjat, Mihai. Lasă, vin altă dată... (Vrea să plece. Mihai se schimbă brusc, devenind dintr-o dată foarte afabil.) - Acuma, dac-ai făcut-o, ai făcut-o... Cum crezi, Ștefane, că mai poÈ›i pleca de-aici? AÈ™teaptă niÈ›el. Mi-ai zburat tu mie ideile din cap. Ei, acuma lasă: o să È›i le zbor È™i eu pe-ale tale, ca să te duci acasă pe două poteci... (ÃŽÈ™i închide caietul, ferindu-se parcă să nu se vadă la ce lucrează, se apleacă È™i scoate de sub pat o sticlă cu vin È™i două căni.) Te asigur că ambele căni sunt curate, iar pe ardeleni eu îi tratez totdeauna ca È™i pe fraÈ›ii mei. (Toarnă.) ÃŽn cinstea ta, frate! (Ciocnesc È™i beau.) - Ei, ce zici de Blaj, Mihai? Cum È›i-a plăcut? - Blajul? Mi-a plăcut de măgărariul de la seminar, răspunde Eminescu zâmbind. - Și de ce tocmai de măgărar? - Pentru că spunea poveÈ™ti minunate È™i-l ascultam cu multă plăcere! - Tot poveÈ™tile te-ncântă pe tine, copilule romantic! - Da, ai zis bine: sunt un copil romantic, Ștefane. Foarte romantic... - Consideri că poveÈ™tile noastre populare ar concentra în ele simboluri ale idealului? - FireÈ™te, lumea lor este mai frumoasă decât lumea în care trăim noi, este categoric mai ideală. Simbolistica lor este pură, concentrând înÈ›elepciunea de veacuri a poporului nostru. Toate respiră o atmosferă ideatică, minunată... Ori tu nu crezi că este mai frumoasă? - Poate... Iar, la rândul tău, tu îți creezi în versuri o lume a ta proprie, originală. - Te asigur că È™i lumea închipuirilor mele este frumoasă, Ștefane! Probabil chiar mai frumoasă decât lumea tuturor basmelor luate la un loc. Iar eu nu fac altceva decât să încerc a transfera această lume superioară într-o prozodie românească nouă, care să împingă structurile limbii înainte. ÃŽnÈ›elegi? - ÃŽncerc să înÈ›eleg. (Se scotoceÈ™te după È›igări È™i îl serveÈ™te È™i pe Mihai cu una, aprinzându-i-o. ÃŽntr-un târziu îl întreabă): Ai mai publicat ceva, Mihai? - ÃŽn ultimul timp, puÈ›in... Foarte puÈ›in. Mai mult scriu decât public. A publica nu e tocmai simplu È™i reclamă o sumă de responsabilități, căci ce e scris, scris rămâne! Ștefan își aruncă ochii peste manuscrisele înÈ™irate pe masă. Eminescu îi ghiceÈ™te întrebarea È™i i-o ia înainte cu răspunsul: - Ceea ce vezi este o traducere pe care mi-a cerut-o Pascaly după Heinrich Theodor Rotscher: Die Kunst der dramatischen Darstellung - ,,Arta reprezentării dramaticeâ€... Dar merge foarte greu întrucât trebuie să creez eu termenii româneÈ™ti corespunzători. - Pascaly ăsta al tău este È™i el un visător... - Da, ai dreptate. Este. Pascaly s-a născut poate prea devreme. Dacă ar fi avut posibilități materiale, ar fi făcut din teatrul românesc cel mai bun teatru din lume. Dar se zbate È™i dânsul cu multe È™i întâmpină multe neînÈ›elegeri. - Oare mai plănuieÈ™te el să facă turneul acela spre Viena? - Nu È™tiu, mi se pare că deja a renunÈ›at. Deocamdată a ajuns la divergenÈ›e mari cu Millo È™i mă pune pe mine să scriu proteste împotriva lui pe care le semnează el, ceea ce mie îmi displace cu totul, pentru că vezi? Crede-mă sau nu, dar eu È›in la amândoi. Amândoi sunt niÈ™te valori, amândoi sunt plini de geniul Thaliei, dar a intrat dihonia între ei È™i mă gândesc cum oare aÈ™ face să-i împac la loc... - Iată cu ce se pierde timpul tău de scris. Parcă începuseÈ™i È™i-un roman, Mihai... - E, multe-am început eu... Poate prea multe! De fapt, am niÈ™te schiÈ›e de-ale romanului, niÈ™te paragrafe cu schematizări È™i cu diferite titluri provizorii, dintre care mi-ar place să-i zic, probabil, ,,Naturi catilinare†sau ,,Geniu pustiuâ€, ori cam aÈ™a ceva - încă nu m-am decis. De aceea, pe moment, mi-a venit mai simplu să schiÈ›ez niÈ™te piese de teatru, căci deja trăiesc în lumea teatrului. Proiecte de piese am destule, ca de pildă: Mira - un fel de Doamna Chiajna -, MureÈ™anu, Doamna Chiajna, Alexandru LăpuÈ™neanu... Dar cine È™tie de le voi realiza sau nu... Am atât de multe planuri, Ștefane, încât mă întreb dacă mi-ar ajunge vreo zece vieÈ›i să le pun pe toate în ființă. Asta-i problema. - TotuÈ™i, È›i-ai realizat un vis mare: Pascaly te-a adus în BucureÈ™ti; eÈ™ti actor la Teatrul NaÈ›ional de-aici... TrăieÈ™ti între femei frumoase... Te-a observat cineva discutând cu vedeta italiană Carlotta Patti după un concert. Ce mai, ai început a deveni cunoscut È™i ca poet, È™i ca actor! Să È™tii că în curând vin să te văd È™i eu jucând... - Vezi-È›i de treabă, frate, fii cuminte! Stai liniÈ™tit. Sunt tot sufleur, iar pe scenă apar doar în câte-un roliÈ™or mic - în rest copiez roluri până ameÈ›esc... Bine - È™i-apoi astfel aÈ™ ajunge eu artist cum a ajuns maimuÈ›a împărat! Adică niciodată, fiindcă a fi artist e lucru nespus de greu, Ștefane. Crede-mă! Nespus de greu... AparenÈ›ele pe mulÈ›i înÈ™eală. 101. Eminescu interpret pe scena Teatrului NaÈ›ional din BucureÈ™ti Frumoasa sală a Teatrului NaÈ›ional... ÃŽn loji - doamnele; la parter - bărbaÈ›ii, după cum cerea eticheta occidentală a secolului trecut. Se joacă Răzvan-vodă de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Scena din actul al doilea, petrecută în pădure, când Eminescu (în rolul ciobanului) stă de vorbă cu haiducii, apoi È™i cu Răzvan Vodă. (Vezi actul al doilea din drama respectivă.) Când se termină rolul ciobanului asistăm la demachierea lui. O seamă de prieteni năvălesc peste el în cabină să-l felicite pentru rolul frumos interpretat. 102. ÃŽnfiinÈ›area Societății literare ,,Orientul†În Pasajul Român este sediul viitoarei societăți. Avem în față o cameră mare, cu o splendidă oglindă cu ramele înflorate È™i aurite postată pe fundal... ÃŽn mijloc o masă lungă învelită cu o catifea albastră. ÃŽmprejurul mesei multe scaune tapisate, fotolii. Un student, membru al societății, deschide È™edinÈ›a: - Domnilor! FiÈ›i bineveniÈ›i la acest eveniment deosebit de important pentru toÈ›i românii, rugându-l pe bunul Dumnezeu să binecuvânteze strădania noastră, a organizatorilor. La începutul adunării de față dau cuvântul domnului doctor subchirurg Grigore Grandea, preÈ™edintele Societății literar-folclorice ,,Orientulâ€. Cred că toÈ›i îl cunoaÈ™teÈ›i pe domnia sa care a studiat la Facultatea de filosofie È™i litere din Liege, Belgia, în prezent fiind profesor de română È™i franceză la Școala macedo-română din BucureÈ™ti È™i având recunoscute studii folclorice române È™i aromâne - bunicul dânsului fiind aromân - studii publicate în ,,Albina Pinduluiâ€, revista domniei sale. AveÈ›i cuvântul, domnule doctor Grandea... (Grandea, un tânăr frumos, elegant, de 26 de ani, cu părul ondulat, își drege glasul È™i vorbeÈ™te): - FraÈ›ii mei, ziua de astăzi, 1 aprilie 1869, cred că va intra în istoria culturii româneÈ™ti prin înfiinÈ›area Societății ,,Orientulâ€. Această societate, patronată de ilustrul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, care se scuză că nu a putut veni, fiind bolnav, urmăreÈ™te cultura literară prin discuÈ›ii, prin lecturi, analize, comunicări intime È™i publicaÈ›ii. Un scop de seamă al societății noastre va fi, printre altele, È™i culegerea minunatelor producÈ›ii folclorice româneÈ™ti care s-ar pierde pentru totdeauna dacă nimeni nu se va apleca supra lor cu dragoste. De aceea, societatea ,,Orientul†a hotărât ca să alcătuim niÈ™te comisii culegătoare, pe titluri, delegând pe Miron Pompiliu cu I. Scipione Bădescu È™i Droc Barcianu, pentru Ardeal; subsemnatul È™i Constantin C. Cârlova, pentru Muntenia; Minescu È™i Columbeanu, pentru Oltenia; Gramen Pop, în Bucovina, iar Eminescu, Basarab È™i V. Dimitrescu, în Moldova... (Sunt arătaÈ›i aceÈ™ti membri, pe rând.) Fiecare delegat va depune caietul său de culegeri spre sfârÈ™itul anului la sediul societății noastre. Culegerile se vor face în felul următor... Eminescu ascultă atent dintr-un fotoliu, luând uneori notiÈ›e. 103. ÃŽntâlnirea cu Iorgu în CiÈ™migiu ÃŽn CiÈ™migiu cântă o fanfară... Mihai, îmbrăcat nu prea strălucit, trece gânditor, mergând mai mult cu capul plecat puÈ›in în stânga, cum îi era obiceiul... Lume multă, fiecare îmbrăcat în costum de epocă. Fratele său, Iorgu, în costum de ofiÈ›er, îl opreÈ™te stupefiat: - Mihai! Doamne Dumnezeule, cred că nu te confund! Tu aici? Stai să mă dezmeticesc... De unde vii È™i unde te duci? - Vin de la adunarea Societății literare Orientul È™i mă duc acasă. - Deci, stai în BucureÈ™ti, ca È™i mine È™i eu habar n-aveam... - Da, Iorgule! Nu È›i-a spus tata că-s pe-aici? - Tata-i supărat foc pe tine, că È›i-a pierdut urma. Știe numai că eÈ™ti cu trupa lui Pascaly în Ardeal. Deunăzi a primit o scrisoare de la ziaristul Vulcan care te laudă că ai fi deja cel mai mare poet al țării. Dar cred că prea puÈ›in l-a impresionat È™i l-a convins pe bătrân... Ce învârÈ›i tu acuma? - Tu nu vezi? răspunde Mihai ironic. Cheia asta... (ÃŽntr-adevăr, învârte în mână o cheie legată cu o sfoară.) E cheia de la gazda mea. - Hai, nu... lasă gluma. Te-ntreb serios: ce slujbă mai ai? - Sunt tot copist È™i sufleur la Pascaly. - Și de ce nu le scrii ălora de-acasă? Te-ai înstrăinat cu totul de-ai noÈ™tri, Mihai, iar mama doreÈ™te mult să te vadă. Dânsa a fost iarăși bolnavă. Dar, în sfârÈ™it... Èši-ajung oare banii de la teatru, fratele meu, căci am cunoscut È™i eu un actor. Era de-a dreptul muritor de foame. Iar tu din ce trăieÈ™ti? - ÃŽn nici un caz din mila lor, a celor de-acasă! Ce-au ei, de fapt, cu mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc... Lese-mă să-mi merg calea mea È™i să trăiesc din puÈ›inul meu... - O, Mihai frățioare, de-ajuns! Că nimeni nu te-a considerat un străin. Tu însuÈ›i îți imaginezi asta, căci totdeauna ai vrut să fii altfel decât noi ceilalÈ›i. Și te rog nu te mai socoti un străin, trăind cu mania persecuÈ›iei! De ce nu-nÈ›elegi că nimeni nu te mai vede oaia negră a familiei... Te rog, împacă-te cu bătrânul... Nu-i om rău, o È™tii È™i tu. S-a schimbat mult, nu mai are firea aia bățoasă din tinereÈ›e... E alt om, Mihăiță, o să te convingi! - ÃŽn schimb e foarte vanitos. - O fi fost, nu zic nu. Dar acum e-un om sărac, ratat, plin de datorii... Du-te să-i vezi, Mihai, căci nici mult nu mai au de trăit... - Pe mama vreau, într-adevăr, s-o văd, dar pe tata tot nu mă grăbesc! Că de când îl È™tiu, se tot plânge mereu de datorii. - Datorii reale, pe care le-a făcut cu-adevărat, căci ne-a È›inut pe toÈ›i în È™coli... Dar, Mihăiță frate, poate că È™i tu ai lipsurile tale... Uite, È›ine banii ăștia, că-È›i vor prinde bine. Ca ofiÈ›er, noi avem bani ceva mai mulÈ›i decât voi actorii. Sunt sigur de asta. (ÃŽi dă niÈ™te bani pe care fratele, la început, îi respinge încet cu mână cu tot, însă după câteva momente de ezitare îi primeÈ™te.) Și totuÈ™i tot nu mi-ai spus: unde locuieÈ™ti tu aici în BucureÈ™ti? Pe ce stradă? Mihai zâmbeÈ™te ironic: - Ce-È›i pasă! - Ei, ce-mi pasă! Ce vorbă e asta? Cum, ce-mi pasă?! Și cum să nu-mi pese, de vreme ce eÈ™ti fratele meu? Măi băiatule, fii È™i tu odată înÈ›elegător È™i cu picioarele pe pământ: spune-mi unde Dumnezeului stai?! Căci n-o să comunic adresa ta nimănui... De ce eÈ™ti atât de secretos È™i încăpățânat? - Nu, nu mai are rost, frățioare, n-are rost! De altfel, nu mâine, ci poimâine, vom pleca iarăși cu Pascaly într-un turneu prin Moldova, inclusiv prin BotoÈ™ani. - Și oare nici acum n-ai de gând să treci pe la IpoteÈ™ti s-o vezi pe mama? Ce zici? Promite-mi! - O să mă mai gândesc... O să vedem... - ÃŽnseamnă că n-o iubeÈ™ti cum pretinzi. Promite-mi c-ai s-o vezi... - Bine. Am s-o văd... - ÃŽn sfârÈ™it, am o promisiune. Atunci haide să intrăm puÈ›in la un restaurant unde să le scriu câteva rânduri la o masă, căci prin tine scrisoarea cred că ajunge mai repede decât prin poÈ™tă. Și fac eu cinste... Megem? - Bine, Iorgule, mergem. - Să-È›i spun drept, îmi era dor de tine, Mihăiță... 104. Turneul trupei lui Pascaly în Moldova. Atacul din pădure AceeaÈ™i caravană alcătuită din È™ase căruÈ›e străbat colinele pitoreÈ™ti ale Moldovei. Mihai stă în a doua căruță, lângă Pascaly. PriveÈ™te mereu spre prima căruță unde se afla frumoasa Eufrosina Popescu. Când observă că ea se lasă sărutată de un actor care o tot gâdila È™i-i povestea ceva făcând-o să râdă, poetul se încruntă, oftează È™i își schimbă privirile spre cozile cailor din față. (Camera filmează succesiv - de 2-3 ori - pe tinerii din prima căruță, apoi crupele È™i cozile cailor destul de mobile.) Pascaly îi observă reacÈ›ia atent È™i îl înÈ›eapă cu o ironie fină: - Ce e, Mihai? Te-a furat... peisajul? - Nu, maestre, comparam cozile cailor cu părul domniÈ™oarei Eufrosina. Nimic mai mult... VedeÈ›i? Au aceeaÈ™i culoare... Pascaly pufneÈ™te în râs, apoi, ca să-l incite È™i mai tare, recită cu multă emfază actoricească din Eminescu o strofă: - Dar aÈ™a ne e destinul, Vitreg prea adeseori, Unui lumea i-acordează, Iar pe altul îl botează Cu-a lui rouă de plânsori. (Apoi, dând bice cailor): Die, Marghioaloo! Die, Surulee!... - RâdeÈ›i de mine, maestre? - Nicidecum, Mihăiță dragă, numai că, vezi?... Mă gândeam È™i eu aÈ™a, de! ca omul... EÈ™ti mai mic decât mine cu vreo 20 de ani, dar te-nÈ›eleg, fiindcă am fost È™i eu odată tânăr, È™i-am trecut È™i eu prin valuri de-astea... TrăieÈ™ti, de fapt, crizele specifice vârstei... Ele sunt normale. Ce să-i faci? Ale tinereÈ›ii valuri, cum zicem noi românii. Dar sincer să fiu, parcă-mi pare È™i mie rău că încă nu È›i-a ieÈ™it în cale un înger terestru care să te merite... Și să merite, într-adevăr, odele tale minunate! ÃŽnsă nu-i timpul pierdut, căci n-ai decât 19 ani... - Poate că există deja un asemena înger, maestre, răspunde Mihai zâmbind trist. Și-am să-l revăd destul de curând, de-abia aÈ™tept, căci de la BotoÈ™ani voi da o fugă pe la IpoteÈ™tii mei unde n-am mai fost demult. - O, dacă-i aÈ™a, transmite-i acelei prinÈ›ese, care nu poate fi decât foarte frumoasă, multe salutări din partea lui Pascaly È™i a trupei sale... Caravana trece acum prin Codrul Bârnovei, cu numeroÈ™i copaci vânjoÈ™i, mari È™i bătrâni, un codru străvechi, întunecos, în care există È™i mulÈ›i tei ce-È™i lasă mirosul lor imprimat mult timp după ce parfumatele flori li s-au scuturat. Brusc, căruÈ›a din față este oprită de patru tâlhari mascaÈ›i care apar din boschetele ambelor laturi ale drumului. Doi din ei sunt înarmaÈ›i È™i trag câteva focuri în aer. Toată coloana căruÈ›elor se opreÈ™te. Caii din față nechează, ridicându-se speriaÈ›i în două picioare. Ei sunt apucaÈ›i cu iuÈ›eală de dârlogi de cei patru bandiÈ›i care strigă: ,,Banii sau viaÈ›a!â€... Caii de la furgoneta a doua cabrează È™i ei când aud focurile de armă. Din toate căruÈ›ele sar actorii È™i ajutoarele care fluieră scurt alergând spre prima căruță. Actorii veniÈ›i din spate au È™i ei arme È™i pornesc multe salve asurzitoare. BandiÈ›ii nu se aÈ™teptau să întâmpine o rezistență cu atât de multe arme. Eminescu sare din furgonetă cu un pistol È™i trage două focuri spre hoÈ›ii care fug îngroziÈ›i spre pădure. Unul se împiedică È™i cade. Dar se scoală È™i fug iepureÈ™te, dispărând în tufiÈ™uri. Mihai mai trage un foc în urma lui... Râde în hohote È™i se adresează lui Pascaly: - Eu aveam numai trei gloanÈ›e oarbe, maestre. 105. OraÈ™ele din nordul Moldovei vizitate de caravana teatrală IAȘI, 1869... Sub această inscripÈ›ie, pe ecran apar imaginile suprapuse ale IaÈ™ilor de altă dată... Palatul culturii de azi... O scenă pe care se desfășoară o acÈ›iune din repertoriul Trupei Pascaly. CERNÃUÈšI, 1869... Lumea aplaudând în picioare... Mihai în cuÈ™ca sufleurului È™tergându-se de năduÈ™eală... BOTOȘANI, 1869... AfiÈ™e de teatru lipite unul lângă altul anunțând sosirea Trupei Pascaly la BotoÈ™ani. Titlul piesei care se va juca: Dama cu camelii, după Al. Dumas fiul. ÃŽn timp ce aparatul se apropie de un astfel de afiÈ™, mărindu-l, se aud aplauzele din sală... Urale... Eminescu în culise este anunÈ›at că-l caută cineva la intrare... Iese afară È™i... dă cu ochii de tatăl său. Conul GheorgheiÈ™ este cu mult mai îmbătrânit. Mihai vrea să se întoarcă. Eminovici îl strigă cu glas duios, venind spre el cu braÈ›ele deschise: - Mihăiță! Băietul tatei! Di È™i-l urăști tu pi tatăl tău, Mihăiță? Vină-ncoaÈ™i, fiule rătășitor, nu mai fuji di mini, că nu-È›i fac niÈ™i un rău... Mihai se apropie cu neîncredere È™i rămâne impresionat că bătrânul are lacrimi în ochi. Eminovici își îmbrățiÈ™ează fiul care È›ine capul în jos È™i nu zice nimic. - Măi flăcâiaÈ™, măi! Și fel di inimâ ăi fi având tu-n tini, măi copilaÈ™?... Di luni di zâli nu ni dai tu un semn di viațâ, dragul tatei? Mamă-ta s-o îmbolnăvit tot aÈ™teptându-ti... Vrei ca alÈ›ii să ni scrii despre tini, în locul tău? Hai È™i tu pi-acasâ, MihăiaÈ™, că toÈ›i ti doresc... - Asta ce fel de cursă mai e, tată? - Acuma eÈ™ti mare, Mihai, È™i nu-È›i mai pune nimeni curse, că n-ari È™e-È›i faÈ™i. Dacă vrei să pleÈ™i, pleacă oricând vrei înapoi cu comedia ta. Eu n-am să ti mai opresc dacă aiasta È›i-i menirea. Dar nu te-nstrăina de-ai tăi, È™i niÈ™i di mini, că È™i tu eÈ™ti băietul tatei drag. 106. La IpoteÈ™ti. Casa părintească Casa nu mai este atât de strălucitoare cum o È™tim. Buruienile cresc laolaltă cu florile. Curtea, de asemenea, este mai săracă. Mihai È™i bătrânul coboară din È™areta mânată de acelaÈ™i servitor credincios Vasile Rusu, acum îmbătrânit È™i el. Un câine mare, negru, latră gros È™i răguÈ™it. Este legat chiar lângă poartă. - Tot Șoltuz i-aÈ›i zis È™i lui dulăul ăsta, tată? întreabă Mihai. - Nu, Mihăiță. Șoltuz o fost Șoltuz, răspunde bătrânul. Cânile aista niÈ™i macar nu are un numi, amărâtul de el. ÃŽntreabă-l pi Vasile, că el ni l-o adus di la o stână... AÈ™a-i, Vasile? - Da, boierule. Di la stâna mare din Cătămărăști. Mi l-o dat baciul Udrea, la care am È™i io vreo zăci oiÈ›e. - E-un câne bun. Adică nu-i rău, dă din coadă la toÈ›i È™i nu muÈ™că pi nimini, dar ni anunță când intră È™ineva în curti lătrând di vreo două-trii ori. Apăi ar linge chiar È™i ciubotele hoÈ›ilor dac-ar veni, căci are suflet de călugăr nu de câne. Noi îl strigăm toÈ›i ,,cuÈ›u-cuÈ›u!†și el vine, săracul! Mihai se duce È™i mângâie câinele care se bucură că-i mai dă cineva atenÈ›ie, gudurându-se È™i lingându-i mâinile, deÈ™i își vedea stăpânul pentru prima dată. Animalul se răstoarnă prietenos cu burta în sus, gest de totală supunere. La intrarea în casă, mama își îmbrățiÈ™ează lung băiatul plângând. Harieta (15 ani), târându-se greu, îi sare È™i ea de gât, într-o explozie de bucurie: - Frățioare! (ÃŽl sărută mult.) Bine-ai venit acasă! Vai, ce frumos te-ai făcut!... Să È™tii că È›i-am citit toate versurile din ,,Familiaâ€, Mihăiță. Tu vei fi cel mai mare poet din lume! Homer, Dante, Goethe, Shakespeare - ăștia or fi mari, dar ce spun? Sunt nimic pe lângă tine... Eminescu este unic È™i este frățiorul meu! Iar Eminescu eÈ™ti tu! Trăiască Eminescu! (ÃŽl sărută din nou cu drag pe obraji.) - Dacă este o glumă proastă, o accept, Harietiță, È™i te iert. Dar dacă vorbeÈ™ti serios, îți baÈ›i joc în acelaÈ™i timp È™i de mine, È™i de ei - È™i n-o să te mai iert... - Ba iartă-mă È™i crede-mă că nu glumesc, fiindcă aÈ™a cred eu... - Eu sunt de-abia la început, scumpă surioară. Și mai am hăt! mult până le ajung la degetul lor cel mic. Dar cât de mare te-ai făcut È™i tu, Harietă! - S-o vezi însă pe AglăiÈ›a... E mult mai înaltă decât mine È™i vrea să se facă actriță ca tine. Să vezi ce frumos îți recită poeziile... AglăiÈ›a! Dă fuga, tu, c-o venit frate-tău Mihai! (Sora ei apare repede din altă cameră. Are 17 ani È™i este de-a dreptul frumoasă. Cum își vede fratele, aleargă È™i-i sare È™i ea de gât ca È™i Harieta): - Vai, ce surpriză mare! Bine-ai venit, MihăieÈ™! (Mihai o sărută pe ambii obraji, iar sora lui îi răspunde prin acelaÈ™i gest.) - AglăiÈ›a, aproape să nu te mai cunosc. EÈ™ti într-adevăr ca o artisă de teatru, o domniÈ™oară splendidă, în toată puterea cuvântului... Dar unde-i Matei, ăla micu? întreabă fratele lor. - O, Matei nu mai e atât de mic: e-n clasa a II-a la Liceul ,,Laurian†din BotoÈ™ani, îl lămureÈ™te Aglaia. Vine uneori duminica pe-acasă È™i cred c-o să-l vezi chiar duminica asta dacă mai stai pe-aici. 107. ÃŽn casă. Odaia lui Eminovici Mihai, după ce răscoleÈ™te puÈ›in prin rafturile cu cărÈ›i, se aÈ™ează pe o sofa roÈ™ie. Lângă el, mama. La masă - tata... Surorile stau în picioare. - Mihăiță mamă... Știam că vrei să devii scriitor sau artist mare. Dar nu crezi că pentru asta ai avea nevoie È™i di ajutorul nostru? Că fără bani, printre străini îi tari greu... - Eu muncesc, mamă... De bine, de rău, am avut ceva bani. M-am descurcat cum am putut. Spune-mi mai bine cum te simÈ›i dumneata acuma? E-adevărat c-ai fost bolnavă rău? - Am fost. Ei, nu chiar aÈ™a di rău; dar m-am căutat la un doctor, Șmil, din BotoÈ™ani, iar acum, mulÈ›umesc lui Dumnezeu, m-am înzdrăvenit. Tu cum eÈ™ti? - Slavă Domnului, sunt bine. Destul de bine. Sunt sănătos tun! - Mereu mă rog lui Dumnezeu pentru sănătatea ta È™i a tuturor copiilor mei. Ai avut întotdeauna cele necesare? - Eu nu sunt chiar atât de pretenÈ›ios, mamă, È™i È™tiu să mă mulÈ›umesc È™i cu puÈ›in. Cred că strictul necesar în ultimul timp l-am avut. Nu mă pot plânge în faÈ›a voastră. - Știu, Mihăiță, dar È™i noi muncim pentru voi, pentru tine. Mai dispunem încă de putință să te dăm È™i pe la alte È™coli, mai mari. Tata zicea să mergi la Viena, să devii inginer, sau poate doctor, sau poate advocat... Asta depindi di tini. Tu ce crezi? - La Viena, zici? - Da, Mihai, la Viena, răspunde bătrânul... Și fraÈ›ii tăi mai mari sunt tot prin străinătăți È™i curând s-or chivernisî È™i ei ca oameni di samâ. Tu oari n-ai vre? - Ei, n-ar fi rău, dar vedeÈ›i... - Dar È™ie? - VedeÈ›i, nu vreau să vă mai bag în cheltuieli. Și-aÈ™a aÈ›i cheltuit destul cu mine la CernăuÈ›i. Și n-aÈ™ dori să fiu nici doctor, nici inginer È™i nici jurist. Altceva îmi place mie... - AltÈ™ieva È™ie? întreabă bătrânul. - Mai bine nu vă spun, căci È™tiu de pe-acuma că n-o să fiÈ›i de acord. - Ba spune-ne, să vedem È™ie ai vre tu să sudiezi... - Păi... eu aÈ™ urma, de pildă, filosofia, tată... - Ãăă... filozofia, zâși? - Da, filosofia. Dar numai ca student extraordinr, că n-am încă bacalaureatul. O să-l iau însă curând. - Și la È™e-i bună asta? Ti-ajută pi tini filozofia la È™eva? - Ei, cum să nu? M-ajută. M-ajută chiar foarte mult... - Bini, decât hoinar... fie È™i filozofia! De-acord cu tini! Iar eu am să-È›i trimăt acolo un stipendiu de 18 galbini pi lunâ. ÃŽi bini? - Dar de unde mai ai dumneata bani? - Lasă, asta-i treaba me! Vrai? - Bine, tată, vreau. Și-È›i mulÈ›umesc foarte mult. Atunci, la toamnă, când începe universitatea, am să plec. - Dar te laÈ™i de teatru, nu? Mihai tace un moment, însă îi face pe plac bătrânului: - De! Ce-am să fac?... (Răspunde oftând È™i zâmbind stânjenit.) Am să mă las... Și-aÈ™a actor n-am năzuit cu adevărat să fiu niciodată. Dar, oricum, cu companiile de teatru am avut ocazia să cunosc poporul È™i È›ara noastră în lung È™i-n lat. Și-am descoperit că avem o È›ară frumoasă, È›inuturi istorice minunate ca-n poveÈ™ti care vor trebui unite cât mai curând într-o Românie mare. Tot ce-am să lucrez, tot ce-am să scriu de-acum încolo, tată, voi face numai pentru înălÈ›area, pentru gloria È™i libertatea neamului meu! Bătrânul sare în picioare È™i-l bate pe Mihai pe umeri, mângâindu-l pe cap: - Bravo, Mihai! Bravo, băietul tatei! Nu digeaba ti laudă toată lumea, c-am început să mă dau mari cu tini... Ce-ai făcut, ce n-ai făcut, dar pi unde ai umblat văd că ai adunat multă înțălepciuni, că pi nimeni n-am auzit vorbind aÈ™e de frumos ca pi tini. Deci, îți place È™i pi la noi pi-acasâ, nu? Că È™i IpoteÈ™tiul faÈ™i parti tot din marea È›ară românească care-ar trebui întrejită odată... Știi că la început nu eram de acord cu unirea principatelor, dar acum doresc o Românie mare È™i puternică. Iar aiÈ™i îi tare frumos, Mihăiță. ÃŽi ca un adevărat colÈ› de rai, care mi-a plăcut È™i mii încă di cum l-am văzut! - Sigur că-mi place È™i că-i tare frumos! ÃŽn visele mele nu mă vedeam decât numai aici acasă... - Vezi? omul când se-nÈ›apă vine tot la matcă... (ÃŽntorcându-se către fete): Și voi ce staÈ›i, măi fetelor, ca niÈ™te pupeze? Vezi È™i tu, Ralucă. Ia, daÈ›i fuga, bre, di-aduÈ™eÈ›i È™eva di-ali gurii, că slavă Domnului, bucătăria È™i cămările ni-s pline! (Fetele ies.) Ia, io mărg acu’ să scoÈ› vinul ăl mai vechiu. (Iese.) Rămas cu mama lui, Mihai discută cu dânsa. Raluca vorbeÈ™te tot timpul cu un glas uÈ™or tremurat: - HarietiÈ›a mi-o arătat toate poeziile tale din revista ,,Familiaâ€, iar AglăiÈ›a È›i le recită ca o artistă. Au un singur cusur, Mihai: sunt frumoase... Sunt chiar prea frumoase! Deseori plâng când le citesc... Iar domnul Vulcan ne-a scris È™i te-a lăudat foarte mult... Ne-a convins că este sigur, foarte sigur că tu vei ajunge cel mai mare poet È™i scriitor al poporului nostru. Sunt mândră de tine, MihăieÈ™. (ÃŽl sărută.) Și te iubesc mult, băiatul mamei... (Plânge.) Mihai schimbă vorba brusc: - Mamă... Raluca îl priveÈ™te cu ochii întrebători È™i înlăcrimaÈ›i. - Da, iubitul mamei... - Mamă... Nu È™tii dumneata ce mai face... fata lui nea Gheorghe Alupului, nepoata lui moÈ™ Miron? - Elena? - Da! Elena-Casandra! Mama nu răspunde. ÃŽntoarce privirile uÈ™or spre umăr È™i dă din cap oftând cu lacrimi în ochi. Mihai sare drept în picioare plin de disperare È™i strigă din răsputeri (Fond muzical exploziv, puternic): - Când?! De ce nu mi-aÈ›i scris, de ce nu mi-aÈ›i spus? De ce? De ce? Și ce-a avut? Și când? - Mai demult, Mihai... Nu prea demult, Mihăiță... De dropică È™i de inimă... A plecat, mititica, la bunicii ei. Și eu plâng mereu după dânsa... Că era ca È™i fetiÈ›a mea. Eminescu duce iute mâna la cap strângând ochii, apoi țâșneÈ™te brusc afară într-o fugă nebună È™i lăsând uÈ™a deschisă. Raluca îl strigă cu glas stins: - Mihai... Mihăiță... (Cade istovită în genunchi cu capul pe sofaua roÈ™ie, sub icoana Maicii Domnului È™i plângând înăbuÈ™it cu capul ascuns între braÈ›e.) De afară se aude glasul lui GheorghieÈ™ cântând vesel È™i È›inând în mână o ulcică mare cu vin. Fetele apar È™i ele gâlgâind de veselie, fiecare având braÈ›ele încărcate cu bucate alese. - Dar unde-i Mihai? întreabă bătrânul. Ralucă, ce s-o-ntâmplat? Raluca răspunde printre sughiÈ›uri: - Elena... A aflat... - Di ci i-ai spus, soro? Di ce? Nu trebuia acum, Ralucă. Nu trebuia să-i spui... Doamne, È™e i-ai făcut! 108. Pe câmp (secvență scurtă) Mihai fugind spre cimitir... Părul È™i cămaÈ™a îi fâlfâie în vânt... Vântul bate puternic. S-a înnorat. (Moment subliniat puternic de muzica filmului.) 109. La mormântul Casandrei Mormântul are o cruce simplă. Mormântul este aproape proaspăt închis. Este la marginea unui cimitir sărac, fără gard. ÃŽn apropiere este pădurea. Mihai îngenunche lângă cruce È™i plânge în hohote... Se trânteÈ™te pe burtă cu faÈ›a în iarbă È™i cu pumnii strânÈ™i. Tot trupul este zguduit de plâns. Stă aÈ™a puÈ›in. Apoi se ridică în genunchi È™i îmbrățiÈ™ează crucea. PriveÈ™te spre pădure cu faÈ›a scăldată în lacrimi. Repetă de mai multe ori: ,,Casandra... Casandra-Elena... CăsăndruÈ›oâ€... RetrăieÈ™te intens scenele romantice de sub salcâm È™i din pădure... (Vezi secvenÈ›ele 45-46.) Reevocare: Mihai se apropie de fata care-l priveÈ™te cu ochi înlăcrimaÈ›i, dar zâmbind dulce... Casandra pleacă uÈ™or capul pe umerii lui Mihai în timp ce acesta o mângâie blând pe cosiÈ›e. Este de o frumuseÈ›e rară, angelică. Copila arată foarte fericită... ZâmbeÈ™te serafic, apoi râde... Câinele respectă acest moment sfânt... Luna se zăreÈ™te printre ramurile salcâmului... Privighetorile cântă... Buciumul răsună duios... Corul cu reverberaÈ›ii cântă ,,Sara pe dealâ€... Casandra rupând veselă petalele unei flori de romaniță... Copiii alergându-se veseli È™i zglobii pe după copaci... Lângă lacul din pădure, citindu-i poezia... Cu puiul de căprioară în braÈ›e... Căprioara mamă întinde capul după ieduÈ›ul ei... Mihai sărutându-È™i iubita... Imaginile evocative se suprapun succesiv, se întrepătrund în fonduuri tremurătoare ca fiind văzute printre lacrimi. SecvenÈ›ele, în general scurte, ruzumative, se volatilizează lent. 110. Finalul primei părÈ›i Din nou îl revedem pe Mihai plângând la crucea iubitei... Èšine crucea îmbrățiÈ™ată È™i o scaldă în lacrimi... (Imagine filmată iniÈ›ial prin ,,round-travling†ori prin ,,travling translaÈ›ionalâ€, după care teleobiectivul camerei de filmat îndepărtează lent această imagine, micÈ™orând-o considerabil È™i dând prioritate planului general cu un ,,large landscapeâ€). Scena finală: Mihai se îndepărtează încet, îndreptându-se spre pădure... (Teleobiectivul apropie lent subiectul descris, după care iarăși îl îndepărtează filmând din ,,moving-up crane position†sau din elicopter, până într-un eventual stop-cadru. Muzică lirică, adecvată momentului dramatic respectiv, menită să sublinieze sfârÈ™itul trist al primei părÈ›i.) SFÂRȘITUL PRIMEI SERII xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx ���«��������é�¯ þ þ ÿ ������������������������������������������������������������������������������������������������� GENIU SUBLIM (Mihai Eminescu) Seria a doua: TINEREÈšEA, MATURITATEA ȘI SFÂRȘITUL Ei doar au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaÈ™tem moarte. 1. 1869: Student la Viena Pe ecran apare scris cu litere mari, roÈ™ii: VIENA, 1869... Panoramă asupra capitalei austroungare... ÃŽl vedem pe poetul Mihai Eminescu urcând treptele Universității din Viena din capitala Imperiului cu un caiet mare în mână. Poetul este un tânăr de o frumuseÈ›e demonică, îmbrăcat luxos, după moda vremii. Când urcă treptele, din interiorul clădirii răsună un glorios Gaudeamus, intonat de cor È™i orchestră: Gaudeamus igitur, Iuvenes dum sumus! Post iucundam iuventutes, Post molestam senectutes Nos habebit humus... Comentariu (în timp ce se cântă imnul studenÈ›esc ,,Gaudeamusâ€): ÃŽn toamna anului 1869, Mihai Eminescu s-a înscris la Facultatea vieneză de filosofie, nu atât pentru ambiÈ›ia comună de a obÈ›ine o diplomă, cât pentru dorinÈ›a impresionantă de a-È™i satisface setea imperioasă de cunoaÈ™tere care, pentru poet, constituia însăși esenÈ›a vieÈ›ii lui. Cu toate că, în ansamblul ei, filosofia îi putea oferi sintezele multiple ale cuceririi spiritului omenesc de până atunci, poetul a considerat necesar că trebuie să ia contact direct È™i cu alte discipline esenÈ›iale, spre a-È™i perfecta informaÈ›iile È™i necesitățile intelectuale. Numai aÈ™a se explică prezenÈ›a lui activă È™i la cursurile altor facultăți: Facultatea de medicină, Facultatea de drept, audiind apoi cursuri de istorie, de literatură È™i de filologie romanică, cursuri de economie politică, de È™tiinÈ›e financiare È™i administrative, cursuri de drept internaÈ›ional È™i de medicină legală, iar uneori chiar È™i cursurile Facultății de matematică. A fost văzut deseori asistând cu pasiune la orele de experienÈ›e ale unor profesori celebri, în laboratoare de chimie È™i fizică sau în cele de anatomia È™i fiziologia omului. ÃŽntr-un an a acumulat atâtea cunoÈ™tinÈ›e cât, în mod obiÈ™nuit, un om È™i le-ar fi însuÈ™it în cinci sau zece ani de studiu. Ca È™i Leonardo da Vinci, dorea ca tot ceea ce este omenesc să nu-i rămână necunoscut. Și, într-adevăr, lucrul acesta Eminescu l-a reuÈ™it pe deplin pentru nivelul culturii de atunci, în ciuda faptului că nu era cu totul străin de viaÈ›a goliardică a studenÈ›ilor vienezi... 2. IlustraÈ›iile comentariului (secvenÈ›e medii): Eminescu luând notiÈ›e într-un amfiteatru plin cu studenÈ›i... Profesorul scrie în limba germană pe tablă scheme din Kant (se aude vocea lui, dar într-un fel slab, neinteligibil)... ÃŽn alt amfiteatru, mai mare, de asemenea, luând notiÈ›e... Aspecte dintr-un laborator de fizică unde se explică studenÈ›ilor funcÈ›ionarea generatorului electrostatic Van de Graaf È™i maÈ™ina Wirmshurst de produs curent continuu... StudenÈ›ii stau roată în jurul profesorului... ÃŽntr-o sală de anatomie unde se face disecÈ›ia unui cadavru... Medicul profesor delimitează piese anatomice È™i arată cu bisturiul niÈ™te zone de inserÈ›ie explicând studenÈ›ilor care stau în picioare È™i iau notiÈ›e. Eminescu, într-un halat alb, scrie mereu... ÃŽntr-un laborator de chimie plin de eprubete È™i biurete... Poetul agită o eprubetă în care se produc niÈ™te reacÈ›ii ce schimbă culoarea substanÈ›ei, în timp ce profesorul scrie pe tablă niÈ™te ecuaÈ›ii chimice... Iarăși într-un amfiteatru la o oră de algebră superioară... Tabla este încărcată cu formule È™i exerciÈ›ii cu derivate È™i integrale... (Imaginile, incluzând, la nevoie, È™i alte asistenÈ›e la cursuri, se succed repede unele după altele, suprapunându-se È™i eliminându-se reciproc, sincronizate cu textul comentariului.) 3. ÃŽn faÈ›a Universității vieneze Eminescu coborând treptele aceleiaÈ™i Universități din prima secvență. Èšine niÈ™te cărÈ›i È™i caiete sub braÈ›. Este gânditor, merge cu capul puÈ›in aplecat spre stânga È™i nu-l vede pe un coleg cu ochelari care se postase tocmai în faÈ›a lui zâmbind È™i barându-i drumul. Se opreÈ™te brusc tocmai când era gata să-l ciocnească. Colegul râde cu bunătate È™i-l salută: - Servus, Eminescule! - A, servus, BariÈ›iule, progenitură nobilă a cărturarilor ardeleni! - Unde-ai plecat, poete? - La cafeneaua ,,Troidl†din Wollzeille Strasse. Hai, nu mergi cu mine? - Nu pot. Regret, aÈ™ merge, căci este È™i lăcaÈ™ul meu preferat, dar am o întâlnire cu o bambină italiancă ce locuieÈ™te aici în Viena. Și înainte de a pleca la cafenea, no... uite-te-aici, o țâră, poete: un răvaÈ™ primit azi dimineață de la un bucovinean de-al tău. CiteÈ™te-l! Mihai citeÈ™te cu voce tare: - ,,Morituris te salutant. După cum È›i-am promis, Adio!... Alexandru ProÈ›inkievici...†Ce-a făcut ăsta? - BariÈ›iu zâmbeÈ™te trist È™i dă din cap. Arată cu mâna la tâmplă ca È™i când ar avea un pistol, apăsând pe un trăgaci închipuit. - Bine a făcut ProÈ›inkievici, Ieronime. La urma urmei, viaÈ›a-i un moft, o prostie! Sunt mai multe suferinÈ›e decât bucurii È™i uneori pierdem ce avem mai drag, încât nu ne-am găsi liniÈ™tea decât în Nirvana... BariÈ›iu dă mustrător din cap È™i întinde degetul spre una din cărÈ›ile de sub braÈ›ul poetului, pe care vedem scris mare (gros-gros plan): SCHOPENHAUER. - Uite, numai cartea asta-i de vină că È™i tu gândeÈ™ti ca autorul ei care v-a zăpăcit mintea la toÈ›i... Pessimismus incurrabilus est, Mihai! Mai bine să-È›i găseÈ™ti È™i tu o bambină care să te vindece... Auf wiedersehen, collega! (Pleacă zâmbind ironic.) - Ce È™tii tu, amice! N-am nevoie de aÈ™a ceva... Și să nu pierzi ce-am pierdut eu! (Dă din cap oftând È™i își vede de drum.) 4. Cafeneaua ,,Troidl†din Viena, str. Wollzeile Eminescu intră în cafenea. Lume multă. Fum de È›igară. O mică orchestră. StudenÈ›i care cântă vesel cântece germane, stând pe bănci lungi în faÈ›a halbelor cu bere È™i legănându-se în dreapta È™i-n stânga în ritmul muzicii interpretate de orchestră. Poetul ia loc È™i aÈ™teaptă la o masă liberă lângă geamul-vitrină. ÃŽÈ™i aprinde o È›igară È™i desface un jurnal de pe masă, pe care-l citeÈ™te cu interes. Veselia din jur contrastează cu tristeÈ›ea afiÈ™ată pe tot chipul lui. - Ce doriÈ›i, Herr Eminescu? întreabă chelnerul. - O cafea turcească, domnule Jean. Ceva mai tare È™i mai dulce decât viaÈ›a... Și să fie cu caimac. - Sehr gerne! răspunde chelnerul. Până vine cafeaua, Mihai închide jurnalul È™i deschide unul din caietele ce la purta în permanență la dânsul. Din buzunar scoate un creion È™i-un briceag. Ascute puÈ›in creionul È™i se apucă să scrie. Vârful se rupe. ÃŽl ascute din nou. Chelnerul îi aduce cafeaua... Scrie, È™terge, scrie, È™terge È™i bea cafea trăgând din când în când din È›igară... Se necăjeÈ™te È™i rupe hârtia, mototolind-o. O aruncă într-un coÈ™ de gunoi. ÃŽi face semn chelnerului care se apropie: - Cu astea sunt patru, domnule Jean (Răsfiră patru degete.) Săptămâna viitoare mă achit. Danke schonn! (Chelnerul face o plecăciune, iar poetul se scoală de la masă.) Când era gata să iasă, pe ușă intră doi tineri români. Unul este îmbrăcat în uniformă de cătană imperială. Are o figură plângătoare, mustăți potrivite È™i vorbeÈ™te cu un putenic accent bănățean. Celălalt este mai spilcuit. Cum îl vede pe Eminescu, îl opreÈ™te în dreptul uÈ™ii È™i salută: - Trăiască naÈ›ia! - Sus cu dânsa! răspunde Mihai. - AÈ™a nu-mi place, zice noul venit care a folosit salutul specific al studenÈ›ilor români de la Viena. Și È™tii de ce nu-mi place? Fiin’că unul intră, altul iese... ce naiba! Hai înapoi, Eminescule, să te cinstesc cu o cafea cu rom! - MulÈ›umesc, Husane, dar până acum tot cafea am băut. - N-auzi? Cu 100,, rom È™i... 0,, cafea! Sau nici acum n-ai înÈ›eles... - Nu, nu, de geaba! Mă duc la ,,Tata Wihl†să mănânc ceva, că realmente mi-e foame. - Și crezi că, realmente, în felul ăsta scapi de mine? Haidem împreună! (ÃŽnsoÈ›itorul lui îmbrăcat militar se opreÈ™te È™i se scuză): - Frak’ie Ioane, eu mă-ntorn la cazarmă. La prânz eu mânc numa’acolo. - Stai o țâră, Slavice. Te fericesc să-mi cunoÈ™ti un prieten bun, pe Eminescu - o enciclopedie ambulantă - dacă ai auzit de el... (Cei doi dau mâna. Slavici se recomandă): - ÃŽncântat de cunoÈ™tință! Ioan Slavici, prietenii îmi spun Ieni... Să vă spun drept, n-am auzit gye numele dumniavostră, dar gyn vegyere vă cunosc. V-am vaz’t pe sală, la drept... Credeam că sunteÈ›i vreun prinÈ› arman, vreun albanez sau turc È™i chiar aÈ™ fi vrut să È™tiu cum vă cheamă... Când colo, na! - român gye-al nost’! Tare mă bucur. - Și ieri am fost pe la drept, domnule Slavici. Am luat niÈ™te însemnări de drept roman la Rudolf Ihering... (Ies tustrei È™i merg pe stradă. Vienezii se plimbă de-a lungul trotuarului în sus È™i-n jos.) - La drept? Ce cauÈ›i la grobianii ăștia, Eminescule? ÃŽn numele justiÈ›iei, comit cele mai mari crime, adaugă Husanu râzând. Iar dacă te duci la ei, asta înseamnă că pe la noi, la medicină să nu mai treci deloc? - Să fiu sincer, mă interesează È™i dreptul È™i medicina în egală măsură. Numai că, vezi, de când vi s-a îmbolnăvit profesorul Hirtl, nu v-am mai vizitat. - Se vede că ai lipsit mult. Acum s-a-nzdrăvenit iarăși. Taiele viscerele cadavrelor de zici că-i casap! - Adevărat, Hirtl ăsta este pentru anatomie ceea ce a fost Shakespeare pentru literatură... - Numa’ feri-mă, Domnie, s-ajung pe mânurile vostre, adaugă Slavici cu ironie către Husanu. Am auzit că un doctor gy-al vost’ o zăuitat bisturaÈ™ul în pântecele unui om când i-o fost cusut operaÈ›ia... Bun, rămas, domnilor! Bucuros foarte de a vă cunoaÈ™te personal, domnule Eminescu. O să ne mai vegyem. (Slavici vrea să plece, dar Husanu îl trage cu forÈ›a de mânecă imitându-l): - Ce eÈ™ti bolând, măi Ieni? Cum o să pleci, meine Soldaten? Ia stai, frak’ye, È™i cu noi, că nu s-o supăra împăratul pe care tu-l iubeÈ™ti cu uber-dragoste, gye n-oi mânca azi zamă lungă È™i Schusterlabl cu Sauerkraut la cazarmă... No, hai cu noi la ,,Zu den drei Taubenâ€... Soldat, înainte, marÈ™! Slavici se supune râzând È™i merge cu ei. 5. La restaurantul ,,Trei tăuni†(,,Zu den drei Taubenâ€) Lume multă... StudenÈ›ii români alcătuiesc majoritatea clienÈ›ilor. La o masă lungă, în fundul salonului, chefuiesc È™i cântă melodii populare ardeleneÈ™ti. Ei sunt acompaniaÈ›i la vioară de Toma Micheru, student È›igan, venit È™i el la sudii tot din România. ÃŽn afară de muzică, zgomote de pahare, gălăgie. Restaurantul pare aglomerat. Micheru este un violonist talentat, dovedind multă virtuozitate, care urmează conservatorul imperial din Viena. Eminescu este strigat de cineva, dar nu aude. - Eminescule, te strigă Chibici-Pasăre-turcească, îi spune Husanu. - Da, Alexandre, zi mai tare, că nu te-aud! - V-am chemat să veniÈ›i încoace, măi băieÈ›i, în grupul nostru. VeniÈ›i toÈ›i măi, să fim mai mulÈ›i români, ce Dumnezeu, că-s locuri destule la masa noastră! Eminescu, Slavici È™i Husanu se apropie de masa lui Chibici. - Trăiască naÈ›ia! strigă Husanu. - Sus cu ea! răspund ceilalÈ›i ridicând paharele. Chibici care este cam cu chef, fiindcă sorbise cam mult, se scoală în picioare È™i face un semn larg cu mâna cerând liniÈ™te. - Ian ascultaÈ›i la mine, măi fârtaÈ›i! (Se face liniÈ™te.) Am bucuria È™i onoarea să vi-l prezint pe domnul Mihai Eminescu, sudent din Moldova È™i poet de mare talent, membru al societății noastre studenÈ›eÈ™ti ,,România†și al ,,Societății literare È™tiinÈ›ificeâ€... - ÃŽl cunoaÈ™tem, strigă o parte din ei. Papa Wihl, proprietarul restaurantului, se apropie de orator. - Aa, bine-ai venit, papa Wihl! Ia serveÈ™te-ne, bătrâne, din nou È™i cu alt viniÈ™or ceva mai bun, ca pentru oaspeÈ›i de seamă! Uite È™i banii... Plătesc eu anticipat pentru toÈ›i! (Wihl ia banii È™i pleacă făcând semn că toÈ›i vor fi serviÈ›i. ÃŽn locul lui vine o fată frumuÈ™ică È›inând în fiecare mână câte o cană mare plină cu vin roÈ™u.) Și cum vă spuneam... Acesta este domnul Mihai Eminescu... - Asta ai mai spus-o. ÃŽl cunoaÈ™tem! răspund ceilalÈ›i. - Da, dar n-am spus că dânsul este autorul frumoasei poezii ,,SperanÈ›aâ€, scrisă pe când avea numai 16 aniÈ™ori... Ia ascultaÈ›i: (Arată cu mâna spre poet È™i începe să recite): Cum mângâie dulce, alină uÈ™or SperanÈ›a pe toÈ›i muritorii! TristeÈ›e, durere È™i lacrimi, amor, Azilul își află la sânu-i de dor Și pier cum de boare pier norii... Să bem în cinstea autorului, È™i a ,,SperanÈ›ei†de mai bine, domnilor! (ToÈ›i bat din palme, ridicând paharele È™i strigând ura!) - Trăiască autorul! Trăiască Eminescu! Trăiască speranÈ›a de liberate a neamului nostru! Ura!... Zi, Micherule, un ,,MulÈ›i ani trăiască!†(ToÈ›i încep să cânte bătând din palme È™i acompaniaÈ›i de vioara lui Toma Micheru. Husanu comandă trei porÈ›ii de mâncare pentru invitaÈ›ii lui, în vreme ce lui Eminescu i se dă cuvântul. VorbeÈ™te cu paharul în mână): - Primirea dumneavoastră m-a emoÈ›ionat mult, fraÈ›ii mei români, È™i vă mulÈ›umesc. ÃŽi mulÈ›umesc È™i lui Alexandru! Vă mulÈ›umesc tuturor, deÈ™i, la drept vorbind, aplauzele s-ar fi cuvenit mai degrabă domnului Chibici Râvneanu însuÈ™i È™i domnului Epaminonda Bucevski, talentatul nostru pictor, căci ei sunt iniÈ›iatorii celor mai multe dintre întâlnirile noastre. Ridic paharul în sănătatea tuturor celor de față - pentru tine, Alexandre Chibici, È™i pentru bucovinenii tăi È™i-ai mei, frățioare! - ÃŽÈ›i mulÈ›am fain, Mihaie, numai că nu-s bucovinean sută la sută, fiindcă strămoÈ™ii mei sunt toÈ›i basarabeni după stirpă... - Nu-i nimic, căci È™i basarabenii sunt tot români È™i încă dintre românii cei mai îndârjiÈ›i ca să scape de sub robia muscălească pentru a se uni cu fraÈ›ii lor de peste Prut! Vivat Basarabia - pământ românesc! - Vivat! strigă toÈ›i. Trăiască fraÈ›ii noÈ™tri dintre Prut È™i Nistru! Și să bem È™i-n cinstea lor! (ToÈ›i ridică paharele È™i le golesc. Hosanu le umple la loc pe toate.) - Vivat! strigă toÈ›i într-un glas. - Și-acum, permiteÈ›i-mi, dragi colegi români, să mai înalÈ› paharul din toată inima È™i în sănătatea domnului Epaminonda Bucevski, pictor bucovinean consacrat, pe care am plăcerea să-l văd din nou aici cu noi. AÈ™adar, în onoarea dumitale, dragă Minonda! (StudenÈ›ii strigă din nou ,,ura!†,,vivat!†și mai bisează un ,,MulÈ›i ani trăiască!) Bucevski se scoală în picioare È™i mulÈ›umeÈ™te adăugând: - Protestez, fiindcă lui Eminescu i se mai cuvine încă de două ori mai multă cinste decât mie: o dată pentru măiestria talentului său, È™i a doua oară pentru personalitatea sa deosebită pe care aÈ™ fi foarte bucuros s-o redau pe-o pânză într-o bună zi, dacă dânsul nu ar avea nimic împotrivă. (Cei prezenÈ›i bat din palme.) - Minonda, dragă, strigă unul dintre meseni. Tu care È™tii să zugrăveÈ™ti biserici, dacă-l pictezi pe Eminescu, trece-l, bre, printre cei mai mari sfinÈ›i! Și pictează-l cu raze în jurul capului È™i cu paharul în mână aÈ™a cum stă el acum, bând sângele Domnului... (Comesenii fac haz È™i aplaudă butada.) Hosanu se ridică È™i el din nou: - PuÈ›ină liniÈ™te, vă rog... Frățiorii mei... Dacă la această masă avem un poet, dacă avem un pictor, È™i-un muzician de mâna întâi pe care aÈ›i uitat să mi-l aplaudaÈ›i È™i să beÈ›i È™i-n cinstea lui - È™i e vorba de colegul Tomiță Micheriu... - Uraa, să ne trăiască Micheriu paganinistul - strigă alt mesean - È™i să bem È™i pentru el! - Să trăiască È™i să-l bem! strigă cel de lângă Toma. (Nou prilej pentru sorbit din pahare.) - Dacă la această masă, repet, există, un poet, un pictor, un muzician, È™i un viitor mare medic, adică eu, subsemnatul, care nu È™tiu să fac nici măcar o injecÈ›ie, permiteÈ›i-mi acum, să vă prezint È™i-un prozator bănățean din Șiria, student È™i soldat viteaz care n-a purtat nici o bătălie È™i care-È™i È›ine manuscrisele în lada lui de campanie spre a nu li se urî È™oarecilor... Domnul Ioan Slavici! Să trăieÈ™ti, măi bade, pardon, bagie Ieni! - Uraa! Să trăiască... Iar se bea È™i se cântă în cinstea lui Slavici care se ridică cu paharul în mână: - No, mulÈ›am! MulÈ›am fain la tăți! Sunt sigur că vreau să trăiesc... Și-acum să-mi deie voie frakyele Hosanu să-i mulțămesc fără să fiu de părere cu dânsul... Fiindcă lauda-n față-i jumătakye gye ocară! Eu zic să trăim tăți cei de față încă o sută gye ani È™i după aceea să ne mutăm la rai cu crâșma lui tata Wihl cu tot! - Bravo, Ieni! Se aprobă... Da să-È›i laÈ™i costumul de soldat la garderoba Sfântului Petru È™i să-È›i razi mustaÈ›a, strigă Hosanu, că se sperie toÈ›i îngerii gye tine. (Alte râsete È™i aplauze.) Unul ameÈ›it se ridică în picioare È™i, clătinându-se, strigă cu lacrimi în ochi: - Măi Caragiani, măi! De tine care-ai venit la români tocmai din fundul Greciei, care-ai studiat la Atena, au uitat toÈ›i - ca È™i de mine, de altfel. Dar nu-i nimic! Nu-i nimic... Trebuie să-i iertăm... Căci dacă bei o dată pentru mine... beau È™i eu de trei ori pentru tine... Mă sacrific... Iac-aÈ™a, chiar acuÈ™i... Cum văzuÈ™i... (Bea È™i sughite.) Beau până să bei tu... Căci te iubesc. Să-nchinăm cu toÈ›ii pentru macedonenii tăi, dragă Ioane! Pentru frățiorii noÈ™tri aromâni! C-armânlu nu chiari, bre! Și ca să-nchei, îți mai spun È™i niÈ™te versuri în graiul vostru armânesc. RidicaÈ›i sfârlele È™i ascultaÈ›i: Masturi, pisusiÈ›l’i trei! Nu-aveÈ› tihe, ma bilei! Di tihe vă plândzeÈ› foc, - Că puntea vă sta pri loc... Și dacă n-aÈ›i înÈ›eles tot, atunci beau pentru ,,masuri, pisusiÈ›l’i trei†- adică pentru ,,meÈ™terilor, bieÈ›i de voiâ€... Și bieÈ›ii de noi că vinul, iată, s-a gătat... Dar nu-i nimic: plătesc acuma eu pentru toÈ›i alte două vedre: Papa Wihl, com hier! Und wir mochten zwei grosse Rotwein... (Papa Wihl se apropie.) Dacă vorba v-a plăcut, hai s-o luăm de la-nceput! - Bea, colega, bea, răspunde Caragiani. Bea de-È›i fă giubea; că tat-to n-a băut È™i giubea tot nu È™i-a făcut! Și dacă vrei versuri armâneÈ™ti, mâine îți aduc un volum întreg... Alte aplauze, alte momente de veselie. Grupul studenÈ›ilor se pare că s-a cam cherchelit. 6. ÃŽn amfiteatrul Universității ÃŽn amfiteatrul mare, profesorul È›ine o prelegere despre Egiptul antic, descriind pe ,,craiul Ramses†și ,,pe nevasta lui, Rhodopeâ€. Amfiteatrul este la etaj, iar peste drum, se află o casă particulară cu ferestre larg deschise prin care se vede cum o domniÈ™oară joacă, la o massă, cărÈ›i cu un tânăr. ÃŽn bănci, Eminescu È™i Chibici iau notiÈ›e. Un coleg de alături îi face atenÈ›i: - Pst! Eminescule... Chibici... Ia uitaÈ›i-vă, măi, pe geam! Eminescu întoarce capul în direcÈ›ia indicată È™i-i spune zâmbind lui Chibici: - Uite-o, Sandule, pe mam’zell Rezi de care-È›i place È›ie... - Și È›ie... adaugă Chibici È™iret. DomniÈ™oara Rezi se simte admirată de la distanță È™i priveÈ™te spre geamurile Universității spre care trimite niÈ™te bezele scurte. Fantele de lângă ea se scoală de la masă È™i închide gemul de peste drum trăgând furios perdeauna. 7. ÃŽn biblioteca Universității Eminescu își extrage pasagii întregi din Kant: ,,Critica raÈ›iunii pureâ€. Scrie È™i subliniază pe carte. (Dintr-un gros-plan, distingem titlul tradus pe caietul de notiÈ›e în limba română.) Poetul are în față un teanc de cărÈ›i. Stă cu haina pe umăr È™i citeÈ™te încordat cu atenÈ›ie... Alături de el se află Slavici care de asemenea citeÈ™te. Eminescu își strânge deodată cărÈ›ile, se scoală grăbit È™i îi È™opteÈ™te colegului său militar: Ieni baci, eu dau o fugă până la poÈ™tă să trimit o telegramă acasă după bani, până nu se închide oficiul. Ai tu grijă de cărÈ›ile mele, că vin peste o jumătate de oră. - Bine, Mihaie. Dar pe urmă citim amândoi despre filosofie ori despre Budha È™i Nirvana, nu-i aÈ™a? - După ce vin eu... Atunci am să-È›i explic niÈ™te lucruri incredibile despre filosofia indiană. Vrei? - Te-aÈ™tept bucuros! 8. La un concert în sala Musikverein Se cântă Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven... Eminescu ascultă transportat... Lângă el se află Toma Micheriu cu sora lui, frumoasa NataliÈ›a Micheriu aÈ™ezată la mijloc, între ei. 9. ÃŽntr-o galerie de artă Eminescu È™i pictorul Epaminonda Bucevski contemplă îndelung È™i discută despre o Madonă, de Rafael... Bucevski îi explică, gesticulând cu ambele mâini, cadrajul tabloului, coloritul etc. 10. La Burgtheater Se joacă ,,Regele Lear†de William Shakespeare. Eminescu stă lângă Ștefanelli È™i urmăreÈ™te încordat zbuciumele bătrânului Lear înnebunit de durere... Poetul îi È™opteÈ™te colegului: - Ștefanelli frate, Shakespeare ăsta este un al doilea creator de oameni după Dumnezeu. Prietenul lui nu pare surprins de această afirmaÈ›ie: - Tu, care l-ai citit pe Shakespeare în întregime, poÈ›i conchide orice despre el, dar eu, să-È›i spun drept, iau pentru prima dată contactul cu teatrul lui. - Nu-i nimic. După spectacol, am să-È›i povestesc pe scurt conÈ›inutul pieselor Hamlet, Romeo È™i Julieta È™i Othelo, iar acasă îți dau să citeÈ™ti piesa Furtuna, îi răspunde Mihai. 11. După spectacol Eminescu È™i Ștefanelli coboară scările tetrului. Este noapte. Merg pe jos spre casă discutând: - Ștefanelli, dacă-È›i spun ceva, n-ai să mă crezi... - Și cam ce-ai vrea să-mi spui? - Mă, eu o cunosc personal pe Frederica Bonar... Ștefanelli se opreÈ™te ca trăznit. - Cum? Pe artista Bonar? Pe cea mai vestită È™i frumoasă artistă austriacă? Mă cam îndoiesc! Poate-i alta, Mihai. - Nu, o a doua Frederică Bognar nu cred să mai existe pe lume. Am fost de câteva ori acasă la dânsa la niÈ™te recepÈ›ii, în Landstrasse-Hauptstrasse È™i-am cunoscut acolo o mulÈ›ime de artiÈ™ti de elită. Iată cartea aceasta de vizită. Este de la ea... (ÃŽi întinde o carte de vizită. Ștefanelli o citeÈ™te la lumina unui felinar È™i fluieră de mirare scărinându-se în cap.) - Am dat-o naibii cu tine, Mihaile! Nu cumva vrei să te faci vienez, omule? - Tot aÈ™a cum vrei să te faci tu antropofag... - Oricum, nu te poÈ›i plânge că nu ai succes în faÈ›a actriÈ›elor! - Mai È™tii? Poate vei fi având dreptate. Mai mult ideile mele au succes în faÈ›a lor, È™i nu atât eu. Le place doar ce le povestesc, căci le spun tuturor lucruri despre care n-au auzit niciodată. Multe sunt întâmplări legate de teatru. - Nu-mi vinde mie gogoÈ™i de-astea, fiindcă prin fizicul tău le faci praf. - Èši se pare È›ie, dar nu-i chiar aÈ™a, chiar dacă primadonele astea au È™i ele curiozitățile lor... ÃŽn acest timp, din direcÈ›ia unei străzi vecine È™i întunecoase răzbat niÈ™te È›ipete disperate de femei. - Auzi, Mihai? Cineva cere ajutor! - Haidem fuga, Tudore, să vedem ce se-ntâmplă! Cei doi aleargă într-acolo. 12. Incidentul de pe stradă Două doamne sau domiÈ™oare care veneau de la teatru sunt acostate È™i bruscate de trei derbedei, ceva mai departe de un felinar, într-un loc mai umbrit. Ștefaneli È™i Mihai sosesc într-o clipă È™i le vin în ajutor. Cei trei vlăjgani nu se lasă la început intimidaÈ›i È™i se reped la salvatori, neÈ™tiind că vor avea de a face cu doi români zdraveni È™i curajoÈ™i. La nevoie, atât Mihai cât È™i Ștefanelli dovedesc că È™tiu să mânuiască pumnii cu o deosebită amabilitate. După câteva momente, superioritatea numerică este nulă. Poetul, care È™tim că detesta violenÈ›a, se vede de data aceasta nevoit să le plaseze câțiva pumni în plină figură È™i culcă la pământ doi dintre atacatori, unul după altul. Al treilea scoate un cuÈ›it. Mihai, care ca actor, învățase anumite figuri de apărare, îi prinde mâna È™i i-o îndoaie cu greutate la spate. Printr-o miÈ™care iscusită, acesta scapă È™i încearcă să se repeadă spre Mihai. Ștefanelli, care tocmai terminase cu unul din ei care-È™i revenise È™i încercase să-l atace, îl liniÈ™teÈ™te repede dându-i un È™ut în spate, apoi vine în ajutorul lui Mihai. ÃŽi ia cuÈ›itul din mâna atacatorului È™i-l trânteÈ™te la pâmănt punându-i piciorul pe piept. ÃŽnvinsul se ridică ameÈ›it È™i-o rupe la fugă cu un picior în spate tras fulgerător de acelaÈ™i Ștefanelli. Femeile privesc încremenite È™i îngrozite scena stând lipite de zid cu mâinile la inimă tocmai când soseÈ™te È™i poliÈ›ia călare care îi prinde È™i îi arestează pe cei doi derbedei. - Bine le-aÈ›i făcut! îngână una. Vai, ce nenorociÈ›i... - Ioi, ce m-am speriat! adaugă cealaltă cu mâna la piept È™i cu vocea jumătate pierită. - V-aÈ›i expus viaÈ›a pentru noi, domnilor. SunteÈ›i niÈ™te gentilomi È™i vă mulÈ›umim frumos. - Dar ce-aveau cu dumneavoastră? ÃŽi cunoaÈ™teÈ›i cumva? Le-aÈ›i zis ceva? întreabă Ștefanelli. - Doamne fereÈ™te! Cine-ar fi îndrăznit? Văzându-ne singure, ne-au acostat la colÈ›ul străzii când veneam de la teatru căutând o trăsură, iar unul din ei s-a repezit să-mi rupă colierul de la gât. Noroc cu dumneavoastră. Să È™tiÈ›i că nu noi stăm departe; doar încă o stradă din locul acesta... - N-aÈ›i auzit de Dianagasse? Prima stradă la dreapta - completează cealaltă. - O cunoaÈ™tem bine È™i dacă vă face plăcerea, vă conducem până acasă, pe Dianagasse, spune Ștefanelli. - Să nu mai apară È™i alÈ›ii, adaugă È™i Eminescu zâmbind. - SunteÈ›i foarte drăguÈ›i dacă ne acompaniaÈ›i. Femeile se lasă conduse de salvatorii lor, prinzând curaj È™i devenind foarte vesele. Odată sosite în dreptul porÈ›ii, cele două vieneze le fac tinerilor o invitaÈ›ie: - Duminică seara, adică poimâine, avem o serată. Vă rugăm să veniÈ›i È™i dumneavoastră. Sunt numai invitaÈ›i de seamă. Am fi bucuroase să fiÈ›i oaspeÈ›ii noÈ™tri. VeniÈ›i? - Cu plăcere, se grăbeÈ™te Ștefanelli. - Dar dumneavoastră, domnule, nu veniÈ›i? întreabă domniÈ™oara din dreapta pe Eminescu. - Prietenul meu a răspuns È™i pentru mine. Vă mulÈ›umim pentru invitaÈ›ie. Pe la ce oră să fim la dumneavoastră? - Dacă puteÈ›i veni la È™apte seara va fi foarte bine, dar, desigur, puteÈ›i veni È™i după această oră, răspunde tânăra care îl întrebase pe Mihai. - Vă foarte mulÈ›umim È™i vom face tot posibilul să dăm curs amabilei dumneavoastră invitaÈ›ii, răspunde Mihai. - Atunci vă aÈ™teptăm aici. Și încă o dată vă mulÈ›umim din suflet. La revedere... - La revedere, pe duminică! răspund băieÈ›ii în timp ce tinerele intră în curte. - Mamma mia, cred că de data aceasta am încurcat-o rău de tot, se lamentează Mihai. - Cum asta? De ce? Las’ că ne descurcăm noi, Mihalache... Dar ce zici de duduia brunetă, ai? întreabă Ștefanelli. - Mie-mi place blonda. ÃŽnsă de încurcat tot am încurcat-o. Eu n-am nici frac, nici joben... Cum naiba o să apar, frate, la balul lor? - Sst! Nu te enerva... Las’ că-È›i fac eu rost. Asta nu-i o problemă. De la Teclu împrumut fracul, iar de la Moisil jobenul. Le spun că-s pentru mine. Numai să nu-È›i pierzi calmul. Și de-abia aÈ™tept să mergem, c-o să fie fain... 13. Serata Un salon de lux impecabil. ÃŽn hol scări cu marmură albă lustruită, iar salonul cu parchet lăcuit. Candelabrele aruncă o lumină foarte plăcută. Lachei È™i subrete care stau la dispoziÈ›ia oaspeÈ›ilor. O miniorchestră simfonică, condusă de un dirijor înalt È™i bătrân, cântă gavote, polci È™i valsuri vieneze. Eminescu È™i Ștefanelli apar în dreptul uÈ™ii, puÈ›in cam intimidaÈ›i de fastul de acolo, dar caută să nu pară sfioÈ™i. InvitaÈ›ii, cel puÈ›in douăzeci de perchi - cavaleri È™i domniÈ™oare din ,,high- lifeâ€-ul vienez - în frumoase costume elegante de bal, fetele cu crinoline lungi de culori deschise, dar frumos asortate, purtând mănuÈ™i albe È™i evantaie în mâini, bărbaÈ›ii cu fracuri negre È™i câțiva veniÈ›i chiar în costume cavalereÈ™ti cu peruci... Gazdele, cele două tinere care-au fost salvate, îi întâmpină oferindu-le braÈ›ul È™i face prezentările lăudându-le actul vitejesc de bravadă petrecut în urmă cu două seri. Auzind aceasta, toÈ›i aplaudă È™i se întorc cu feÈ›ele la noii veniÈ›i. Amândouă fetele sunt deosebit de drăguÈ›e, dar cea de lângă poet este de-a dreptul încântătoare. Are ochi mari È™i frumoÈ™i, albaÈ™tri. Părul îi este aranjat în bucle blonde curgându-i peste umeri până la brâu... Orchestra tocmai termină de cântat o gavotă, precedată înainte de un contradans englezesc care fusese o melodie săltăreață, vioaie. Tinerii dansatori încheie cu complimente îndoind unul din genunchi È™i descriind cu mâna un arc mare de cerc cu voltă suitoare, după care se retrag. Frumoasa blondină îl È›ine în continuare pe Mihai de braÈ›, trecând aÈ™a împreună pe la câteva grupuri prinse în discuÈ›ii, neuitând să repete de fiecare dată cât de curajoÈ™i au fost aceÈ™ti doi tineri studenÈ›i români. Nimeni din tot salonul nu este mai frumos decât poetul nostru care, oarecum conÈ™tient de acest lucru, salută mândru cu uÈ™oare miÈ™cări din cap, imitând perfect È›inutele teatrale cândva familiare È™i de care încă nu uitase. Toate capetele sunt întoarse admirativ spre el, Eminescu punând în umbră pe toÈ›i ceilalÈ›i tineri È™i devenind, în acele momente, un idol de-o clipă pentru ochii sclipitori ai frumoaselor vieneze care urmăresc pe cei doi de-a lungul traseului prin tot salonul. Mica orchestră simfonică începe acum valsul ,,Povestiri din pădurea vieneză†de Johann Strauss, foarte la modă în acele zile. Eminescu, împreună cu blonda lui, sunt primii care pornesc dansul, la început lent, apoi în ritm din ce în ce mai accelerat. Mihai, fost actor, se dovedeÈ™te un excelent dansator. Ștefanelli o invită pe cealaltă fată. Muzica îi poartă pe aripile ei ameÈ›itoare în timp ce prietenul său discută cu partenera sa de dans: - Nu mi-ai spus cum te numeÈ™ti... - Ba, m-am recomandat încă de alaltă seară, dar cred că nu m-ai auzit, căci nici nu mai aveam glas de frică. Mă cheamă Elize... Dar tu? Parcă Michael, student la filosofie... AÈ™a ai spus atunci, dacă nu greÈ™esc... - Cam aÈ™a, dar nu Mikhael, ci Mihai. Mihai Eminescu... Spune-mi, Elize, oare te-ai întrebat vreodată de ce s-a întâmplat să fiÈ›i atacate de derbedeii aceia? - Pentru că am fost prea încrezătoare în noi însene È™i pentru că nu am prevăzut aÈ™a ceva... - Nu, răspunsul este altul: totul s-a întâmplat pentru ca să te cunosc eu pe tine È™i să-È›i văd căt de frumoÈ™i ochi ai... Fiindcă observ că ai ochii albaÈ™tri ca limpezimea cerului... Plini de blândeÈ›e, dulci È™i moi... (Elize râde.) - VorbeÈ™ti ca pe sena teatrului de unde veneam. Parc-ai fi poet! - ...Cum te-am văzut mai bine, la lumină, zice Mihai, m-am È™i întrebat: ce-È›i lipseÈ™te de fapt să fii înger? Poate niÈ™te aripi lungi È™i constelate... Iar acum, când dansezi, parcă zbori cu mine de-asupra norilor... - Iar tu... parc-ai fi un demon frumos È™i visător... Ai observat? Toate fetele de-aici te-admiră... Cred că mă invidiază că dansez cu tine. Nu sunt de fel orgolioasă, dar în clipa de față sunt mândră de asta. Nu observi? - ÃŽmi place ce-mi spui. ÃŽn România eroina principală a tuturor basmelor noastre este o fată frumoasă - Ileana Cosânzeana... - Cum o cheamă? - Ileana Cosânzeana... Iar tu eÈ™ti această fată dulce din poveÈ™tile noastre. O Ileana Cosânzeana din Viena... Fiindcă semeni la fel ca ea: cu ochii frumoÈ™i È™i albaÈ™tri... Cu păr bogat de aur... Cu chipul sculptat de razele lunii în marmură albă È™i caldă... - Nu cumva totuÈ™i eÈ™ti poet? - Poate că sunt, dar am scris prea puÈ›ine poezii în limba germană. Poemele mele sunt scrise È™i publicate în limba română. - Vezi? Eram sigură de aceasta. Se zice că poeÈ›ii sunt oameni deosebit de buni È™i de sensibili. Iar tu ai o mână atât de fină!... Și totuÈ™i am văzut că în ea se ascund puteri de Hercule. Dacă n-aÈ™i fi văzut forÈ›a pumnilor tăi, nu mi-aÈ™i fi închipuit vreodată că asemenea mâini pot doborî uÈ™or doi oameni la pământ... (Râde:) Nici nu s-au mai sculat prea repede de-acolo... (ÃŽn pas de dans, ies pe o terasă unde nu este nimeni.) - Numai chipul tău de zână mi-a insuflat atâta forță È™i curaj... Elize, È™tii tu de ce te numeÈ™ti aÈ™a? - Nu. Probabil pentru că aÈ™a i-a plăcut mamei să-mi spună. Uite că nu m-am întrebat niciodată de ce... - Pentru că provii de-a dreptul din elizeu... Poate că eÈ™ti un înger rătăcit pe pământ È™i nici tu nu È™tii asta; poate că eÈ™ti o nimfă sau poate o ondină din basmele germane... ( O sărută cu patimă. Elize închide ochii È™i îi înlănÈ›uie gâtul, lipindu-se de trupul lui.) Mă voi feri în calea mea de tine, Eliza, înÈ›elegi? ÃŽmi dau seama că prezinÈ›i un mare pericol pentru inima mea inflamabilă, înÈ›elegi? Nu cred că am să mai vin niciodată pe-aici... EÈ™ti o ameninÈ›are serioasă... (Eliza râde încântată, apoi îl sărută iar cu însetare È™i îl mângâie pe păr.) - Ba ai să mai vii, poetule frumos! Sunt sigură că ai să mai vii... Știu eu cum să te fac să mai vii! (Râde cu ochi È™ireÈ›i È™i-l sărută pe Mihai cu sălbăticie, trăgându-l de mână pe niÈ™te scări în grădina de lângă terasă unde i se aÈ™ează în braÈ›e pe o bancă.) 14. Acasă, la masa de lucru Odaia poetului este oarecum asemănătoare cu aceea de la BucureÈ™ti. (v. secv. 100.) Pe masă cărÈ›i, manuscrise în dezordine... Pe o măsuță aÈ™ezată într-un colÈ› al camerei, nelipsita maÈ™ină de spirt care clocoteÈ™te neîntrerupt, aromind camera cu aburi de spirt È™i cafea. (Gros-plan.) Poetul stă la masă înfășurat într-un halat uzat, cu papuci în picioare È™i cu un fes lung pe cap. Scrie È™i È™terge... Se scoală, aprinde o È›igară, face câțiva paÈ™i prin cameră, se aÈ™ează pe pat; iar se plimbă nervos cu manuscrisul... ÃŽÈ™i aruncă fesul pe pat È™i citeÈ™te în gând... (Sonorizat): Ce-È›i lipsÈ™te să fii înger - aripi lungi È™i constelate. Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde? Două umbre de aripe ce se miÈ™că tremurânde, Două aripe de umbră către ceruri ridicate... Stă puÈ›in visător cu coada creionului lângă gură sau trăgând cu sete din È›igară. CiteÈ™te o altă strofă, de data aceasta cu voce tare: Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează; Ea o inimă de aur - El un suflet derutat... ,,Suflet derutat?†Hm!... De ce ,,derutatâ€? (Face o grimasă. Merge la masă È™i È™terge.) Mult mai bun e ,,răsculatâ€... Reia apoi strofa): Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează; Ea o inimă de aur - El un suflet răsculat... Nu, nu, nu! Nici ,,răsculat†nu merge... Ia să vedem alte rime: suflet destrămat... suflet renegat... suflet apostat... Da! ,,Apostat†este mai bine... Sună parcă mai potrivit: El un suflet apostat... Iată că merge... 15. Pe Dianagasse, la poarta Elisei... Seară... Toamnă... Frig... Cu un joben în cap, îmbrăcat destul de elegant, Eminescu s-a oprit în faÈ›a aceleiaÈ™i porÈ›i unde a mai fost. Vrea să-i facă Elizei o frumoasă surpriză È™i a venit neanunÈ›at. ÃŽn mână are un buchet de flori învelit într-o hârtie specială de la florărie. Se frământă. Nu È™tie ce să facă: să intre? Să nu intre... Iată că-È™i înfrânge timiditatea È™i împinge în poartă... Urcă scările... Se află în faÈ›a uÈ™ii cu vitralii mari de sticlă, gata să ciocăne. Casa este plină de lumini. Dar ce vede? Proiectate pe vitralii, pe neaÈ™teptate, apar două umbre îmbrățiÈ™ate: recunoaÈ™te conturul Elisei È™i al unui fante cu barbă È™i mustăți... Umbrele se sărută. Poetul priveÈ™te surprins È™i indignat. Nu-i vine să creadă... Se întoarce spre poartă. UÈ™a se deschide È™i fantele iese fericit. ÃŽn prag cei doi se sărută iar. O vedem bine pe Elise È™i o auzim spunând: - Te aÈ™tept È™i mâine, Karl! Cu bine, dragul meu... Când te culci, gândeÈ™te-te la mine È™i n-o uita pe Elize a ta... Poetul, lipit de zid, închide ochii È™i deschide încet pumnul lăsând să-i cadă florile din mână. ÃŽÈ™i muÈ™că nervos buza de sus. ÃŽnainte ca amantul Elizei să iasă pe poartă, cu capul plecat, nespus de trist, Eminescu, abătut, face cale întoarsă. 16. Din nou acasă, la masa de lucru AceeaÈ™i cameră, acelaÈ™i decor... Este noapte. Poetul este mult mai agitat. Are un manuscris pe masă, aÈ™ezat aproape de o lampă mare cu gaz. Toarnă dintr-un ibric cafea într-o ceÈ™cuță. Mâna îi tremură. Bea trei ceÈ™cuÈ›e una după alta... Dă un pumn în masă È™i se scoală brusc. Ridică ochii spre tavan È™i strigă tare cu ochii închiÈ™i: - Casandra! De ce-ai plecat fără mine?... Unde eÈ™ti?... Tu ai fost o sfântă. Ajută-mă!... Se trânteÈ™te câteva momente în pat, dar se scoală repede È™i se aÈ™ează din nou la masa de scris. Se ridică cu hotărâre È™i umblă prin odaie cu mâinile la spate. Ridică manuscrisul de pe masă È™i citeÈ™te cu glas tare, oprindu-se uneori să-l corecteze. (CiteÈ™te strofele trei È™i patru din poemul ,,Venere È™i Madonăâ€. ÃŽn strofa a opta își varsă tot veninul): Dar azi vălul cade, crudo! dismeÈ›it de visuri sece, Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheÈ› Și privesc la tine, demon, È™i amoru-mi stins È™i rece Mă învață cum asupră-È›i eu să caut cu dispreÈ›! Da, cu tot dispreÈ›ul... Amin! Mai continui È™i mâine... Suflă în lampă, apoi se trânteÈ™te îmbrăcat în pat È™i adoarme. 17. Cu Slavici în Parcul Prater (sau în Parcul Schonbrunn) Slavici este millitar. PășeÈ™te încet alături de Eminescu È™i salută din când în când câte un grad superior care trece pe lângă el. Praterul (sau Parcul Schonbrunn) este gătit în ultimele haine ale toamnei aflate pe ducă... Slavici îi povesteÈ™te ceva lui Eminescu care È›ine niÈ™te cărÈ›i vechi sub braÈ›. - ... È™i cum cura el aÈ™a gye tare, s-o fost împiedicat gye palamar È™i-o vin’t gye-odată cu fruncea gye braniță. Ce mai! S-o hulit gye tăt la pământ. Iaca astfel o crăpat È™i-al doilea ficior al lui Marcu... Las’ că nici nu-avu cu ce să-l îngrope, atât era gye sărăntoc! - Ieni, dragă, stai aÈ™a... Mie unul mai mult mi-e milă de tată-său decât de copil. ÃŽnsă tu-mi vorbeÈ™ti în È™irieneasca ta bănățeană de parcă aÈ™ fi È™i eu de pe-acolo sau de parcă aÈ™ fi obligat să-È›i cunosc un vocabular regional restrâns È™i perisabil... Nimic de zis, limba È›i-e frumoasă, pot zice destul de pitorească, dar crezi tu că înÈ›eleg tot ce-mi spui? Ce-s alea... braniță, pălămar, a cura, s-o hulit gye tăt!? Românul de rând nu le-nÈ›elege chiar dacă l-ai omorî. - Pălamaru-i o È™fară, iar braniță zicem noi la portă... - Vezi, uite exact aÈ™a-mi scrii È™i-n manuscrisele tale! Faci abuz nepermis de numeroase cuvinte din graiul bănățean, scriindu-le cu gye È™i gy, după cum È™i vorbeÈ™ti. Și-mi sfarămi timpanul pocind vorbele româneÈ™ti... Tu vrei să scrii numai pentru românii tăi din Banat, nu È™i pentru restul milioanelor de români? - Nu, eu vreau să scriu pentru toÈ›i! - Păi dacă nu, atunci de ce nu foloseÈ™ti cuvintele neaoÈ™e, din fondul comun lingvistic, graiul literar, al lui Văcărescu, Pann, Negruzzi, Alecsandri, MureÈ™anu? - D-apăi mai uÈ™or scriu în ungureÈ™te È™i-n nemÈ›eÈ™te decât aÈ™a cum vrei tu... - Doamne, cum poÈ›i să spui asta? Doar eÈ™ti român È™i doreÈ™ti să devii scriitor al românilor, nu al maghiarilor È™i al nemÈ›ilor! Lasă-i pe ei, fiindcă au scriitorii lor foarte buni; n-au nevoie să le scriem noi literatura, iar Anton Pann a spus: ,,Cântă, măi frate române,/ Pe graiul È™i limba ta/ Și lasă cele străine/ Ei spre a È™i le cânta!†Adică limba maternă să ne fie mai străină? Ce părere ai? Te-ai gândit bine ce-ai spus? Sau m-ai văzut pe mine că scriu cum se vorbeÈ™te la IpoteÈ™ti la mine? - căci să nu crezi că eu n-aÈ™ putea scrie în graiul dulce moldovenesc, dar aleg în primul rând cuvintele literare înÈ›elese în toate zonele române; alese din fondul comun È™i având ambiÈ›ia să îmbogățesc cu imagini puternice limba noastră... Asta îți cer, Ieni, È™i È›ie, È™i nimic mai mult! - Da, dar... face Slavici încurcat. Apoi salvează totul cu un zâmbet. - Te-aÈ™ ruga ca de azi încolo mie să nu-mi mai vorbeÈ™ti niciodată în limbajul tău local, să nu te mai aud că mai pronunÈ›i cu gye È™i cu gy, ci să spui aÈ™a cum zicem toÈ›i - frunte, munte, de departe etc. Te implor È™i chiar îți interzic! Altminteri mă pierzi ca prieten. - Bine, am să încerc È™i-am să zic ca tine: frunte, munte, frate de departe... - Na, vezi că poÈ›i? Dacă-È›i aminteÈ™ti, cu comedia ,,Fata de birău†pe care È›i-am românit-o eu, ai dovedit că aÈ™a ceva nu-i imposibil. Măi Ieni, ascultă-mă pe mine, tu ai putea deveni un scriitor mare; cugeÈ›i drept, ai idei originale, ai subiecte frumoase È™i vei scrie foarte bine când vei mânui mai uÈ™or limba noastră comună, nefăcând abuz de regionalisme. - Turcule, mi se pare mie că ai dreptate! Dar singur, fără tine, nu cred c-am să pot... Pentru asta mi-ar trebui multă zoală. (Eminescu îl pironeÈ™te cu privirea. Slavici scutură din cap.) Asta... multă osteneală. - Ei, da, Ieni. Bine că recunoÈ™ti... ÃŽntr-adevăr, îți trebuie osteneală, strădanie, silință, efort, străduință, râvnă, zel, insistență, perseverență, diligență... Doar la Șiria poate îți trebuie... zoală. Nu vezi oare cât de bogată este limba noastră È™i cu câte cuvinte frumoase poÈ›i înlocui zoala ta?? Eu te pot îndruma mai departe în forma literară È™i sunt sigur că ai să mă asculÈ›i, fiindcă È™tiu că eÈ™ti mai mult decât capabil. AÈ™tept în tine pe marele prozator al României, crede-mă! Ai mai scris ceva? - PriveÈ™te-aici, frakye-frate... (Ieni scoate din buzunar un caiet făcut sul È™i i-l înmânează lui Mihai care, după ce-l răsfoieÈ™te puÈ›in, spune): - Dacă ai sujeturi interesante, până diseară mă dau peste cap È™i îți transcriu tot caietul, cu toate îndreptările necesare. Dar, pe viitor, tu să-È›i faci o listă cu toate ardelenismele È™i bănățenismele tale scriind în dreptul lor varianta literară pe care va trebui s-o foloseÈ™ti. De-acord? (Slavici dă din cap.) - No, atunci binie, măi frakie gye gyncolo! continuă Mihai. PriveÈ™te numa la cărÈ›ile ce le-am luat azi de la anticariat... Știi tu ce înseamnă asta? - Știu. Să te încui iarăși în casă două săptămâni È™i să nu-mi mai apari până nu le citeÈ™ti pe toate. - Vezi că nu È™tii nimic? N-ai ghicit! Asta-nseamnă că mi-au sosit banii din È›ară, măi Ieni, înÈ›elegi? Suntem bogaÈ›i de-acuma pentru o zi-două! ÃŽnÈ›elegi? Am bani, măi, fiindcă vorba neamÈ›ului: ,,Ohne Geld in der Welt ist so schwer...†Și-atunci haide cu mine la ,,Tata Moritzâ€, Ienciule, să-nvățăm a vorbi toate limbile străine, c-am răbdat prea mult zile astea de foame È™i de sete! - La ordinele dumneavoastră, bade Mihai... ObservaÈ›ie: Scriitorul Ioan Slavici ne-a lăsat următoarea amintire despre prietenia sa cu Mihai Eminescu: ,,...Eu rosteam la început vorbele cum se obiÈ™nuieÈ™te prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori È™i zicea că-i sfarăm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra È™i nu-È™i pierdea sărita ca mulÈ›i dintre gramaticii de atunci. (...) El stăruia pentru rostirea BucureÈ™teană È™i îndeosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor. (...) ÃŽn urma stăruinÈ›elor lui, am început să citesc româneÈ™te, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor È™i am scris, cum zicea el, în È™irieneasca mea, mai întâi comedioara ,,Fata de birăuâ€, apoi povestea ,,Zâna Zorilor†și în cele din urmă studiul ,,Noi È™i Maghiariiâ€. Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele făcând în ele corecturi cu multă discreÈ›iune È™i le trimetea la ,,Convorbiri literareâ€, cu care avea legături.†(I. Slavici: Amintiri.) Eminescu l-a format pe Slavici ca scriitor. Fără prietenia lui cu marele poet, nimeni n-ar fi auzit astăzi de Slavici. 18. La ,,Tata Moritzâ€,,Tata Moritz†este mai mult un birt de mâna a treia, cu odăi întunecoase de tavernă proletară. Aici se refugiază cei care au bani puÈ›ini: studenÈ›ii săraci È™i muncitorii din Viena. Mese lungi, dezgolite... Bănci de lemn... Câțiva instrumentiÈ™ti cântă melodii populare austriece È™i germane. Totul este învăluit în nori groÈ™i de fum de È›igară. - Dreptate? strigă un muncitor mai înfierbântat, sculându-se în picioare cu o halbă de bere în mână, aflat lângă masa celor doi români. La dracu’ cu dreptatea! Ce, adică, unii să petreacă toată viaÈ›a, să se plimbe în trăsuri aurite, în faetoane de gală, iar tu... voi ăștia slabi de înger È™i prăpădiÈ›i ca mine să munciÈ›i ca vitele dobitoace pentru mărirea lor? Asta nu mai merge! Nu mai merge, fraÈ›ilor!... Și de ce să rămânem proÈ™ti? De ce să le fim noi robii lor - care au È™i ei două mâine ca să muncească, dar muncim noi în locul lor? Ia să punem mâna colea pe ciomag È™i să-i zdrobim! Uite-aÈ™a... (Pisează cu o mână ceva invizibil în aer.) Să zdrobim orânduiala asta nedreaptă È™i plină de cruzime! Noi suntem mulÈ›i È™i avem putere, numai să vrem È™i să ne unim! De ce să lăsăm la nesfârÈ™it ca lumea să fie împărÈ›ită în săraci È™i bogaÈ›i, unii să aibă totul È™i alÈ›ii nimic? Unde scrie că-i drept asta? Unde? ArătaÈ›i-mi voi mie... Că nu scrie nicăieri! Nici măcar în Biblie! Și uite că ne-am săturat! Basta! Nu am dreptate? Păi spuneÈ›i È™i voi! Unii zic: ,,Sigur, ai dreptate!†Altul îi răspunde: ,,Stai jos, Friz, că te-ai afumat È™i du-te afară de te răcoreÈ™te!†- Cum, n-am dreptate, domnule? Cum să n-am dreptate? Ba am! Sigur că am... Și zic că ne-ajunge! Uite că ne-ajunge... Destul! Destul! Trebuie să fie toÈ›i egali È™i fraÈ›i în lumea asta fără nici un Dumnezeu! BeÈ›i, fraÈ›ilor, pentru egalitate între toÈ›i oamenii!... Pentru fraternitate! Pentru cei săraci... Trăiască proletarii! Câțiva îl aplaudă, mai în glumă, mai în serios, dar cei mai mulÈ›i râd de el, iar unul îl trage de turul pantalonilor în jos. Proletarul orator cade ameÈ›it È™i își goleÈ™te halba din câteva sorbituri. Cuvintele lui răzbat până la masa unde se află Eminescu È™i Slavici. - Eu zic că-i bine cum a făcut Dumnezeu lumea nostră, zice Slavici. Săracii cu viaÈ›a lor, dar cu sufletul curat È™i bun, cu mai puÈ›ine păcate, pregătiÈ›i să cucerească raiul; bogaÈ›ii, cu-a lor, supraîndestulaÈ›i, dar fără suflet È™i candidaÈ›i la titlul de chiriaÈ™i ai iadului... Ce le poÈ›i face? Nu putem schimba noi lumea, căci aÈ™a a fost ea orânduită de la început de Cel de sus... - Ba eu zic că nu-i bine deloc, măi Ieni? Cum o să fie bine? Și-apoi crezi că lucrurile sunt chiar atât de imuabile, filosoficeÈ™te vorbind? Eu nu cred... Tu gândeÈ™ti că de geaba se plânge neamÈ›ul ăsta amărât? Ei, ar fi ele multe de făcut, măi băiete, foarte multe în vorbărie È™i-n teorie! Numai că, vezi, nu prea È™tim noi ce anume! Ne lipseÈ™te o strategie pragmatică, un program, o coordonare! ÃŽntr-adevăr, bine zis: să-i zdrobim pe ticăloÈ™i, dar cum? Fiindcă ticăloÈ™ii sunt bine organizaÈ›i, sunt apăraÈ›i de legi È™i de puterile supreme din state. AceÈ™ti potentaÈ›i au avut întotdeuna de partea lor forÈ›a, finanÈ›ele, legea, armata! Ce-a făcut RevoluÈ›ia franceză de la 1869? Mai nimic! Ce va face următoarea care se pregăteÈ™te acum în FranÈ›a? Tot nimic! Dar se va întâmpla ceva odată È™i-odată, că - vorba amărâtului ăsta - nu se mai poate, Ieni frate! Deocamdată... te oboseÈ™te alergarea asta eternă... Te epuizează È™i te duce la mormânt. LupÈ›i È™i mori cu speranÈ›a... LupÈ›i È™i mori cu speranÈ›a neîmplinită! Hm! Este È™i ceva trist aici, nu vezi? Un labirint; o înfundătură de netrecut. Fiindcă totul se sfârÈ™eÈ™te cu moartea! Fie că suntem bogaÈ›i, fie săraci - toÈ›i murim. Uneori viaÈ›a asta mi se pare un moft. Aia e, Ienciule, moartea înghite totul! Ne înghite È™i pe noi, cu teorii È™i cu vise frumoase cu tot... Vai de fundul nostru! - Dacă-i aÈ™a, să facem ce-a spus Schopenhauer: să scotocim prin mincea omului... prin mintea omului... până i s-o trezi puterea de voință... - Numai că, după filosoful nostru, actele de voință nu se reduc la ele însele, ci sunt reflexe; reflexe individuale ale unei voinÈ›e generale, ale voinÈ›ei universale... Ideea, cum ar zice Platon sau Monada, în concepÈ›ia lui Pitagoras... - Atunci, no! Ce-i de făcut? Că eu tot n-am înÈ›eles... - SoluÈ›ia ar fi să ne domolim pornirile voinÈ›ei prin contemplaÈ›ie artistică, prin interiorizare È™i prin acumularea exclusivă a frumosului ambiant È™i mai cu seamă a celui transcedental; să uităm de noi cufundându-ne în studiul artelor! - No, dar ce făc ăia proÈ™tii care nu-nÈ›eleg arta È™i le ghiorăie burta de foame? - Individual, își procură satisfacÈ›ii mai simple care le dau un prim moment de fericire... Dacă-i dotat cu mai multă inteligență, omul va reuÈ™i, printr-un efort dureros, să-È™i sustragă intelectul de sub tirania voinÈ›ei oarbe. Și atunci el visează sau creează, dar trăieÈ™te ca un izolat, nefiind înÈ›eles de robii voinÈ›ei. Vezi, cam aÈ™a se ajunge la pragul de genialitate, la stadiul de geniu... - Care, geniu, zic eu, dacă nu-i înÈ›eles de societate, trebuie că suferă mult, nu? - Aceasta este afirmaÈ›ia lui Schopenhauer. De aceea filosoful neamÈ›, alege nefiinÈ›a, nirvana, din filosofia indiană... - Aoleu, Turcule! Apăi atunci, decât să mai trăieÈ™ti aÈ™a, mai bine să nu mai mori niciodată! Haide să bem în sănătatea nirvanei! Mihai râde È™i ciocneÈ™te cu Slavici zicându-i: - Iacă, d-aia-mi place mie de tine, că nu-È›i prea pasă de ideile lui Schopenhauer, deÈ™i le cauÈ›i... Vecinii de la masa alăturată plătesc È™i pornesc spre ieÈ™ire. Uită o carte groasă pe un scaun alăturat care tot timpul fusese liber. Mihai o ia È™i porneÈ™te repede după dânÈ™ii: - Alo, domnilor! Alo, aÈ›i uitat ceva... O carte! Cei somaÈ›i se opresc. - N-am uitat nimic; nu-i a noastră, explică unul din ei nedumerit. Mihai vine la Slavici cu cartea răsfoind-o È™i citindu-i titlul: - ,,Das Kapitalâ€, Capitalul, vol. I... de Karl Marx... Crede-mă sau nu, dar am citit-o la Biblioteca universității, alături de alte opere scrise de Marx. Tu o È™tii? - Nu. Am auzit de Karl Marx, dar nu È™tiu nimic despre el. Și de fapt nici nu mă interesează... - Nu ai pierdut prea mult, iar de mine nu s-a prins nimic din teoriile lui... Mi-l combate pe Schopenhauer, la care È™tii că È›in, de mi-l face praf È™i lansează aÈ™a numitele teorii ale comunismului È™tiinÈ›ific, criticând È™i socialismul mic-burghez al lui Prudhon, È™i religia creÈ™tină în numele ateismului, atacă È™i dialectica lui Hegel din care totuÈ™i fură cât poate. Filosoful acesta evreu visează o societate comunistă mondială impusă prin foc È™i sabie, prin revoluÈ›ii sângeroase, care dacă s-ar realiza vreodată, ar fi o plagă roÈ™ie ce ne-ar umple planeta de crime È™i ar distruge raÈ›iunea de a fi a omenirii. SoluÈ›ia violenÈ›ei o detest, Ieni, fiindcă duce tot la violență. ÃŽn fond, nu am ce să admir la acest ambiÈ›ios care are are atâta ură în el câte fire de păr în barba-i revoluÈ›ionară È™i care pretinde cu emfază È™i naivitate că a găsit cheia fericirii universale! Marx a vrut să devină un mare poet, ca È™i prietenul lui, Heinich Heine, dar când acesta i-a citit poemele religioase închinate lui Iisus È™i i-a spus sincer să se lase de poezie, că nu-i de el, Marx s-a avântat în sociologie È™i s-a făcut ateu. - Ia mai lasă-l încolo pe Marx, zice Slavici, È™i hai să comandăm două fripturi, că plătesc eu. - Ba eu, fiindcă eÈ™ti invitatul meu È™i astăzi, È›i-am spus, dispun de bani. Chelner... 19. ÃŽn drum spre cazarmă Eminescu îl conduce pe Slavici până la poarta cazarmei. - Eminescule, acum treabă să mă prezint la apelul nominal, după care merg la exerciÈ›ul cu compania. După orele cinci sunt însă din nou slobod È™i ne vegyem (scutură din cap corectându-se iute): ne vedem iarăși. - Bine, dragă Ieni. De-acuma o să vin în fiecare zi cu tine la cazarmă È™i-am să te-aÈ™tept pe cheiul canalului. ÃŽi binie? - MulÈ›am, Turcule! AÈ™a o să mi se pară cătănia mai uÈ™oră. Nu-i bai! Wiedersehen! (Dă mâna È™i pleacă.) După ce se îndepărtează puÈ›in, Mihai strigă tare în urma lui râzând: - Țâpă-l-ăi È™i tun’iel, Domnie, căz frumos mai ie cătană! 20. ÃŽn odaia poetului Decorul cunoscut... Eminescu scrie începutul primei strofe din ,,ÃŽmpărat È™i proletarâ€, apoi o barează cu o cruce: ,,Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre fereÈ™ti murdare...†Rupe brusc hârtia, o aruncă sub masă È™i începe să lucreze la romanul său ,,Geniu pustiuâ€. Stă cu mâna la frunte È™i lucrează cu opriri dese. Distingem - nu pe foaia pe care scrie, ci pe una alăturată, titlul romanului, mărit: GENIU PUSTIU. Mai sus, un alt titlu, barat cu o linie: NATURI CATILINARE. Suntem martorii închipuirilor literare ale poetului, concretizate în imagini romantice, aproape fabuloase, ale revoluÈ›iei paÈ™optiste din Transilvania... Vedem o suită de cadre din acest roman: Toma Nour îngenunchind în faÈ›a iubitei sale Poesis care-l mângâie pe păr... Brusc, decorul se schimbă... Pe fundalurile măreÈ›e, linse de flăcări, apar deodată oraÈ™e ce se mistuie... Se aud vaiete È™i bocete; aerul arde, cerul dogorăște, pe străzi aleargă, ca într-un apocalips, oameni înspăimântaÈ›i, femei semidezbrăcate, urmărite de honvezi beÈ›i... Din nou chipul lui Eminescu scriind... Este cu totul transpus în acÈ›iunea pe care o trăieÈ™te intens transpunând-o pe hârtie.... A transpirat È™i își È™terge fruntea... Vedem cum într-o casă românească un preot ortodox este spânzurat, iar fata lui este siluită după moarte... O moară arzând pluteÈ™te pe MureÈ™ cu morarul sas care a trădat revoluÈ›ia... Sasul este legat de grinzi... Un bătrân taie capul lui Ioan pentru a nu-l lăsa la inamic... ÃŽnainte de asta, Ioan se închină... Din nou chipul poetului la masă filmat contre-jour... Scrie de zor... Iarăși se văd scene ale revoluÈ›iei române din Ardeal... OÈ™teni cântând ,,Un răsunetâ€... 21. Vizita la Dobling făcută fostului domnitor Alexandru Ioan Cuza Pe ecran apare scris cu litere mari: DOBLING, AUSTRIA, 1 IANUARIE 1870... Casa lui Cuza, de fapt, un mic palat în care stă temporar cu chirie... ÃŽn curte - zăpadă... Ninge liniÈ™tit È™i cu fulgi mari... Un grup de vreo zece studenÈ›i români, îmbrăcaÈ›i în costume naÈ›ionale, fac urarea tradiÈ›ională recitând un pluguÈ™or... Câțiva troznesc din bice; unul trage coarda de la buhai, altul sună din zurgălăi... Cuza apare zâmbind în ușă È™i îi pofteÈ™te bucuros înăuntru. Ex-domnitorul Principatelor Române Unite arată mai îmbătrânit decât îl cunoaÈ™tem, din cauza unor suferinÈ›e interne, deÈ™i nu a împlinit încă 50 de ani, pe care îi va avea pe data de 8 martie 1870. (Peste trei ani Cuza se va sfârÈ™i din viață, în ziua de 15 mai 1873.) Antreul este dominat de portretul lui mare în ulei, reprezentându-l pe domnitor în costum de colonel. Camerele sunt mai mult modeste decât extravagante, mobilate însă cu obiecte fine È™i destul de valoroase, deÈ™i cele mai multe i-au fost oprite în È›ară. Din tot ce vedem aici cea mai impresionantă este biblioteca plină cu multe volume legate în piele de care s-a îngrijit îndeosebi secretarul său particular, francezul Baligot de Beyne care l-a urmat cu credință în tristul lui surghiun. - Să ne trăieÈ™ti, Măria Ta! spun oaspeÈ›ii. Din partea studenÈ›ilor români din Viena, vă rugăm să binevoiÈ›i a primi darurile de față (ei înmânează niÈ™te cutii frumos împodobite) È™i urarea noastră fierbinte de ,,La mulÈ›i ani!†- La mulÈ›i ani, Măria Ta! repetă tot grupul într-un singur strigăt, acompaniat de sunetul zurgălăilor È™i de aplauze. - La mulÈ›i ani, românii mei dragi! le răspunde Cuza. Și bine aÈ›i venit! Eminescu se apropie de fostul domnitor È™i grăieÈ™te: - Măria Ta! Pentru istoria românilor, pentru întreaga noastră naÈ›iune È™i pentru viitorime, numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, columna luminoasă în jurul căreia s-a făurit Unirea Principatelor, va sta cu cinstea alături de numele lui Mircea, Ștefan È™i Mihai Viteazul! Fiecare din noi È™tim că aÈ›i fost È™i aÈ›i rămas mândria neamului nostru È™i mai È™tim că va veni vremea când uzurpatorii tronului Măriei Tale vor da socoteală în faÈ›a tribunalului sfânt al istoriei È™i al poporului român. Fiindcă poporul v-a iubit È™i v-a venerat întotdeauna ca pe un bun părinte al său, aÈ™a cum în veci veÈ›i fi iubit de urmaÈ™ii urmaÈ™ilor neamului acestuia... Suntem convinÈ™i că românii vă consideră mai departe domnitorul lor. PrimiÈ›i, rugămu-vă, omagiul nostru al studenÈ›ilor È™i al tineretului român, adresat Măriei Tale È™i Doamnei Elena Cuza... Din toată inima - un fierbinte ,,La mulÈ›i ani!†- La mulÈ›i ani! răspunde domnitorul foarte emoÈ›ionat È™tergându-È™i o lacrimă. Vă mulÈ›umesc, băieÈ›ii mei dragi, pentru frumoasa surpriză ce mi-aÈ›i făcut-o È™i, la rândul meu, vă urez încă odată bun venit în locul acesta pe care, atâta vreme cât voi sta aici, vă rog să-l consideraÈ›i ca pe un petec de pământ românesc! De altfel, în curând ne vom muta la Heidelberg, în Germania. (ÃŽn acest moment, apare Doamna Elena Cuza însoÈ›ită de o subretă care aduce douăsprezece pahare cu vin È™i biscuÈ›i lungi, lăsându-le pe o măsuță. ToÈ›i tinerii fac o plecăciune în faÈ›a soÈ›iei fostului domnitor care le zâmbeÈ™te cu mâna la inimă zicându-le noilor veniÈ›i ,,La mulÈ›i ani!†și primind acelaÈ™i răspuns în cor.) Eu È™i soÈ›ia mea, Doamna Elena Cuza, suntem în asentimentul dumneavoastră È™i vă garantăm că, deÈ™i aflaÈ›i departe de patrie, gândul nostru se înalță zilnic spre ea È™i se alătură gândurilor dumneavoastră care aveÈ›i tot viitorul înainte. Sunt sigur că veÈ›i apuca È™i ziua când, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate È›inuturile româneÈ™ti se vor uni într-o Românie mare È™i puternică... Din păcate, eu nu cred că voi mai avea această bucurie, deoarece sănătatea m-a lăsat de tot... Contra voinÈ›ei divine nu ne putem lupta... Pentru voi sunt însă cât se poate de optimist È™i sunt sigur că veÈ›i apuca È™i Unirea Mare cu toate provinciile româneÈ™ti! Până atunci, doresc din inimă poporului nostru ca anul acesta, 1870, precum È™i toÈ›i anii care-i vor urma, să ne întărească în credinÈ›a comună că răul este ceva trecător È™i că temeliile puse de ocârmuirea mea vor continua să rodească în casa fiecărui fiu al României. (Ridică paharul È™i îl înalță urând): Salut în voi pe reprezentanÈ›ii poporului român! ÃŽnchin pentru pământurile noastre româneÈ™ti È™i pentru toÈ›i confraÈ›ii noÈ™tri de acolo! Pentru Marea Unire! La mulÈ›i ani, băieÈ›ii mei! (ToÈ›i închină paharele È™i răspund: ,,La mulÈ›i ani, Măria Ta!â€) - Cum este vremea afară, nu aÈ›i îngheÈ›at, flăcăii mei? întreabă Doamna Cuza. - ÃŽntr-adevăr, este cam frig, dar n-am îngheÈ›at, răspunde Eminescu. Am venit cu trei cupeuri închise care ne aÈ™teaptă la poarta palatului. - Dar cine eÈ™ti dumneata, tinere? întreabă Cuza. - Mihai Eminescu, student la filozofie, venit aici la Viena din Bucovina, de la IpoteÈ™ti, BotoÈ™ani. - Da, da, cunosc.. Cunosc bine zona, zice Cuza, deÈ™i eu sunt mai de la sud, din HuÈ™i. Și se vede treaba că dumneata eÈ™ti filosof, poate chiar poet sau jurist, că vorbeÈ™ti foarte frumos. (Se apropie de el È™i-l îmbrățiÈ™ează.) - Colegul nostru Eminescu este într-adevăr poet. Și încă o mare speranță a literaturii române, Măria Ta, răspunde un colg. - O, dacă-i aÈ™a, te rog să-mi trimiÈ›i È™i mie câteva din poeziile dumitale, căci în tinereÈ›e scriam È™i eu versuri. Doamna Elena îți va da imediat adresa din Heidelberg unde o să ne mutăm curând... COMENTARIUL CRAINICULUI: ,,Anul 1870 a fost un an fructuos pentru activitatea marelui poet. Acum el își face debutul publicistic în revistele ,,Albina†și ,,FederaÈ›iunea†din Pesta cu articole polemice È™i de politică naÈ›ională, susÈ›inând ideea sfărâmării imperiului dualist austro-ungar È™i eliberarea Transilvaniei de sub jugul habsburgic. Articolul ,,Echilibrulâ€, din ,,FederaÈ›iunea†l-a făcut suspect È™i a atras atenÈ›ia autorităților austro-ungare care l-au pus sub urmărire făcându-i un proces de presă din care a scăpat cu greu. ÃŽn È›ară i se publică poemul ,,Venere È™i Madonă†la Convorbiri literare din IaÈ™i, urmat de ,,Epigoniiâ€, care îl situează dintr-o dată în fruntea poeziei româneÈ™ti, alături de Vasile Alecsandri. De asemenea, ,,Făt-Frumos din lacrimă†inaugurează în literatura noastră apariÈ›ia basmului cult de factură romantică. Nu mai puÈ›in însemnată a fost È™i activitatea sa desfășurată în cercurile studenÈ›ilor români din Viena, unde s-a născut de fapt È™i ideea sărbătoririi a patru sute de ani de la întemeierea Mânăstirii Putna de către Ștefan cel Mare. Eminescu era unul dintre secretarii Comitetului central al acestor studenÈ›i È™i de aceea, poate mai mult ca oricare altul, se simÈ›ea obligat să cinstească aÈ™a cum se cuvine memoria marelui Ștefan. Cu toate piedicile pe care le-a avut de rezolvat, ajungându-se într-un timp chiar la un pas de renunÈ›are, studenÈ›ii români au fost încurajaÈ›i continuu de poet spre a nu da înapoi, să ducă la bun sfârÈ™it acÈ›iunea începută. Ca urmare, în vara aceea, organizatorii vor veni în È›ară unde vor începe o grandioasă manifestaÈ›ie la Putna. Dar, poate mai mult ca orice, la ridicarea prestigiului de mare poet al lui Eminescu va contribui publicarea poeziei ,,Venere È™i Madonăâ€, urmată de ecouri puternice atât în lumea literară cât È™i în rândul studenÈ›ilor români din capitala Imperiului Austroungar.†ILUSTRAÈšIILE COMENTARIULUI: Facsimilurile revistelor È™i manuscriselor citate mai sus... O adunare studenÈ›ească unde îl vedem pe poet vorbind de la o masă improvizată în mijlocul unei săli mari. Alături de el - încă cinci studenÈ›i români în prezidiu... Honvezii maghiar rupând ziarul ,,FederaÈ›iunea†din cauza articolului publicat de Eminescu... CoperÈ›ile revistei ,,Convorbiri literare†din 15 aprilie 1870 È™i pagina cu ,,Venere È™i Madonăâ€. Alte numere cu alte titluri... StudenÈ›i citind poeziile È™i articolele din reviste... 22. IaÈ™i... Acasă la Titu Maiorescu Iacob (Jacques) Negruzzi ciocăne la uÈ™a lui Maiorescu. O subretă îi deschide. Negruzzi intră grăbit È™i este întâmpinat de Titu Maiorescu care se află într-o discuÈ›ie literară cu cumnata sa, doamna Mite Kremnitz, o nemÈ›oaică tânără, blondă È™i frumoasă. - Sărut mânuÈ™iÈ›ele, madam Kremnitz, bonjour la fiecare! Vin cu o veste bună... ÃŽn sfârÈ™it, dragă Tituse, am dat de un poet de mare talent. (ÃŽi arată plicul din care scoate o hârtie.) - Ai primit ceva bun? răspunde Maiorescu printr-o întrebare. Să vedem, poate te-nÈ™eli! - Nicidecum, răspunde Negruzzi. Maiorescu ia poezia È™i o citeÈ™te, apoi o citeÈ™te È™i a doua oară È™i zice: - Ai dreptate, aici pare a fi vorba de-un talent adevărat. Cine este acest Eminescu? - Nu È™tiu, numele lui nu are aparenÈ›a a fi real. Este mai degrabă împrumutat de un autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe față. ÃŽn orice caz, poezia este trimisă din Viena unde probabil autorul studiază. - Foarte interesant! Foarte interesant, zice încă o dată Maiorescu. Lasă, te rog, manuscriptul ăsta la mine. - Vorba e îl publicăm au ba? întreabă Negruzzi. - Mai încape discuÈ›ie? Asemenea valori nu găsim în fiecare zi, dragă Jacques! ,,Convorbirile literare†trebuie să atragă pe toÈ›i slujitorii talentaÈ›i ai Pegasului. Dacă nu, ei se aciuiază pe la alÈ›ii... Mite Kremnitz se apropie È™i ea curioasă. Maiorescu îi dă poezia. - Uite, Mite, citeÈ™te-o È™i tu. - O, Inger È™i Temon... (CiteÈ™te.) Tare e dreguÈ›e! Pecat che eu nu È™tie pine romineÈ™te... Autor trebuie se fie tiner È™i indragostit! Nu am treptate, tomnule Negruzzi? (Râde.) Chind publicaÈ› poesia? - Chiar în numărul următor, pe 15 aprilie. Jacques, tot pleci tu la băi în Austria... Du-te È™i până la Viena. Vezi că acolo, la cafeneauna ,,Troidlâ€, pare-mi-se, din Wollzeile, se adună toÈ›i studenÈ›ii români. ÃŽntrebi È™i de Eminescu. Nu se poate să nu-l găseÈ™ti. Și poate-l lămureÈ™ti să devină membru al societății noastre literare ,,Junimeaâ€... Vezi cine este È™i ce face. Trebuie să fie un tânăr deosebit de ceilalÈ›i. Apoi ne anunÈ›i È™i pe noi. - Bine, Tituse. Am să-l caut, fiindcă versurile lui m-au impresionat plăcut È™i-s tot atât de curios ca È™i tine să-l cunosc pe autor... 23. Viena. Cafeneauna ,,Troidl†Negruzzi intră în cafeneaua plină de studenÈ›i. Sunt mulÈ›i români. El se opreÈ™te la ușă È™i scrutează atent fiecare tip în parte... Se opreÈ™te la o masă fără să comande nimic. Deodată se deschide uÈ™a È™i vede intrând un tânăr relativ înalt, slab, palid, cu părul negru, lung, cu un zâmbet blând È™i melancolic, cu fruntea înaltă È™i inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi È™i cam roase. Cum îl vede, Negruzzi se scoală de pe scaun È™i merge spre el zâmbind, cu mâna întinsă: - Bună ziua, domnule Eminescu! - Bună ziua, răspunde poetul puÈ›in cam surprins È™i zâmbind cu timiditate È™i blândeÈ›e. Nu cred că vă cunosc... - VedeÈ›i ce deosebire între noi? Eu v-am cunoscut îndată. - Poate nu sunteÈ›i din Viena? - Nu. - După vorbă, sunteÈ›i din Moldova... poate din IaÈ™i? - Chiar de acolo. - Poate sunteÈ›i domnul... Iacob Negruzzi? zice el cu sfială. - Chiar el! - VedeÈ›i că È™i eu v-am cunoscut, deÈ™i nu v-am mai văzut până astăzi... Din clipa când v-aÈ›i apropiat, am avut aserÈ›iunea că sunteÈ›i dumneavoastră. - AÈ›i primit ultimul număr al revistei noastre? - Da, desigur. La ,,Convorbirile literare†sunt un vechi abonat. - Deci v-aÈ›i văzut publicată poezia ,,Epigoniiâ€, nu? - Am văzut-o. Și-am primit È™i numărul celălalt, cu ,,ÃŽnger È™i Demonâ€, pentru care vă mulÈ›umesc. SpuneÈ›i-i domnului Maiorescu că voi fi încântat să-l cunosc cândva personal. Vă rog să-i transmiteÈ›i omagiile mele. - O voi face cu plăcere, însă domnul Maiorescu vă cere ca după terminarea studiilor să vă stabiliÈ›i la IaÈ™i... S-ar bucura să aibă pe cineva ca dumneavoastră la ,,Junimeaâ€. ȘtiÈ›i? Printre altele, v-a numit un om curajos atunci când în ,,Epigonii†aÈ›i ridicat la rangul de poeÈ›i pe începătorii naivi ai literelor româneÈ™ti: Cichindeal, Mumulean, Prale... - Da, răspunde Eminescu zâmbind, poate că ,,Epigonii†să fie rău scrisă. Ideea fundamentală însă este comparaÈ›iunea dintre lucrarea încrezută È™i naivă a predecesorilor noÈ™tri È™i lucrarea noastră, trezită, rece. Ea cade, bineînÈ›eles, în defavoarea generaÈ›iunii noi È™i, cred, cu drept... Cam asta am vrut să demonstrez când am scris acest poem. ÃŽn fond, am recurs la un simbol; È™i este profesiunea mea de credință, domnule Negruzzi, la care vă mărturisesc sincer că È›in. - Domnule Eminescu, nu am pus o clipă la îndoială acest lucru. Dar ce se mai aude cu serbarea de la Putna? Fiindcă am fost încunoÈ™tinÈ›at de pregătirile febrile pe care le-aÈ›i organizat în vederea ei È™i în care È™tiu că jucaÈ›i un rol decisiv. Se mai poate È›ine oare această festivitate, date fiind condiÈ›iile internaÈ›ionale? - Din nenorocire, izbucnirea războiului franco-german au făcut-o, pentru un moment, inoportună È™i a trebuit să amânăm comemorarea lui Ștefan pentru la anul... Oricum, anul viitor, indiferent ce s-ar întâmpla, tot o vom È›ine... Și, desigur, sper să ne onoraÈ›i È™i cu prezenÈ›a dumneavoastră. Mă simt onorat să vă invit încă de pe acuma... (Negruzzi mulÈ›umeÈ™te zâmbind.) 24. Viena. Ecourile Comunei din Paris Eminescu mergând pe cheiurile Dunării... De undeva se aude valsul ,,Dunărea albastră†de Johann Strauss. Un copil vânzător de ziare aleargă È™i strigă în gura mare: - Die wiener Zeit!... Die wiener Zeit!... Proclamarea Comunei din Paris! Die wiener zeit!! Proclamarea Comunei!... Thiers amenință de la Versailles! Parisul în flăcări!... Parisul sub asediu È™i în flăcări!... Die wiener Zeit!... (Eminescu îl opreÈ™te pe băiat È™i cumpără un ziar.) Poetul citeÈ™te... Printre literele ziarului, vedem baricade È™i lupte de stradă... Gavroche - copilul Parisului... Chipuri de comunarzi... Femei luptând despletite... Răsună bubuituri de tunuri È™i puÈ™ti peste acordurile Marseillaisei... Fum, flăcări, explozii, È›ipete... Steaguri roÈ™ii comunarde fluturând... AfiÈ™e de-ale Comunei cu chipul FranÈ›ei republicane simbolizat în Marianna cu boneta frigiană pe cap chemând cu drapelul în mână pe francezi la luptă... Multe afiÈ™e zboară în vânt sau împânzesc zidurile caselor de pe ambele maluri ale Seinei... PrăbuÈ™irea Coloanei Vendome... Eminescu se opreÈ™te brusc, fulgerat de o inspiraÈ›ie. PriveÈ™te în gol încruntat, apoi zâmbeÈ™te înseninat. 25. Imagini din poezia ,,Umbre pe pânza vremiiâ€, cea de a doua versiune a poemului ,,ÃŽmpărat È™i proletar†Citim titlul pe manuscris. Mâna poetului scriind cu febrilitate... Peste imaginile de la finele secvenÈ›ei precedente, se suprapune imaginea proletarului din secvenÈ›a 18 sau a altui orator ucat pe masa unei taverne de unde face un aspru rechizitoriu orânduirii în care trăieÈ™te, îndemnând la zdrobirea ei. (Imaginea proletarului ce se agită este întărită de glasul poetului): - ZdrobiÈ›i orânduiala cea crudă È™i nedreaptă Ce lumea o împarte în mizeri È™i bogaÈ›i! Atunci când după moarte răsplată nu v-aÈ™teaptă, FaceÈ›i ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare È™i să trăim ca fraÈ›i! Peste chipul proletarului din cârciuma lui ,,Tata Moritz†se proiectează iarăși imagini suprapuse din RevoluÈ›ia franceză de la 1871: baricadele Parisului... BărbaÈ›i căzând răpuÈ™i de gloanÈ›e... Zidul federaÈ›ilor... Cimitirul Pere Lachaise... Din nou chipul lui Eminescu scriind obosit la lumina unei lumânări, apoi scandându-È™i versurile cu glas tare în timp ce măsoară ritmul metric cu degetele mâinii drepte precum un dirijor care conduce o orchestră ce interpretează o simfonie într-o impetuoasă dezlănÈ›uire, auzită numai de el. 26. ȘedinÈ›a de constituire a societății ,,România jună†ȘedinÈ›a este comună pentru cele două societăți ale studenÈ›ilor români din Viena. Conducătorul È™edinÈ›ei, Ioniță Bumbac, prieten cu Eminescu È™i nu prea, își È›ine logosul, având o voce puternică È™i groasă ca de bas: - Domnilor, propun ca serbarea de la Putna să se amâne pentru a doua oară, din motive extrem de rezonabile! (Se nasc unele proteste, deÈ™i câțiva îl aprobă.) Vă rog liniÈ™te, fraÈ›ilor, ca să mă puteÈ›i auzi È™i înÈ›elege bine... AÈ™a, vă mulÈ›umesc. S-au ivit câteva evenimente neprevăzute È™i iată cum stau lucrurile în prezent... După cum È™tiÈ›i, anul trecut s-au împlinit cei 400 de ani de când domnitorul Ștefan cel Mare a făcut Mănăstirea de la Putna unde i se află È™i mormântul... Războiul din Europa dintre nemÈ›i È™i francezi a creat o situaÈ›ie de criză, foarte resimÈ›ită È™i la noi, care ne-a dat peste cap tot planul comemorării cvadruplului centenar. Dar cum a trecut un an, noi am mai putea aÈ™tepta încă unul până se limpezesc lucrurile... (Se iscă din nou proteste, rumoare... Se aude un glas irnonic: ,,Măi Ioniță tată, ce să mai sărbătorim 400 de ani? LăsaÈ›i, fraÈ›ilor, că venim mai bine când se vor împlini 500!†Se aud râsete.) DaÈ›i-mi voie, daÈ›i-mi voie - continuă Bumbac - că nu e chiar de râs... Dumneavoastră încă nu È™tiÈ›i! Cei peste 5000 de fiorini pe care i-am strâns cu greu aici la Viena prin contribuÈ›ia dumneavoastră, a fiecăruia, È™i a studenÈ›ilor din È›ară, la cererea tuturor, i-am depus cu chitanță la bancherii Perlea È™i Murășianu de la BraÈ™ov... - Bine-aÈ›i făcut! zic mai mulÈ›i. Foarte bine... - Ce bine, domnule, ce bine?! Că Murășianu a jucat la bursă pe hârtii franceze È™i a pierdut banii!! - Cum? Și banii noÈ™tri? - Da, È™i-ai lui, È™i-ai noÈ™tri: toÈ›i! absolut pe toÈ›i! Apoi a fugit în America! (Un fluierat È™i un vaiet general de uimire în sală.) UitaÈ›i aici declaraÈ›ia poliÈ›iei, ca să vă convingeÈ›i! (Flutură în mână o hârtie cu parafe oficiale. Se face liniÈ™te mormântală.) Noroc că domnul Teclu a apucat să cumpere deja o urnă de argint pentru mormântul lui Ștefan... Doar cu atâta ne-am ales... Acum aÈ›i înÈ›eles de ce nu mai putem È›ine serbarea? Lipsesc cu desăvârÈ™ire fondurile necesare È™i asta ne paralizează complet! Consternarea pare generală. ÃŽn clipele acestea, din mijlocul studenÈ›ilor se ridică Eminescu cu o hârtie în mână. Este foarte aprins; aproape furtunos: - Nu se amână nimic, frate Ioniță Bumbac! A pierde alt an, înseamnă a ne sugruma planurile È™i a profana memoria marelui Ștefan! Luăm totul de la început! VreÈ›i cumva să ajungem de râs în faÈ›a țării? Adică facem noi un an de zile mare tărăboi mare, anunțăm toate inimile româneÈ™ti că venim la Putna cu trâmbe È™i surle; asaltăm guvernul, chemăm pe Alecsandri, pe Kogălniceanu, pe domnitorul Carol I; umplem ziarele cu anunÈ›uri de-o È™chioapă È™i pe urmă să dăm bir cu fugiÈ›ii dispărând în neant? CredeÈ›i dumneavoastră că mai este posibil una ca asta? Eu mă-ndoiesc! Cum am părea noi organizatorii în faÈ›a milioanelor de români? NiÈ™te aventuriÈ™ti neserioÈ™i, niÈ™te laÈ™i È™i mincinoÈ™i, în cel mai fericit caz niÈ™te nepricepuÈ›i, dacă nu chiar smintiÈ›i È™i escroci... Nu se amână nimic, căci va fi imposibil să dăm înapoi! Și-apoi cine, mă rog, s-a ocupat mai mult de strângerea fondurilor? ,,Societatea studenÈ›ească È™tiinÈ›ifică-socială Româniaâ€! Cine a făcut cele mai multe anunÈ›uri? AceeaÈ™i societate! Ori noi avem două societăți de acelaÈ™i fel, urmărind exact acelaÈ™i scop, ceea ce mi se pare aberant... Domnul Alecu Hurmuzachi a avut o ideea bună în acest sens: să contopim cele două societăți, ,,România†și ,,Societatea literară È™i È™tiinÈ›ifică a românilor din Viena†într-una singură, sub denumirea comună de de ,,România Junăâ€, aÈ™a cum există una similară È™i-n Italia soră, ,,Giovine Italiaâ€! O altă propunere este ca la petrecerile noastre studenÈ›eÈ™ti să constituim un aÈ™a numit ,,divan domnesc†și o ,,obÈ™tească adunareâ€, adresându-ne în glumă în termeni cronicăreÈ™ti. Iar acum l-aÈ™ propune pe lista noastră de vot pe domnul Ioan Slavici ca preÈ™edinte al ,,României Juneâ€! ToÈ›i îl cunoaÈ™tem pe Slavici pentru seriozitatea lui. Iată, cam de aici trebuie să înceapă noua noastră strategie, dragi colegi! Să mergem înainte! - Bravo, Eminescule! se aud din mai multe piepturi È™i toÈ›i se ridică în picioare aplaudând. - SunteÈ›i de acord cu propunerea lui Slavici? întreabă poetul. - Da, e bun! E bun! răspund aproape toÈ›i. Să-ncepem votarea! - Consider aplauzele tuturor ca o aprobare pentru fuzionarea celor două societăți într-una singură, ,,România Junăâ€, zice Ioniță Bumbac. Iar pe domnul Slavici îl trecem pe listă, alături de alÈ›i candidaÈ›i care urmează a fi aleÈ™i prin vot secret. Pe aceeaÈ™i listă mai figurez eu, Oncu, Teclu È™i Vasile Bologa, iar Eminescu pentru funcÈ›ia de bibliotecar al societății. Și acum se va trece la vot prin scrierea de nume pe aceste hârtii... Peste două săptămâni vom forma È™i noul comitet pentru pregătirea serbării. ÃŽn urma votului, Slavici este ales preÈ™edinte È™i Mihai Eminescu secretarul ,,României Juneâ€. Când se anunță rezultatul, continuă salva de aplauze È™i de urale. Slavici este de asemenea aplaudat. Se ridică zâmbind. De data aceasta el este îmbrăcat civil. 27. Serbarea de la Putna PUTNA, 15 AUGUST 1871... După planul pictorului Bucevski, satul Putna a fost decorat de-a lungul principalului drum cu arcuri de triumf înghirlandate cu cu frunze de stejar, brad È™i cu multe flori, cu porticuri festive străjuite de tricoloruri. S-au zidit zeci de cuptoare pentru pâine; s-au tăiat 20 de vite È™i zece porci. Bucătăresele nu mai prididesc pe lângă două cazane uriaÈ™e de tocană È™i sarmale. S-au confecÈ›ionat 200 de steaguri, 5000 de candele È™i 100 È™tiubeie de rășină ce urmează a fi aprinse, în procesul de iluminaÈ›ie, pe culmea dealurilor înconjurătoare. Mii de pelerini, în majoritate țărani, dar È™i numeroÈ™i intelectuali - studenÈ›i, învățători, profesori, elevi, preoÈ›i, juriÈ™ti, medici, veniÈ›i din toată È›ara - s-au adunat aici la Putna. Imagini de la festivitate: Mânăstirea din apropiere... Se aud clopotele, dar din depărtare... Alexandru Xenopol rosteÈ™te cuvântarea festivă de deschidere în faÈ›a poporului. Slavici È›ine un scurt discurs din partea studenÈ›ilor români din Viena... (Imagine asonoră.) Aplauze... Alături de el - A. D. Xenopol (tânăr student la Berlin), Mihail Kogălniceanu, care-i strânge mâna, iar lângă Kogălniceanu - Eminescu... Domnitorul Carol È™i Vasile Alecsandri nu au putut să vină. Urmărim procesiunea solemnă de la arcul de triumf principal spre mănăstire având în frunte pe membrii comitetului care poartă cu toÈ›ii eÈ™arfe tricolore È™i duc în paÈ™i solemni urna de argint, alături de două epitafe de catifea roÈ™ie È™i albastră. Se aud din ce în ce mai tare clopotele de la mănăstire, pe măsură ce ne apropiem... ÃŽn convoi sunt È™i vreo douăsprezece preoÈ›i care cântă È™i cădelniÈ›ează. Printre ei, Arcadie Ciupercovici, egumenul mânăstirii Putna È™i bătrânul preot Iraclie Porumbescu, din Stupca, tatăl compozitorului. Procesiunea pătrunde în biserică unde purtătorii urnei o aÈ™ează împreună cu epitafele pe mormântul lui Ștefan... Obiectivul apropie inscripÈ›ia săpată în litere cirilice reliefate de pe lespedea mormântului... Candela sacră arzând nestinsă de 400 de ani. Zugrăvelile de pe pereÈ›ii interiori... Un colonel, Boteanu, în mare È›inută, care își descinge centurionul de aur de la brâu È™i îl depune cu sabie cu tot pe mormântul voievodului lângă care rosteÈ™te câteva cuvinte È™i îngenunchează... Eminescu, aflat lângă mormânt, priveÈ™te această scenă foarte emoÈ›ionat. Alături de el se află Ștefanelli È™i Slavici... Cor bisericesc, bărbătesc ori mixt, înălțând un imn religios plin de cutremurătoare armonii... Multe candele È™i sute de lumânări arzând calm... Momente depline de solemnitate... Afară este o priveliÈ™te de nuntă din poveÈ™ti: lângă zidurile mănăstirii vedem o masă mare întinsă pentru toată lumea. Se servesc în mod gratuit hălci mari de carne friptă È™i vin în bărdace.... Sarmale, cârnaÈ›i, apoi plăcinte È™i cozonaci moldoveneÈ™ti... Bubuit de treascuri... Un taraf format din treizeci de lăutari de la Suceava, cu Grigore Vindireu în frunte, îmbrăcaÈ›i ca Barbu Lăutaru, cântă marÈ™ul lui Mihai Viteazul. Mai încolo un grup masiv de studenÈ›i cântă ,,Ștefan, Ștefan, Domn cel mareâ€... Cei care nu încap la mese - È™i din aceÈ™tia sunt cei mai mulÈ›i - mănâncă pe păturile întinse pe iarbă... Patru oameni voinici învârt în frigare un bou întreg înfipt în furci uriaÈ™e, dogorâți de jarul văpăios... ToÈ›i mesenii mănâncă, beau È™i se veselesc... Vedem È™i câțiva cerÈ™etori care au rarul prilej să se sature È™i ei odată ca lumea cu bunătățile alese de aici. Curând se încinge o horă uriașă care se transformă într-o suită de dansuri româneÈ™ti din toate regiunile, dar care apoi se reunesc în aceeaÈ™i horă mare când lăutarii cântă ,,Hora Uniriiâ€. Toată lumea se prinde în ,,Hora Unirii†cântând în cor cuvintele... Eminescu joacă un timp în horă, apoi se desprinde cu Slavici È™i se îndepărtează urcând pe o coliniță din apropiere de unde privesc entuziasmaÈ›i la mulÈ›ime. - Asta este mai mult opera ta, dragă Mihai. Fără insistenÈ›ele tale nu ajungeam noi aici, zice Slavici. - Nu, aceasta a fost visul tuturor, Ieni. Oricum, este minunat! Minunat! Uite, aÈ™a înÈ›eleg È™i eu: este viață din viaÈ›a noastră românească ce se lipeÈ™te fierbinte de sufletul nostru... Mă! felul acesta de petrecere trebuie să urmeze înainte. Doamne-ajută! - Mihaie, în afară de priveliÈ™tea de față, iată - eu È›i-am mai păstrat o surpriză... (Desface un ziar cam È™ifonat.) Uite, ia citeÈ™te tu aici... Este un număr din anul trecut - ,,Secolul†- dar pe care abia recent l-am găsit prin niÈ™te alte ziare mai vechi. Un mare admirator de-al tău, Grigore Melidon, È›i-a închinat în el un întreg poem intitulat ,,Eminentului poet Eminescuâ€. Fii atent cu câtă solemnitate începe: ,,Pentru ce sombru de gânduri, scoÈ›i din lira ta duioasă Cântul trist al disperării, minÈ›ind geniul tău, Când accentul tău sonore, È™i-a ta limbă-armonioasă Pune omul în uimire, ca È™i cântul unui zeu...†Eminescu ia ziarul È™i citeÈ™te în gând, zâmbind amar È™i oftând: - Ei, ce zici? întreabă Slavici. - Nu È™tiu ce să zic... Interesantă apologie È™i plină de sincerități naive... DrăguÈ›ul de el! O fi fostul profesor de la Academia din IaÈ™i? - Da, văd că deja îl È™tii. E fratele fostului director al învățământului general din România, George Radu Melidon, ambii poeÈ›i. Acum ei locuiesc în oraÈ™ul lor natal, la Roman, dacă nu mă-nÈ™el, È™i mai publică din când în când versuri pe la ,,Zimbrul†și pe la ,,Secolulâ€. - Frumos din partea lui, Ieni, dar vezi? El, ca È™i tine, ca È™i mulÈ›i alÈ›ii - toÈ›i îmi cereÈ›i să fiu mai vesel, mai optimist în poeziile mele, aÈ™a cum sunt de pildă vesel în momentul de față... CunoaÈ™teÈ›i voi însă în profunzime problema astei vieÈ›i cu care lupt? Nu cunoaÈ™teÈ›i! Dar, Ienciule, ca să schimb vorba, te-ai gândit tu vreo clipă unde-o să dormim noi diseară? - că toate locurile din sat să È™tii că sunt ocupate È™i nici o gazdă nu mai este disponibilă... - Nu, habar nu am unde-o să dormim! Ai găsit tu unde? - Da. Uite tocmai colo-n clopotniÈ›a mănăstirii... (Imaginea clopotniÈ›ei.) Am fost de-am reperat locul. Avem acolo culcuÈ™ aromit de fân proaspăt, aer curat, clasa întâi! Ce mai vrei? E fain? - No, că-i fain, cum să nu fie. ÃŽmi place, că nu-i de ales È™i nu-i nici prima dată când o să dorm prin fân. Doar mi-s È™i eu tot de la È›ară ca È™i tine... - Stai că urcă cineva spre noi. Unul parc-ar fi Ștefanelli... Ba nu, e Bucevski! Spre cei doi vin pieptiÈ™ pictorul Bucevski È™i un tânăr de vreo optsprezece ani, cu păr negru uÈ™or ondulat. Epaminonda strigă de departe: - U-hu, măăăi! Eminescule, Ieni! Aici v-aÈ›i retras? Că peste tot v-am căutat... GhiciÈ›i, bre, cu cine vin la voi! (Tânărul care se apropie are o față lungă, dar plină de lumina unui zâmbet abia perceptibil.) Când ajung în dreptul lor, pictorul întreabă: - Ei, nici acuma nu-l cunoaÈ™teÈ›i?... (Eminescu È™i Slavici se uită întrebători unul la altul.) Atunci am marea bucurie să vi-l recomand pe domnul Ciprian Porumbescu, compozitor moldovean... - Domnul Porumbescu în persoană? întreabă Slavici. - Eu în persoană, stimate domnule Slavici, È™i felicitări pentru frumoasa cuvântare din partea studenÈ›ilor. - MulÈ›umesc. Pe domnul Eminescu, principalul organizator al acestei serbări, îl È™tiÈ›i? - Nu personal, dar sunt la curent cu toate minunatele versuri ce le publicaÈ›i. Foarte încântat de cunoÈ™tință, domnule Eminescu. Ciprian Porumbescu mi-e numele. (Dă mâna cu fiecare.) - Iar eu vă cunosc È™i câteva melodii de-ale dumneavoastră, adaugă Eminescu. - Păi, cum s-ar spune, pe colina asta s-au întâlnit cele trei arte majore: literatura, pictura È™i muzica, observă Bucevski cu un zâmbet larg. (ObservaÈ›ia lui îi înveseleÈ™te È™i îi uneÈ™te pe toÈ›i.) - ÃŽmi pare rău că am fost anunÈ›at prea târziu de serbare, se scuză Ciprian, altminteri v-aÈ™ fi compus un imn ocazional. (ÃŽn acest moment, pe banda sonoră a filmului se aude în surdină ,,Balada†pentru vioară compusă de Porumbescu.) - Doamne, È™i cât am umblat noi după un compozitor! declară Eminescu. Am făcut apel È™i la Flechtenmacher, È™i la Caudella... ÃŽn darn! Ambii motivau la fel: că au fost anunÈ›aÈ›i prea târziu, încât îmi venea să compun eu ceva în locul lor! Ei, cum vă place serbarea noastră? - E minunată, dacă nu cumva cuvântul minunată este prea puÈ›in zis! Am cules aici la Putna de la un lăutar două melodii populare foarte interesante. - Și eu o poezioară despre Ștefan Vodă tinerel, zice Eminescu, pe care-am s-o folosesc într-un poem. - Numai eu n-am cules nimic, adaugă Bucevski. ÃŽn schimb am poprit un poloboc cu vin vechi de NicoreÈ™ti care face să se învârtă È™i cerul È™i pământul, È™i-aÈ™ vrea să vă invit să-i găsim fundul... ȘtiÈ›i ceva, băieÈ›i? Haidem mintenaÈ™ la el! (ÃŽi ia de umăr pe toÈ›i È™i coboară.) - No, hai! zice È™i Slavici. - Mă opun! strigă Eminescu. Nimeni nu pune un strop de vin în gură până nu jucăm È™i noi în ,,Hora Uniriiâ€... La horă, flăcăi! ToÈ›i aprobă zgomotos. Imaginea celor patru jucând în marea horă simbolică. ÃŽntre Eminescu È™i Porumbescu se prinde o fată frumoasă, iar câțiva paÈ™i mai încolo apar Kogălniceanu È™i Xenopol, apoi Cerchez, primarul IaÈ™ilor È™i alÈ›i lideri politici. După horă, Kogălniceanu vine la Eminescu È™i îi strânge mâna cu cădură: - Te felicit, domnule Eminescu, atât pentru surprinzătoarea organizare, cât È™i pentru frumoasele poezii care-mi încântă inima ori de câte ori le citesc È™i să È™tii că nu mi-a scăpat nimic din tot ceea ce-ai publicat! - Vă mulÈ›umesc, domnule Kogălniceanu, È™i vă promit să nu vă dezamăgesc nici pe viitor. - Și-acum, vină cu noi să închinăm o cupă de vin pentru voi organizatorii. - Și pentru sufletul marelui Ștefan, adaugă Eminescu. Kogălniceanu îl ia pe Eminescu de braÈ› È™i intră în curtea mânăstirii. Imediat după dânÈ™ii urmează Porumbescu È™i Bucevski. 28. Din nou la Viena. ȘedinÈ›a cercului ,,România Jună†Din nou atmosferă încărcată în È™edinÈ›a acestui cerc. Slavici trage câteva concluzii de pe urma serbării: - Reîntorcându-ne aici la Viena după reuÈ™ita serbării de la Putna, ne-am dat seama că în curând am putea alcătui un congres al tuturor studenÈ›ilor români, cu o singură direcÈ›ie a spiritului românesc... - Dar nu condus de români cu prinÈ›ipiuri cosmopoliteÈ™ti - îl apostrifează acelaÈ™i Ioniță Bumbac, cu vocea lui de Stentor, aflat la masa prezidiului È™i susÈ›inut de un grup al său. Asemenea chiar cum trădătorii de patrie, voi, adică trebuie să fie cineva, în sfârÈ™it, spirit speÈ›ial de compromis organic care, adică, nu admitem să mai fim conduÈ™i de voi în nici o È›ircumstanÈ›ie! Să fie clar!... Pe scurt, vrem adică altul în locul domnului Slavici È™i alt bibliotecar al ,,României June†în locul domnului Eminescu! AÈ›i văzut, domnilor? La Putna ei au dat mâna cu Xenopol, carele de când l-a făcut mă-sa nu-i român, ci grecotei! Au invitat pe niÈ™te bonjuriÈ™ti, d-alde Maiorescu, Pogor È™i Negruzzi care toÈ›i debordează litere cu remuneraÈ›iune plătită din afară, recte germanofilă... Eu scuip pe È™coala lui Maiorescu È™i a apărătorilor ei! Ptiu! (Scuipă în vânt.) Să fie clar! - Domnule Ioniță Bumbac, zice Slavici neridicându-se de pe scaun. Cine sunt trădătorii de patrie, cum ai spus în ,,nobila†dumitale cuvântare? - Am vorbit clar! - Clar, clar, s-a văzut clar cât de ,,clarâ€... Dar dacă s-au făcut invitaÈ›ii către Maiorescu È™i Negruzzi, stâlpi puternici ai culturii româneÈ™ti în Moldova, înseamnă oare c-am trădat È›ara? Să lăsăm odată patimile È™i ranchiunile personale deoparte È™i să fim cu adevărat obiectivi È™i uniÈ›i cum pretindem! - Lasă-l, Ieni, să fie preÈ™edinte, zice Eminescu de la capătul celălalt al mesei. La urma urmei, toată pledoaria asta aprinsă este din cauză că nu are el funcÈ›ia ta. Nu-l vezi că, de ură È™i invidie, nici nu mai vorbeÈ™te bine româneÈ™te? (Poetul se ridică, face câțiva paÈ™i până în dreptul lui Bumbac È™i trânteÈ™te căciula exact în faÈ›a lui. ) Acum vorbeÈ™te È™i căciulii mele, IoniÈ›ule! Să fie clar!... (PărăseÈ™te sala zâmbind. Majoritatea celor prezenÈ›i îi răspund cu ropote de aplauze, în timp ce câțiva din grupul Bumbacului îl fluieră.) COMENTARIU: Astfel au început să slăbească legăturile poetului cu Societatea studenÈ›ilor români din Viena. ÃŽn preajma Anului Nou, Eminescu își dădu demisia din biroul acestei societăți, cufundându-se tot mai mult în lumea cărÈ›ilor... Se pare că după Putna el nu a mai fost nici o dată acelaÈ™i om de mai înainte, încrezător în colegi, senin È™i voios. Caracterul lui s-a înăsprit; poetul a devenit mai trist, mai tăcut È™i mai izolat. Peste iarnă a fost grav bolnav de hepatită epidemică È™i de un catar al stomacului. Nu avea bani să se trateze. Luat însă în grija colegilor de la medicină, se vindecă putând continua semestrul de iarnă 1871-1872 È™i chiar pe cel de vară. Dar gravele lipsuri băneÈ™ti, cauzate de multiplele cheltuieli făcute de familie cu Iorgu, fratele mai mare care era È™i mai grav bolnav, toate acestea, plus dorul de È›ară, l-au readus grabnic pe pământul natal... ILUSTRAÈšIILE COMENTARIULUI: Eminescu citind cu capul cufundat între mâini... Este foarte trist. Poetul zăcând într-un pat. NiÈ™te colegi îl îngrijesc... Pe sălile Universității salutând doi profesori îmbrăcaÈ›i în robe... La gara din Viena urcând într-un tren... 29. La BotoÈ™ani, cu Titu Maiorescu într-o grădină de vară Maiorescu, profesor universitar, este cu doisprezece ani mai în vârstă decât poetul. Este o persoană plină de prestanță. Tot timpul are o È›inută gravă, gesturi majestuoase, cu grijă căutate È™i bine echilibrate. Privirea îi este pătrunzătoare È™i deosebit de inteligentă. ÃŽn grădina de vară se află lume puÈ›ină. Cei doi servesc bere. ÃŽl vedem pe Maiorescu expunându-È™i niÈ™te teorii pentru care milita cu orice ocazie: - Nu se poate spune că nu avem fler de politicieni atoateÈ™tiutori... Dealtfel, noi avem politică, domnule Eminescu - subliniază mentorul Junimii - , dar fără politicieni înnăscuÈ›i. Avem È™tiință, însă fără savanÈ›i consacraÈ›i; avem jurnale È™i academii fără academicieni merituoÈ™i; avem È™coli fără profesori de elită; avem teatre totdeauna goale; avem chiar È™i o constituÈ›ie în faÈ›a Europei, toate fiind în realitate niÈ™te pretenÈ›ii fără fundament, forme fără fond... - ÃŽntr-un fel este explicabilă această situaÈ›ie, domnule Maiorescu. Din punct de vedere politic, suntem o naÈ›iune tânără, fără experiență È™i lipsită înainte de o independență adevărată precum statele occidentale pe care noi aici le-am apărat de năvălirile turceÈ™ti favorizându-le lor dezvoltarea culturală. - Se È™tie asta, dar noua clasă ridicată acum nu vrea să recunoască faptul că porneÈ™te de la faze incipiente È™i în ambiÈ›ia ei de a imita occidentul forÈ›ează mult lucrurile. ÃŽmbrăcăm adesea vestminte care nu ni se potrivesc. ÃŽncercăm să ingerăm o hrană prea dură pentru posibilitățile noastre de mistuire. - Dacă în politică lucrurile stau întocmai cum le-aÈ›i spus, în literatură putem afirma că suntem, prin folclorul nostru, mai bătrâni decât toÈ›i, afirmă poetul. - Ar trebui să fim convinÈ™i că politica È™i poezia nu-i tot una. Spre deosebire de alÈ›ii, eu le consider două noÈ›iuni total diferite. Și chiar să facem ca să nu se amestece. Iar cauza se înÈ›elege uÈ™or: prima este un produs al raÈ›iunii; poezia este È™i trebuie să fie un produs al fanteziei... Una, dar, exclude pe cealaltă... ÃŽn general, ideea este mobilul artei, iar această artă trebuie să fie neapărat pură, plină de emoÈ›ii impersonale... Creatorul, impresionat de posibilitățile È™i valorile artei, trebuie să uite de sine È™i să se înalÈ›e în lumea ficÈ›iunilor ideale... Ei bine, dragul meu, exact un asemenea efect îți mărturisesc că am simÈ›it eu - È™i nu numai eu, ci toÈ›i junimiÈ™tii mei - atunci când È›i-am citit È™i recitit poezia dumitale ,,Venere È™i Madonăâ€! Este o capodoperă! Cred că Negruzzi È›i-a spus deja despre emoÈ›ia comună care ne-a cuprins pe toÈ›i când È›i-am citit-o. ÃŽÈ›i mărturisesc că descoperirea ei a fost o adevărată sărbătoare în redacÈ›ia noastră. ÃŽn plus, povestea ,,Făt Frumos din lacrimăâ€, la fel de splendidă, ne-a arătat È™i cealaltă latură a dumitale: de prozator impecabil... - Ideea este folclorică, nu-mi aparÈ›ine neapărat mie. - Tocmai asta o face mai interesantă È™i mai viabilă, domnule Eminescu. Tocmai asta! Scriitorii care se tem de folclor nu vor intra niciodată în conÈ™tiinÈ›a poporului È™i nici în panteonul sacru al istoriei literare. - La Viena am început È™i o nuvelă filosofică, pe care, ca să folosesc termenul dumneavoastră, o rumegam demult. ÃŽntr-însa am abordat ideea reprezentării lumii ca vis. De fapt, am pornit de la Kant, însă am construit în spiritul lui Schopenhauer care È™terge graniÈ›a dintre vis È™i realitate. Ca È™i el, le-am considerat forme ale aceluiaÈ™i fenomen. - Și cum se numeÈ™te nuvela? - ,,Sărmanul Dionisâ€. E ca È™i gata. Când veÈ›i reveni din străinaătate, v-o trimit. - ,,Sărmanul Dionisâ€? Frumos titlu! Chiar aÈ™ fi curios s-o văd. (Ciocnesc halbele cu bere, dar abia gustă, fiindcă Maiorescu servea rar alcool.) Domnule Eminescu, È™i-acum am să ridic o problemă ceva mai delicată... Sper să nu te superi. - Nu. Despre ce este vorba? - Uite... Eu consider că este de-a dreptul păcat ca un tânăr inteligent È™i studios ca dumneatasă se mulÈ›umească doar cu trei trimestre de studenÈ›ie vieneză. Ei, ce zici? - AveÈ›i dreptate, însă nu e vorba de posibilitățile mele intelectuale ci de cele materiale. Dealtfel, dorinÈ›a mea a fost totdeauna să-mi desăvârÈ™esc studiile. Și-ar mai fi ceva... Trebuie să-mi acopăr un gol dureros din urmă: bacalaureatul... Am toate studiile medii, minus acest bacalaureat. - Bacalaureatul? Nimic mai simplu! De examenul acesta o să am grijă eu. ÃŽl poÈ›i da la vară chiar aici în BotoÈ™ani în faÈ›a unei comisii alese de mine. Pe urmă vei face tot posibilul să termini universitatea, dar nu la Viena, ci la Berlin. Acolo am studiat È™i eu È™i sunt profesorii cei mai buni din Europa. Te previn însă că atmosfera prusacă este foarte severă, dar, ca È™i mie, cred că-È›i va prii... Mai departe va fi posibil doctoratul apoi, È™tiu eu? chiar o carieră universitară, în care de asemenea te-aÈ™ ajuta. GândeÈ™te-te bine de pe-acuma È™i decide, căci eu văd în dumneata posibilități nelimitate... Eminescu zâmbeÈ™te: - Vă foarte mulÈ›umesc, dar, cum v-am spus, în primul rând este vorba de posibilitățile mele materiale! ÃŽn prezent ele sunt foarte limitate, domnule Maiorescu. PărinÈ›ii nu mai mă pot ajuta ca înainte. Tata se gândeÈ™te chiar ca să-È™i vândă moÈ™ia de la IpoteÈ™ti, cu casa în care am copilărit... - Știu, asta ar fi foarte dureros. Dar tot eu voi avea grijă de ajutorarea dumitale, dragul meu. (ÃŽl bate pe umăr.) Probabil că n-ai auzit, însă ,,Junimea†are fonduri speciale pentru membrii ei merituoÈ™i. Un fel de burse... Numai că... vezi? Aceasta presupune că va trebui să devii membru al societății noastre. De fapt, de aceea È›i-am È™i dat această întâlnire. - Accept cu plăcere, domnule, Maiorescu, afirmă poetul. - Atunci te felicit È™i-È›i zic bun venit la ,,Junimeaâ€. (CiocneÈ™te din nou, dar gabia gustă. Halba îi rămăsese aproape plină.) Chelner, te rog, două fripturi mari la grătar pentru masa noastră... 30. ÃŽntr-o pădure din marginea BotoÈ™anilor, împreună cu Toma Micheriu È™i sora sa NataliÈ›a Toma Micheriu È™i-a terminat studiile la Viena unde se împrietenise cu Eminescu. Este un tânăr cu figură de maur - tenul brun închis, aproape tuciuriu È™i părul creÈ›; soră-sa, NataliÈ›a, dimpotrivă, este o blondă de o frumuseÈ›e răpitoare È™i de o uÈ™urință comună, într-un contrast fizic total cu Toma, de parcă nici n-ar fi fraÈ›i. Ea îl simpatizează mult pe poet È™i în acelaÈ™i timp este o bună chitaristă, acompaniindu-È™i fratele care cântă la vioară. Se află tustrei într-o excursie... Au ajuns în mijlocul unei poieniÈ›e dintr-o pădure aflată la marginea BotoÈ™anilor. Se aud râsetele NataliÈ›ei care dansează cu talent È™i bate din palme în ritmul unui dans È›igănesc din Spania cântat la chitară cu repeziciune de Toma care îi È™tie È™i cuvintele spaniole. Când oboseÈ™te, Eminescu o aplaudă, iar fata se trânteÈ™te moale în braÈ›ele poetului care o sărută. - Ha-ha-ha! Nu mai pot, am ameÈ›it de tot... râde NataliÈ›a întorcându-i sărutul. - MăicuÈ›a noastră era È›igancă, Dumnezeu s-o ierte, spune Toma închinându-se. De la dânsa a învățat NataliÈ›a să danseze aÈ™a frumos. Tata este român verde, prietene, È™i-o furase pe maică-mea de la È™atră. După ce a murit mama, tăticul nostru a făcut din noi doi muzicanÈ›i. După cum vezi! - Doi muzicanÈ›i foarte talentaÈ›i - adaugă Eminescu. Din nenorocire, societatea în care suntem nevoiÈ›i a trăi nu este de natură a încuraja talentele, Tomo, îndeosebi talentele muzicale. - Ce să fac, Mihăiță! Tot cam aÈ™a zicea È™i Slavici la Viena. Dar n-am năzuit niciodată să ajung ca Beethoven, deÈ™i am cântat într-o sală unde a cântat È™i el! - Dar nici aÈ™a... să ilustrezi grădinile È™i berăriile cu romanÈ›e pentru gură-cască, frate Micherule. - Eu È™i Toma n-am cântat decât de două ori la restaurant, adaugă NataliÈ›a. ÃŽncolo dăm concerte de ocazie prin locuri alese, iar acum îl dăm aici pentru tine care faci cât tot publicul din lume. - E totuÈ™i trist că daÈ›i È™i de ocazie. Maiorescu mi-a promis că o să aranjeze să prezinÈ›i un concert la IaÈ™i! - Tii! Atunci am să cânt ,,Perpetuum-mobile†de Paganini să vadă toÈ›i ce È™tie Toma Micheriu! Ia m-ascultă... Toma lasă chitara È™i ia vioara din cutie făcând câteva triluri excelente din această bucată. - Să nu uiÈ›i È™i ,,Menuetul în la major†de Mozart, care È™tii că-mi place mie... zice Eminescu. - Menuetul lui Mozart? Nimic mai simplu! (Cântă începutu menuetului făcând să răsune pădurea care-i răspunde cu ecouri cristaline de păsări.) NataliÈ›a stă pe iarbă rezemată de poet, îl mângâie pe păr, îl sărută pe obraz È™i, în timp ce Toma cântă menuetul, îi recită poezia ,,Ce e amorul..â€: - Lasă-l pe Toma puÈ›in. Știi ce-i asta? ,,Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere,/ Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere...†Mai departe nu mai È™tiu... - ...,,De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul È›i-l leagă,/ ÃŽncât să n-o mai poÈ›i uita/ ViaÈ›a ta întreagă...†- completează Eminescu. Dar de unde-o È™tii, NataliÈ›a? întreabă poetul zâmbind cu bunătate. - De la dumnealui... (ÃŽl arată cu mâna pe fratele ei.) Frate-miu îți È™tie pe dinafară multe poezii. E înnebunit după ele! - Tomo, fă-mi È™i mie un hatâr: cântă-mi ,,Barbu Lăutarulâ€... - Vă acompaniez È™i eu la chitară, intervine NataliÈ›a. FraÈ›ii Micheriu încep să cânte. Eminescu își înalță glasul peste acordul instrumentelor. Vocea îi este profundă, nu prea puternică dar foarte plăcută: Eu sunt Barbu Lăutarul, Starostele È™i cobzarul Ce-am cântat pe la domnii Și la mândre cununii. Of, of, of mi-aduc aminte Of, of, of că mai ‘nainte Nici un chef nu se făcea Fără astă cobz-a mea... După ce-l cântă pe tot (de la strofa a doua devine un trio vocal), Eminescu oftează din rărunchi, bătând odată cu pumnul în pământ: - Uf, măi, tu-i neamul nevoii! 31. O È™edință a Junimii. Lectura nuvelei ,,Sărmanul Dionis†Suntem la IaÈ™i, acasă la Maiorescu. Ca în fiecare sâmbătă seara, are loc aici obiÈ™nuita È™edință a Junimii. Un salon somptuos cu mobilă în stil german, luminat de sclipirile nesigure ale unei lămpi de bronz suspendat de plafonul decorat cu stucaturi... O masă tip Boulle în centru, plină cu cafele È™i prăjituri. Jur-împrejur scaune tapisate, fotolii cu rame de lemn poleit È™i îmbrăcate cu mătase ripsată ori cu catifea roÈ™ie stau într-o voită dezordine. ÃŽn capul mesei, Maiorescu prezidează È™edinÈ›a. ÃŽn dreapta lui stă Iacob Negruzzi, în stânga P.P. Carp. De o parte a mesei Cei trei Români: Gheorghe Panu, Vasile Tassu È™i Alexandru Lambrior, alături de glumeÈ›ul Vasile Pogor È™i Leon Negruzzi, un ins foarte trupeÈ™. De cealaltă parte a mesei, grupul Caracudei, în frunte cu preÈ™edintele ei Nicolae Gane. Din Caracudă fac parte opt persoane, printre care È™i Samson Bodnărescu, profesor È™i poet, care va deveni unul dintre prietenii apropiaÈ›i ai lui Mihai. Lângă Bodnărescu stă Miron Pompiliu, de asemenea conducător subsidiar al Caracudei. Eminescu stă aÈ™ezat în capătul opus al mesei, vizavi de Maiorescu. Salonul este plin de invitaÈ›i care ocupă scaunele È™i fotoliile mărginaÈ™e. Distingem È™i câteva dame: Mite Kremnitz, scriitoare de limba germană care vorbeÈ™te biniÈ™or româneÈ™te, Matilda Cugler, căsătorită Burlă, È™i mai departe de ea, cam după umărul drept al lui Maiorescu, o vedem pe Veronica Micle. Se aud aplauze... Maiorescu ia cuvântul fără să se ridice. VorbeÈ™te calm È›inând mâinile întinse cu pumnii închiÈ™i strâns pe masă. - Am trăit într-adevăr o delectare magnifică prin poemul pe care ni l-a citit adineauri atât de frumos domnul Eminescu. Felicitări! (SchiÈ›ează o uÈ™oară plecăciune cu capul privind spre poet.) Pentru o clipă, versurile acestea ne-au plimbat prin vestigiile Egiptului antic, îmbătându-ne de înălÈ›imile piramidelor, de grădinile Memfisului È™i ale Tebei, de susururile Nilului È™i de strălucirea deÈ™ertului arid... Acuma tot domnia sa își va citi o excelentă nuvelă filosofică: Sărmanul Dionis. Comentariile la urmă! Domnule, Eminescu, puteÈ›i începe... (Face un gest de invitaÈ›ie cu palma întinsă.) Poetul are un glas cald, o dicÈ›iune impecabilă: -,,...Și tot astfel, dacă închid un ochi, văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aÈ™ avea trei ochi, aÈ™ vedea-o È™i mai mare, È™i cu cât mai mulÈ›i ochi aÈ™ avea, cu atât lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari, Cu toate acestea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate, în raport cu mine păstrându-È™i proporÈ›iunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, È™i toate acelea din ea scăzute în analogie...†Chipul lui Nicu Gane apropiindu-se de Miron Pompiliu: - Na, iarăși filosofie! - ,,...ÃŽn faptă, lumea-i visul sufletului nostru - continuă Eminescu. Nu există nici timp, nici spaÈ›iu - ele sunt numai în sufletul meu ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, È™i infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă...†Diferite chipuri din salon: Maiorescu ascultă concentrat... Veronica Micle zâmbeÈ™te visătoare privind podeaua într-un punct fix... Mite Kremnitz caută cuvintele neînÈ›elese într-un dicÈ›ionar român-german... Gane È™oÈ™oteÈ™te mereu cu membrii Caracudei lui... Panu cască ostentativ; alÈ›ii, plictisiÈ›i, au diferite preocupări. ÃŽncepe rumoarea. Maiorescu ciocăne cu verigheta în masă. Pentru scurt timp se face liniÈ™te. Dar rumoarea revine. Pendula bate de cinci ori... (Imaginea pendulei.) - ,,E noapte - reîncepe Eminescu. O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise, È™i Dionis, lungit în patu-i, tremură de friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plină de sudoare È™i cu capul greu. I se pare că s-a trezit din niÈ™te vise lungi, obscure...†- Bine, ia să ne lămurim? întreabă Vasile Pogor. Cele ce se petrec cu Dionis, desigur că el visează. - Da È™i nu... răspunde Eminescu cu convingere. Asta-i o teorie greu de înÈ›eles. 32. După lectură, în holul casei lui Maiorescu OaspeÈ›ii se pregătesc să plece. Maiorescu îi strânge mâna poetului. - Repet, Eminescule. Nuvela mi s-a părut excelentă. Păcat că n-o pot înÈ›elege toÈ›i. Este excelentă! - E drept, atmosfera ei romantică pare destul de curioasă... - Nu e deloc curioasă! De fapt, aceasta-i calea corectă. Lumea imaginară în care se refugiază Dionis este singura în care artistul, sensibil la alte valori decât cele pur practice, poate vieÈ›ui. A, dar uite... Madam Micle vrea să-È›i vorbească... Vă È™i cunoaÈ™teÈ›i? - Da, răspunde poetul puÈ›in intimidat. De la Viena... - ÃŽl cunosc pe domnul Eminescu încă înainte de a-l fi văzut. ,,Venere È™i Madonă†a fost poezia care m-a fascinat È™i pot zice că prin ea l-am cunoscut prima dată. Maiorescu se retrage să conducă invitaÈ›ii. - Mă scuzaÈ›i... OaspeÈ›ii... - Doamnei Lovenbach i-a plăcut foarte mult de dumneavoastră, i se adresează Veronica poetului. Când am părăsit Viena, m-a întrebat de ce nu v-am mai chemat pe la dânsa. A fost greÈ™eala mea pe care acum o regret... - ÃŽntr-adevăr, era o bătrână foarte spirituală, dar studiile m-au reÈ›inut să-mi repet vizita. Dacă însă m-aÈ›i fi invitat din nou, cred că aÈ™ fi venit cu plăcere. - Am auzit că plecaÈ›i în curând la Berlin. Este oare-adevărat? - Probabil. V-a spus domnul Maiorescu? - Nu. M-am interesat la altcineva... - V-aÈ›i interesat? - Nu exagerez. M-am interesat... Și cât aÈ™ fi vrut să vă mai aud citind pe la È™edinÈ›ele Junimii pe care de obicei eu nu prea le frecventez! ÃŽn seara aceasta vă mărturisesc că am venit special fiindcă auzisem că citiÈ›i dumneavoastră. ȘtiÈ›i să captaÈ›i atât de repede auditoriul! Când plecaÈ›i în Prusia? - Precis n-aÈ™ putea spune când. Poate prin noiembrie. - SunteÈ›i un om foarte studios după cum văd. Aceasta mă face să urmăresc cu emoÈ›ie fiecare număr al ,,Convorbirilor literareâ€, în speranÈ›a că veÈ›i mai publica ceva... - Depinde de ce va fi acolo. ViaÈ›a spirituală de la Berlin, deÈ™i intensă, are o rigiditate a ei proverbială. - ÃŽn schimb berlinezele sunt mai puÈ›in rigide, adaugă Veronica cu rafinament. - Femeia este pretutindeni aceeaÈ™i, doamnă Micle, cu toate misterele È™i gingășiile ei care uneori se transformă în mici vendete, i-o retează poetul mai mult în glumă. - Cu alte cuvinte, aÈ›i vrea să spuneÈ›i că în fiecare femeie trăieÈ™te o Veneră È™i-o Madonă în acelaÈ™i timp, nu-i aÈ™a? Oare nu duc ele o veÈ™nică luptă una cu alta? - Cred că da, însă mai totdeauna în defavoarea Madonei... - Și totuÈ™i aÈ›i spus că Venera este sfântă prin iubire. - Omul nu poate trăi fără să idealizeze. Idealul este pentru el un văl parfumat care-i acoperă insuccesele prezentului. Mai cu seamă când este vorba de un poet! - Estetica poeziei, observă Veronica, cere creatorilor să reflecteze adevărul aÈ™a cum este el! - Desigur, numai că fiecare îl vedem È™i-l înÈ›elegem în felul nostru, subiectiv. Ce-i adevărat pentru un îndrăgostit în realitate poate fi tocmai invers. Maiorescu revine. - Eminescule, madam Micle este o poetă cu mărunte subtilități feminine. ÃŽn acelaÈ™i timp, mi se pare că vrea să-È›i fure meseria. Sau poate chiar È™i altceva... - Altceva, ce? clocoteÈ™te Veronica. - ...inima! FereÈ™te-te de charismele pline de parfumuri ale dumneaei! glumeÈ™te criticul. Veronica îl fulgeră cu o privire rea: - E greu să furi sunetul dintr-o vioară, domnule Maiorescu! răspunde dânsa zâmbind ironic. ÃŽn fine, a venit Ștefan să mă ia... PermiteÈ›i-mi, vă rog, să mă retrag. Mă aÈ™teaptă soÈ›ul cu trăsura la poartă... La revedere! (Din mers:) Joi intenÈ›ionez să dau o serată literară. (Se opreÈ™te, privindu-l pe poet È™i adresându-i-se numai lui:) SunteÈ›i invitatul meu, domnule Eminescu. Pe curând! (Pleacă spre poartă unde Ștefan Micle, soÈ›ul ei, îi iese înainte.) - Eminescule, fii atent! Cu Veronica..., dacă se poate, mai rar. ÃŽÈ›i relatez eu altă dată câteva amănunte din răzbunările ei contra mea, ca să È™tii despre ce este vorba, îl avertizează Maiorescu pe un ton mai sever. Deocamdată trebuie să-È›i grăbeÈ™ti plecarea la Berlin. (Eminescu ascultă puÈ›in cam nedumerit.) Și nu uita: femeii să nu-i oferi niciodată mai mult decât i se cuvine. (ZâmbeÈ™te rece È™i îi pune mâna pe umăr bătându-l uÈ™or È™i prietenos.) E clar, dragul meu? Suum cuique! Poetul rămâne gânditor È™i dă din cap în semn că a înÈ›eles, deÈ™i gândurile îi sunt acum în altă parte. 33. ÃŽn drum spre Berlin Șuierul trenului... ÃŽntr-un vagon de tip vechi care se leagănă mereu, poetul a ocupat locul de lângă fereastră È™i stă dus pe gânduri. PriveÈ™te pe geam la peisajul ce se perindă prin faÈ›a ochilor lui. Decor de toamnă: case nemÈ›eÈ™ti, clădiri în stil gotic, vite pe câmp, țărani germani făcând cu mâna spre trenul care le zboară pe dinaintea lor. ÃŽn vagon sunt oameni puÈ›ini. COMENTARIU: ÃŽn luna noiembrie 1872, Eminescu a pornit spre Berlin, iar în decembrie se înscrie la Universitate. Ca È™i la Viena, urmează cursuri foarte variate: din domeniul filosofiei, istoriei, economiei politice, dreptului, geografiei È™i, probabil, din domeniul lingvisticii. Nu mai are însă anturajul acela plin de vervă tinerească È™i nu mai este înconjurat de mulÈ›i colegi ca la Viena. Pentru a-È™i putea asigura o existență modestă, este nevoit să accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Theodor Rosetti, apoi a lui Nicolae KreÈ›ulescu. Salariul era însă mic, iar treburile birocraticeÈ™ti îi răpeau din timpul cel mai preÈ›ios pentru studiu È™i scris. TotuÈ™i Eminescu se adânceÈ™te profund în probleme filosofice, îndeosebi în filosofia lui Kant, - probabil pentru teza de doctorat, aÈ™a cum îi ceruse Maiorescu. Din filosoful german începe să traducă ,,Critica raÈ›iunii pureâ€. Criticul de la iaÈ™i îi trimite 100 de galbeni È™i-l presează ca să-È™i dea mai repede doctoratul pentru a-l numi profesor universitar la noua Universitate ieÈ™eană. Dar, în vreme ce criticul Junimii îl credea omorându-se cu pregătirea doctoratului, poetul lucra de zor la poemele ,,ÃŽmpărat È™i proletarâ€, ,,Călin Nebunulâ€, ,,Strigoiiâ€, ,,Scrisoarea I†și la unele fragmente în proză. ÃŽn ,,Convorbiri†publică puÈ›in: ,,Sărmaul Dionisâ€, ,,ÃŽnger È™i Demon†și ,,Floare albastrăâ€. Căzându-i în mâini niÈ™te basme româneÈ™ti culese de călătorul german Richard Kunisch, Eminescu porneÈ™te în 1873 la versificarea a două dintre ele: ,,Miron È™i frumoasa fără corp†și ,,Fata în grădina de aurâ€. Din plămădirea lor genială va izvorî mai târziu ,,LUCEAFÃRULâ€, perla poeziei româneÈ™ti din toate timpurile. ViaÈ›a la Berlin devenea însă din ce în ce mai monotonă È™i mai încărcată de lipsuri. Tatăl său îl mustra prin scrisori sâcâitoare, prietenii îi lipseau aproape cu desăvârÈ™ire. Cu Șerban, fratele său care urma tot la Berlin medicina, se întâlnea rar. Șerban era grav bolnav de ftizie È™i, din cauza bolii, căpătase o fire rece, opusă poetului. Aproape că se înstrăinaseră complet unul de altul. Din È›ară vine vestea tristă a sinuciderii lui Iorgu, celălalt frate, ofiÈ›er. Nu peste mult timp, în noiembrie 1874, moare È™i Șerban, pentru care Mihai a trebuit să-i plătească din salariul lui mic o parte din datoriile lăsate. După doi ani de studii la Berlin, Eminescu este nevoit să abandoneze proiectul de a mai trece examenul de doctorat... ,,Un titlu de doctor - scria el lui Maiorescu - m-ar aranja cu lumea È™i cu legile ei de ordine, nu însă cu mine...†Atras poate È™i de dorinÈ›a nestăvilită de a o revedea pe Veronica Micle, Eminescu se îndreaptă împovărat de doruri spre È›ara-i natală, trecând prin Konigsberg, Cracovia È™i Lemberg, unde se opreÈ™te prin biblioteci ca să se intereseze de documente inedite legate de istoria României.†34. IlustraÈ›iile comentariului Perioada berlineză fiind cea mai lipsită de documente ferme, credem că este bine să fie comentată numai în imagini esenÈ›iale, concordate cu textul de mai sus. (Natural, textul acesta, ca de altfel È™i restul celorlalte texte, s-ar putea, la nevoie, concentra păstrând totuÈ™i ideile de bază.) AÈ™adar, la începutul comentariului, vom avea o imagine de ansamblu a Berlinului din anul 1872: Universitatea... Poetul luând notiÈ›e ca È™i la Viena... Clădirea consulatului român cu firma respectivă... Theodor Rosetti sau Nicolae KreÈ›ulescu semnând o hârtie diplomatică. .. Eminescu poartă mânecuÈ›e negre peste mânecile hainei È™i È›ine un dosar în mână... ÃŽn bibliotecă, traducând din Kant... (Titlurile operelor lui Kant aflate înaintea lui se văd distinct.) ÃŽn altă imagine îl vedem cum desface o scrisoare de la Titu Maiorescu... O grimasă pe faÈ›a poetului... Aplecat asupra manuscriselor pline de strofe È™i È™tersături... Citind din cartea lui Kunisch pe coperÈ›ile căreia se vede scris clar: BUKAREST UND STAMBUL. SKIZZEN AUS UNGARN, RUMANIEN UND DER TUKEI. BERLIN - 1851. Eminescu deschizând o scrisoare de la tatăl său... Răspunzându-i nervos. ÃŽntâlnirea cu Șerban care arată slab È™i foarte abătut. Dă mâna cu Mihai È™i pleacă. Mihai îl priveÈ™te compătimitor cum se depărtează învăluit de niÈ™te aburi sau de o ceață simbolizând moartea... Poetul stând la o masă distrus, cu lacrimi în ochi, cu doliu la reverul hainei È™i cu fruntea sprijinită pe pumnul drept. ÃŽn mâna stângă, lăsată până aproape de podea, È›ine deschisă scrisoarea de acasă care îi anunță sinuciderea lui Iorgu. Mihai îi priveÈ™te fotografia È™i dă trist din cap. Pe chip i se poate citi clar profundul zbucium interior. ÃŽntr-un spital, poetul plăteÈ™te niÈ™te bani unui medic îmbrăcat în halat alb (datoria lui Șerban). Acum îi vedem È™i mai bine doliul de la rever purtat după ambii săi fraÈ›i... ÃŽntorcându-se spre È›ară cu trenul. Peisaje de vară... Poetul este nebărbierit de două săptămâni. A început să-È™i lase mustață. Constatăm că este cu mult mai abătut decât atunci când venea la Berlin... Imaginea Konigsbergului... Imaginea Cracoviei (răsună un oberek sau o polcă poloneză). Scotocind prin biblioteci È™i notând ceva... Imaginea Lembergului... Admiră biserica MovileÈ™tilor din Lemberg... (Toate aceste imagini vor trebui sincronizate în ordine cu textul comentariului.) 35. Bibliotecar la IaÈ™i Pe ecran apare scris cu litere mari, roÈ™ii: IAȘI - 1874. Clădirea Bibliotecii Centrale din IaÈ™i. ÃŽntr-un birou mare, aflat în mijlocul cărÈ›ilor, poetul, cu un registru în față, verifică titlurile volumelor. Pretutindeni sunt numai cărÈ›i È™i cărÈ›i: prin rafturi, pe birou, pe podea. Eminescu lucrează foarte absorbit de noua sa îndeletnicire. Se vede că este vorba de un inventar. O bibliotecară tânără intră pe ușă È™i anunță: - Domnule director, domnul Hasdeu vrea să vorbească cu dumneavoastră. - Domnul Bogdan Petriceicu Hasdeu? A È™i sosit aÈ™a repede? Spune-i, te rog, să poftească! (Eminescu lasă lucrul, se scoală de la birou È™i merge în întâminarea distinsului oaspete.) HaÈ™deu intră încet în biroul poetului. Are 42 de ani, barbă neagră, răsfirată. - Omagiile mele, domnule Eminescu! - Bună ziua, stimate domnule Hasdeu È™i bine aÈ›i venit.... Surpriza este pe cât de mare, pe atât de plăcută... De când sunt director al Bibliotecii Centrale, am avut de la început nevoie de îndrumările dumneavoastră pertinente pentru unele probleme strict filologice. Mă iertaÈ›i că v-am chemat È™i iertaÈ›i-ne dezordinea din jur. Precum vedeÈ›i, ne aflăm într-un masiv proces de reinventariere. - Nu vă faceÈ›i probleme, cărÈ›ile nu creează niciodată dezordine în orice poziÈ›ie ar fi ele. V-am răspuns cu plăcere chemării dumneavoastră. - Domnule profesor, deÈ›in aici niÈ™te documente mai deosebite pe care eu personal le consider interesante, dar nu-mi pot da seama cu exactitate despre autenticitatea lor reală sau dacă sunt apocrife. Dumneavoastră, ca specialist... - AÈ™ putea să le văd È™i eu? - Vi le aduc imediat, domnule Hasdeu. (Se îndreaptă spre un raft de unde ia patru dosare vechi pe care le pune teans în faÈ›a invitatului. ) Aici am numai patru manuscrise. Le-am È™i numerotat... Hasdeu le cercetează un timp cu atenÈ›ie: - Da. Trei sunt niÈ™te copii cunoscute. ÃŽnsă numai aceasta este cu adevărat originală: ,,ViaÈ›a È™i minunile prea cuviosului părintelui nostru Vasilie cel Nouâ€. AparÈ›ine cu aproximaÈ›ie anului 1692. Altele mai aveÈ›i? - Desigur, mai am È™i dincolo câteva... Am propus ministerului să ne dea niÈ™te fonduri ca să mai cumpăr trei manuscrise vechi româneÈ™ti de la un anticar care mă aÈ™teaptă. VreÈ›i să mergem puÈ›in È™i dincolo? (Oaspetele pășeÈ™te înainte, poetul îl urmează.) Avem aici peste 30.000 de cărÈ›i, domnule Hasdeu, pe care am început să le triez de câteva zile, treabă nu prea simplă. Cronicile È™i hrisoavele mă pasionează deocamdată cel mai mult. Din ele deÈ›inem foarte puÈ›ine È™i este păcat pentru o bibliotecă centrală ca aceasta să nu aibă asemenea documente vechi. (Se urcă pe un scaun È™i mai ia un vraf de manuscrise.) - Văd aici două manuscrise foarte valoroase de la sfârÈ™itul secolului al XIX-lea... - Da, le-am procurat destul de greu plătindu-le din banii mei. - Da, da, da... Acestea într-adevăr sunt foarte valoroase... Este regretabil că s-au păstrat numai în fragmente... ,,Istoria Aretusii È™i a împăratului Iraclie, tatăl lui Ierotoclitâ€... Interesante È™i foarte rare. Ar trebui să vă recuperaÈ›i banii de pe ele! Vă rog să le puneÈ›i deoparte È™i nu le amestecaÈ›i cu celelalte. Dar pe-acestea lipite, de unde le-aÈ›i achiziÈ›ionat? - Am făcut un schimb cu tânărul filolog Moses Gaster. I-am dat ce-am avut în mai multe exemplare È™i-am căpătat manuscrisele de față. - Și acestea sunt importante È™i trebuie de asemenea puse la cele autentice. După cum văd, vă preocupaÈ›i serios de bibliotecă; dar trebuie desigur inventariată cu multă atenÈ›ie, ceea ce, desigur, vă răpeÈ™te din preÈ›iosul timp poetic. - AveÈ›i dreptate. ÃŽnsă poezia, când bate la porÈ›ile inimii, te opreÈ™te de la orice treabă cerându-È™i drepturile ei. Spun asta deoarece È™tiu că mă adresez unui poet de elită. - Nimic de zis, iubesc stihurile È™i mă las uneori sedus de voia muzelor, însă dumneavoastră asaltaÈ›i poezia cu toate forÈ›ele. Dar apropo de literatură: cu ,,Junimea†cum vă mai împăcaÈ›i, domnule Eminescu? - Știu că sunteÈ›i un adversar de temul al ei. Farsa cu traducerea din imaginarul Gablitz ne-a distrat È™i pe noi. Vorba este că, la ora actuală, ,,Junimeaâ€, cum e... cum nu e, pare a fi societatea literară cea mai puternică È™i cea mai productivă. - Și cea mai bine dresată de domnul Titus Livius! - Nu se cunoaÈ™te un grupare literară mai compactă È™i mai solidă decât este ,,Junimeaâ€. - CredeÈ›i? - Sunt convins de aceasta, fiindcă nu mai există o altă societate culturală similară. - Și nici un germanofil cu tendinÈ›e de general prusac ca Herr Maiorescu... - N-aÈ™ îndrăzni să vă contrazic, fiindcă Maiorescu are acolo un cuvânt hotărâtor. - Și pentru dumneavoastră? întreabă Hasdeu insinuant. Eminescu zâmbeÈ™te simultan cu interlocutorul său. - ÃŽn rubrica ,,Varietăților†din revista dumneavoastră ,,Columna lui Traian†aÈ›i vrut să arătaÈ›i ... (râde) că într-adevăr È™i pentru mine ar avea un cuvânt hotărâtor. ÃŽn realitate sunt mai independent decât vă imaginaÈ›i, iar proverbul latin Quot capita, tot sensus mi se potriveÈ™te destul de bine... Cele mai multe dintre părerile mele nu pot fi împărtășite nici de domnul Maiorescu È™i nici de altcineva. Cu atât mai puÈ›in voi urma eu vreuna din ideile impuse cu forÈ›a! - Domnule Eminescu, puteÈ›i să-l anunÈ›aÈ›i încă de pa acum pe domnul Tit Liv că răsbelul meu cu ,,Convorbirile†dumneavoastră încă nu s-a terminat. Revista va mai înghiÈ›i o farsă literară din partea mea. Și asta cât de curând... - Din orice ciocnire se nasc scântei È™i din scântei deseori se naÈ™te lumină! răspunde poetul. - Părerea mea este că, bizuindu-vă pe talentul ce-l aveÈ›i, mai degrabă ar trebui să conduceÈ›i dumneavoastră decât să vă lăsaÈ›i condus. Dar, în fine, a mai rămas ceva nelămurit în chestiunea manuscriselor? - Deocamdată, nu; È™i vă mulÈ›umesc foarte mult pentru vizită È™i ajutorul dat, domnule Hasdeu. Dacă voi mai avea nevoie de dumneavoastră, am să vă scriu prin poÈ™tă. Este posibil să vă cer unele informaÈ›ii mai ample despre latina vulgară. - Cu multă plăcere, domnule Eminescu. La revedere, însă nu uitaÈ›i: pe câmpul literar s-ar putea să fim rivali! (ÃŽi strânge mâna.) - Nu-i nimic, asta nu mă împiedică să vă stimez în continuare È™i să vă răspund numai pe bază de argumente logice... La revedere! (Hasdeu iese. Eminescu îl conduce până afară, apoi se întoarce la cărÈ›ile lui, apucându-se iarăși să le aranjaze.) 36. Acasă la Veronica Micle Un salon mai puÈ›in mare È™i somptuos decât al lui Maiorescu, în schimb mai intim. ÃŽn faÈ›a căminului în care arde un foc potolit, se găsesc o măsuță scundă È™i trei fotolii: în primele două fotolii, mai apropiate unul de altul, discută Mihai Eminescu È™i soÈ›ul Veroncăi, profesorul universitar È™i rectorul Universității, Ștefan Micle. Amândoi sorb din niÈ™te ceÈ™ti mari de cafea. Pe măsuță se află È™i o farfurioară cu dulceață È™i alta cu prăjituri pentru oaspete. Ștefan Micle stă cu faÈ›a spre foc È™i are un pled înfășurat peste picioare. Pare mai bătrân decât îl arată vârsta sa de 54 de ani. Părul tot îi este albit pe cap, contrastând cu părul blond bătând spre culoarea mierei al soÈ›iei sale Veronica, mult mai tânără (24 de ani). Veronica Micle croÈ™etează stând comod în fotoliul ei. Mai înainte de a lua loc, o vedem cum își duce de mână pe cele două fetiÈ›e mici ale dânsei pe care le predă doicii. Veronica este o femeie tânără È™i frumoasă. Din când în când, aruncă priviri admirative spre Eminescu, absorbit într-o discuÈ›ie cu Ștefan Micle. - Fizica, domnule Eminescu, are legi imuabile. Spunem însă despre unele că nu-s perfecte întrucât nu le cunoaÈ™tem prea bine efectul lor... ÃŽn realitate, legea despre care credem noi că nu-i perfectă, se potriveÈ™te foarte bine în altă parte... - Mutatis mutandis, legile au un caracter diferenÈ›iat între ele È™i par a fi foarte relative. Totul este relativ în lumea asta, domnule profesor, numai relativul rămâne absolut! - Foarte interesant, răspunde Micle. N-am auzit pe nimeni până astăzi să susÈ›ină o teorie a relativului, iar dacă ai putea-o demonstra printr-o ecuaÈ›ie matematică, cu siguranță că ai revoluÈ›iona fizica. - Asta, desigur, este treaba matematicienilor È™i a fizicienilor ca dumneavoastră, nu a mea. Dar mi se pare logic să susÈ›in o teorie a relativului în fizică È™i în orice domeniu al vieÈ›ii. ÃŽn faÈ›a oricui, eu susÈ›in cu tărie că totul este relativ. - Chiar È™i spaÈ›iul, È™i timpul? întreabă Veronica cu un ton cam afectat. - Chiar! Fiindcă orice moment în viaÈ›a universului este ecuaÈ›iunea momentului următor; orice moment prezent este ecuaÈ›iunea momentului trecut... - TotuÈ™i, universul nu pare să fie ceva relativ, ci mai degrabă un infinit absolut, completează Ștefan Micle. - Un infinit absolut, dar care se dilată È™i se contractă cu toată materia inclusă în spaÈ›iul lui... Universul întreg ar părea că a atins un proces de dezvoltare în urma unei dilatări poate de origină explozivă È™i care tinde spre o È›intă necunoscută nouă astăzi, după care s-ar putea să facă drumul retur din punctul de unde a plecat. ÃŽn plus, am convingerea că galaxiile se învârt în jurul unui centru din haos care, la rândul lui, se învârte în jurul altor centre, respectând totuÈ™i legea atracÈ›iei universale a lui Newton.... SpaÈ›iul, după opinia mea, este ceva elastic, deci tot relativ, ceva care s-ar putea modela de către o Ființă supremă uriașă care nu poate fi decât Demiurgul Creator. Micle zâmbeÈ™te împăciuitor: - VorbeÈ™ti cu atâta persuasiune, domnule Eminescu, încât aproape că m-ai convins È™i pe mine de relativitatea lucrurilor, că trăim într-o lume relativă. ÃŽmi expui idei la care nu prea m-am gândit, deÈ™i predau fizica la Universitate de atâția ani! (TuÈ™eÈ™te È™i se frământă în fotoliul său.) - IertaÈ›i-mă că îmi expun ideile mele deschis. Departe de mine să credeÈ›i că am venit aici să-mi impun opiniile; È™i nu vreau nici să perorez ori să contrazic pe cineva, dar faptic È™i logic nu cred că treburile ar putea sta altfel È™i mi-ar părea nespus de rău să mă înÈ™el. - Să È™tii un lucru, domnule Eminescu, tare mi-e teamă că totuÈ™i ai dreptate cum ai avut È™i în discuÈ›ia de la Maiorescu cu electricitatea.... ÃŽntr-adevăr, definiÈ›ia dată într-un curs de-al meu electricității era incompletă. - CarenÈ›a provenea, v-am spus, din faptul că vă refereaÈ›i mai mult la electricitatea statică. Eu concep însă fluxul de electricitate ca ceva foarte dinamic, datorat unui câmp sau atomi în miÈ™care, încă nu se È™tie sigur. Poate vreun savant va stabili în viitor cu precizie viteza acestui flux care nu curge ca un fluid cum se crede, ci probabil că este acelaÈ™i cuant de putere ce ia o repejune incalculabilă È™i se va preface într-un cuant egal la celălalt loc, fără a avea în aparență necesitatea unui substrat material suficient È™i proporÈ›ional pentru a se comunica... Curios lucru, nu? - Hm! Curios nu mi se pare mie că electricitatea are, cum spui, o repejune incalculabilă, ci mai cu seamă faptul că dumneata, un literat, posezi cunoÈ™tinÈ›e atât de profunde din domeniul fizicii mele. Dacă ai putea să-È›i fundamentezi ideile matematic, ai deveni un fizician ilustru... Și nu glumesc. - LăsaÈ›i asta. Vorbeam de aparenta lipsă a unui substrat material palpabil când apare un cuant egal în alt loc... Dumneavoastră intuiÈ›i ce ar rezulta de aici? Că aceste cuanturi se pot transmite chiar È™i prin aer, ca niÈ™te unde invizibile, nu numai prin sârme ca până acum. Și încă la distanÈ›e mari! Viitorul poate le va folosi practic, căci, după cum È™tiÈ›i, deja există fizicieni care încearcă, pe principiul telegrafului, să transmită nu numai semnale Morse la distanță, ci È™i însăși vocea omenească. Și sunt sigur că vor reuÈ™i cât de curând! Iar, în acest caz, am fi mândri că stăpânim golul din jurul nostru umplându-l cu unde create de om pentru a transmite la distanță, de pildă, gândurile, vorbirea noastră, cântecele noastre sau - È™tiu eu? - poate chiar imaginea noastră! ȘtiinÈ›a ne rezervă multe surprize, domnule rector! - Cu o singură condiÈ›ie: să existe pasionaÈ›i ca dumneata! răspunde Micle râzând. - Domnul Eminescu pune pasiune în tot ceea ce face - completează Veronica. ÃŽn literatură, în filosofie, în fizică... Ba chiar È™i în Biblioteca centrală din IaÈ™i pe care o conduce recent. - Și pe care am auzit că ai pus-o la punct până în cele mai mici detalii, intervine Micle. - Nu-i chiar aÈ™a, domnule Micle. Mi-ar trebui de-a dreptul vreun an-doi ca să pot sistematiza tot galimatiasul de-acolo. Este drept că nu mai e ca la început, totuÈ™i... - Apopos, de bibliotecă - îl întrerupe Veronica. Am auzit că a venit domnul Hasdeu pe-acolo, e-adevărat? - A venit răspunzând la o veche invitaÈ›ie de-a mea. Voiam să-mi lămurească originea unor manuscrise... De altfel a stat foarte puÈ›in. - Dar aÈ›i È™tiut că prima poezie tipărită de mine a apărut anul acesta în revista dumnealui ,,Columna lui Traianâ€? - Nu È™tiam. O aveÈ›i aici? - Desigur, aÈ™teptaÈ›i puÈ›in s-o aduc... (Veronica lasă croÈ™etatul È™i aduce revista.) PoftiÈ›i! Eminescu o citeÈ™te în gând cu un zâmbet cald. - VreÈ›i să o declam? întreabă autoarea. - Chiar sunt curios, stăruieÈ™te poetul. - Am ajuns s-o È™tiu È™i eu pe deasupra, mărturiseÈ™te soÈ›ul Veronicăi. - ,,Povestea rozeiâ€... (Eminescu urmăreÈ™te textul pe revistă, iar Veronica recită impecabil, cu un glas dulce): Dumnezeu vrând să-ncunune De cununi această lume, Flori cu braÈ›ul Său cel sfânt Semănat-a pe pământ. Și menind pe fiecare Floare mică, floare mare, Ca să poarte-n sânul lor Un simbol strălucitor, A zis rozei: floare dalbă ÃŽnflorind, tu să fii albă Și corola ta să fie Semn de nevinovăție!... Dar când fu ea să-nflorească, Sânul să È™i-l dezvelească, La ea omul a privit Și ea-ndată s-a roÈ™it... Și de-atunci, sub cer, sub stele, Câte dalbe floricele, Se-nroÈ™esc fără de È™tire Sub vicleana lui privire. ...Recunosc că este prea copilăroasă È™i chiar scrisă pentru copii, o ia Veronica înainte. Și soÈ›ul meu (face un gest cu palma spre dânsul) spune acelaÈ™i lucru. - Ba este frumoasă, doamnă Micle. Mai cu seamă este feminină. De la distanță se vede că este izvorâtă din suflet sincer de femeie, apreciază Eminescu. - Vai, mă faceÈ›i să roÈ™esc... Nu, serios, - e bună? - Este foarte originală. Mie-mi place! - De fapt, domnul Hasdeu mi-a spus cam tot aÈ™a în această epistolă. (Ia din sertarul unei măsuÈ›e de alături un plic.) AminteÈ™te că È™i fiica dânsului, Iulia, deÈ™i nu are decât cinci ani, scrie versuri, însă în limba franceză È™i engleză. Iar eu, fiind încurajată de domnul Hasdeu, am tradus apoi în franÈ›uzeÈ™te ,,MeditaÈ›ia a XX-a†din Lamartin... Pe aceasta v-o dau acasă împreună cu cartea originală, să-mi spuneÈ›i dacă-i bine tradusă... (ÃŽi oferă traducerea È™i cartea.) - Sunt de pe acuma convins că este o traducere deosebită, doamnă Micle, răspunde poetul zâmbind. 37. LocuinÈ›a din curtea Bisericii Trei Ierarhi - IaÈ™i LocuinÈ›a aparÈ›ine È™colii la care este director Samson Bodnărescu, unul din prietenii poetului. Eminescu ocupă aceeaÈ™i cameră împreună cu Miron Pompiliu È™i cu Ioan Slavici. ÃŽi găsim pe toÈ›i trei acasă: Pompiliu stă răsturnat în pat cu mâinile sub cap, Slavici scrie ceva la masă, Eminescu găteÈ™te niÈ™te ochiuri pe plita sobei de zid. SecvenÈ›a începe chiar cu scena aceasta, a pregătirii ochiurilor în tigaia care sfârâie (gros-gros plan). Mâna poetului care ridică coada tigăii cu o cârpă, apropiindu-se atent de masă È™i distribuind conÈ›inutul în trei farfurii. - Două È›ie..., două È›ie... È™i două mie, împarte el. VedeÈ›i că le-am amestecat È™i cu câteva bucăți de slană, cum îi place lui Slavici. - Scoală, Miroane, să mănânci ouă făcute de Mihai, strigă Slavici zgâlțâindu-l pe colegul său tolănit în pat. Miron deschide ochii agale dar îi închide repede la loc. Ieni își strânge hârtiile de pe masă È™i insistă: - Ieni, să È™tii că ouăle nu le-am făcut eu, ci o găină moÈ›ată, răspunde Mihai! - Hai, măi somnorosule, c-ai să mori de-atâta dormit! Scoală să mănânci ouă de găină moÈ›ată È™i taie măcar pita adusă de mine... - Tai-o tu, că mie mi-e milă, răspunde Miron somnoros întorcându-se pe partea cealaltă. - Lasă-l, Ienachi, că nu È™i-a înghiÈ›it tot gălbenuÈ™ul - îl apără Mihai în glumă. - Stai că mi È›i-l scol eu acum - decide Slavici repezindu-se la cofa plină cu apă aÈ™ezată după ușă. Miron simte pericolul È™i face un efort ridicându-se în capul oaselor. Cască È™i se întinde, apoi vorbeÈ™te printre căscături. - AstâmpăraÈ›i-vă, măi băieÈ›i, să-mi revin. N-am dormit de două nopÈ›i ca lumea, din cauza sporovăielilor voastre până noaptea târziu. Hai să vă dau o veste de care mi-am adus aminte... (Slavici pune doniÈ›a la loc.) ȘtiÈ›i voi cum ne spun toÈ›i la ,,căsnicia†noastră-n trei? - Cum? întreabă Eminescu curios. - Balamucul, măi! (Râde È™i se aÈ™ează la masă închinându-se. Slavici le-a tâiat pâinea pentru fiecare.) Auzi vorbă: balamuc! De ce dracu’ ne-o fi zicând aÈ™a?! - Fugi încolo: cin’ È›i-a mai spus-o È™i pe-asta! Se miră È™i Slavici. Poate c-ai visat! - Nici un vis, întreabă pe cine vrei! Dar uitându-mă la noi ăștia trei cât de gospodari suntem, mi-am adus aminte că Samson Bodnărescu, în a cărui neprihănită chilie convivăm noi aici fără să plătim un ban, m-a oprit alaltăieri pe stradă È™i mi-a spus: bă! ce faceÈ›i voi acolo în odaia ceea a voastră de vă zice toată lumea balamuc? Unu-i filosof, adică tu... (îl arată pe Mihai), unu-i mocan, adică tu, Slavice, È™i unul urlă toată ziua liduri nemÈ›eÈ™ti - adică eu! Curat balamuc! zicea el. Și tot balamuc ne zic toÈ›i ăia de la Junimea. Mă mir că Mihai nu È™tie... - Mie puÈ›in îmi pasă, răspunde Mihai. - D-apăi ca să fi fost cu adevărat balamuc, răspunde Slavici, trebuie să stea fratele Simson cu noi. (Râzând): ÃŽi luăm direcÈ›ia È™colii È™i i-o dăm pe cea a balamucului! CeilalÈ›i zâmbesc cu gurile pline. (Schimbul acesta de cuvinte are loc în tot timpul mesei.) După masă Slavici se închină. - Bun ar mai fi acuma un Cotnărel! oftează Mihai. - Bun, săracul! dar de unde naiba bani? întreabă Miron. Ei, da’ lasă! Mâine ia Slavici leafa. De-abia aÈ™tept ziua de mâine... (ÃŽÈ™i freacă mâinile.) - Nu mâine, ci poimâine, Miroane, poimâine! AÈ™a că te-ai bucurat de geaba. Iar până poimâine mi se pare un an! Ce faci tu, Mihai, după amiaza aceasta? - Eu? Ca de obicei: lucrez la DicÈ›ionarul sanscrit È™i la fiÈ™ele în limba germană pentru Lexiconul Brockhaus. Mă găsiÈ›i la bibliotecă. - Ce oare mai e È™i block-hausul ăsta? sare Miron. Nu ne-ai spus nici o dată! - Brockaus! Corectează Eminescu. Trebuia să È™tii pân-acum. Este o enciclopedie nemÈ›ească a librarului Friederich Borckhaus din Leipzig la care colaborez eu È™i Maiorescu trimițând niÈ™te informaÈ›ii despre România. Slavici È™tie deja. - Dă-l măi naibii! se pronunță Miron, că tot n-o să te plătească editura lui Broskhaus pentru asta! Haidem mai bine cu toÈ›ii la doamna Matilda Burlă, că È›ine o serată literară. - Nu pot, Pompilică tată. C-am întârziat mult cu Lexiconul... - Dacă-i spuneai de seratele lui madam Micle, mai că mergea! rosti Slavici înÈ›epător. Femeie faină, Mihai! Pe deasupra È™i poetă, iar bărbate-său în vârstă È™i cam pe ducă... Și-am auzit că te simpatizează serios VeronicuÈ›a È™i-È›i cam poartă sâmbetele, aÈ™a-i? - Ia mai lăsaÈ›i-mă, măi băieÈ›i, în pace cu femeile voastre! După masă sunt obligat de împrejurări să lucrez; iar săptămâna asta va trebui să dau neapărat o fugă până la IpoteÈ™ti. Iar sfatul meu ar fi că mai bine v-aÈ›i ocupa È™i voi de literatura proprie decât s-o ascultaÈ›i în saloane pe-a altora! Altfel o să vă uite muzele. Se aud ciocănituri în ușă: - Intră! strigă toÈ›i trei deodată. UÈ™a se deschide brusc È™i Samson Bodnărescu, directorul liceului, un tip înalt, bărbos È™i prieten cu cei trei, se arată zâmbind în ușă È›inând braÈ›ele deschise. - Bine-ai venit, È™efule! strigă Miron. Tocmai vorbeam de tine. - De bine sau de rău? - De rău, bineînÈ›eles! Le-am spus lui Mihai È™i lui Ieni cum ne zici tu nouă... - Balamucul celor trei! Cum să vă zic? Păi ce, numai eu vă spun aÈ™a? Că nu formaÈ›i voi trei o diversitate perfectă, un balamuc de pomină? Doar uitaÈ›i-vă bine-n jurul vostru... - O unitate în diversitate, răspunde Mihai. - Fie È™i-aÈ™a, dar eu mă simt al naibii de bine între voi, È™i mi-era dor să vă văd! Și fiindcă niciodată nu vin cu mâna goală, ia priviÈ›i ce-am lăsat la ușă afară! (Se întoarce puÈ›in È™i deschide uÈ™a aducând de lângă pragul de-afară o mică damigeană pe care o ridică în braÈ›e È™i-o mângâie uÈ™urel.) Știe balamucul ce materie vie este inclusă în damigeana asta sfinÈ›ită? Și È™tie Mihai, care este mare filolog, din ce limbă vine cuvântul ,,damigeanăâ€? - ÃŽÈ›i explic imediat, dacă îmi rezervi plăcerea să distribui eu poÈ›iunea de otravă pentru fiecare. Ieni, scoate tu paharele... (Slavici se conformează punând patru pahare pe masă.) Cuvântul damigeană vine din italiană, maestre, - damigiana! Și este înrudit cu franÈ›uzescul damă, însemnând o... sticlă mare ca un bust de domniÈ™oară (arată forma cu mâinile). E corect? - Perfect! Toarnă È™i otrăveÈ™te-mă pe mine primul cu sufletul ei, că astăzi am muncit destul. Și vă mai spun un secret... Mihai îi toarnă aducătorului, apoi umple È™i paharele celorlalÈ›i precizând: - Dacă reuÈ™im s-o dăm gata pe ,,domniÈ™oara†asta, atunci chiar că transformăm odaia fratelui Simson în balamuc, iar pe el îl punem directorul balamucului, cum deja am plănuit. No, care È›i-i secretul, È™efule? - Măi băieÈ›i, È™tiÈ›i voi ce zi este astăzi? - Da, răspunde Slavici este 27 iunie, zi de vară până-n sară... - Și ce sfânt este în calendarul ortodox? - ÃŽntreabă-l pe Mihai, că el le are cu sfinÈ›ii... - Ce hram este astăzi, Mihalache? întreabă Samson Bodnărescu. Mihai se repede zâmbind la noul venit È™i-l ia uÈ™or de urechi apoi îl îmbrățiÈ™ează È™i-l sărută pe ambii obraji zicându-i: - La mulÈ›i ani, sfinte Samsoane! Am uitat... Iartă-mă c-am uitat. Astăzi este ziua ta de naÈ™tere È™i este È™i ziua Sfântului Samson, primitorul de străini. Este ziua lui Simsi, băieÈ›i! La mulÈ›i ani È™i să ne trăieÈ™ti, stăpâne! Și săru’ mâna pentru pomana că ne È›ii gratis È™i ilegal prin odăile È™colii... - La mulÈ›i ani, directore! sar È™i ceilalÈ›i doi să-l îmbrățiÈ™eze amândoi deodată. Asta da surpriză... - Și mai am o surpriză pentru Mihai, rugându-l să-mi È›ină la primăvară locul pentru o perioadă mai lungă, ca profesor de limba germană, căci vreau să plec È™i eu odată într-un concediu. O să ai salariu bun, frate Mihai. Te asigur... - MulÈ›umesc, nu prea-mi place mie să fiu profesor. Să mai mă gândesc, că mai e timp până atunci. - De ce? Știi germana la perfecÈ›ie, o vorbeÈ™ti chiar mai bine decât mulÈ›i nemÈ›i... La ce să te mai gândeÈ™ti, căci inspectoratul îmi cere de pe-acuma schema ca să facă numirile? - Èši-am spus: dă-mi timp să mă gândesc. - Bine, până se gândeÈ™te Mihai, zice Pompiliu, hai să ne trăieÈ™ti, sfinte Samsoane! La mulÈ›i ani! (ToÈ›i trei ciocnesc È™i beau pe nerăsuflate.) - Tii, că asta-i curată ambră cerească! Ia mai toarnă-mi, frate, zice Slavici, È™tergându-È™i mustățile. ÃŽntre timp, Mihai se retrage de lângă masă È™i scrie ceva într-un caiet, apoi vine din nou între ei, È™i spune: - Pentru că ne-ai luat tare cu surprizele È™i n-am fost pregătiÈ›i nici unul să-È›i dăm vreun cadou, È›ine de la mine, frate Samsoane, în loc de cadou, aceste versuri ca amintire, scrise de ocazie È™i la repezeală. Iată ce È›i-am înÈ™irat în câteva cuvinte: Nu È™tiam cum că în ziua Douăzeci È™i È™apte Iuni ÃŽÈ™i serbează-aniversarea ToÈ›i voinicii È™i Sămsunii. ÃŽn biserică asemeni Cât umblam pe la icoane, N-am văzut pe sfântul Simson, Prea iubitule Samsoane... - Bravo, Eminache! strigă toÈ›i ceilalÈ›i râzând È™i bătând din palme. - MulÈ›umesc, Mihai, răspunde sărbătoritul, sărutându-l pe autor. Am s-o păstrez ca amintire... - Èšine-o până È›i-o transcriu ca lumea, pe-o felicitare specială cu floricele, unde cred c-am să-i mai adaug niÈ™te versuri căci să È™tii că încă nu-i terminată... - Oricum, eu am să È›i le păstrez pe-amândouă, È™i-o să comand o icoană specială cu Sfântul Samson ca să le pun la icoană, răspunde Bodnărescu. Dar vezi, nu te gândi prea mult cu orele de germană, căci nu vreau să le dau altuia. - Bine, bine, vedem noi. - Mai bine să ne vedem de damigeana noastră, că nu i-am băut decât gâtul È™i nu i-am ajuns nici măcar până la țâțe, zice Miron Pompiliu. Hai să ne trăieÈ™ti, sfinte Samsoane, È™i încă o dată la mulÈ›i ani! - La mulÈ›i ani, Samsonescule! zice È™i Slavici. - La mulÈ›i ani, balamucilor, nebunii mei dragi! Beau în sănătatea voastră, răspunde sărbătoritul ridicând paharul È™i ciocnind cu fiecare stând cu o mână după gâtul lui Mihai. 38. La IpoteÈ™ti Casa... Este crăpată, năpădită de buruieni. Curtea aproape pustie... Interiorul casei pe care-l È™tim. Mihai stă în genunchi pe un covoraÈ™ de lângă pat. Èšine capul în poala mamei lui care-l mângâie pe păr. Raluca Eminovici, îmbrăcată în negru, a îmbătrânit mult, deÈ™i nu a trecut de 60 de ani. Este trasă la față È™i are ochii duÈ™i în fundul capului. VorbeÈ™te cu un glas stins, legănând trist din cap: - Numai necazuri, am avut, mamă! Numai necazuri È™i numai griji în toÈ›i anii ăștia din urmă! Nu È™tiu cu ce-om fi păcătuit noi în faÈ›a Celui de Sus că avem parte numai de lucruri rele... Surorile tale plecaseră la băi pentru tratament... Și când trebuiau să vină de la Teplitz, unde am fost È™i eu anul trecut cu Harieta, ne-au trimis o scrisoare că-s bolnave amândouă de tifos, mamă! Asta ne mai lipsea! Taică-tău o vândut aproape tot pământul. Acum s-o dus după dânsele dar nu le-o mai găsit acolo. Și-acum le caută prin spitalele din Praga. Ce-or fi cu fetele mele? Și Iorgu È™i-o luat singur viaÈ›a, Doamne, Doamne, ce ne-a făcut! Ce mare nenorocire! Spunea mereu că n-o mai poate îndura... Matei o rămas repetent. Despre Șerban nu mai È™tiu nimic, nimic, nimic... Și nimeni nu-mi spune despre el nimic de parcă mi-ascundeÈ›i toÈ›i ceva... Ce-o fi făcând, săracul, în Berlinul cela? Și el e bolnav, Mihăiță, vai de plămânii lui! Și tare mi-e teamă de-o altă nenorocire... (Mihai este trist È™i nu vrea să-È™i trădeze gândul.) L-am visat urât ieri noapte! Și pe tine te visez des, băiatul mamei! Tu È›i-ai făcut o glorie frumoasă! Acum te respectă toÈ›i, copilul meu drag, te cunoaÈ™te toată È›ara... Domnul Maiorescu a spus că Eminescu este cel mai mare poet al românilor È™i-am plâns mult când am auzit asta! (ÃŽl mângâie.) De când erai mic, È™tiam că va fi aÈ™a, Mihai! (Băiatul zâmbeÈ™te trist, ridică uÈ™or capul privind spre mamă-sa.) - Mamă, dumitale pot să-È›i spun... Nimănui nu i-am mai spus-o... De la o vreme încoace, când È™i când, simt niÈ™te dureri... Uite-aici... (Arată cu mâna în creÈ™tetrul capului.) Mă doare înfundat câte-o oră, două, mamă, apoi dispare câteva zile; apoi iar... Atunci îmi vin ameÈ›eli È™i gândurile mi se încâlcesc rău... Și dacă priveÈ™ti, iată cum mi s-au umflat picioarele È™i mi s-a înroÈ™i pilea. Ce-o fi asta? Mama îl mângâie: - MunceÈ™ti prea mult, gândeÈ™ti prea mult, scrii prea mult, mergi prea mult pe jos È™i te odihneÈ™ti prea puÈ›in. Este o mistuire prea mare pentru tine È™i tu pui tot sufletul în ceea ce faci. Plus de asta, să porÈ›i căciula, MihăiaÈ™! S-o porÈ›i mereu. Nu mai merge pălăria acum! Pălăria-i fudulie È™i las-o-ncolo de fudulie. Eu È›i-am împletit È™i niÈ™te mănuÈ™i, băiatul mamei drag. O să È›i le dau ca să le porÈ›i la iarnă... - Mamă, dar dumneata cum te mai simÈ›i? - Eh! La vârsta mea, ce pretenÈ›ii să mai am? Mă simt biniÈ™or, mamă. Mai pot încă munci È™i-i mulÈ›umesc lui Dumnezeu. Lui taică-tău nu i-a fost deloc bine în câteva rânduri. Se crede el zdravăn È™i face pe viteazul, da’-l È™tiu eu mai bine... De câteva ori a fost doborât la pat. Chiar acum când o plecat la Praga după fete, nu era în toate apele lui. Și săptămâna viitoare se întoarce cred cu fetele. AÈ™a presimt. Pentru el È™i HarietiÈ›a am învățat să le pregătesc niÈ™te ceaiuri care fac minuni. Sunt niÈ™te buruieni amestecate pe care le cunoaÈ™te numai mătușă-ta, maica Fevronia. Dac-ai putea, ai face un mare bine să dai o fugă mâine pe la schit la Agafton să-i ceri. Soră-mea dorea de mult să te vadă È™i va fi tare bucuroasă... 39. La schitul Agafton de lângă BotoÈ™ani ÃŽn curtea mânăstirii Agafton... Mihai o duce de braÈ› pe mătuÈ™a sa, maica Fevronia, o călugăriță bătrână care merge încet È™i puÈ›in aplecat, ajutându-se È™i de un baston. - La noi se È›in des È™ezători de lucru, maică. Aici se spun poveÈ™ti È™i poezii frumoase care te interesează... Cele mai multe sunt religioase, dar se spun È™i poveÈ™ti pentru copii. Iacă, țâni ceaiurile astea pentru maică-ta È™i dă-i-le, că-i tari bolnavă, sărmănuÈ›a! Am învățat-o eu cum să le facă. - Mama? tresare Mihai surprins. Auzisem că tata ar fi mai slăbit acum. - Amândoi, dar el îi mai rezistent. Ea trebuie să se îngrijească mult mai mult. Uite, pe-aici, pe-aici, Mihăiță, îi explică mătușă-sa fără să înÈ›eleagă bine nedumerirea nepotului ei. Deschide uÈ™a unei odăi mari unde un grup de călugăriÈ›e, unele mai tinerele, altele mai bătrâne, torc, brodează, scarmănă lână, È›es stând pe niÈ™te scaune mici. Până atunci ele cântaseră o rugăciune. Toate femeile întorc capul când îi vede intrând. Mihai le dă bună ziua. - Ista-i nepotu-miu, fiÈ™iorul Ralucăi, îl prezintă Fevronia. ÃŽi un băiet tare învățat, trecut prin cele mai mari universități din Viena È™i Berlin. - Să ne trăiÈ›i, maică, È™i să vă binecuvinteze Dumnezeu! zice una. - Amin! răspund toate. - Sărut mâna, măicuÈ›elor. MătuÈ™a mea, a spus că acum aveÈ›i o È™ezătoare frumoasă. - ÃŽn fiecare zi de lucru, după orele de rugăciune, È›inem un fel de clacă mănăstirească, explică aceeaÈ™i călugăriță È™i dacă binevoiÈ›i, È™edeÈ›i de ne-ascultaÈ›i. Haide, Zinaido, zâi mai diparti povestea începută, ca să ti-audă È™i nepotul sorăi Fevronia... Zinaida, o călugăriță tânără È™i simpatică, povesteÈ™te cu un glas curgător un basm ce abia îl începuse: - ...Acu-mpăratul o scos vestea-n È›ară, că cine-a găsi fetele li dă di nevastă. Acu-n satu’ acela era un om È™-avea trei flăcăi. Doi erau cum erau, da unul era prost; È™edea-n cenușă È™i-l chema Călin nebunul. Și-o zâs acei doi fraÈ›i....... (Mihai notează de zor pe-un carnet ce l-a scos pe dată din buzunar.) 40. ÃŽntâlnirea cu Bodnărescu. Primăvara anului 1875 ÃŽn IaÈ™i, pe stradă, mergând alături de Samson Bodnărescu. - Ei, ai avut destul timp să te gândeÈ™ti. Vii la liceul meu ca profesor au ba - nu la È™coala unde sunt eu director, ci acolo unde funcÈ›ionez ca profesor - să-mi înlocuieÈ™ti clasele de germană? - Am decis că nu. Parcă È›i-am mai spus odată... - De ce nu primeÈ™ti, Mihai? Eu nu posed germana ca tine. Și... ai elevi buni, colegi de asemenea; profesori universitari, junimiÈ™ti de-ai noÈ™tri. Salariul convenabil... - No pot, Bodnărescule, nu pot! M-am gândit bine... Nu că nu vreau, dar nu pot. Sunt supra-aglomerat. Biblioteca mea trebuie în continuare ordonată, completată cu titluri noi, Conversations-Lexicon Brockhaus trebuie terminat, DicÈ›ionarul limbii sanscrite e de-abia la început, traducerea Criticii raÈ›iunii pure a lui Kant nu-i nici la jumătate... După cum vezi, nu e vorba de rea-voință, dar, evident, nu pot! Și-apoi am auzit că tu vrei să mă laÈ™i definitiv în locul tău ca să-mi oferi mie un venit mai mare... Dar n-am nevoie. - Cine’ È›i-a spus? Nu-i adevărat, decât numai în cazul în care ai vrea asta din toată inima. Măcar să guÈ™ti È™i tu viaÈ›a de profesor, că poate predând, îți va plăcea. Știi, pofta vine mâncând... Ei, ce zici? - Nici vorbă. - Și oare nici pentru-o lună-două, măi? Să È™tii că pe Mirmilic, directorul, l-am È™i asigurat că o să vii È™i nu mai putea de bucurie... Măcar o lună să mă-nlocuieÈ™ti, Mihai, te rog! Fă asta pentru mine! Eminescu tace, se gândeÈ™te puÈ›in, apoi încuviinÈ›ează: - Bine, pentru-o lună, două - uite-am am să-ncerc, dar să nu mă laÈ™i definitiv acolo că m-ai nenorocit! Mie-mi trebuie liniÈ™te, frate Simsoane, liniÈ™te - nu balamuc de elevi! M-am mai fript odată cu suplinirea logicii lui Xenopol. - Mihai băiatule, eÈ™ti un înger! Fără să È™tii, îmi faci cel mai mare bine! (ÃŽl pupă.) EÈ™ti un sfânt! - Și de când să-ncep? - Chiar de mâine dacă poÈ›i! Ai clase excelente: elevi cuminÈ›i, sârguincioÈ™i, toÈ›i unul È™i unul... Cei mai disciplinaÈ›i din lume... 41. ÃŽn cancelaria Institutului academic IaÈ™i Se aude clopoÈ›elul sunând de intrare... Directorul I. M. Melik, poreclit Mirmilic, un tip mărunÈ›el, cu mustaÈ›a roÈ™ie, pe care È™i-o roade tot timpul, îi prezintă lui Eminescu pe noii lui colegi: - Domnul profesor Nicolae Culianu... Domnul profesor Grigore Cobălcescu... Domnul profesor Petru Poni, chimist reputat È™i-n străinătăți... Domnul profesor Ștefan Vârgolici.... După orarul de astăzi, aveÈ›i numai două ore la rând, la clasa a III-a inferioară... Prima clasă la dreapta, domnule Eminescu... (ÃŽi dă catalogul în mână È™i nu-l însoÈ›eÈ™te decât doar câțiva paÈ™i.) Aparatul îl urmăreÈ™te pe Eminescu până la uÈ™a clasei a III-a. Deschide uÈ™a È™i intră... Se aude hărmălaie de clasă indisciplinată. Eticheta clasei când uÈ™a se închide: Cl. a III-a B, curs inferior... 42. ÃŽn clasă O clasă de nebuni care aleargă peste bănci È™i se bat. Elevi graÈ™i, îmbuibaÈ›i, urâți, dar îmbrăcaÈ›i foarte bine: cu lavaliere È™i cravate la gât... ToÈ›i sunt de familii foarte bogate. Mai nici unul nu se omoară cu cartea, iar lenea este prima lor virtute. Eminescu îi pune pe câțiva să citească în germană. Fiecare se poticneÈ™te, silabisind cu greu cuvintele. Nici unul nu este în stare să formuleze o propoziÈ›ie corectă. Se plimbă nervos printre bănci... Caută să-i ajute È™i încearcă să poarte cu ei conversaÈ›ii simple. Rezultat - zero. Un băieÈ›andru umflat È™i cu obrajii bucălaÈ›i se strâmbă în spatele lui imitând o trompetă cu degetele la nas. Eminescu se întoarce brusc È™i îl vede: - CiteÈ™te tu mai departe... Cum te cheamă? - Fotino! - Minte, dom’ profesor că-l cheamă Antoniade, sare colegul din faÈ›a lui. Pârâtul îi dă una. Clasa râde. - UitaÈ›i, dom’ profesor: mă bate! - Eu sunt Antoniade, dom’ profesor, sare altul cu mutră speriată. El e Dimitriu Vasile! - CiteÈ™te, Dimitriule! CiteÈ™te! - Nu prea am chef astăzi! - Ce spui? - Ce să spun, am zis că... n-n-nam chef! lămureÈ™te Dimitriu ridicând un umăr È™i strâmbându-se. Eminescu îl apucă strâns de bărbie È™i i-o zguduie puÈ›in! - Regulamentul È™colar spune că pentru obrăznicie poÈ›i lua nota cea mai mică la purtare, dar eu nu am dreptul să-È›i dau nici un fel de notă la conduită; am însă dreptul să-È›i pun nota meritată la obiectul pe care-l predau... Te mai întreb odată: nu vrei să citeÈ™ti ori nu È™tii? Răspunde! - Nici nu vreau, nici nu È™tiu! Iar alt motiv este că nu-mi place germana. - Atunci, conform regulamentului È™colar, ai nota 1. PoÈ›i să stai jos. (ÃŽi pune nota în catalog.) - Și ce-’acă! PuÈ›in îmi pasă mie de asta, că doar sunt fiu de deputat È™i dacă vrea, tata îl poate schimba până È™i pe director, într-o clipă. - Ei, dacă eÈ™ti obraznic È™i ameninÈ›i profesorii, atunci te rog să ieÈ™i afară! Dimitriu iese până la ușă de unde se scălâmbă È™i strigă: - Toată clasa să mă urmeze È™i să-l lăsăm pe proful ăsta singur! Elevii se ridică unul câte unul È™i-l urmează-n grup. Primii ies afară mărșăluind È™i scoțând pe rând limba în dreptul profesorului. Restul se strecoară unul câte unul, iar vreo câțiva ies sărind pe geam în curte, până se goleÈ™te toată clasa. Eminescu priveÈ™te la dânÈ™ii cu liniÈ™te ironică. Ia catalogul în mână È™i părăseÈ™te ultimul sala de clasă oftând. Deodată elevii năvălesc din nou înapoi îngroziÈ›i. Unul strigă: ,,Mirmilic, măăă!†Se aud răcnetele directorului: ,,Derbedeilor! Golanilor! FaceÈ›i grevă, ai?! Ce credeÈ›i voi, porcilor, că È™coala asta-i fără stăpân?! ÃŽndărăt, idioÈ›ilor! Porcilor analfabeÈ›i!...†RăzvrătiÈ›ii se întorc glonÈ› în clasă È™i trântesc uÈ™a chicotind. Dar Mihai revine abătut în cancelarie. Imaginea elevilor care trag bănci în dreptul uÈ™ii baricadând-o... - Domnule Eminescu, vă rog să nu luaÈ›i în seamă jignirea haimanalelor astea! ToÈ›i sunt odrasle de oameni cu importante poziÈ›ii sociale È™i au conÈ™tiinÈ›a puterii din familiile lor. Din păcate am mai pățit-o noi odată aÈ™a cu altă clasă care-a creat precedentul. Ne-ar trebui mult tact È™i stăpânire de sine, dar mai cu seamă tărie de nervi. Nici eu nu mai pot È™i-ar trebui să punem ca profesori poliÈ›iÈ™ti înarmaÈ›i ca la È™colile de reeducare. Să-i ia mama dracului! Vestea proastă-i alta, domnule Eminescu È™i-am primit-o chiar azi de la domnul Panu: Andrei Vizanti, duÈ™manul numărul unu al lui Maiorescu, a adus pe unul, Dimitrie Petrino, la IaÈ™i. Un beÈ›iv È™i-un afemeiat ordinar care-a căpătat de la austrieci titlul de baron pentru niÈ™te versuri chioare proslăvind autoritățile... - ÃŽl È™tiu. Ce vrea? - Solicită postul dumneavoastră de director al bibliotecii. - Să-l ia! - Cu ce drept? Cum, adică nu vă pare rău? - Rău?! Pentru ce? (Sarcastic): Am să mă ocup de agricultură, domnule Melik! O să mă fac zarzavagiu, lăptar, vidanjeur, negustor de porci sau cam aÈ™a ceva... ÃŽn È›ara asta e bine să fii orice, numai intelectual nu! (Zâmbind amar): Vă spun eu: un zarzavagiu sau un negustor de porci este mai apreciat! - AveÈ›i dreptate, domnule Eminescu... Din păcate, chiar aÈ™a este! Stăpânii țării calcă totul în picioare: personalitate, sacrificiu, talent... Totul, totul! Epigonii dumneavoastră au arătat foarte bine lucrurile acestea!... - Ar mai fi o soluÈ›ie, domnule director: să învie Domnul Ștefan sau Vlad ÈšepeÈ™, ca să-i spulbere de pe suprafaÈ›a pământului nostru pe care l-au spurcat, bată-i mânia lui Dumnezeu să-i bată! - A! Era să uit! Căci mai era ceva important: diseară v-a invitat domnul Maiorescu pe la dânsul, insistând să treceÈ›i neapărat. Iar ca o mică curiozitate, să È™tiÈ›i că dânsul este printre primii români care È™i-au instalat sonerie electrică la ușă. - La fel au mulÈ›i oameni bogaÈ›i din Viena... Eu n-am nici măcar o ușă personală prin aceste locuri, la care să-mi bată cineva. Vă mulÈ›umesc, domnule Melik. Am să-l vizitez neapărat că trebuie să fie ceva important dacă ziceÈ›i că a insistat. - Mi-a repetat de două ori să vă spun. AÈ™a că atunci când ajungeÈ›i, nu mai ciocăniÈ›i, ci apăsaÈ›i direct pe butonul aflat lângă tocul uÈ™ii, în dreapta... PoftiÈ›i È™i biletul acesta pe care mi l-a dat astăzi pentru dumneavoastră... (Eminescu îl desface È™i-l citeÈ™te.) Și să nu fiÈ›i supărat, că pe porcii ăia de la a treia B inferioară îi învăț eu minte! 43. La Maiorescu acasă - Te-am chemat, dragă Eminescule, spre a discuta un incident inopinat... - ÃŽn scrisoarea dumneavoastră îmi propuneÈ›i funcÈ›ia de revizor È™colar pentru districtele IaÈ™i È™i Vaslui. Asta înseamnă că direcÈ›ia bibliotecii... - Exact! DirecÈ›ia bibliotecii n-am considerat-o niciodată ca o sinecură definitivă È™i nici atât de onorabilă pentru dumneata! Implicit, grijile È™i răspunderile sunt mai mari decât micile satisfacÈ›ii boeme ce ar fi rezultat din ea. - Prea multe satisfacÈ›ii nu zic c-am avut, domnule Maiorescu. ÃŽn schimb, în lumea cărÈ›ilor... Da, în lumea cărÈ›ilor mă simÈ›eam alt om... Tot răscolindu-le mereu, uitam de multe necazuri, de multe vicisitudini ale vieÈ›ii cotidiene. - Poate, dar dumneata ai nevoie de contact cu oamenii țării noastre, cu poporul, cu È›ara! Ai nevoie de aer proaspăt È™i - de ce să nu recunoaÈ™tem - de un salariu mai bun. Ori eu, ca nou ministru al instrucÈ›iunii publice, îți pot oferi funcÈ›a onorabilă de revizor, de inspector È™colar. Iar dacă mai dai È™i doctoratul, îți promit o splendidă catedră universitară... - ÃŽn principiu, n-am nimic împotrivă. - AÈ™adar, primeÈ™ti? - Primesc, domnule ministru... Nu pentru că prin asta aÈ™ adăuga ceva la bunăstarea mea materială, ci mai mult pentru că aÈ™ intra în contact cu populaÈ›ia rurală, singura care de fapt mă interesează îndeosebi. - Pe de o parte È™i asta-i bine... Pe de alta, evităm un scandal cu baronul Dimitrie Petrino, susÈ›inut de protipendada IaÈ™ului. Lasă-i lui biblioteca. De-abia scapi de-o grijă! ÃŽl cunoÈ™ti? - Personal, nu. Dar acum vreo È™apte ani i-am combătut în revista Albina din Pesta o broÈ™ură înveninată împotriva memoriei lui Aron Pumnul. De atunci nu mă poate înghiÈ›i. - N-ar trebui să iei toate fleacurile în seamă, Eminescule. Predă-i lui biblioteca È™i lasă-l în plata Domnului. Petrino nu se compară nici cu un milimetru din umbra ce-o laÈ™i dumneata pe pământ, crede-mă. Pe madam Micle ai mai văzut-o? - O singură dată. - S-o eviÈ›i. Este-o femeie puÈ›in onorabilă pentru dumneata. Adesea chiar foarte răzbunătoare È™i... polivalentă! S-ar vrea cântată de un aÈ™a poet, de anvergura dumitale. Te cred È™i eu. De aceea va încerca diferite tertipuri de asediu, pe măsură ce-È›i descoperă talentul. Nu vreau să mă amestec, dar sfatul meu sincer este s-o eviÈ›i! Iar dacă totuÈ™i nu poÈ›i, nu depăși limitele idealismului È™i ale pasiunii platonice, singurele ce ar avea consecinÈ›e lirice pozitive. - Bine, domnule Maiorescu. Am s-o evit. 44. ÃŽn parcul Copou din IaÈ™i Vara în amurg... Cerul roÈ™u la apus. Soarele s-a lăsat după culmile IaÈ™ilor. Sub cunoscutul tei al poetului, din Copou, Eminescu aÈ™teaptă impacientat... Parcul este aproape pustiu. Deodată, cu paÈ™i mărunÈ›i È™i grăbiÈ›i, apare Veronica într-o crinolină lungă È™i elegantă. Pe cap poartă o pălărie mare, albă, de vară, cu boruri largi uÈ™or ondulate. Tânăra doamnă este deosebit de drăguță. Văzând-o, poetul se ridică îndată făcând câțiva paÈ™i timizi spre ea. Veronica îi zâmbeÈ™te de departe È™i se scuză: - Mi se pare c-am întârziat câteva minute, domnule Eminescu., fiindcă a trebuit să-i fac un ceai soÈ›ului meu care nu se simte prea bine. Mihai îi strânge mâna È™i i-o sărută. Se aÈ™ează amândoi pe banca de sub tei. - Uneori È™i aÈ™teptarea este plăcută, doamnă Micle, o liniÈ™teÈ™te poetul zâmbind. Depinde pe cine aÈ™tepÈ›i... - ÃŽntr-adevăr, dar poate numai când este vorba de-o domniÈ™oară. Pe-o femeie măritată o aÈ™tepÈ›i altfel decât pe-o jună iubită, nu-i aÈ™a? Să vă spun însă pentru ce v-am chemat... Eminescu desface un plic. - Văzând că nu veniÈ›i, am crezut că la mijloc este vorba de o farsă. Nu vă cunosc atât de bine scrisul. Acum o să cred în scrisul acesta! - Domnule Eminescu, lui Ștefan i-am spus fără nici un ocol că mă-ntâlnesc cu dumneavoastră... Pe el nu l-am minÈ›it È™i nu i-am creat vreo problemă nici o dată. Este un om deosebit de onorabil ca să-mi treacă prin minte aÈ™a ceva. Și deosebit de înÈ›elegător. - TotuÈ™i eu, să fi fost în locul dumnealui, n-aÈ™ fi acceptat. Probabil că sunt altă fire... - Dacă mă credeÈ›i, este pentru prima dată în viaÈ›a mea când îi spun că mă întâlnesc cu un bărbat! A înÈ›eles că, în fond, e vorba despre chestiuni pur literare. Mă È™tie femeie serioasă È™i are multă încredere în mine, iar pe dumneavoastră vă stimează din toată inima. - Și eu îl stimez la fel. ÃŽmi place mult de domnul Micle, fiind unul dintre oamenii cu care pot vorbi multe È™i mărunte la infinit, dar cu toate acestea, eu nu cred că mi-aÈ™ fi dat consimțământul ca o soÈ›ie tânără È™i atât de drăguță să se întâlnească într-un parc cu un bărbat de aceeaÈ™i vârstă cu ea, indiferent că acela s-ar numi Eminescu sau altfel. Mai ales când între soÈ› È™i soÈ›ie este o diferență de aproape treizeci de ani... - Da, oftează soÈ›ia lui Micle. Este greu să fiu înÈ›eleasă... De altfel nu voi căuta să intru în amănuntele propriei mele biografii, domnule Eminescu. ÃŽntr-adevăr, vă dau dreptate, căci dacă stau È™i cuget mai bine, abia acuma îmi dau seama de gravitatea gestului pe care-l fac. - Vă iubiÈ›i soÈ›ul, doamnă? intervine pe neaÈ™teptate poetul cu un timbru sentenÈ›ios. - VedeÈ›i, domnule Eminescu?... Uneori obiÈ™nuinÈ›a este scheletul căsniciei. Timpul îl osifică, timpul îl fracturează... Căsătoria mea a fost făcută fără nici o rezistență, căci nu puteam face aceasta fiind o copiliță de 14 ani atunci când m-a luat. Probabil că totul a fost un fel de atrofiere inconÈ™tientă a simÈ›urilor, de care s-a folosit mama spre a-mi îmbunătăți starea materială printr-o frumoasă conveniență. Atât È™i nimic mai mult. Dar asta a fost atunci, iar acum pe Ștefan nici nu-l iubesc cu pasiunea fetelor îndrăgostite de cavaleri străluciÈ›i din romane È™i nici nu-l dispreÈ›uiesc în vreun fel... Ce pot să mai zic? Vorbesc cu toată sinceritatea de care sunt în stare. Avem două fetiÈ›e foarte drăgălaÈ™e, Virginia È™i Valeria, pe care le iubim în mod prioritar È™i de aceea pe soÈ›ul meu îl respect mai mult ca pe un părinte foarte bun È™i cu toate meritele decât ca pe un soÈ›. Iar el È™tie asta. Uneori mi-e milă de dânsul, fiindcă-mi citeÈ™te gândurile È™i nu-mi reproÈ™ează absolut nimic. ÃŽn rest pot spune că este un soÈ› ideal, un om excepÈ›ional, un savant în felul lui... Dar nu de asta v-am chemat acum... (Eminescu zâmbeÈ™te.) Cunosc toată povestea cu intervenÈ›ia lui Petrino È™i voiam să vă spun să nu primiÈ›i funcÈ›ia de revizor... - Dar am È™i primit-o deja! Iar decizia a fost de trei zile sancÈ›ionată de minister! - Atunci înseamnă că eu m-am trezit prea târziu... Cei care vă doresc rău văd că acÈ›ionează mai repede decât mine. Poate nici nu bănuiÈ›i, dar unul dintre ei este chiar domnul Titu Maiorescu. - Aceasta nu se poate. N-am observat nici cel mai mic semn din partea dumnealui în acesst sens. - Mă surprinde că n-aÈ›i observat. ÃŽn față vă laudă, face pe mărinimosul zdrobindu-vă cu binefaceri lansate de pe platforma înaltă a poziÈ›iei lui sociale, È™i în realitate doreÈ™te să nu-i întreacă nimeni faima È™i competenÈ›a. Iar dumneavoastră sunteÈ›i o mare ameninÈ›are pentru personalitatea lui, căci l-aÈ›i putea întrece în toate privinÈ›ele. Vă garantez că în ascuns vă invidiază fiind o fire pătimașă. De aceea binele ar fi în stare să vi-l facă chiar È™i cu forÈ›a, numai spre a-È™i etala atotputernicia-i ,,ocrotitoare†și pretinsa-i superioritate intelectuală. Oare n-aÈ›i remarcat? - Cu anumite dubii, poate că da. ÃŽnsă asta nu mă lezează câtuÈ™i de puÈ›in, căci eu îmi văd de poeziile mele. Maiorescu È™tiu că v-a fost profesor de română la Școala Centrală de fete din IaÈ™i, unde, ca dascăl, v-a apreciat totdeauna. Ulterior, am auzit că între dumneavoastră doi a existat, tot prin acea vreme, un conflict serios, atunci când aÈ›i apărut ca martoră într-un proces ce-i leza bunele lui moravuri. - Și asta v-a spus-o? Și n-a recunoscut că, pe când era profesor la acea È™coală, a fost vinovat atunci când s-a închis cu tânăra subdirectoare a È™colii, domniÈ™oara Emilia Ruckert, într-o cameră de unde i-a scos soÈ›ia dumnealui cu mare scandal? La proces, am apărut ca martoră împreună cu mama mea, care mă seconda fiindcă eram minoră. IniÈ›ial fusese găsit vinovat, apoi junimiÈ™tii lui, împreună cu judecătorul Iuliano, l-au scos basma curată. - TotuÈ™i, se zice că în spatele acelui proces se afla o mai veche răzbunare a partidei politicienilor bărnuÈ›ieni din care făcea parte È™i soÈ›ul dumeavoastră, domnul Micle, dar că în prezent Maiorescu a È™ters cu buretele vechiul conflict, aflându-se în relaÈ›ii bune cu dumneavoastră amândoi. - Numai în aparență, dar să È™tiÈ›i că, în realitate, deÈ™i au trecut atâția ani de-atunci, el n-o să mi-o ierte niciodată. ÃŽl È™tiu cât de răzbunător este. - Afacerile acestea nu vor putea avea nici o influență asupra opiniilor mele despre familia dumneavoastră, despre respectul ce vi-l port È™i nu vor putea să mă-mpiedice în activitățile mele personale. - Mai târziu o să vă-mpiedice! Domnul Maiorescu se va amesteca până È™i-n sentimentele dumneavoastră, o să vedeÈ›i! - Și se va convinge de inutilitatea oricărui amestec! - Bine-ar fi să fie aÈ™a. Dar rămâne de văzut... (ÃŽl priveÈ™te deodată pe poet în ochi cu o blândeÈ›e covârÈ™itoare È™i, schimbând brusc subiectul, i se adresează cu un glas dulce, blând): ȘtiÈ›i? Seara, înainte de culcare, eu recit în gând poezia dumneavoastră ,,Venere È™i Madonăâ€, ca pe-o rugăciune sfântă... Și-atunci m-apucă o ameÈ›eală plăcută, mă-nalÈ› parcă la ceruri... Totdeauna adorm cu ea pe buze: Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme È™i vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără È™i dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alÈ›i zei. Strofa a doua o recită poetul: - Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, BraÈ› molatic ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumuseÈ›ii de femeie, A femeiei, ce È™i astăzi tot frumoasă o revăd. Strofa a treia o recită Veronica. De la strofa a patra până la sfârÈ™it recită numai Eminescu, cu o dicÈ›iune impecabilă. Când spune versul: ...Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eÈ™ti sfântă prin iubire, Și ador pe acest demon, cu ochi mari cu părul blond, poetul se uită drept în ochii Veronicăi È™i surâzând blând, îi sărută mâna. Dar Veronica izbucneÈ™te brusc într-un hohot nestăpânit de plâns. ÃŽÈ™i scoate cu iuÈ›eală batista din geantă È™i se ridică de pe bancă spunând printre sughiÈ›uri: - Vă rog să-mi iertaÈ›i emoÈ›iile! Trebuie să plec acasă... 45. ÃŽntr-un salon literar din IaÈ™i Dimitrie Petrino, un ins în jur de 40 de ani, puÈ›in cam surd, cu părul ondulat, cu mustață scurtă, puÈ›in cam grăsuÈ›, aflat în mijlocul unui grup de adulatoare tinere care îi apaludă fiecare vorbă, fiecare gest. Nu este deloc un bărbat urât. Una se linguÈ™eÈ™te ca o pisicuță pe lângă el: - Dedică-mi È™i mie o poezie, baroane!... O voi păstra până la mormânt... Te imploor... Petrino sărută mâinile cucoanelor în dreapta È™i-n stânga. Se opreÈ™te în faÈ›a celei mai frumoase femei din salon. (Toate stau în fotolii, doar Petrino în picioare. Ridică degetul arătător în sus È™i-i recită dintr-un carneÈ›el): - Când nu te văd pre tine, Eu plâng coprins de dor, Și când te văd pre tine Eu plâng zdrobit de-amor... Duce mâna la inimă È™i rupe foaia cu poezia, înmânându-i-o. Salve de aplauze... Alta îi oferă o garoafă implorându-l: - Și mie, È™i mie, domnule Petrino... Măcar o strofă, ca amintire eternă... - Poftim? întreabă Petrino cu mâna la ureche, căci pare destul de surd. - Dedică-mi È™i mie una! strigă femeia la urechea lui, apoi îl sărută pe obraz. Baronul dă din cap È™i îi împlineÈ™te rugămintea: - De va fi uÈ™a închisă, Pe fereastră voi sări, Dragostea când e decisă Ea intrarea-È™i va găsi. Buza-È›i numai ascuÈ›eÈ™te - Taie, muÈ™că-mă cu ea Și în urmă o lipeÈ™te Cu amor pe buza mea... Alte chiote È™i aplauze asurzitoare. Sfatul lui Petrino prinde bine. Duduia îl sărută pe buze È™i chiar i le muÈ™că uÈ™or... Iar aplauze... Unele lăcrimează emoÈ›ionate. O doamnă mai trecută îl felicită pentru noua funcÈ›ie: - Medames, mademoiselles! J’ai la grande plaisire d’annoncer que monsieur le baron Petrino a recu ces jours la direction du Bibliotheque Centrale de Iassy!... (La urechea lui): Mes felicitations, monsieur! (Aplauze.) - Mersi, doamnele mele! Merci beaucoup! Din modestie, n-am vrut să vă mai spun È™i acest mic amănunt... DeÈ™i majestatea sa împăratul Austro-Ungariei m-a investit personal cu titlul de baron imperial pentru serviciile aduse de mine imperiului, am preferat să părăsesc pentru totdeauna teritoriul austriac pentru a veni în țăriÈ™oara mea iubită, România, unde m-am mulÈ›umit cu modestul post de director al Bibliotecii din IaÈ™i, la care am găsit nereguli È™i cărÈ›i sustrase de antecesorul meu, pretinsul poet Eminescu... (Se aude un ,,Oo!†scos de toate cucoanele.) Grea va fi munca mea de-acum, doamnele mele, grea... Dar nu merită oare să te sacrifici pentru patrie, pentru orășelul nostru, pentru viitorul prosper al culturii È™i civilizaÈ›iunii române la care îmi pun tot talentul meu poetic recunoscut de toÈ›i? (Urale, aplauze, lacrimi.) COMENTARIU: ÃŽn acest timp Eminescu își luase din nou toiagul pribegiei È™i ca un adevărat Pestalozzi rătăcitor, inspecta zilnic satele judeÈ›elor Vaslui È™i IaÈ™i unde se găseau È™coli. Neavând un subrevizor ca ajutor, trebuia să facă singur atât inspecÈ›iile pro- priu-zise - fiind veÈ™nic pe drum -, cât È™i lucrările migăloase de cancelarie, adică să fie curier, copist, registrator, conferenÈ›iar cu învățătorii, examinator... Cu căruÈ›a, cu trăsura, cu sania sau pe jos, pe arÈ™iță, prin praf, pe ploaie, prin mocirlă È™i băltoace, pe ger È™i zăpadă, el inspectează È™coli, dresează procese verbale, propune soluÈ›ii înaintate pentru rezolvarea tuturor stărilor rele de lucru. Astfel poetul intră în contact nemijlocit cu oamenii țării de prin sate È™i târguri. Vede din nou bogăția folclorului dar È™i mizeria satelor, viaÈ›a țăranilor lipsită de bucurii, lipsită de lumină pentrru copiii lor. PuÈ›inele lucruri bune întâlnite le lăuda È™i le dădea totdeauna drept pilde. Impresia generală lăsată de aceste È™coli era însă rea... La MireÈ™ti-GropniÈ›a, spre exemplu, descoperă că È™coala nu are decât 12 copii. La MânjeÈ™ti găseÈ™te doar un singur È™tiutor de carte; la DumeÈ™ti primarul mută arbitrar pe învățător într-alt sat; în Șipotele, plasa Bahlui, È™colile erau închise de È™ase luni sub pretext de lipsă de lemne, iar în localul È™colii notarul își făcuse locuință. ÃŽntr-o clasă revizorul găsi nutreÈ›ul pentru vite È™i depozitul de varză al notarului. Eminescu se arăta pe drept cuvânt indignat cerând sancÈ›iuni severe unui minister insensibil. ÃŽn acelaÈ™i timp recomanda pretutindeni manualele lui Ion Creangă È™i metode pedagogice înaintate. Câteodată mai avea timpul să facă È™i culegeri folclorice... Anul revizoratului său È™colar dintre 1 iulie 1875 È™i 4 iunie 1876 l-a extenuat foarte mult È™i i-a adus numai necazuri. Sunt ani pierduÈ›i de cultura românească, fiindcă acum poetul ar fi vrut să scrie mai mult ca oricând, dar nu avea timp È™i era extrem de obosit. ÃŽn ciuda acestui fapt, autoritățile superioare nu-i recunoÈ™teau meriul È™i îi cereau în mod absurd socoteală pentru ce într-o scurtă perioadă de cincisprezece zile ploioase nu mai inspectase nici o È™coală din judeÈ›ul IaÈ™i... Răspunsul fulgerător È™i logic i-a primejduit însă postul. De pe urma inspecÈ›iilor nu s-a ales decât cu un singur lucru bun È™i folositor pentru toată È›ara: descoperirea la È™coala de băieÈ›i numărul 2 din Păcurari-IaÈ™i a învățătorului Ion Creangă, pe care Eminescu îl va lansa ca pe unul din povestitorii cei mai mari ai lumii... 46. IlustraÈ›iile comentariului Eminescu călătorind într-o È™aretă... Plouă mărunt... Șareta se opreÈ™te la poarta unei È™coli. Copiii sunt în recreaÈ›ie. Unii îl înconjoară, alÈ›ii mai sălbatici fug È™i se ascund... Poetul, aflat în biroul revizoratului din IaÈ™i, aranjează dosarele arhivei scriind mai întâi ceva pe ele. O altă imagine ni-l înfățiÈ™ează călătorind iarăși într-o căruță hodorogită, cu cai slabi, amărâți, două mârÈ›oage ca vai de ele, mânate de un țăran la fel de pricăjit ca È™i caii lui. Vară... Este foarte cald È™i mult praf. Din nou coboară la poarta unei È™coli... Mai înainte de a intra în curtea È™colii, plăteÈ™te căruÈ›aÈ™ul care mulÈ›umeÈ™te ridicându-È™i pălăria È™i plecându-È™i cu recunoÈ™tință capul atunci când primeÈ™te banii... Toamna, pe ploaie... Cu o geantă sub braÈ›, cu gulerul pardesiului ridicat, poetul ocoleÈ™te zadarnic niÈ™te bălÈ›i È™i noroaie, gândindu-se unde să mai pășească, dar în cele din urmă calcă tot în apă... Apa murdară îi intră fără milă în pantofi. Imaginea picioarelor care se înnămolesc È™i alunecă des... (Gros-plan, imagine detaliată.) O javră de câine care-l latră din ce în ce mai aproape de pulpanele hainei. Când revizorul se apleacă să ia o piatră, câinele fuge... Iarna: viscol... Eminescu într-o sanie cu clopoÈ›ei, încotoÈ™mănat dar zgribulit de frig... Altă imagine ni-l arată mergând pe jos. Din cauza vântului, de-abia mai poate înainta... Acum îl vedem asistând la niÈ™te lecÈ›ii. O clasă dărăpănată... Copiii cu căciulile pe cap își suflă în degetele amorÈ›ite în care nu mai pot È›ine condeiele... Mâna revizorului scriind un proces-verbal lung. (Imaginea debutează cu un plan-american care devine lent un gros-plan.) Acum este primăvară... Pomi înfloriÈ›i... Imaginea unor uliÈ›e strâmbe, pline de mizerie: la dreapta È™i la strânga - cocioabe urâte... Pe un câmp întâlneÈ™te un grup de țărani plecaÈ›i într-un fel de bejanie, tineri È™i bătrâni, femei È™i bărbaÈ›i. ToÈ›i sunt desculÈ›i, slabi, zdrenÈ›uiÈ›i. Ei murmură cu toÈ›ii un cântec foarte trist. Sunt È™i câțiva copii printre ei. Poetul îi salută ridicându-È™i pălăria pe care o È›ine mult timp în sus până trece coloana, iar țăranii îi răspund cu politeÈ›e È™i cu ochi întrebători, ridicându-È™i căciulile în dreptul lui. Eminescu oftează È™i dă mustrător din cap... Iată acum o È™coală ceva mai îngrijită. Are tablă, are bănci. Elevi mai mulÈ›i. Strânge mâna învățătorului înainte de a părăsi clasa. Copiii se ridică respectuoÈ™i în picioare... Din nou într-o căruță. Clădirea È™colii din MireÈ™ti-GropniÈ›a: înconjurat de învățător È™i de 12 elevi, toÈ›i aflaÈ›i în curtea È™colii, revizorul mângăie capul unui băieÈ›el frumos. ÃŽnvățătorul îi explică situaÈ›ia, dă din umeri È™i din mâini. Satul MânjeÈ™ti: un sat dărăpănat... DumeÈ™ti: Eminescu amenințând pe primar în faÈ›a primăriei. Primarul este un om gras care se tot mângâie pe burtă È™i râde nepăsător... Școala din Șipotele: o ușă barată cu două scânduri bătute în cuie sub forma literei X... Când dă să intre într-o clasă pe uÈ™a căreia scrie Cl. I, deschizând uÈ™a, o găină speriată îi sare în piept cotcodăcind. ÃŽnăuntru băncile sunt puse de-a valma, una peste alta. Clasa este transformată în fânărie... Lângă un perete - o grămadă de verze cu o putină alături. Legată de o bancă, behăie o capră albă cu nutreÈ›ul în față... Chipul notarului dezvinovățindu-se. (Se disting câteva cuvinte.) Mâna poetului dresând un nou proces-verbal... Facsimilele autentice sau chiar originalele numeroaselor procese-verbale scrise de poet... CoperÈ›ile ,,POVÃȚUITORULUI†lui Ion Creangă È™i ale celorlalte manuale. Eminescu în faÈ›a unui bătrân care-i începe o doină. Acesta întâi o cântă, apoi o scandează vorbit. (Sonorizarea, de asemenea, este prezentă de-a lungul întregului comentariu). Revizorul transcrie poezia într-un carnet: Ce te legeni, plopule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ? Dar eu cum să nu mă legăn, Că ei că s-au vorovit Trei băieÈ›i din Baia Mare Ca pe mine să mă taie, Să mă taie-n trei sfârtaie, Să mă puie pe trei cară, Să mă ducă-n TimiÈ™oară Să mă facă-un fus de moară. (Vezi Eminescu, vol. VI, ed. ingrijita de acad. D. Panaitescu-Perpessicius, cap. K, nr. 234, cca 1876, culeasa in timpul revizoratului in jud. Iasi.) Aceasta poezie populara, prelucrata de poet, va deveni Ce te legeni, codruleâ€. Din nou în biroul său din IaÈ™i... Este obosit, deprimat. Cineva îi înmânează un plic de la minister. ÃŽl deschide È™i-l citeÈ™te, apoi îl trânteÈ™te nervos pe masă... Poetul răspunzând la adresa ministerului. Distingem clar începutul petiÈ›iei: ,,Domnule Ministru, Am fost cu drept cuvânt surprins de ordinul d-stră nr. 3.483, prin care sunt invitat de a arăta: de ce în intervalul de la 15-31 martie a.c., n-am inspectat nici una din È™colile rurale din judeÈ›ul IaÈ™i...etc...†Când scrie este cam încruntat. Imaginea se surpapune peste secvenÈ›a următoare care coincide cu sfârÈ™itul comentariului. Va fi una din secvenÈ›ele cele mai lungi ale filmului... 47. La È™coala din Păcurari-IaÈ™i. Clasa lui Ion Creangă Eminescu a ajuns la uÈ™a clasei. Alături este o odăiță aproape goală, cu uÈ™a deschisă: cancelaria... ÃŽntr-un cuier se vede agățată o pălărie cu borurile mari È™i-u anteriu ca de popă, lung. Revizorul nu îndrăzneÈ™te să intre în clasă spre a nu-i tulbura pe elevii care cântă cu niÈ™te voci cristaline un cântec potrivit pe versurile învățătorului lor, al cărui glas gros se împleteÈ™te cu glăscioarele delicate ale copiilor. Ascultă zâmbind la ușă... ÃŽn clasă, cântecul i-a unit pe toÈ›i într-o suflare: Iarna ninge È™i îngheață, Frigul creÈ™te tot mereu; Păsărica cea isteață Nu-È™i mai zice cântul său! Când afară viscoleÈ™te Ea se-ascunde tremurând ÃŽntr-un colÈ› unde găseÈ™te Nu ca vara ciripind... Și zburlită È™i-ntristată, Flămândă ca vai de ea, Pe la drum mâncare-È™i cată, Sărmănica păsărea! Dumnezeu care-a făcut-o Pe dânsa ca È™i pe noi, O hrăneÈ™te È™i-o-ncălzÈ™te, El o scapă de nevoi! După ce cântecul se termină, Eminescu ciocăne la ușă, apoi pășeÈ™te zâmbind înăuntru. Dintr-o dată, o clasă plină de băieÈ›ei care mai de care mai drăguÈ›i È™i mai vioi (de clasa I sau a II-a), țâșneÈ™te ca la o comandă în picioare zicând ,,bună ziuaaa!â€... Creangă vine radios cu mâna întinsă către inspector È™i i-o scutură cu putere. Este blond-roÈ™covan È™i cu ochii albaÈ™tri, cu o față rotundă, o figură bonomă, veÈ™nic zâmbitoare. Poartă o barbă scurtă, rotunjită frumos cu foarfeca È™i mustăți potrivite. Cu cealaltă mână scoate din jiletca hainei de popă o basma roÈ™ie, mare, cu care-È™i È™terge râurile de sudori. - Ia! băieÈ›i, - zice Creangă - dumnealui îi domnul revizor È™colar Mihai Eminescu care-o venit să ne inspecteze È™coala. AÈ™ezaÈ›i-vă! Amu trebuie să continuăm lecÈ›ia noastră despre numele de fiinÈ›e... (Eminescu, după ce mai schimbă câteva cuvinte cu învățătorul, ia loc într-o bancă din fundul clasei. Copiii îl urmăresc până se aÈ™ează, dar când Creangă începe lecÈ›ia ei uită de musafir.) ÃŽnvățătorul lor reia lecÈ›ia probabil din locul unde o oprise înainte de a porni cântecul pe care l-a folosit doar ca moment de destindere în miezul unei lecÈ›ii de gramatică elementară. ÃŽn continuare, reproducem dialogul dintre institutor È™i clasă prelucrată după consemnările unui martor care l-a auzit. ÃŽnfățișăm o lecÈ›ie autentică, aÈ™a cum se pare că a avut ea loc în realitate. - Grigorescule, începe Creangă. Văzut-ai tu o mâță? - Am văzut mâță! răspunde cel indicat cu degetul. - Câte picioare are mâța? - Mâța are patru picioare. - Câte urechi are mâța? Râsete în clasă. - Mâța are două urechi. Către colegul lui de bancă: - Câte cozi are mâța? Alt chicot È™i răspuns biruitor: - Mâța are o coadă! Indică pe alt elev: - Câți ochi are mâța? - Mâța are doi ochi. Către altul: - Câte aripi are mâța? Râsete clocotitoare. Fiecare întrebare este adresată altui È™i altui elev indicat cu degetul: - Mâța n-are aripi! - Dar pene are mâța? - Mâța n-are pene. - Ce are mâța în loc de pene? - Mâța are păr. - Mâța mănâncă fân? (Râsete.) - Mâța nu mănâncă fân. - Ce mănâncă mâța? - Mâța mănâncă È™oareci, vrăbii, lapte, peÈ™te, pâne, carne, slănină, brânză, smântână... - Hopa! Ce be mâța? - Mâța be apă È™i lapte... - Unde-i place ei să doarmă? - Mâței îi place să doarmă pe cotruță. - Ce treabă face mâța? - Mâța prinde È™oareci. - Poate mâța cotcodăci? (Râsete.) - Mâța nu poate cotcodăci. - Poate mâța zbura? - Mâța nu poate zbura... - Colo, la ușă, este un loc... ÃŽn fundul clasei este încă un loc; în pod este un loc. Poate mâța merge singură de la un loc la altul? - Mâța poate merge, domnule - răspund copiii - din loc în loc. Deodată institutorul ia o mină solemnă: - Atunci È›ineÈ›i minte, copii! (Rar): Cine poate merge sângur de la un loc la alt loc È™i are viață se numeÈ™te ființă... Repetă È™i tu, țâcă! (Arată pe unul mic.) - Cine poate merge sângur de la un loc la altul È™i are viață se numeÈ™te ființă... - Foarte bine, iar atunci ce este mâța? - Mâța este o ființă, domnule. - Bravo. Adevărat grăieÈ™ti! Mâța este o ființă... Iar fiinÈ›ele se nasc, cresc, se înmulÈ›esc È™i-apoi mor... Dar nu toate pot umbla. AÈ›i spus că mâța are patru picioare... Dar masa câte picioare are? - Patru, răspund aproape toÈ›i. - Este masa o ființă? Spune tu, Grigorescule! - Masa nu este ființă, chiar dacă are patru picioare ca mâța, fiindcă nu se naÈ™te, nu creÈ™te, nu se înmulÈ›eÈ™te È™i nu moare. - AÈ™a este cum spui: masa nu este ființă. Bravo! Nici pietrele, nici râul, nici pământul, nici casele, nici băncile, nici soarele, nici stelele ori luna, nici una din acestea nu sunt fiinÈ›e. Ele se numesc lucruri... Dar dacă luăm noi niÈ™te grâu È™i-l sămănăm, ce se-ntâmplă cu grâul? - Răsare, domnule. - Da, răsare. Și dacă plouă la timp È™i e cald, ce face grâul? - Grâul creÈ™te! - Și dacă dă spicul È™i samăn o boabă din spic? - Răsare alt grâu, domnule. - Mai face È™i grâul ista spic cu boabe multe? - Face! - AÈ™adar, grâul se înmulÈ›eÈ™te... Și dacă nu plouă de loc? - Se usucă, domnule. - Se usucă, adică moare... Atunci grâul, dacă se naÈ™te, creÈ™te, se înmulÈ›eÈ™te È™i moare, ce este el? - Grâul este o ființă! - ÃŽntocmai: grâul este tot o ființă, deÈ™i nu umblă, căci nu are nici picioare, nici aripi! Dar nu numai grâul... Toate buruienile È™i ierburile, toÈ›i copacii, toate florile, toate animalele È™i gâzele sunt fiinÈ›e, copii. ÃŽnsă dintre toate aceste fiinÈ›e numai omul sângur e pus să le stăpânească pe toate, îndeobÈ™te. Numai el gândeÈ™te È™i grăieÈ™te. Celelalte fiinÈ›e nu pot nici gândi, nici cuvânta... - Dar acul cum de vorbea cu barosul? contestează unul. - Acul È™i barosul nu erau fiinÈ›e... Și-apoi numai în poveÈ™ti lucrurile È™i dobitoacele pot vorbi. - O poveste, dom’ Creangă... încep să strige copiii uitând de inspector. O poveste! O poveste! Vă rugăm frumoos... Creangă se preface scârbit de lipsă de autoritate. - V-am deprins cu poveÈ™tile istea; È™i-i vina mea. Iar amu n-apuci una-două, ,,dom’ Creangă o poveste, È™i iar poveste...†Da’ ce socotiÈ›i voi, că eu îs sac de poveÈ™ti fără fund, măi copii? Că dintr-un sac de făină, dacă iei È™i tot iei mereu, de la o vreme se mântuie făina; da’ voi aÈ™teptaÈ›i pi semne ca din sacul meu să nu se mai mântuie poveÈ™tile? FaceÈ›i È™i voi cum făcea odată un om... Cică era cândva un ciubotar care dregea niÈ™te ciubote stricate. Și se-apucă ciubotarul nostru să coase... Și coase, coase mereu, fără să facă nod la ață. Se minuna el de ce nu termină nici aÈ›a, dar nici ciubotele nu se dregeau. VedeÈ›i? Toate lucrurile trebuie să aibă un capăt, un nod opritor, copilaÈ™ilor, un sfârÈ™it... V-am spus înainte poveÈ™ti destule; gata, ele s-au sfârÈ™it. - O poveste, dom’ Creangă! Vă rugăăăm! - Știu, È™tiu că vă plac mai di grabă poveÈ™tile decât gramatica! Vorba ceea: la plăcinte înainte È™i la război înapoi... - Una cât de mică, dom’ Creangă! O istorioară... - Uf, că cu voi nu-i de glumit! Bine, bine... O istorioară È™i-atât... Dar cică era odată un om însurat È™i omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de țâță, era cam proastă; dar nici soacră-sa nu era mai acătării. ÃŽntr-o zi mama fetei își găsi fiica plângând: - Dar ce ai, draga mamei, ce-È›i este? - Mamă, mamă! Copilul meu are să moară... - Ei, cum aÈ™a? când È™i de ce? - Iată cum: vezi drobul cel de sare de pe horn? - ÃŽl văd. Și?!... - De s-a sui mâța, are să-l trântească drept în capul copilului È™i să mi-l omoare. - Vai de mine È™i de mine, că bine zici, fata mea, se vede că i s-au sfârÈ™it zilele mititelului... - Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor? întreabă bărbatul care tocmai atunci intrase. Ele îi povestesc despre drob că o să pice în capul copilului. - Bre! MulÈ›i proÈ™ti am văzut în viaÈ›a mea, dar ca voi aferim! Uite ce e! Eu vă las È™i plec în lume. De-oi găsi mai proÈ™ti ca voi, m-oi mai întoarce acasă, de nu, ba! Și omul nostru pleacă fără să-È™i ieie ziua bună... Și mergând el bezmetic, fără să È™tie unde se duce, iar se-ntâmplă să vadă ceva deÈ™enÈ›at: un om È›inea puÈ›in o baniță cu gura spre soare, apoi repede fugea cu ea È™i-o deÈ™erta într-un bordei; pe urmă iar ieÈ™ea, È™i tot aÈ™a făcea... DrumeÈ›ul nostru se opri mirat È™i zise: - Da ce faci aici, om bun? - Ia mă trudesc de vreo două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei ca să am lumină, È™i nu pot... - Bre! ce trudă, zise drumeÈ›ul. Ia toporul în mână È™i sparge ici, că soarele va intra el singur înlăuntru... ÃŽndată făcu aÈ™a È™i lumina soarelui intră în bordei. - Mare minune, om bun! De nu mi te-aducea Dumnezeu, muream cu întunericul în casă! ,,ÃŽncă un tont!†zise drumeÈ›ul în sine È™i plecă. Și mergând el tot înainte, ajunse la ccasa unui rotar care-È™i lucrase un car în casă; È™-acum voia să-l scoată afară, trăgea de proÈ›ap cu toată puterea, dar carul nu ieÈ™ea. Atunci rotarul se apucă să-È™i darme pereÈ›ii casei, spre a scoate carul. (Copiii râd.) Noroc însă că drumeÈ›ul l-a învățat să-l desfacă în toate părÈ›ile È™i să le scoată pe rând afară, È™-apoi să le înjghebeze la loc. - Foarte mulțămesc, om bun - zise gazda - că bine mă-nvățaÈ™i. Ia uită-te dumneata! Era să dărm bunătate de casă din pricina păcătosului ista de car... De aici drumeÈ›ul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte până ce ajunse iar la o casă. Acolo ce să vadă? Un om cu un furcoi în mână voia să arunce niÈ™te nuci din tindă în pod. ,,Din ce în ce dau peste proÈ™ti mai mariâ€, zise drumeÈ›ul în sine. - De ce frămânÈ›i aÈ™a, om bun? întreabă dânsul. - Ia, vreu să zvârl niÈ™te nuci în pod È™i țăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i de nici o treabă... - Că de geaba te trudeÈ™ti, nene! PoÈ›i să-l blastemi cât l-ai blăstăma, el îi bun la altă treabă: pentru paie, fân, nu pentru nuci. N-ai o baniță? - Da cum să n-am? - Pune nucile-ntr-ânsa, ie-o pe umnăr È™i sui-le frumuÈ™el în pod; apoi mai vin’ o dată , pân’ le-i termina... Omul ascultă È™i treaba se făcu îndată. DrumeÈ›ul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă mai numărând încă un neghiob. De aici merse mai departe, până ce ajunse ca să vadă aiurea È™i altă năzbâtie la care nu se mai putu opri de râs. Un om legase o vacă cu funia de gât È™i suindu-se pe-o È™ură, trăgea din răsputeri de funie să urce vaca pe È™ură. Vaca răgea cumplit È™i el nu mai putea de osteneală. Se odihnea niÈ›el, stupea în palme, È™i iar se apuca să tragă de funie. - Măi omule - zise drumeÈ›ul, făcându-È™i cruce - dar ce vrei să faci? - Ce să fac, mai mă-ntrebi? D-apăi dumneata nu vezi? - Ba văz, văz... Numai că nu pricep. - Ia amarnica asta de vită îi hămesită de foame È™i tot nu vre în ruptul capului să vie după mine sus pi iastă È™ură să mănânce fân... - Stăi puÈ›in, creÈ™tine, că spânzuri vaca! Ie mai bine fânul È™i-l dă jos la vacă. - Da nu s-o risipi? - Ei lasă, nu fi scump la tărâțe È™i ieftin la făină... Atunci omul ascultă, È™i vaca scăpă cu viață. - Bine m-ai învățat, om bun! Pentru un lucru de nimica, era cât pe ce să-mi gâtui vaca de pomană! - AÈ™a drumeÈ›ul nostru, mirându-se È™i de această mare prostie zise în sine: ,,Mâța tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn: dar să cari soarele-n casă cu baniÈ›a, să arunci nucile în pod cu furca È™i să tragi vaca pe È™ură la fân, asta n-am mai gândit!†- Iaca aÈ™a drumeÈ›ul hotărî de se întoarse acasă È™i petrecu lângă ai săi, pe care-i socoti mai cu duh decât pe cei ce-i văzuse în călătoria sa... Și-am încălecat pe-o È™ea, È™i v-am spus povestea-aÈ™a... Și-am încălecat pe-o prună È™i v-am spus o povățuire bună... Acu’ spuneÈ›i È™i voi, măi copii, bine făcut-a drumeÈ›ul c-a venit acasă? - Daaa!... răspund copiii în cor. - Eu, dacă eram ca el, nu mai veneam acasă! își dă cu părerea unul. Nici n-am mai auzit de-aÈ™a proÈ™ti! - Erau proÈ™ti, domn’ Creangă, îi răspunde Grigorescu, însă cu toÈ›ii au fost oameni cuminÈ›i È™i ascultători, căci fiecare È™i-a dat seama că greÈ™eÈ™te È™i l-a ascultat pe călătorul nostru. Dar È™i el a greÈ™it, căci la străini le-a dat sfaturi bune ce să facă, dar la ai lui nu le-a dat nici un sfat; s-a supărat repede È™i-a plecat. Dacă era atât de deÈ™tept, de ce a uitat să le dea È™i lor sfaturi bune? - Ai dreptate, țâcă. Chiar aÈ™a este: căci lor nu le-a dat nici un sfat. Vezi? Nimeni nu este desăvârÈ™it în lumea noastră... - Ba erau neghiobi cu toÈ›ii! își susÈ›ine părerea cel ce spusese că nici el n-ar mai fi dat pe-acasă. Căci nici n-am mai auzit de-aÈ™a proÈ™ti! - Ba eu, să vă spun drept, am văzut alÈ›ii È™i mai mari... Dar despre ei am să vă povestesc altă dată! spune Creangă. Gataa! Și acum să trecem la persoane... (Copiii se foiesc în bănci È™i se bosumflă.) < NOTÃ: Povestirea este uÈ™or prelucrată după Ion Creangă. Valoarea filmului va creÈ™te implicit dacă È™i această istorioară va fi scenarizată, lăsând să se audă când È™i când glasul lui Creangă. Ecranizarea ,,Prostiei omeneÈ™ti†în cadrul acestui film este foarte uÈ™or de realizat È™i ar fi ea însăși o premieră deosebită. (Institutorul continuă): ne amintim puÈ›in despre persoana verbelor... Sandule, ce face mămuÈ›a ta? - Mama coase cămeÈ™i pentru mine, domnule. - Spune-mi, dragă Sănducule, care-i persoana întâi când ai gândit zicerea asta? - Eu, domnule. - Pentru ce? - Pentru că eu am vorbit. - Care-i persoana a II-a? - Mata, domnule. - Pentru ce? - Pentru că eu cu mata am vorbit. - Și care e persoana a III-a? - Mama, domnule. - Pentru că despre dânsa am vorbit amândoi. - Bine, Sandule, văd că parcă ai priceput ceva despre ce am spus eu; ia întreabă-mă amu È™i tu pe mine, să mă încredinÈ›ez È™i mai bine, priceput am fost eu oare au ba? ÃŽntreabă-mă aÈ™a cum te-am întrebat È™i eu... Băiatul se gândeÈ™te bine È™i nebănuind ce urmăreÈ™te Creangă cu persoana a II-a, pune această întrebare-bombă: - Domnule, ce mai face cucoana matale? Explozie de râsete. Nici Eminescu nu se poate abÈ›ine È™i râde cu poftă privind cu simpatie la elevul Sandu, cel mai micuÈ› È™i mai isteÈ› de pe rândul său, care nu-È™i poate explica de ce răspunsul lui i-a făcut pe toÈ›i să râdă. ÃŽn cele din urmă râde È™i el cu poftă. Creangă îl mângâie pe cap È™i spune cu tristeÈ›e: - Hei, mă țâcă!... Cucoana me o părăsât casa È™i s-o dus de nu-i mai È™tie nimeni de urmă... Dar nu-i nimic, c-am adus alta în locul ei... Nimeni nu-i de neînlocuit! (Copiii È™i Eminescu iarăși râd.) Dar vină amu, dragă Sănducule, la tablă - continuă institutorul - ie cridă È™i scrii după cum îți spun: Mama s-o dus - eu zâc s-o dus, dar tu scrie s-a dus, aÈ™a cum spun mai toÈ›i românii! Bine... AÈ™adar, ,,Mama s-a dus la Brăila cu Gheorghiță È™i cu Oanaâ€... Elevul scrie la tablă făcând literele cam strâmbe. - De ce persoană sunt substantivele mama, Gheorghiță È™i Oana? - De persoana a III-a, domnule. - AÈ™a... Văd c-ai înÈ›eles, buun! Dar nu-mi place cum scrii literele mari. Ian fă tu pe tablă, - nu acolo - mai jos, mai jos, mai jos... AÈ™a, acolo... Ia scrie-l tu pe ,,cracanatul†(M)... Ian fă-l amu pe ,,bârdănosul†(B)... Pe ,,ghebosul†(G)... AÈ™a, bine! AmuÈ™i pe ,,covrigul†(O)... Ei, ,,covrigul†ista iar nu-i bine... Fă o linie întoarsă spre stânga, de sus în jos... Un pic mai oablă... Gros... subÈ›ire... Stai! De la capătul de jos al acesteia, du una întoarsă spre dreapta... Spre dreapta - hai că te ajut È™i eu - aÈ™a... Bun. Și-acum uneÈ™te-o la capătul de sus cu cealaltă... Iacă! Acesta este semnul sau litera pentru sunetul O! Să faci de-astea multe-acasă pe tăbliță, măi țâcă! Le faci pentru mâine, o tăbliță-ntreagă! Mă pricepi? Bine, È™i-acum treci la loc! Pentru mâine, să-mi veniÈ›i toată lumea cu cinci rânduri de ,,covrigi†mari de mână, scriÈ™i pe tăbliÈ›e È™i câte trei ziceri de istea, unde să fie vorba de fiinÈ›e È™i de cele trei persoane, după exemplul dat de Sandu pe tablă. Ne-am înÈ›eles? După fiecare ființă, scrieÈ›i sub ea ce persoană este: persoana întâi, persoana a doua ori persoana a treia... după cum o găsiÈ›i. Ce avem pentru mâinie, Ștrul? - Pentru mâne avem de scris trei ziceri cu fiinÈ›e. Sub fiecare ființă scriem ce persoană este. - Foarte frumos. E cineva care nu a înÈ›eles? (Nimeni nu se plânge că n-a înÈ›eles.) - Dacă s-a înÈ›eles, atunci, ia! doi câte doi, de mână, plecaÈ›i acasă în liniÈ™te fără să tropăiÈ›i. Bună ziua, copii! - Bună ziuaaa! Copii ies cuminÈ›i, doi câte câte doi, de mână. Eminescu se apropie zâmbind de Creangă. Acesta își È™terge din nou È™uroaiele de năduÈ™eală cu basmaua lui roÈ™ie. Pe geam se văd copiii cum merg ordonaÈ›i pe poarta È™colii. ÃŽnvățătorul ia catalogul È™i-l pofteÈ™te pe inspector înainte. Pune catalogul în cancelarie, închide uÈ™a cu cheia, o verifică dacă este închisă bine È™i iese după Eminescu. 48. Pe uliÈ›ele Èšicăului, spre bojdeucă Cei doi merg alături discutând. E sfârÈ™it de primăvară... Creangă are haine de È™iac, popeÈ™ti. Pe cap poartă o pălărie de paie albă, cu borurile largi. - ToÈ›i institutorii din IaÈ™i mi-au vorbit elogios despre dumneavoastră, domnule Creangă, ca despre cel mai bun dascăl din judeÈ›ul IaÈ™ilor. Și-am avut ocazia minunată să mă conving. La fel despre manualele scoase de dumneavoastră. - AÈ™a a fi, n-a fi aÈ™a, vorba e că lecÈ›ia me n-o fost de prea mare ispravă, cum o plănuisem, domnule revizor. M-or înnebunit copiii iÈ™tia cu poveÈ™tile lor, bătu-i-ar norocu’ să-i bată! Mi-or prins slăbiciunea pe care-o am È™i eu din copilărie... - Copiii vă iubesc mult È™i, după câte-mi dau seama, sunt foarte bine pregătiÈ›i È™i entuziasmaÈ›i de felul dumneavoastră deosebit de a face lecÈ›ia atractivă È™i de a le povesti. Asta-i mare meÈ™teÈ™ug, domnule Creangă! Iar la dumneavoastră pot zice că-i înnăscut. - Dar parcă eu n-aÈ™ crede, fiindcă aÈ™a chitesc în mintea me cea proastă: dacă iubeÈ™ti copiii È™i cauÈ›i din tot sufletul să-i îndrumi, atunci meÈ™teÈ™ugul povestirii È™i-al explicării lecÈ›iei vine de la sine... Iaca aista-i palatul meu de bojdeucă, domnule Eminescu, È™i mi-a face tare mare plăcere să vă hodiniÈ›i o țâră È™i la mine-acasă... (De la poartă:) Tinco, hăi! Vezi c-avem musafiri, cuconiÈ›a mea dragă, pe domnul revizor È™colar... (ÃŽl împinge uÈ™or pe poet de la spate.) Tinca, È›iitoarea lui Creangă, o femeiuÈ™că simplă, tânără, frumuÈ™ică, vine ruÈ™inoasă întru întâmpinarea celor doi care coboară spre căsuÈ›a din fund. ÃŽi întâmpină È™tergându-È™i din mers mâinile ude de È™orÈ›ul curat legat peste un capot înflorat. - Iaca, dânsa-i femeia me, domnule revizor. (Eminescu îi sărută mâna, deÈ™i iniÈ›ial Tinca, cu un gest timid, opune o anumită rezistență voind să-È™i ferească dreapta.) Du-ti, domniÈ™oară dragă, du-ti È™i adă-ne de la domnul Haim, de după colÈ›, o vadră di vin, se adresează el Tincăi. Spune-i că oi trece eu mâne de i-oi plăti... Poftim, domnule Eminescu, poftim înăuntru! SoÈ›ia lui Creangă se duce să se schimbe È™i pleacă apoi fuga unde a fost trimisă. Eminescu măsoară cu ochii simpatica bojdeucă. Se arată încântat de ea, deÈ™i abia se mai È›ine de dărăpănată ce-i. - CăsuÈ›a dumneavoastră îmi aminteÈ™te mult de casele din satul meu, IpoteÈ™ti. Chiar È™i priveliÈ™tea se aseamănă oleacă! Mi se pare că aÈ™ fi la mine acasă, domnule institutor. Nu È™tiu de ce, dar casele acestea româneÈ™ti simple mă impresionează È™i mă atrag foarte mult. Parcă-È›i vorbesc. Palatele am avut totdeauna impresia că vor să mă strivească... Creangă râde: - He-hei, ,,palatul†ist al meu îi sprijinit în spate de 24 de pari ca să nu se hurubăiască!... 49. ÃŽn bojdeuca lui Creangă Coana Tinca le-a întins o masă specific moldovenească, cu sarmale È™i alivenci cu smântână, unt È™i caÈ™ proaspăt. Cei doi au terminat de mâncat È™i acum stau la taifas. O vedem pe gazdă ridicând farfuriile în care au fost serviÈ›i È™i turnându-le vin dintr-o bardacă mare. Oaspetele mulÈ›umeÈ™te pentru masă È™i se È™terge discret la gură cu un prosop curat ce-l È›inuse pe genunchi. Creangă îi mai toarnă puÈ›in vin, ciocneÈ™te cu invitatul lui È™i povesteÈ™te: - ...Ia, am fost È™i eu, domnule Eminescu, un boÈ› cu ochi, o bucățâcă de humă însuflețâtă din HumuleÈ™tiul meu cel humuit È™i dragu-mi era satul meu cu Ozana cea frumos curgătoare È™i limpede ca cristalul, în care se oglindeÈ™te cu mâhnire Cetatea NeamÈ›ului de atâtea veacuri! Dragi îmi erau tata È™i mama, fraÈ›ii È™i surorile, È™i băieÈ›ii satului, tovarășii mei de copilărie, cu care în zâlele frumoase de sărbători, cântând È™i chiuind, cutreieram dumbrăvile È™i lungile umbroase, prundul cu È™tioalnele, È›arinile cu holdele, câmpul cu florile È™i mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereÈ›ii!... Nu È™tiu alÈ›ii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naÈ™terii mele, parcă-mi saltă È™i-acum inima de bucurie È™i ochii mi se umplu de lacrimi!... Apoi lasă-È›i, băiete, satul cu tot farmecul lui È™i pasă de te du în loc străin È™i depărtat... Și, Doamne, frumos mai era pe atunci! (Inspiră profund È™i cu plăcere, închizând câteva clipe ochii È™i respiră apoi adânc.) Tare frumos, dar totul s-a dus... Deh! Să bem, domnule Eminescu, că nu ne-au mai rămas decât amintirile copilăriei!... Creangă vorbeÈ™te cu capul rezemat într-un cot pus pe masă È™i oftează din rărunchi în faÈ›a unei ulcele cu vin. Eminescu stă trist alături È™i ascultă. O mulÈ›ime de pisici se învârt È™i miaună printre picioarele lor. - Frumos mai povestiÈ›i dumneavoastră, domnule Creangă! Dacă aÈ™ cunoaÈ™te stenografia sau dacă ar exista un aparat care să vă prindă cuvintele, mai că v-aÈ™ copia toate vorbele acestea de aur, unse cu miere, cu adevărat româneÈ™ti, È™i-aÈ™ face cea mai minunată carte de limbă românească cu ele... N-am mai auzit pe nimeni grăind atât de frumos... Eu am încredinÈ›area... nu încredinÈ›area, ci ferma convingere că dumneavoastră puteÈ›i să exprimaÈ›i È™i în scris ceea ce povestiÈ›i copiilor È™i cunoscuÈ›ilor cu atâta patos È™i cu atâta plăcere firească! Acesta este un dar unic de la Dumnezeu È™i eu aÈ™ face o crimă dacă nu v-aÈ™ îndemna să scrieÈ›i. De ce nu-ncercaÈ›i? AlÈ›ii care n-ar trebui să scrie... scriu. Iar dumneavoastră, cu aÈ™a mare har de la natură... - Ei, aiasta nu! Păi ar fi o adevărată obrăznicie ca eu, un mic institutor din mahalaua IeÈ™ilor, să m-apuc de scriitorie! Aiasta o fac numai oamenii luminaÈ›i, ca dumneavoastră, de pildă, care sunteÈ›i un poet cu mult renume, nicidecum un țărănoi ca mine... - Rămâne de văzut dacă o să vă las ori nu în pace... Și vă ameninÈ› încă de pe-acuma că n-o să vă las... Dar spuneÈ›i-mi, vă rog, ceea ce povesteaÈ›i în clasă copiilor - istorioara aceea cu omul prost - aÈ›i citit-o pe undeva? - AÈ™, di undi? Păi o ticluisem eu, domnule revizor, spune Creangă râzând, că-mi terminasem toate bucoavnele! De aici trebuie să deduceÈ›i că sunt un mare mincinos... La nevoie, trebuie să le scoÈ› de unde, de neunde, că altminteri o pățăsc rău di tot cu copiii mei, di nu mai È™tiu pe unde să-mi scot cămeÈ™a È™i n-aÈ™ mai scăpa de gura lor până-aici acasă. Că vin uneori după mine să le termin snoavele... - Atunci e musai să vă apucaÈ›i de scris, domnule Creangă. Ar fi mare păcat să se piardă aÈ™a comori, căci nu numai copiii de-aici trebuie să se bucure de ele, ci copiii întregii țări, precum È™i copiii copiilor lor, peste veacuri! - La drept, vorbind È™i sincer să fiu, în fapt nici nu È™tiu cum aÈ™ face asta... - Pentru dumneavoastră-i, nespus de simplu: să le înÈ™iraÈ›i întocmai cum le-aÈ›i povestit lor sau cum mi le-aÈ›i povestit È™i mie acum, È™i n-a să fie rău! ÃŽncepeÈ›i cu relatarea copilăriei dumneavoastră, de pildă, sau, mă rog cu orice altceva, căci tot ce spuneÈ›i sunt adevărate minuni. Niciodată n-am crezut că È™i noi românii avem un Ioan Gură de Aur... - Eu cred că mă flatarisiÈ›i prea mult, de-o s-ajung să-mi iau nasul la purtare... - Scrisul dumneavoastră ar fi un câștig enorm. Scriitorii È™i gazetarii de astăzi, în majoritatea lor, umplu colile cu o păsărească pe care Dumnezeu o mai înÈ›elege... CredeÈ›i că eu nu regret farmecul copilăriei mele? Pe undeva, copilăriile noastre se aseamănă... - Eh, domnule Eminescu, prin multe-am trecut pân-am ajuns în IeÈ™ul ista!... Multe-am pătimit de la oameni È™i multe mai pătimesc eu chiar È™i-amu! ÃŽn urmă cu vreo optiÈ™pci ani, am absolvit seminarul de la Socola. După aceea m-am însurat cu Ileana, o femeie frumoasă dar fără suflet. Pe urmă am fost hirotonisit diacon. Ileana o fugit cu un călugăr tânăr È™i pi mini m-o lăsat, pârdalnica, sângur È™i cu un copilaÈ™ mic, pe care acuma îl am la o È™coală militară unde eu nu plătesc nimic. (Bea din ulcica lui.) NiÈ™te duÈ™mani - È™i printre ei fostul meu socru, o înaltă față bisericească - m-or pârât la mitropolit că mi-am scurtat din chică tăindu-mi codiÈ›ele, obligatorii ca la fete, È™i că merg la teatru... Auzi motive? Ce să caute un popă la teatru, loc drăcesc unde, pasămite, popii se strică, măcar că, la catolici nu sunt asemenea restricÈ›ii stupide pentru prelaÈ›i, È™i există chiar preoÈ›i care scriu piese de teatru!... Dar să vedeÈ›i că năcazul greu mi s-o tras din cu totul altă parte, de unde nici nu mă aÈ™teptam... (ÃŽntâmplarea aceasta poate fi, de asemenea, transpusă în imagini.) Locuiam în apropierea bisericii Sfântul Neculai, unde slujeam... ÃŽntr-o zi pâcloasă de primăvară, ciorile croncăneau È™i se strânseseră toate-n sobor pe turlele celea albe ale sfintei biserici împuindu-ne urechile cu croncănitul lor. Plin de ciudă, pusei mâna pe-o puÈ™că ruginită ce-o aveam de la un cumătru È™i-am discarcat-o în pâcla ceea neagră di ciori, fără să È›intesc în vreuna din ele, ci numai să le sparii. Iaca na, pacatele, taman atunci s-o găsât să intre pe poarta bisericii protopopul care-mi zise sastisât: - Dar bine, diacone, unde s-a mai văzut față bisericească umblând cu puÈ™ca? - D-apoi eu nu-s fricos, cinstite părinte, să mă tem de puÈ™că! Iar popa Radu Șapcă o luptat cu arma-n mână la RevoluÈ›ia de la paÈ™opt, i-am răspuns atunci. Ș-apoi trebuia să cruÈ› turlele sfintei biserici de necuviinÈ›a ciorilor... Da’ cui să-i vorbeÈ™ti? Pi urmă o-nceput rezbelul cu protoieria È™i mitropolia, încât o trebuit să renunÈ›... Ei au judecat că pierderea demnității de preot mă opreÈ™te să mai figurez în corpul didactic È™i, un timp, m-or alungat È™i din postul de institutor. Dacă nu făceam comerÈ› cu tutun la un debit al meu, apăi crapam de foame, domnule revizor. De curând am tipărit cu niÈ™te colegi cărÈ›ile È™colare pe care le È™tiÈ›i, iar domnul Titu Maiorescu, ajungând ministrul instrucÈ›iunii publice, m-o sprijinit, săracul, să-mi ocup din nou postul, căci eram printre puÈ›inii care terminasem È™coala cu nota de ,,eminențăâ€. ÃŽi sunt dator vândut domnului Maiorescu... Și, ca să am unde dormi, cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-am cumpărat È™i izba asta de bojdeucă È™i-am luat pe lângă mine pe Tinca, femeie simplă care nu È™tie carte, dar îi tare bună gospodină È™i îi cu mai mult suflet decât o fost Ileana. Iacă aÈ™a întâmplări or dat peste mine, domnule revizor... O pisică sare pe braÈ›ele lui Eminescu. Poetul îi mângâie blana mătăsoasă iar mâța se alintă cu capul de mâna lui uitându-i-se galeÈ™ în ochi. - PtruÈ›, Frăsinico, că-l umpli pe dumnealui de păr! Asta o-nceput să cam năpârlească... - LăsaÈ›i-o, domnule Creangă, că È™i eu tot cu pisici am crescut în casă! Și mama îmi aducea pisoiaÈ™i să mă joc cu ei când eram eu mic. Totdeauna mi-au plăcut mâțele. Au ceva misterios în comportamentul lor È™i te privesc cu niÈ™te ochi omeneÈ™ti. La fel se uită acum la mine Frăsinica dumneavoastră. - D-apăi eu am o turmă de mâțe blânde, că mi-s tare draji, stuchi-le-ar È™oarecii, cum draji îi erau È™i mămucăi mele, la HumuleÈ™ti. Și se prăsesc mereu, că mi-e milă să le zvârl puii!... Or fi vreo douăsprezece, iar cu ăi mici abia născuÈ›i - vreo douăzeci: TiÈ›a, SiÈ›a, Florica, Frusica, Suru, Frăsina, MiÈ›ulica, Ghiță, Prichindel, ÈšinÈ›iric, Brebenel... (Le arată cu degetul.) Și-s inteligente, căci vine fiecare numai când își aude strigat numele ei È™i nu al alteia... Iar ista-i Titu, un motan tânăr È™i iscusit în dibuitul È™oarecilor! L-am numit aÈ™a în cinstea domnului Maiorescu.. (Eminescu zâmbeÈ™te.) Măi Titule, măi! Pis! Pis! Piss!... Ia vină tu încoace, la tata... (ÃŽl înhață È™i-l pune pe masă. E negru È™i serios.) - Dacă mai trec pe la dumneavoastră, precis c-o să am È™i eu o dublură printre pisici, zice Eminescu râzând. 50. Căderea guvernului conservator Vara anului 1876... Pe străzile IaÈ™ului - agitaÈ›ie. Lumea se înghesuie să cumpere jurnale de la un vânzător de ziare care strigă neîncetat: - Căderea guvernului conservator! Demisia lui Catargi! LuaÈ›i ,,Curierulâ€!... LuaÈ›i ,,Steaua Românieiâ€!... Demisia guvernului!... LuaÈ›i ,,Curierul de IaÈ™iâ€... ,,Steaua României!... Avem ,,Convorbirile literareâ€!... Zioaroo! Demisia guvernului de la BucureÈ™ti... ÃŽntr-o cafenea, în jurul unei mese, discuÈ›ii aprinse... La altă masă - Bodnărescu È™i Slavici, triÈ™ti, își sorb fără chef cafelele din niÈ™te ceÈ™ti mari, apoi ciocnesc niÈ™te păhărele de rom. - Nici Maiorescu nu mai e ministru! spune Bodnărescu amărât. - Nici... Și asta-i destul de prost pentru noi È™i pentru mulÈ›i... adaugă Slavici. Pompiliu al nostru È™i-a pregătit la prânz geamantanele. Zice că vrea să fugă la Magyar-Orszag... Iar Eminescu spunea că are de gând să plece definitiv în America. Cred că glumea. Cât despre Maiorescu, de când se gândeÈ™te să se despartă de Clara Kremnitz È™i să se recăsătorească cu Ana Rosetti, sora soÈ›iei lui Jack Negruzzi, lucrurile îi merg atât de prost încât È™i el a decis să emigreze în Statele Unite, unde chiar È™i-a aranjat la New York un post de profesor de liceu de limba franceză È™i germană. Sper să fie doar un gând de moment, datorită conjuncturii politice. - Dacă nu se opuneau cu îndârjire fie-sa, Livia, È™i cumnată-sa Mite Kremnitz, pe care Titu È™tiu că o prea simpatizează, te asigur că el ar fi divorÈ›at de mult de Clara. Nici acum nu È™tiu exact ce-a putut interveni între ei. Hai să zicem: Maiorescu are motive serioase, de natură sentimentală È™i de natură politică, spre a se arăta dezorientat în momentul de față, îl scuză Bodnărescu. Dar nu-nÈ›eleg ce-i veni lui Pompiliu să plănuiască o fugă la unguri, că doar el n-a pierdut vreun post ministerial... - Nu È›i-am spus eu că Miron ăsta-i un fricos È™i jumătate? - Las’ că nici cu Panu-al tău nu mi-e ruÈ™ine! Se plimbă ca un leu în cuÈ™că prin Copou È™i vorbeÈ™te singur. L-au văzut Pogor È™i Naum. Mi-e milă doar de bietul Eminescu... Fiindcă el a fost destituit din postul de revizor ce-i dădea oarecari satisfacÈ›ii. Se-aude că s-a împrietenit cu institutorul Creangă, autorul acelor manuale È™colare lăudate de Maiorescu... Iar porcul de Petrino l-a dat în judecată pentru o pretinsă sustragere de cărÈ›i È™i mobilier de la bibliotecă. Numai înscenări liberale. - Și ce crezi că liberalii sunt bătuÈ›i în cuie? O să vină iarăși conservatorii noÈ™tri la putere la alegerile următoare, măi Bodnărache, È™i-n zilele-acelea punem noi toate lucrurile din nou la punct, îl încurajează Slavici. Să vedem ce-o să se facă atunci Petrino? - Mă, dacă pun eu mâna pe baronaÈ™ul cela, îi trag o mamă de bătaie plesnindu-l peste urechile alea surde, de-l trimit mai repede peste Stix, că È™i-aÈ™a am auzit că-i ofticos în ultimul grad, iar de când È™i-a pierdut soÈ›ia È™i fiica, le trage tare la măsea, se È›ine de fuste È™i face numai rele. Păcat de talentul lui! - Care talent, Simsule? Care talent? Ce se compară rîmătorul ăsta sclivisit cu Mihăiță-al nostru? Să fim serioÈ™i! Eu fac ceva pe toate rimele lui È™i pe titlul lui de baron È™i de fekete kutyo! ÃŽn primul rând e-un mare porc È™i-un măgar fiindcă s-a atins de reputaÈ›ia È™i slujba lui Eminescu fără să-l provoace nimeni, se înfierbântă Slavici care-i trage baronului o înjurătură pe ungureÈ™te È™i dă, de furie, tot păhărelul cu rom peste cap. 51. ÃŽn parlamentul țării Domni bătrâni în fracuri, cu monocluri È™i barbiÈ™oane. PreÈ™edintele adunării bate nervos cu creionul într-o cană cu apă. - Domnilor, liniÈ™te!... (Ciocăne iarăși în cană.) LiniÈ™te, domnilor... Dau cuvântul excelenÈ›ei sale, domnului deputat Andrei Vizanti, profesor la Universitatea din IaÈ™i, membru al parlamentului nostru È™i membru al Academiei Spaniole din Madrid, unde domnia sa a studiat! (Aplauze.) - Onorabile domnule prezident, domnilor deputaÈ›i! începe Vizanti. Victoria partidului nostru liberal È™i funcÈ›ia mea de vechi membru al parlamentului român, mă obligă, domnilor, să demasc în faÈ›a acestei drepte adunări a țării nelegiuirile fostului guvern conservator, condus de domnul Lascăr Catargiu, care a făcut crime mari împotriva naÈ›iunii È™i constituÈ›iunii. Fonduri importante din visteria statului au fost risipite fără rost È™i deturnate în folosul unor duÈ™mani de moarte ai naÈ›iunii române. Ca să fiu mai scurt, domnilor deputaÈ›i, mă voi lega de un singur exemplu... Domnul Catargiu a alocat fostului ministru al instrucÈ›iunii publice, recte Titu Maiorescu, sume uriaÈ™e de bani pentru cultura țării. Oare trebuiau într-adevăr atâtea sume? AscultaÈ›i È™i minunaÈ›i-vă, domnii mei! Domnia sa, nici una, nici alta, a binevoit să dea cu împrumut din numitele fonduri favoriÈ›ilor săi, adică unor oarecari domni Slavici È™i Eminescu, acel primejdios Eminescu, care de câte ori a avut prilejul, a atacat în presa conservatoare infailibilul nostru partid È™i care nici până astăzi nu a înapoiat acel împrumut... De aceea, domnii mei, urbi et orbi, cerem instituirea unor comisiuni de dare în judecată a fostului guvern È™i a acoliÈ›ilor lui! Cât despre sprijinitori ca Eminescu È™i Slavici, să fie nimiciÈ›i! Dixit! (Se aÈ™ează cu eleganță făcând un gest cu braÈ›ul că a terminat.) Urmează uralele È™i aplauzele înveninate ale liberalilor. DeputaÈ›ii conservatori fluieră È™i huiduiesc. Liberalii încep să arunce în conservatori cu caiete È™i ghemotoace de hârtie. AceÈ™tia le trimit înapoi în capul liberalilor. Unii încep de-a dreptul să se păruiască. Cuvântarea lui Vizanti a dezlănÈ›uit o furtună într-un pahar cu apă. Până la urmă intervine poliÈ›ia ca să-i potolească... 52. ÃŽnmormântarea mamei lui Eminescu IpoteÈ™ti, 15 august 1876... Lângă bisericuÈ›a din apropierea casei are loc înmormântarea mamei lui Mihai Eminescu, doborâtă de cancer în ziua de 13 august. Raluca Eminovici avea 60 de ani. Clopotul bate rar È™i cutremurător. Lume multă, în majoritate săteni. Chipuri care plâng. Doi preoÈ›i care slujesc: unul din IpoteÈ™ti, celălalt din Cucorăni. Lângă groapă se află nefericita familie... Căminarul, mult îmbătrânit, își È™terge lacrimile cu o batistă mare. De braÈ›ul mâinii lui stângi stă agățată Harieta care È™chioapătă susÈ›inându-se greu în cealaltă parte de fratele ei Mihai, aflat între Harieta È™i Aglaia, amândouă în doliu cu voal È™i pe jumătate leÈ™inate. Mihai plânge fără să-È™i È™teargă lacrimile... Imaginea clopotului care bate rar È™i fără încetare... FaÈ›a răscolită de durere a lui Mihai. Lângă AglăiÈ›a stau izolaÈ›i Nicolae È™i Matei, acesta din urmă îmbrăcat într-un costum de cadet. ToÈ›i bărbaÈ›ii din famile au banderole cu doliu la mână. TristeÈ›ea este apăsătoare. Familia priveÈ™te cu durere mută în fundul gropii... Poetul a descris în versuri acest moment: ...Și totuÈ™i când pe dânsa cu țărână-a coperit-o Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă Și aÈ™ fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă... Când clopotul sunata-au, plângea a lui aramă Și rătăcit la minte strigam: unde eÈ™ti, mamă! Priveam în fundul gropii È™i lacrimi curgeau râu Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu... Femeile plâng sfâșietor; preoÈ›ii repetă mereu: veÈ™nica ei pomenire!... VeÈ™nica ei pomenire!... Vântul bate puternic stingând adesea lumânările... Deodată poetul își duce degetele răsfirate la frunte. (Muzică funebră pe coloana sonoră a filmului. La început muzica acoperă plânsetele, apoi sunetele dispare încet, devenind un slab fundal sonor peste care se suprapune chipul viu È™i înlăcrimat al Ralucăi care arată foarte tristă, în timp ce auzim vocea blândă a lui Mihai recitând cu durere:) O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi, Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de ploaie È™i de vânt, Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău, Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu... Imaginea mormântului acoperit de flori È™i cornoane peste care plouă... 53. Procesul poetului Sala tribunalului. Eminescu stă în boxa acuzaÈ›ilor. Este nebărbierit, abătut, cu doliu la reverul hainei. Petrino, în banca martorilor, zâmbeÈ™te satisfăcut. Un judecător, un grefier, juraÈ›i, lume multă, poliÈ›iÈ™ti... Prim-procurorul sună din clopoÈ›el. Lângă dânsul este o cruce mare de lemn. Procesul începe cu depunerea jurământului. Prim-procurorul anunță: - ÃŽn conformitate cu articolul 214 din Codul penal, alineatul B, È™i în urma mandatului de judecată cu numărul 1743, deschidem procesul intentat acuzatului Eminescu Mihai, învinuit de sustragere de cărÈ›i È™i bunuri publice din Biblioteca Centrală a muniÈ›ipiului IaÈ™i, pus sub acuzare de către excelenÈ›a sa domnul baron Petrino Dimitrie, actualmente director al acestei mari biblioteci. (Chipul zâmbăreÈ› al lui Petrino care stă tot timpul cu mâna pâlnie la ureche.) Domnule baron... Excelență, vă rugăm să binevoiÈ›i a ocupa un loc mai în față, ca să auziÈ›i mai bine... (Petrino se mută mai în față.) Interogatoriul îl va lua domnul jedecător de instrucÈ›ie Petre Stoica. Domnule judecător, instanÈ›ele vă roagă să începeÈ›i... Judecătorul, un bărbat urât È™i deÈ™irat, îmbrăcat în robă ca È™i prim-procurorul, se scoală își drege glasul hodorogit È™i începe cu o voce andrgină, seacă: - Acuzat, cum te cheamă? - Mihai Eminescu. (Grefierul scrie.) - De câți ani eÈ™ti? - De 26 de ani. - Ce profesiune ai? Eminescu tace. Judecătorul È›ipă rece: - Ce profesiune ai, nu se-aude? - ÃŽn prezent nu mai am nici o profesie... - Aha, ăștia ca dumneata pun mâna pe orice! Eminescu îl fulgeră cu privirea. Rumoare în sală. Procurorul sună clopoÈ›elul È™i intervine: - Ne siliÈ›i să evacuăm sala, domnilor! ContinuaÈ›i, domnule judecător... - Unde eÈ™ti născut È™i domiciliul? - Sunt născut la BotoÈ™ani È™i domiciliez la IaÈ™i. - Ai mai fost judecat È™i pedepsit pentru vreo cauză? - Nu, nu am mai fost. - Acuzat, eÈ™ti învinuit de înaltul tribunal de sustragere de cărÈ›i È™i mobilier din biblioteca statului pentru a-È›i mobila apartamentul dumitale particular. - Dar n-am nici o locuință în IaÈ™i, domnule judecător. Eu stau la un prieten. - Nu mă-ntrerupe, te rog! De aceea procedura cere să te interogăm pentru a face lumină È™i pentru a nu-l obliga pe excelenÈ›a sa domnul baron Petrino să plătească pe nedrept în locul dumitale. Pune încă o dată mâna pe cruce È™i jură să spui adevărul È™i numai adevărul! - Jur! - ÃŽntrebare: CărÈ›ile ce ai luat din bibliotecă pentru uzul dumitale le treceai în condică cum cere regulamentul scris sau le luai fără nici o formalitate? - Am avut trebuință zilnică de două feluri de cărÈ›i: 1. Istoriografii ale bărbaÈ›ilor iluÈ™tri din România pentru colaborarea la DicÈ›ionarul Enciclopedic Brockhaus È™i 2. Un număr de 27 de cărÈ›i de proză È™i poezie română pentru culegerea bucăților necesare unei cărÈ›i de lectură ce intenÈ›ionam a-ntocmi la cererea domnului Titu Maiorescu. Numai cărÈ›i de acestea le-am luat fără a le mai trece în catalog, având de ele trebuință pe foarte puÈ›in timp, toate celelalte, chiar când le luam pentru uzul meu personal, le treceam în catalog. Drept probă, păstrez corespondenÈ›a cu librarul Brockhaus È™i manuscriptul proiectatei cărÈ›i de lectură, lucrări care amândouă mi-au fost solicitate oficial de către ministrul InstrucÈ›iunii Publice de atunci, domnul Titu Maiorescu. Toate acestea le-am înapoiat bibliotecii È™i despre ele nici n-a fost vreodată vorba. - Din procesul verbal È™i constatările redactate de domnul prim-procuror la faÈ›a locului, luăm cunoÈ™tință că lipsesc din bibliotecă 50 de volume. Cum se face că totuÈ™i lipsesc aceste cărÈ›i? - CărÈ›ile din procesul-verbal întocmit de domnul prim-procuror, nu se vor fi găsind în rafturi la locul lor, deoarece sistemul vicios de a È›ine patru-cinci biblioteci într-una face ca să se întâmple foarte uÈ™or aÈ™ezarea unei cărÈ›i în capitolul de acelaÈ™i număr din celelalte biblioteci, încurcându-se departamentele între ele. Astfel eu cred că acele cărÈ›i nu lipsesc nicidecum în realitate, ci că ele trebuie să fie eronat puse în bibliotecă. Onoratele instanÈ›e puteau să facă mai întâi o cercetare amănunÈ›ită a rafturilor, nu una superficială cum s-a procedat, È™i abia după aceea să-mi ceară a fi adus în completul de judecată. (N.B. Dialogul este autentic, copiat după manuscrisul original din Arhivele statului din IaÈ™i, cu mici modificări.) PreÈ™edintele îl întrerupe clopoÈ›ind: - Șșt!... Acuzat, nu eÈ™ti dumneata în măsură să critici È™i să insulÈ›i înaltul tribunal! Răspunzi numai la întrebările noastre. Domnule judecător, continuaÈ›i. - O altă întrebare: cum poÈ›i proba în faÈ›a acestei instanÈ›e afirmaÈ›ia că toate cărÈ›ile..... COMENTARIU: (Se desfășoară pe continuarea procesului care se aude foarte slab, fiind acoperit de vocea crainicului. ÃŽn cele din urmă procesul devine mut.) ...Și, într-adevăr, după ce autoritățile judecătoreÈ™ti au făcut o nouă cercetare în biblioteca ce fusese sigilată, cărÈ›ile date ca lipsă de către noul director au fost găsite absolut toate în rafturile lor. Neputându-se dovedi nici o vinovăție, dosarul a fost închis prin hotărârea de clasare dată de magistratură la 17 decembrie 1876. ÃŽn mod firesc, în asemenea cazuri, justiÈ›ia trebuia să-È™i ceară scuze È™i să despăgubească persoana acuzată pe nedrept, pedepsind, în acelaÈ™i timp, pe acuzatorul pătimaÈ™. De altfel, mai târziu, s-a dovedit că nu Eminescu, ci însuÈ™i detracatorul lui săvârÈ™ise asemenea fraude. ÃŽnscenarea liberalilor era evidentă È™i rămâne până astăzi una dintre cele mai ruÈ™inoase pete trântite pe istoria unei culturi, dar È™i o monstruoasă insultă adusă personalității marelui geniu de către nulitățile vremii. 54. La Bolta Rece, cu Ion Creangă Firma restaurantului ,,Bolta Receâ€... Aparatul se apropie de uÈ™a care se deschide È™i ne introduce înăuntru... La o masă - Eminescu È™i Creangă, triÈ™ti, în faÈ›a unor bărdace cu vin... - Kir Amiras! Bre jupâne! strigă Creangă pe stăpân. - Aici, domnu’ Crenga, vin indata... - Ia mai adă-ne, drăguÈ›ule, o stacană mare plină, zice Creangă către proprietarul localului. Acesta ia cana È™i o readuce umplută peste câteva momente. Institutorul îi toarnă poetului oftând: - Ei, bădie, bădie! Gre îi viaÈ›a aiasta a noastră! - Grea, domnule Creangă, iar canalia liberală a nimicit în mine toate ideile ce mi le făurisem despre viață! Crede-mă, părinte, că de azi sunt un om pierdut pentru societate. Pierdut! ÃŽnÈ›elegi? - ÃŽnțăleg, înțăleg... Dar lasă, totul trece! A trece ea È™i aiasta! Și de vrei să treacă È™i mai repede, apăi atunci îi musai să nu-mi mai zâci ,,domnule Creangă†și nici ,,părinteâ€, că-s domn din ăla disculÈ› È™i-s popă răspopit de anticriÈ™tii de la mitropolie, ci zâ-mi aÈ™a cum mi-or zâs toÈ›i prietenii mei: Ion, Ionică... ÃŽn HumuleÈ™ti toÈ›i mă È™tiu de Nică... Nică-a lui Ștefan a Petrii... - Iar mie zi-mi aÈ™a cum m-a botezat mama È™i bunicul meu, Vasile JuraÈ™cu, care mi-a fost naÈ™: Mihai, căci ăsta mi-i creÈ™tinescul nume... Trăim niÈ™te vremuri grele, bade Ionică! Grele de tot... Dacă stau să mă gândesc bine, eu nu È™tiu ce să mă fac; nu È™tiu încotro s-o apuc... Rămas acum fără o poziÈ›ie materială asigurată, fără un adăpost, fără slujbă, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei... Numai o singură fericire ar renaÈ™te în sufletul meu: dacă aÈ™ putea să ascund nedreptatea! Ah, posteritatea nu vreau să afle cât am suferit... Și nu mi-e ruÈ™ine să-È›i spun ca la un frate, Ioane, că Eminescu a suferit È™i de foame, È™i de frig, È™i de sete, È™i de lipsă de bani... Mă mir de unde mai sunt... - Ia nu mai meni a rău, bădie dragă, că doar n-am pățât eu numai o dată de-al di-aiestea în viaÈ›a me la fel de amărâtă! Că aÈ™a sarac cum am fost eu ieri È™i alaltăieri È™i săptămâna trecută È™i în an, È™i în toată viaÈ›a me, apăi n-am fost decând sunt... Vorba cântecului: de-ar È™ti omul ce-ar pățâ, dinainte s-ar păzî - È™i precis că de-am È™ti tot ce ne-aÈ™teaptă-n viață, nici că ne-am mai naÈ™te, saracii de noi! Ș-apoi nu È™tii? Rău-i cu rău, dar e mai rău fără de rău! Ce, adică, pentru pacatoÈ™ii ceia de liberali, să devii matale un pribag? He-hei? Vezi? Capra bese, iar oaia pățăște ruÈ™inea... Da’ ian mă rog pofteÈ™te colea să locuieÈ™ti cât ăi vre să stai în bojdeucă la mini, să-mpărÈ›im ceas de ceas sărăcia-n două, c-aÈ™a de-abia mi-a rămânea È™i mie mai puÈ›ină, bădie dragă, È™i-ai să vezi apoi cum îți trece tristeÈ›ea... (ÃŽl ia pe Eminescu de gât È™i-È™i apropie gura de urechea lui. Poetul zâmbeÈ™te.) Ascultă ici o ghicitoare pe care nimenea nu mi-o putut-o dizlega până azi: lată - peste lată; peste lată - îmbujorată; peste îmbujorată - cracanată, peste cracanată - măciulie, peste măciulie - limpezală, peste limpezală - gălbineală È™i peste gălbineală - hudeleÈ›... E! Ghici, ce-i?... ChiteÈ™te bine! Dacă nu mi-oi dizlega-o până mâne, apăi de mâne sară - n-am ce-È›i face! - va trebui musai să te muÈ›i la mine... Asta să ne fie legiuirea! (Eminescu râde dezarmat È™i duce bardaca la gură, apoi o lasă È™i grăieÈ™te:) - Dumitale-È›i arde de glume, bade Ionică! Și oricât ar fi omul de supărat, îi gâdili supărarea până-l umfli de râs, nu alta! Dar cum o să vin, bre, pe capul matale?! - Adevărat, atestă Creangă ironic, am È™i familie gre: douășpe mâțe leÈ™inate È™i-o muiere de nevastă! D-apăi de-oi pute dizlega cimilitura ceea, atunci n-oi veni la mine, drăguÈ›ule, iar de nu... n-am ce-È›i face: te-aÈ™tept de Crăciun ca să vii, dar... beÈ™teleu, feÈ™teleu, că nu pot striga văleu, È™i cuvântul s-o dus ca fumul în sus, aprins de la chibrit - È™i de venit n-a mai venit... Și parcă văd că-mi scrii că nici tu n-o să-mi vii! Amin! - Ce-s astea, bădie? - Iaca-aÈ™e, niÈ™te cimilituri de-ale mele... Da’ cum rămâne cu ghicitoarea? - Păi... e-ncurcată rău de tot, iar eu... - Ei, lasă aiasta! Vii, bădie? Haide, zî că vii!... Vină, drăguÈ›ule, că tare mare plășere aÈ™ ave să discut zâua È™i noaptea cu un om aÈ™a-nvățat ca matale! La un capăt al mesei, uite, eu o să-mi aÈ™tern pe hârtie amintirile mele cu bâzdâgăniile copilăriei, iar la celalalt ai să scrii dumneata poiziile celea fermecătoare È™i dumnezeieÈ™ti care-mi mângâie sufletul ca mâna dulce a măicuÈ›ei mele, Dumnezeu s-o ierte... Fiindcă dumneata, bădie Mihai, eÈ™ti eminent scriitor È™i cel mai mare poet al românilor, geniul neamului nostru, crede-mă! Iar un geniu ca tini dacă s-a naÈ™te o dată la o mie de ani... (ÃŽl ia din nou de gât È™i-l pupă pe obraz.) Fiindcă cine oare din lumea poeÈ›ilor o mai scris sfinte poezii de felul ista: ,,Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund?...†sau: ,,De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate...†Tare frumos ai zâs, bădiță! Tare frumos! Uite, chiar È™i-amu, când vorbesc despre ele, mi se-nfioară pielea pe mine È™i mi se zbârleÈ™te pârul pe mâini de emoÈ›ie! Zău, tare frumos... (ÃŽÈ™i arată mâinile. Creangă plânge È™i-È™i È™terge lacrimile, apoi nasul, puÈ›in cam zgomotos, folosind basmaua lui roÈ™ie È™i uriașă.) Să trăieÈ™ti, bădie dragă, să ne trăieÈ™ti întru mulÈ›i ani È™i să ne te țâie Dumnezeu cu toate poiziile dumitale aÈ™a de sfinte È™i de minunate... Beau pentru cel mai mare poet al românilor È™i unul dintre cei mai mari din lume, pentru Mihai Eminescu, carele m-o îndemnat È™i-o făcut din mini, un popă prost de la È›ară, un condeier pricopsit pe la revista È™i cercul Junimii! (CiocneÈ™te bardaca cu poetul.) - Iar eu închin pentru Dănilă Prepeleac, pentru Soacra cu trei nurori, pentru Capra cu trei iezi, pentru Harap Alb al matale, pe care-l scrii acuma, È™i pentru părintele lor cuminte, genialul meu tovarăș de suferință, învățătorul È™i diaconul Ion Creangă, marele nostru Ion Creangă pe care-l iubesc ca pe un frate! (Dă bardaca cu sete peste cap, apoi îl ia pe Creangă după grumaz, îmbrățișându-se amândoi deasupra mesei.) - MihăiaÈ™ frate, răspunde Creangă. Drag mi-a fost să găsesc în viață un om ca tini bun, înțălept È™i cu suflet mare de român! De sute de ani te caut, bădie dragă! Și să È™tii că mâni te-aÈ™tept să vii pe la oreli zâci, È™i dacă nu vii la unÈ™pci, pe la douășpci plec întru întâmpinarea ta aÈ™teptându-ti zâle È™i nopÈ›i întregi, fără ragaz, până-mi soseÈ™ti... Vii, bădiță? - Vin... - Vin? S-o făcut! Atuncea să mai cerem vin.. Kir Amiras! - Aci, domnu’ Crenga... 55. O È™edință la Junimea la care participă Eminescu È™i Creangă JunimiÈ™tii sunt aproape toÈ›i adunaÈ›i în casa lui Vasile Pogor. ÃŽi vedem pe Alexandru Xenopol, Vasile Pogor, Petre P. Carp, Theodor Rosetti, George Panu, Ștefan Vârgolici, Ion Caragiani, Samson Bodnărescu, Vasile Conta, Nicolae Gane, Vasile Tassu È™i Alexandru Lambrior, apoi pe M.I. Melik, Alexandru Naum etc. Sunt aÈ™teptaÈ›i Iacob Negruzzi È™i Titu Maiorescu... Gălăgia È™i nervii aÈ™teptării... - Este ceva serios de citit astă seară? întreabă Vârgolici. - Nu È™tiu - răspunde Pogor - până n-o veni Jaques È™i Maiorescu, habar n-am! (Chiar în momentul acesta intră Negruzzi. Cum intră, strigă de la ușă): - Meine Hern! ȘtiÈ›i o noutate? Neculai Ionescu s-a certat cu fracÈ›ioniÈ™tii! - Afară, daÈ›i-l afară - strigă Pogor râzând. Al dracului e Jaques aista, nu poate vorbi două minute fără să nu pomenească de politică... Și luând un colÈ›ar de pernă de pe-o sofa, îl aruncă în Jaques, zicându-i în glumă: mă gogomane, nu-nÈ›elegi tu că aici nu se face politică, decât cu aprobarea lui Dumnezeu? Ia vezi È™i ai grijă că te spun lui Maiorescu cât ai zice ,,peÈ™te prăjit stropit cu vin de Cotnariâ€! - Dar ce, nici Maiorescu n-a apărut pân’ la ora asta? Ce-o fi cu el? întreabă Nicolae Gane, un tânăr frumos, cu faÈ›a palidă. Dădui acum o oră pe-acasă pe la el, iar soÈ›ia lui mi-a spus c-a venit special de la BucureÈ™ti pentru È™edinÈ›a de-aici È™i c-a plecat de vreo două ore-ncoa’... Un râs general izbucneÈ™te din pieptul tuturor. - Bine, domnule Gane, zice Pogor, tot prostii ai să faci tu? D-apăi nu È™tii că soÈ›ul are voie să spuie soÈ›iei orice dacă ea-l crede? ÃŽn timpul acesta Iacob Negruzzi se aÈ™ează în capul mesei È™i deschide o geantă din care ia un caiet È™i un creion: - Până vine Titu, eu zic să-i dăm deja drumul. Nu-l mai aÈ™teptăm. AÈ™a că cine are de scos ceva să scoată! Aceasta este expresia sacramentală cu care încep lecturile aici la Junimea. Tăcere. Vasile Pogor insistă în locul lui Negruzzi: - Bodnărescule, Vârgolici, Conta, ,,Caracudaâ€... Nimeni nimic, nimic? Melik, scoate tu manuscriptul; trebuie să ai ceva palpitant de algebră sau geometrie diferenÈ›ială! Măi, ale naibii muze! V-or părăsit toate! Titu Maiorescu își face apariÈ›ia. Cei mai tineri se ridică în picioare, dar Maiorescu le face semn să se aÈ™eze È™i dă mâna cu Negruzzi, Pogor È™i P.P. Carp, apoi se aÈ™ează È™i el la masă. - Domnilor, să începem È™edinÈ›a de astăzi a societății Junimea, zice Maiorescu tuÈ™ind de vreo trei ori. ÃŽmi cer scuze pentru întârziere. Jaques, scrie tu, te rog, procesul-verbal. Cine are material? Bodnărescu, foarte sfios, pune mâna în buzunarul redingotei È™i scoate ceva. Negruzzi i le înÈ™facă imediat: - Voi da citire unor epigrame scrise de domnul Samson Bodnărescu, zice Negruzzi dregându-È™i glasul. - Ce eÈ™ti nebun? îi strigă Vasile Pogor trântindu-i o pernă în cap. Cu glasul tău oribil vrei să-i maltratezi lucrarea omului? Și-i smulge cu iuÈ›eală hârtiile din mână. Să i le citească cel mai bun lector al nostru, Eminescu... Dar unde-i Eminescu? Unde eÈ™ti Eminache?... Nu-i aici... Și ăsta a întârziat. - Atunci lăsaÈ›i-mă să le citesc eu, zice autorul. - Pardon, iubitule, - intervine Titu Maiorescu - poetul nu-È™i citeÈ™te aingur lucrarea decât în cazuri excepÈ›ionale. DaÈ›i manuscrisul la mine. AscultaÈ›i-l, domnilor... (Se face liniÈ™te. Maiorescu citeÈ™te corect, subliniind nuanÈ›ele cu un glas plăcut): Draga mi-i tristă, albastra-i privire în lacrimi se stinge; Fug în grădină: viola stropită cu rouă-i frumoasă. Este fănarul lumina din zare, or lampa iubitei? Deodată Lambrior strigă: - Anecdota primează! (Asta, prin convenÈ›ie, înseamnă că cititorul trebuie să se oprească spre a asculta un banc.) Apropos de fete È™i de iubite... Să vă spun o anecdotă bună... Cică un pescar fu ademenit de o fată, încât se înamoră de dânsa. AÈ™a... Și într-o zi, plecând după peÈ™te, fata îl rugă să meargă È™i ea. De aceea ceru să-i dea È™i ei o plasă, că poate-o prinde È™i dânsa vreun peÈ™te... Atunci pescarul îi răspunde: ,,Ce peÈ™te vrei să mai prinzi, drăguÈ›o, când ai prins un pescar?†Hă-hă-hă-hă!... râde Lambrior singur. De ce nu râdeÈ›i, bre?! Hă-hă?... - Faul! faul! slabă!... se aude din toate părÈ›ile. Anecdota a fost proastă! - Arde-i una, să se-nveÈ›e minte È™i să vină-aici cu marfă mai bună! strigă Pogor, cel mai poznaÈ™ membru al Junimii. Și în clipa aceea Lambrior se trezeÈ™te cu vreo trei perne în cap, dintre care una o aruncă Rosetti. Titu Maiorescu strigă: - Mai departe... Porro, porro! (Notă: ,,porro!†în limba latină înseamnă ,,continuă!â€) - Nu porro, porro! ci: Porco, porco, maestre! o trânteÈ™te Pogor spre hazul celor de față. Ce naiba, bre Titule, tot eu să vă-nvăț È™i latină? Maiorescu reia textul zâmbind rece de gluma lui Pogor È™i continuă să citească din poezia lui Samson: -...Este fănarul lumina din zare, ori lampa iubitei? Ea mă aÈ™teaptă, prin ochii ferestrei priveÈ™te lumina-i... ÃŽn acel moment, pe ușă intră Eminescu È›inându-l de braÈ› pe Creangă. Amândoi se cam clatină. Maiorescu se opreÈ™te iarăși din lectură. - Uraa! Creangă! strigă cei prezenÈ›i apaludând. Atmosfera se însufleÈ›eÈ™te deodată. - Bodnărescu, ia-È›i poeziile îndărăt... Le ascultăm data viitoate, zice P.P. Carp. Bodnărescu se conformează sfatului È™i își retrage oftând manuscrisul. - Să trăiască Creangă, cel mai bun culegător de snoave È™i poveÈ™ti din lume! strigă un junimist. - Culegător? întreabă Eminescu cu un ton indignat. Creator, amice! Creator de geniu È™i nu culegător! Pogor începe să cânte popeÈ™te: - Și acum să ascultăm ,,sfânta evanghelie†de la Ioon Creaaangă, cetireee! Creangă, serios, răspunde de la ușă cu glas de bas, profund: - Să luăm amintee!... - Pace È›ie, cititorulee! binecuvintează Pogor făcând semnul crucii spre Creangă È™i provocând hohote de râs în jur. Eminescu, mai cu seamă, râde cu poftă È™i se felicită în sine pentru preÈ›ioasa achiziÈ›ie făcută în urmă cu câteva luni. - Creangă, ce ne-ai adus pentru astă-seară? întreabă Maiorescu bine dispus. - Nu prea am adus nimic, domnule Maiorescu, fiindcă, (sughiță) vedeÈ›i, păcatele, noi nu venim chiar de-acasă... È™i nici de la biserică - răspunde Creangă. Pogor se scoală È™i apropiindu-se încet de cei doi, întinde nasul È™i îi miroase pe rând. - Ahaaa! De la ,,Bolta receâ€!... lămureÈ™te el. Ãștia miros a butoi, bre! Or fi căzut amândoi într-o troacă cu borhot, fraÈ›ilor, că te-neci È™i te-ameÈ›eÈ™ti numai dacă treci pe lângă ei... (ÃŽntoarce capul strâmbându-se cu ochii închiÈ™i È™i își face curent cu mâna prefăcându-se că le alungă duhoarea.) - Da, de la Balta Rece. Ș-apoi acolo lucrezi cu gâtul, nu cu capul, mărturiseÈ™te ticăit fostul diacon. Omul este supus greÈ™elii, zice Biblia. Și nici noi doi nu facem excepÈ›ie... Dar dacă totuÈ™i voiÈ›i ceva, atunci am să vă spun o snoavă poporană... JunimiÈ™tii îl aplaudă È™i își trag scaunele mai aproape, aprobându-l curioÈ™i. - Pe uliÈ›a mare sau pe uliÈ›a mică? întreabă Creangă. - Pe uliÈ›a mare! răspund toÈ›i într-un glas, ceea ce înseamnă că bancul trebuie spus fără perdea. - E vreo cucoană pe-aici? mai întreabă iar Creangă asigurându-se È™i rotindu-È™i privirea temător. Din nou râsete. - Nu-i, dar Naum să iasă afară că-i ruÈ™inos ca o fată mare despuiată, zice acelaÈ™i Pogor, împingându-l pe Naum spre ușă. Râsete zgomotoase. - Apăi, domnilor, atunci să vă spun Povestea lui Ion cel prost... Și eu sunt tot Ion, dar nu-i vorba de mine-aici... (ToÈ›i fac liniÈ™te È™i se pregătesc să râdă.) Cică demult, hăt, pe când era lumea mai bună È™i mai miloasă ca aiasta din IeÈ™iul nostru amărât... - ...È™i din cercul Junimea, completează Bodnărescu. - Șșt! Porco, porco! intervine Pogor. -...Eei, pe atunci umblau pe pământ Dumnezeu È™i Sfântul Petre... ÃŽntr-o duminică, trecând pe lângă o È›arină, pe care o ara È™i-o semăna cu cartofi un român năcăjât, Dumnezeu îl întreabă curios: ,,D-apăi bine, măi omule, ce sameni tu acolo, duminica, zi de praznic?†Însă omul, vorba ceea, cum È™i-o face el nu i-o face nici dracul, È™i fiind supărat că boii ogârjâți cum erau nu prea trăjeau, răspunde răstit: ,,Ia, ce să samăn È™i eu! Samăn niÈ™te... p...!!†(Cuvântul nu se-aude, căci este pronunÈ›at uÈ™or la ureche lui Pogor, dar auzit de toÈ›i, produce o explozie de ilariaÈ›ie din partea celor de față.) ,,Bine, răspunde Dumnezeu zâmbind, d-alea să iasă...†Și peste-o lună, numai ce vede Ion că începe să răsară din pământ... xxx COMENTARIU: Cu multă greutate, junimiÈ™tii îi găsiră o nouă îndeletnicire, ce era mai mult simbolică, unde avea un salariu mic de 100, apoi de 150 de lei pe lună, aceea de redactor-administrator È™i corector al unei gazete obscure, numită Curierul de IaÈ™i, care, de fapt, era un simplu buletin al CurÈ›ii de Apel din IaÈ™i aparÈ›inând unor junimiÈ™ti. Cât timp a lucrat la această gazetă, Eminescu a scos-o din anonimat, transformând-o într-o publicaÈ›ie foarte citită datorită unor articole deosebit de interesante scrise de poet, acoperind cronica politică, economică, literară, teatrală, noutăți locale, creaÈ›ii proprii etc. Aici au fost publicate titluri ca Românii È™i Austro-Ungaria, Turcii È™i Europa, Industria naÈ›ională românească, ÃŽnstrăinarea Industriei româneÈ™ti etc., majoritatea texte nesemnate de autor, din modestie. De asemenea, dă publicității chiar È™i un articol de mare senzaÈ›ie despre sinuciderea, în 1877, a prietenului său bun, Kuzminski, în gara din IaÈ™i, în faÈ›a lui Alexandru al II-lea, È›arul Rusiei, care tocmai trecea spre frontul cu turcii È™i care de fapt era tatăl natural al lui Kuzminski. Eminescu a demisionat de la redacÈ›ia Curierului în urma faptului că i se ceruse oficial să-l laude pe primarul IaÈ™ului. Munca la Curierul de IaÈ™i l-a extenuat pe poet peste măsură, lucrând aproape pe gratis. Fără ajutorul lui Ion Creangă, Eminescu nu ar fi putut rămâne în IaÈ™i. ILUSTRAÈšIILE COMENTARIULUI: Eminescu, aflat în redacÈ›ia ziarului Curierul scrie un articol... Eminescu la Tipografia NaÈ›ională unde se tipărea ziarul respectiv... Vedem câteva tiri de articole... Eminescu părăsind biroul.. 56. Sub teiul din Copou Seara târziu... Veronica, È›inându-l de braÈ› pe Eminescu, se apropie cu paÈ™i uÈ™ori de banca aÈ™ezată sub tei... Pare foarte fericită. VorbeÈ™te râzând È™i își desfășoară pe rând toate drăgălășeniile de care este capabilă. Luna le luminează chipurile însetate de dragoste. Imaginea lunii pline... Cei doi iau loc pe banca de sub tei. - Nici astăzi nu mi-ai spus precis cauzele pentru care ai demisionat de la ,,Curierul de IaÈ™iâ€, spune Veronica. - ,,Curierulâ€? Era foaia vitelor de pripas, Veronica! N-am nici un regret pentru ea È™i n-o să am niciodată! De bine, de rău, poate aÈ™ mai fi rămas acolo, dar s-a ivit conflictul dintre mine È™i domnul Mircea, directorul Tipografiei NaÈ›ionale care este tot proprietatea gazetei. - ÃŽn chestiunea aceea cu primarul oraÈ™ului, dacă nu mă-nÈ™el... - Văd că eÈ™ti oarecum informată. Da, a fost o mică altercaÈ›ie între mine È™i Mircea, care este prietenul lui Pastia, primarul oraÈ™ului nostru. Domnul Mircea mi-a cerut să scriu în ,,Curierul†câteva rânduri întru apărarea primarului care era atacat de un foiletonist de la ,,Steaua Românieiâ€. - Și de ce nu l-ai apărat, Mihai? ToÈ›i redactorii din lume fac asemenea servicii cunoscuÈ›ilor - Tocmai că nu mi-era cunoscut deloc È™i nici el nu È™tia cine sunt eu. Cum ai putea oare să-l lauzi pe un om pe care nu-l cunoÈ™ti È™i pe care nu l-ai văzut nici o dată în viaÈ›a ta? Domnul Mircea propuse alternativa să facă singur articolul, iar eu doar să-l semnez. Asta-nsemna să-mi pun eu iscălitura pe o frazeologie agramată È™i antiortografică precum a dumnealui, căci È™tiu bine cum se exprimă el în scris. Nu vezi cât era de aberant? Și uite-aÈ™a am ajuns la demisie... - Of, Doamne! Și iar ai să stai acum fără slujbă? Mihai, am să vorbesc eu cu domnul Hasdeu să-È›i facă rost de un post de profesor la o È™coală din IaÈ™i. - Nu, Veronica, nu! strigă poetul. M-am săturat de IaÈ™ii ăștia nesuferiÈ›i, de intrigile care colcăie aici în fiecare stradă, în fiecare instituÈ›ie, în fiecare casă! Ah, aÈ™ vrea să mă dus, să mă duc, să mă duc!... Nu È™tiu unde... ÃŽn India, în Egipt, în America - în toată lumea m-aÈ™ duce, să nu mi se mai È™tie de urme, de viaÈ›a-mi, de nume - numai în IaÈ™i să nu mai stau, crede-mă! Veronica, în afară de tine È™i de Creangă, aici nu mai am pe nimeni, înÈ›elegi? Restul toÈ›i îmi sunt indiferenÈ›i, străini, inexistenÈ›i! AÈ™a cum le sunt È™i eu lor... (Se caută în buzunare È™i scoate un plic.) Iată aici am o scrisoare primită alaltăieri de la Slavici, de la BucureÈ™ti. Dac-ar fi mai puternică lumina lunii, aÈ™ putea chiar să È›i-o citesc... Slavici este redactor la ,,Timpulâ€, ziarul conservator al lui Lascăr Catargiu, fostul prim-ministru, È™i mă roagă insistent să vin la redacÈ›ia lor. Mai sunt acolo Grandea, Scipione Bădescu, Ronetti-Roman È™i Caragiale. De altfel, toÈ›i junimiÈ™tii m-au sfătuit să plec acolo... Tu ce zici? Veronica dă negativ din cap. ÃŽl ia pe poet de mână È™i-l strânge cu putere privindu-l rugător: - Nu, nu, nu! Să nu pleci, Mihai! Nu pleca, dragul meu!... BucureÈ™tiul este atât de departe, iar eu voi rămâne atât de singură!... MulÈ›i au impresia despre mine că-s fericită, că-s bogată; mă invidiază că am o situaÈ›ie materială bună, că-s soÈ›ia unui profesor universitar celebru È™i rector al Universității IaÈ™i! Asta nu mă-ncălzeÈ™te cu nimic... Dar dac-ai È™ti tu cât sufăr, Mihai! Ah! cât sufăr de singurătate, de dureri intime È™i inavuabile! Cât sufăr! Stau toată ziua în casă ca o călugăriță în chilie È™i plâng pe furiÈ™! Și eu, È™i el suferim deopotrivă È™i ne înÈ›elegem unul pe altul muteÈ™te, printr-o durere tainică, fără a putea face nici unul nimica... Copil, cum am fost È™i cu toată diferenÈ›a care era între el È™i mine, mi-am dat seama de-atâtea ori că îi eram o povară... Une femme pauvre est toujours a la charge d’un mari... Tu m’a compris, n’est pas? Lui îi este milă de mine, iar mie de el, mai ales că din ce în ce Ștefan se arată mai bolnav, mai izolat de mine È™i mai indiferent... Mila È™i fetiÈ›ele sunt tot ce ne mai leagă, Mihai! Tot, înÈ›elegi? Numai tu mi-ai rămas singura lumină È™i oază de liniÈ™te a gândurilor mele... Dacă È™i tu pleci... Iar de data aceasta să È™tii că nici nu i-am mai spus că mă întâlnesc cu tine. Am dispărut pe furiÈ™... Vezi? Eu fac totul să te văd des, să mă desfăt privindu-te, iar tu vrei să pleci... - Pentru domnul Micle am tot respectul, Veronica, È™i în momentul de față mă consider înaintea dânsului un hoÈ›, un intrus care ar vrea să-i fure o comoară! (Pleacă mult capul în jos, apoi deodată îl ridică privind-o pe Veronica drept în ochi.) ÃŽÈ›i închipui că dânsul nu È™tie cu cine eÈ™ti acum? Tu t’imagine qu’il ne pense a moi? Scrisorile anonime deja au început să circule... - Nu-s chiar atât de anonime. Și poate că È™tie... ÃŽntr-adevăr, a primit niÈ™te scrisori, dar m-a apărat consecvent în faÈ›a calomniatorilor. Te-a apărat È™i pe tine, despre care s-a pronunÈ›at că eÈ™ti cel mai inteligent È™i mai cult om ce l-a întâlnit în viaÈ›a lui... Altminteri, nu-mi zice nimic; nu m-a certat niciodată în cei aproape 15 ani de când m-a luat de soÈ›ie È™i nu-mi reproÈ™ează nimic, nimic. Èši-am spus, Ștefan este un om excepÈ›ional! Se uită uneori la mine profund, mă mângâie È™i oftează... Atâta tot... Doamne, ce blestem! Ce situaÈ›ie ciudată! Atunci nu mi-am dat seama ce gânduri avea mama când dorea să mă mărite cu un ,,domn mareâ€, iar acum este prea târziu. El e bun, dar ce să fac? Spune-mi È™i mie ce să fac? TinereÈ›ea mea pierdută pentru totdeauna, Mihai! Da, pierdută! Când privesc înapoi, mă È™i văd la È™coală cum eram adorată de toate colegele, de toată lumea... Parc-a fost ieri! Astăzi fiorul dispreÈ›ului îmi străbate trupul È™i prima care mă dispreÈ›uiesc am ajuns să fiu chiar eu însămi. Nu odată am avut gânduri groaznice de sinucidere... Poate tu râzi în sinea ta de mine. Dar să nu râzi... - De ce să râd? Nu râd de nimeni, Veronica... Nici nu-mi trece prin cap. Căci dacă din două rele ar trebui să aleg, mai iute aÈ™ alege înveninatul meu plâns decât tocmai râsul meu... - O, Doamne! Bine că mă înÈ›elegi, Mihai! Pentru mine prăpastia mirajului a fost totdeauna înÈ™elătoare. Ani de zile m-am îmbătat cu vise, cu iluzii, cu planuri frumoase È™i cu speranÈ›e! Am sperat cândva că voi fi È™i eu cu adevărat fericită... Iar când tu ai apărut în viaÈ›a mea... Când tu ai apărut... n-am putut să precizez imediat sentimentul care m-a călăuzit spre tine... Un simțământ calm, înălțător, ameÈ›itor... O fericire caldă m-a învăluit umplându-mă de fiori necunoscuÈ›i... Poate că era broderia de imagini presărate ca niÈ™te punÈ›i de aur în poezie; poate superioritatea de gândire originală care mă cucerise, ori poate cu totul altceva. Nu È™tiu... ,,Venere È™i Madonă†a fost poezia care mi-a schimbat cursul vieÈ›ii! De pe atunci te cunoÈ™team, deÈ™i nu te zărisem vreodată, te È™i vedeam în visele mele juvenile È™i pure, bănuind că vei fi îngerul meu păzitor! Ulterior, Miron Pompiliu mi-a dat fotografia ta făcută la Praga în 1869. Exact ca în poza aceea mi te-nchipuisem. Nu È™tiu de ce... Și vezi? Nu m-am înÈ™elat... - Am o singură temere, Veronica... Aceea că tu îndrăgeÈ™ti în mine pe poetul Eminescu, nu È™i fiinÈ›a mea de om! Vezi? Asta mă chinuie zi È™i noapte... Și mă neliniÈ™teÈ™te... Dar eu sunt om ca toÈ›i oamenii, dragă Veronică, un om ca È™i tine, ca fiecare din lumea asta, alcătuit din carne pieritoare È™i din oase, cu tot felul de dorinÈ›i, în majoritate irealizabile, cu defecte È™i cu unele mici calități... Poate că uneori defectele precumpănesc, în timp ce eu mă lupt să le înfrâng. Sunt totdeauna într-o continuă luptă cu mine însumi. Crede-mă. Dacă nu-È›i cer prea mult, te rog să faci abstracÈ›ie de poet È™i nu încerca a mă divide în om È™i-n artist! - Ah, Doamne! Cum poÈ›i să-È›i imaginezi că te iubesc numai pentru că eÈ™ti poet? Cred, dragul meu, că asemenea vorbe mi le adresezi mai mult ca să mă necăjeÈ™ti sau poate ca să mă-nceri. De-aici văd că duÈ™manii pun încet, încet stăpânire pe tine... Parcă ar fi vorbit domnul Maiorescu, nu tu! GândeÈ™te-te totuÈ™i că ai face o mare greÈ™eală dacă te-ai lua după el care am impresia că mă urăște în continuare ca femeie, dar pe tine îți imaginezi că te iubeÈ™te când îți bagă în cap astfel de idei? Să È™tii că eu n-am încercat niciodată să te divid... - Când este vorba de sentimentele mele proprii, te asigur că pe mine nu mă poate influenÈ›a nimeni, Veronica... Absolut nimeni. - Ba da, Eminescule drag. Tu îmi laÈ™i acum impresia că mai degrabă-i crezi pe duÈ™manii mei decât pe mine. ÃŽn iubire ar trebui să ne conducem însă după acel precept religios: crede È™i nu cerceta, dar noi femeile suntem mai vanitoase, căci cercetăm fără să credem... Spune drept, Mihai, m-ai iubit tu de când m-ai văzut? Eminescu zâmbeÈ™te: - Vezi tu, Veronica... Iubirea asta este cel mai miraculos fenomen din câte se cunosc... Despre iubire s-au scris mii de tomuri fără s-o fi explicat cineva suficient în toată complexitatea ei - È™i se vor mai scrie... Ea apare din tainiÈ›ele necunoscute ale sufletului omenesc ca un izvor din inima muntelui... La început este un firiÈ™or timid de apă care se prelinge aproape invizibil printre pietre È™i rădăcini; apoi, săpându-È™i încet un vad propriu, netezindu-È™i calea, porneÈ™te vesel È™i zgomotos la vale întâlnind diferite gloduri È™i pietricele în cale-i... Dar își măreÈ™te din ce în ce mai mult debitul, până când devine un fluviu impetuos, pe care nimeni nu-l mai poate opri È™i care se liniÈ™teÈ™te îndată ce soseÈ™te în largul mării, uneori amară È™i sărată sau plină de furtuni înspăimântătoare... Toate acestea le simt în iubirea față de tine... Mă tem că nu m-am făcut înÈ›eles. - Ba da. ÃŽnsăși comparaÈ›ia ce mi-o faci este reală È™i frumoasă, numai că tu nu te referi deloc în ea È™i la iubirile dureroase È™i nefericite, fără nici o perspectivă. Ca a noastră, de pildă... - Dragostea, Veronica, are misterioasa proprietate de a transforma durerea în bucurie, bucuria în durere, sau de a le amesteca pe-amândouă în aÈ™a fel încât nici nu È™tii cum să le numeÈ™ti. Și uneori ne mulÈ›umim È™i cu atât, căci unele dureri ale dragostei sunt dulci. - Nu trebuie să ne mulÈ›umim numai cu atât! contestă Veronica. Spune drept, Mihai... Dar să nu mă minÈ›i: ai mai iubit vreodată cu adevărat? Mihai oftează È™i tace fără a răspunde imediat. - Nu È™tiu... Poate că da, însă e mult de atunci. Și eram aproape copil, iar fata aceea nu mai există, fiindcă a avut o existență dureros de scurtă. - Ai să-mi vorbeÈ™ti vreodată de ea? - Nu È™tiu. N-am vorbit nimănui. Poate mi-ar fi greu... Și poate că nici n-ar fi interesant pentru altcineva - È™i nici eu n-aÈ™ fi în stare să-i tulbur memoria... Să-i lăsăm, deci, sufletul să călătorească prin spaÈ›iile elizeene... Pe de altă parte, din fericire sau din nefericire, scânteia nu se mai întoarce niciodată la focul care s-a stins, dar oricând poate stârni un alt foc, mai mare È™i mai mistuitor. Nu crezi? - Ba cred. Oare să fie adevărat? ÃŽn aÈ™teptarea fericirii îți închipui că aceasta va fi deosebit de măreață È™i strălucitoare. Când soseÈ™te însă, È›i se pare că e prea modestă È™i-È›i doreÈ™ti alta È™i mai mare. Sentimentul de nemulÈ›umire veÈ™nică este caracteristic pentru oamenii care-È™i fac prea multe iluzii, ca mine È™i ca tine, Mihai, că È™i tu eÈ™ti un visător incurabil. Ca toÈ›i poeÈ›ii, dealtminteri... - Nici n-aÈ™ putea fi altfel. Iar cel care a trăit o viață întreagă nefericit precis că se va teme de prea multă fericire. Bucuria l-ar sufoca, l-ar speria È™i l-ar înnebuni, Veronica. Dar în aceast privință eu mi-s destul de liniÈ™tit: excesul de fericire n-a fost niciodată cazul meu. Și nici nu va fi vreodată! - Nici acum? întreabă Veronica cu o dulce curiozitate plină de È™iretenie. - Fiecare regulă are o excepÈ›ie... Da, acum sunt într-adevăr deosebit de fericit că eÈ™ti aici; sunt sigur că sunt fericit. Simt asta în toate fibrele firii mele, însă minutele acestea È™tiu că vor trece repede după ce tu, în momentele următoare, trebuie neapărat să te întorci la casa ta, la soÈ›ul tă, la copiii tăi, iar eu voi rămâne din nou singur cu gândurile mele triste... De ce oare nu ne-am cunoscut noi înainte, când erai tu singură? - De ce? Simplu: fiindcă aÈ™a ne-a fost soarta! Fiindcă fiecare avem un destin, un vad predestinat al existenÈ›ei noastre, prin care viaÈ›a trebuie să curgă urmând meandrele acelui vad săpat de soartă dinainte. Și eu aÈ™ fi vrut să fie altfel, dar vezi? AÈ™a ne-a fost ursita, să ne-ntâlnim după ce domnul Micle m-a cumpărat de la mama... Altminteri nici nu m-ai fi cunoscut. Nu crezi? - Da, din păcate, poate că ai dreptate. Și uite-aÈ™a voi rămâne eu acelaÈ™i om nefericit! - N-ar trebui să te simÈ›i nefericit de vreme ce mă cunoÈ™ti pe mine. Atâta timp cât È™tii că eu mă gândesc numai È™i numai la tine, că există o ființă care te adoră, o inimă care bate pentru tine; că eÈ™ti adânc implantat în sufletul meu, de ce să te simÈ›i nefericit? - Nu È™tiu de ce. Și chiar aÈ™a fiind, nu-mi pot falsifica propriile sentimente care izvorăsc spontan, independente de conÈ™tiinÈ›a mea. Spun ceea ce-am simÈ›it toată viaÈ›a: o mare de amărăciune, cu mici insule însorite, o atotcuprinzătoare nefericire, Veronica. - Da, aceasta să zicem că era justificabilă înainte, până să mă cunoÈ™ti pe mine... Dar acum? Și totuÈ™i, dacă te referi la nefericirile tale mai vechi - È™i tu le È™tii mai bine care sunt - geniul tău le-a transformat pe toate în sublim. Nu toÈ›i poeÈ›ii pot face din căderea unei stele străluciri de auroră! - BieÈ›ii poeÈ›i! Nici ei, săracii, nu È™tiu, la un moment dat, ce mai vor È™i ce nu în lumea asta încâlcită! Mereu au fost nesiguri de ceea ce pot È™i ce nu pot; nesiguri de viitorul lor, nesiguri de soarta paginilor ce le lasă în urma lor... Ei există, probabil, numai ca să ne sensibilizeze inimile, care altminteri ar rămâne dure; sau ei s-au născut să ne exalteze simÈ›urile, să înÈ›elegem mai bine frumuseÈ›ile vieÈ›ii. Dar toÈ›i sunt, în fond, niÈ™te prigonite păsări cântătoare, călătorind spre meleagurile Nemuririi... Fiecare se crede privighetoarea aleasă, aÈ™teptată de secole... Dar câți din aceÈ™ti înaripaÈ›i ai gândurilor nu-È™i frâng aripile prăbuÈ™indu-se în Oceanul Uitării, înainte de a atinge tărâmul mult visat! - Nu-i cazul tău, Mihai... Tu eÈ™ti aÈ™a de sigur pe ceea ce faci, încât nemurirea È›i-a deschis porÈ›ile spre secolele viitoare. Tu deja ai devenit soarele orbitor al poeziei româneÈ™ti! - O, Veronica dragă, exagerezi! zice Eminescu sărutându-i mâna. Evident, exagerezi È™i mă vezi prin niÈ™te lupe prea măritoare. După ce voi dispărea de pe coaja pământului, È™tiu, cei mai mulÈ›i vor zice: mda, a fost È™i el acolo... un om mediocru sau chiar un om rău, pătimaÈ™! Cățiva vor spune: nu, poate n-a fost chiar atât de rău... Și nici atât de pătimaÈ™. Era mai degrabă un talent cumsecade... ÃŽn fapt, probabil că nici eu nu mă cunosc bine, căci nici una, dar nici alta n-am fost. Am fost È™i sunt un om ce iubeÈ™te adevărul, Veronica, atât! Adevărul acesta sfânt care întotdeauna este atât de înalt, încât vârful lui pierdut în azurul ameÈ›itor al cerului greu poate fi văzut... Vreau să mă număr printre cei ce se-nalță spre el să-l zărească È™i să-l proclame tuturor! - Dacă pretinzi atâta că iubeÈ™ti adevărul, Mihai, de ce-i crezi atunci pe Maiorescu È™i pe Negruzzi care mă bârfesc înaintea ta cu orice ocazie? - La drept vorbind, nici unul n-a îndrăznit a te vorbi de rău în faÈ›a mea, ci doar au făcut niÈ™te vagi aluzii, cerând să-l respectăm pe soÈ›ul tău. - Nu cred că s-au limitat doar la atât de vreme ce, direct sau indirect, prin intermediari, îi trimit lui Ștefan anonime. Maiorescu nu are dreptul să se lege de noi atâta timp cât el însuÈ™i trăieÈ™te cu Ana Rosetti, sora nevestei lui Negruzzi, pregătindu-se să divorÈ›eze de Clara Kremnitz È™i simpatizând-o pe Mite, pe cumnată-sa, iar domnul Negruzzi le face trampa cu năsoasa de Ana ca să È™i-l facă rudă! Nu de geaba l-a pedepsit Dumnezeu pe sultanul ,,Junimii†luându-i băiatul! Dumnealor, în mine, ca în toate femeile, văd doar ceva negativ, după ce ei au încercat È™i au corupt destule suflete nevinovate, fără să le pese de propria lor moralitate plină de pete È™i noroaie. Și să È™tii că sunt dreaptă, Mihai... Nu spun asta ca să bârfesc, fiindcă nu-mi place să critic pe nimeni fără rost È™i nici nu-È›i vorbesc acum cu patimă! Sunt foarte dreaptă È™i ăsta-i adevărul adevărat! Verifică tot ce spun dacă exagerez cu o iotă! Eminescu deviază uÈ™or de la subiect: - Pe mine nu mă interesează concepÈ›ia lor despre sexul frumos, Veronica. Eu pe femei în general le stimez cât pot È™i le cânt în versurile mele, chiar dacă pentru fiecare din bărbaÈ›i ele caută întotdeauna să fie altfel. Căci, după câte am observat, pentru fiecare dintre ei, femeia geseÈ™te mijloace să-È™i împartă graÈ›iile într-un mod deosebit, totdeauna nou, dar totdeauna într-un fel atrăgător, încât fiecare bărbat să se considere unicul favorizat, deÈ™i, poate, bietul de el, nici n-a fost aÈ™a vreodată! Și iată - în felul acesta È™tiÈ›i voi să vă faceÈ›i iubite! ÃŽnsă pentru asta eu nu vă condamn. După mine este ceva scuzabil, căci o faceÈ›i din instinctul de proliferare a speciei... - Mi se pare destul de ciudat ceea ce afirmi acum, deÈ™i asta ar depinde de la caz la caz. ÃŽnsă ce ne facem noi atunci când întâmpinăm indiferenÈ›a È™i răceala voastră ucigătoare? - Care poate fi mai mult sau mai puÈ›in prefăcută... - Da, care poate fi mai mult sau mai puÈ›in prefăcută, dar ce mai contează acest lucru când răceala voastră, chiar simulată, înjoseÈ™te sufletul femeii, îl doboară până ce ne aduc pe toate în starea de roabe È™i de simple unelte de distracÈ›ie ale bărbaÈ›ilor vanitoÈ™i! - Observ că ai început să pledezi în numele tuturor femeilor, de parcă româncele noastre ar trăi în condiÈ›iile femeilor din țările islamice. Aici, la noi, ele deseori sunt chiar mai favorizate decât bărbaÈ›ii È™i, într-un fel, există un cult pentru femeile frumoase È™i inteligente ca tine. - Nu însă È™i pentru cele zdrobite de indiferenÈ›a unor bărbaÈ›i orgolioÈ™i ca tine, căci indiferenÈ›a din partea persoanei iubite poate-nsemna o lovitură infinit mai năpraznică È™i mai dureroasă decât însăși ura ei! Nu mă crezi? - FireÈ™te că te cred, dar nu este cazul nostru... Iar eu să È™tii nu sunt orgolios. Cel puÈ›in în faÈ›a ta... - EÈ™ti sigur de asta, Mihai? - Cum te văd È™i cum mă vezi. Iar aici pot să-È›i dau È™i-o explicaÈ›ie... - Nu prea văd cum. - Ba da. Fiindcă ura È™i iubirea nu-s întotdeauna echitabile. Urăști È™i iubeÈ™ti adesea pe cine nu merită, pe cine nu trebuie... Spune, nu sunt eu unul din aceÈ™tia, Verona mea dragă? (O sărută.) Veronica pare câteva clipe descumpănită, ameÈ›ită, dar își revine È™i-l sărută pe Mihai, având lacrimi în ochi. - Nu, Mimi scump, Eminescu nu poate fi urât de nimeni... De ce mă faci să plâng? Nu vezi că încalc toate convenÈ›iile sociale ca să te întâlnesc? Nu vezi că ochii mei sunt triÈ™ti, că lacrimile mele-s nesecate, că sufletul meu te doreÈ™te È™i este tot însetat numai de tine, de lumina caldă ce-o reverÈ™i peste întreaga-mi ființă, deÈ™i îndoiala s-a pus strajă la porÈ›ile sufletului meu? (ÃŽl sărută cu multă duioÈ™ie.) - Ce mai caută îndoiala în momentele acestea sublime când toată bucuria vieÈ›ii mele eÈ™ti tu, Veronica mea scumpă? (ÃŽi răspunde prin alt sărut.) - Dacă este aÈ™a cum spui atât de frumos, dacă-È›i sunt atât de scumpă, atunci pentru ce insiÈ™ti să mai pleci la BucureÈ™ti? Rămâi cu mine, Mihăiță! Te rog din suflet! Rămâi cu mine, Titi al meu drag! Politica a-nceput să te ameÈ›ească È™i pe tine, dragul meu, ca pe toÈ›i junimiÈ™tii. Spune: ce-am să mă fac eu singură dacă pleci? Ce-am să fac aici fără nici o nădejde, fără iubire, fără tine? Nici n-o să mai am pentru cine trăi! Spune... - Veronica, la BucureÈ™ti n-am să stau mult! Periodic voi lua trenul È™i voi reveni la IaÈ™i să te văd pe tine È™i pe bădia Creangă... ÃŽÈ›i promit! Voi reveni des! Dar i-am scris deja lui Slavici că vin È™i nu pot să-mi întorc cuvântul înapoi. La mine cuvântul este cuvânt! Trebuie să plec, înÈ›elege-mă, pentru Dumnezeu, nu fi absurdă! Trebuie! Să nu crezi că de la BucureÈ™ti te voi iubi mai puÈ›in decât te iubesc acum... Dar aici voi fi muritor de foame È™i nu pot sta pe capul lui Creangă până la nesfârÈ™it! De ce nu mă-nÈ›elegi, căci nu plec de voie, ci de nevoie! - AÈ™adar, rugăminÈ›ile È™i lacrimile mele nu te pot în nici un fel convinge, oricât ar curge de multe È™i de amare, È™i-o scrisoare de-a lui Slavici este mai puternică decât toată disperarea mea nebună! Ai o inimă de piatră, cum nici nu m-aÈ™teptam, iar junimiÈ™tii tăi au vrut ca să ne despartă È™i iată că au reuÈ™it! (ÃŽÈ™i ia geanta pusă alături pe bancă.) Rămâi cu bine, domnule Eminescu! Adio! Și să nu mai mă cauÈ›i! Auzi? strigă ea plângând. Adio! Veronica se scoală brusc de pe bancă È™i porneÈ™te cu paÈ™i repezi, apoi fuge din ce în ce mai repede. Eminescu de asemenea se ridică È™i intenÈ›ionează să alerge după ea întinzând mâinile, apoi se opreÈ™te brusc È™i o strigă: - Veronica! Verona!... Dar Veronica dispare pe aleile parcului, alergând È™i mai ambiÈ›ioasă spre ieÈ™ire. Atunci Eminescu renunță să o mai oprească. Se întoarce trist pe banca de sub tei. 57. ÃŽn tren spre BucureÈ™ti Legănat ritmic de vagon, poetul călătoreÈ™te gânditor. Lângă el se află niÈ™te țărani care vorbesc că merg la primul ministru liberal cu o jalbă. - O să-È›i facă dreptate È™eful liberalilor când te-o pune pe tine în locul regelui! zice unul râzând. Ș-a să-È›i deie È™i jumatate din moÈ™ia lui! 58. BucureÈ™ti. La redacÈ›ia ziarului conservator ,,Timpul†Firma de la intrarea redacÈ›iei... Interiorul sobru... ÃŽn jurul unei mese, stând pe scaune, Grigore Grandea, Scipione Bădescu, Slavici, Ronetti-Roman (Aron Blumenfeld) È™i Eminescu discută asupra unui articol al poetului ce urmează a fi publicat. Bădescu È›ine în mână un număr vechi al ,,Timpuluiâ€. - E bine, frate, zi mai departe! apreciază Bădescu. - ,,Ce caută - citeÈ™te Eminescu - aceste elemente nesănătoase în viaÈ›a publică a statului? Ce caută aceÈ™ti oameni cari pe calea statului voiesc să câștige averi È™i onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneÈ™ti.†- Ai scris bine, mai departe! zice Slavici. - ,,...Ce sunt aceste păpuÈ™i, care doresc a trăi fără muncă, fără È™tiință, fără avere moÈ™tenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să îndeplinească nici una în deplină conÈ™tiință?†- Ar trebui să reiasă clar că vorbeÈ™ti despre liberali, spune Ronetti-Roman, căci de fapt, la ei te referi. Spune-le, frate, pe nume. - Nu cred, măi Ronetti, că trebuie să mai sublinieze că se referă la ei, zice Scipione. Toată lumea subînÈ›elege din capul locului în cine loveÈ™te articolul. Zi mai departe, Mihăiță. - ,,Ce caută aceÈ™ti indivizi...†În acel moment intră pe ușă veselul Caragiale, recitând începutul poeziei ,,Junii corupÈ›iâ€: - ,,La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite, Și ca să vă ard fierea, o, spirite-ameÈ›ite, Blestemul îl invocâ€... AscultaÈ›i, moftangiilor, È™i-apoi blestemaÈ›i È™i voi că lucraÈ›i ca proÈ™tii, pă dăgeaba! Vin dă la contabilitate È™i ăia cică suntem în vremuri grele de război È™i n-au strâns nici acum contribuÈ›iile trimestriale. Ce mai încoace È™i-ncolo, ne-am lins pe bot È™i luna asta de salarii! Auzi, cică n-au bani! Soarele mumii lor de ciubuccii! - Eu nu am luat de trei luni de zile banii! se plânge Slavici - iar Eminescu, de două luni de când e angajat, n-a luat decât avansul de instalare... - Nici eu n-am luat salariul de peste două luni, se plânge Ronetti-Roman. - E-hei! ,,Timpul†nostru e pă dric, neicuÈ™orule! Știi ce ziceam deună-zi când vorbeam c-un amic pă stradă. Ziceam mai bine să vindem plăcinte È™i bere, bă, c-am fi fost mai agonisiÈ›i, iar el zice: păi transformaÈ›i redacÈ›ia È™i tipografia ,,Timpului†într-o fabrică de bere È™i-o să aruncaÈ›i cu bani în toÈ›i, de-o să vă iubească È™i liberalii, glumeÈ™te Caragiale. - Am să demisionez, se pronunță Grandea. - Și eu! adaugă Scipione Bădescu. - BiniÈ™or, băieÈ›i, biniÈ™or... Și nu vă enervaÈ›i - îi calmează Eminescu. Vă rog nu vă pierdeÈ›i cu firea. Dacă plecăm È™i noi, cine naiba-i mai combate pe liberali? - Ia mai dă-i la dracu’ pe toÈ›i, măi Eminache! sare I.L. Caragiale. Crezi tu că conservatorii ăștia-ai noÈ™tri-s mai brezi, bre? Tot suflete de boieri încrezuÈ›i, bă! Nu le pasă lor de tine - È™i-i doare-n fund că-È›i ghiorăie È›ie burta de foame!... Un partid stă la putere È™i se hrăneÈ™te; altul aÈ™teaptă flămând în opoziÈ›ie - È™i-amândouă jefuiesc È›ara! Aia e!... Patria bacÈ™iÈ™ului È™i-a hatârului! Iar asta-n È›ara românească se numeÈ™te, zic ei, ,,sistemă democraticăâ€! Fir-ar mama lor a dracului de semidocÈ›i, de idioÈ›i È™i de bandiÈ›i!... Că-i bag pe toÈ›i în găurile de unde-au ieÈ™it! ÃŽntre timp, pe ușă intră băiatul de la zețărie. - Manuscript! cere el sfios. - Ia vezi ce vrea ăsta, îl atenÈ›ionează Ronetti-Roman pe Iancu. Caragiale îl înfruntă: - Ce vrei, bă? Ia mai ieÈ™i afară! (Băiatul iese, dar intră iar.) - A zis maistru’ să-i daÈ›i manuscript pentru cules, că nu mai avem ce lucra... - Ia-l pe-ăsta al domnului Eminescu - zice Grandea întinzându-i hârtiile. - Nu, nu! Stai puÈ›in, nene Grandea. Nu te grăbi aÈ™a, că mai am niÈ™te cuvinte de îndreptat. (ÃŽi smulge imediat băiatului din mână manuscrisul È™i mai corectează ceva, apoi i-l dă înapoi.) Să nu ne grăbim niciodată cu publicatul... A ieÈ™i în publicitate nu-i glumă, fraÈ›ilor! Ce, nu È™tiaÈ›i? Este-o zicală veche din bătrâni: gura să aibă trei lacăte: în inimă, în gât È™i pe buze... Când îți scapi cuvântul din inimă, să nu scape de celelalte că nu-l mai prinzi nici cu È™oimul - È™i dac-ai tipărit ceva greÈ™it, greÈ™it rămâne! Și de geaba-È›i mai pare rău după ce a ajuns în mâna publicului! 59. ÃŽn tipografia ,,TIMPULUI†Eminescu pășeÈ™te printre muncitori ajungând în dreptul unui zeÈ›ar. ToÈ›i muncitorii îl salută respectuos. - Domnule Ionescu, ai cules articolul meu? - E-aproape gata, domnule redactor. - Bine că nu l-ai cules tot! Am scăpat acolo la urmă un cuvânt care nu sună prea bine... - Unde? - Uite-aici!... Dacă vrei, să-l schimbi cu acesta... (ÃŽi întinde o altă hârtie.) - Bine. S-a făcut, răspunde tipograful. Treabă uÈ™oară, domn’ Eminescu. Altă dată a fost mai greu. 60. Din nou în biroul redacÈ›iei Seara târziu. O lampă cu gaz pe masă. Eminescu È›ine paltonul pe umeri È™i scrie, scrie de zor, picotind însă, din când în când, de somn. Șterge, scrie, rupe hârtii È™i le face cocoloÈ™, albind podelele cu foi rupte. Ca să controleze eufonia cuvintelor, poetul își reciteÈ™te articolul cu glas tare frecându-se mereu la ochi. Alături are o ceaÈ™că de cafea din care mai soarbe din când în când. Scoate ceasul de buzunar È™i se uită... (Imaginea ceasului, mărită: este ora 2,30 dimineaÈ›a!) Auzim vocea autorului (mai mult mormăită de somn): - ,,...Și pe când aceÈ™ti cumularzi netrebnici (cască), această neagră masă de ignoranÈ›i, această plebe franÈ›uzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii È™i culme a tot ce este mai rău, mai mincinos È™i mai laÈ™ pe suprafaÈ›a întregului univers, face politică fanfaronadă prin gazete È™i se dau drept reprezentanÈ›ii unei naÈ›ii ai cărei fii nu sunt È™i nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol È™i desculÈ›, flămând È™i bolnav pe câmpiile Bulgariei. (...) Iar astăzi oÈ™tenii români se aruncă cu bărbăție în luptă; pământul se cutremură sub picioarele lor; cad È™i iarăși cad, È™i totuÈ™i merg înainte; lumea întreagă stă uimită; un fior de jalnică È™i totuÈ™i senină mândrie înalță sufletele tuturor românilor...†ILUSTRAÈšIILE TEXTULUI DIN ZIAR: Vedem cum textul scris de mână se transformă în litere de tipar pe ziar. Rotativa care tipăreÈ™te ziarul... Printre literele ziarului zărim scene din Războiul de Independență purtat de România contra Turciei: ghiulele explodând lângă ostaÈ™ii români... SoldaÈ›i câzând... AlÈ›ii se ridică È™i înaintează... Atac la baionete ca în tabloul lui Nicolae Grigorescu... Reduta Plevnei... Steagul românesc împlântat pe redută... Urale... Turcii se predau românilor... Prizonierii turci care-s escortaÈ›i de soldaÈ›ii români... OstaÈ™ii noÈ™tri, deÈ™i învingători, apar în opinci rupte, zgribuliÈ›i, cu căciuli desfundate, călcând pe zăpadă... Vântul È™uieră sinistru... Le degeră mâinile È™i își suflă toÈ›i în degetele îndoite să È™i le încălzească... Din nou chipul lui Eminescu care cască È™i pune capul încet pe masă adormind rapid... Lampa fumegă, apoi se stinge singură. 61. AcelaÈ™i birou, dimineaÈ›a Eminescu a adormit ore întregi cu capul culcat pe braÈ›e, la masa de scris. ÃŽncă doarme în această poziÈ›ie incomodă.... Se aud insistent ciocănituri în ușă. Tresare speriat. Merge ameÈ›it È™i trage zăvorul. De afară, pătrund Caragiale È™i Slavici. Amândoi se scutură puÈ›in de zăpadă. ÃŽl privesc pe poet îngroziÈ›i. Caragiale fluieră a pagubă: - Extraordinar! Ei, asta nu mi-o mai închipuiam! se miră el scoțându-È™i paltonul È™i căciula È™i ajutându-l pe Slavici să facă la fel. Dă-o dracului gazeta, mă Eminache! Las-o-n mă-sa È™i fugi!... Ai să-nebuneÈ™ti, jupâne, de-atâta muncă! RedacÈ›ia o să-È›i mânce viaÈ›a È™i nu merită, bă, să-È›i toceÈ™ti tu creierii pentru ăștia! - Nici nu È™tiu când a trecut timpul, Iancule. (Se freacă uÈ™or pe gâtul înÈ›epenit din cauza poziÈ›iei incomode în care dormise.) Ceasul ăsta... fir-ar să fie! Că repede mai aleargă timpul, oameni buni... ÃŽnchide uÈ™a, dragă Ieni, c-am înÈ›epenit de frig... Ce facem, băieÈ›i cu gramatica aceea a noastră? - Păi de-aia am È™i venit aÈ™a de dimineță, adaugă Slavici, dar m-a indispus corectitudinea ta care nu mi se pare normală... - Cât e ceasul? întreabă Mihai. - Opt trecute fix! Parol!... răspunde Caragiale zâmbind. Uite, neicuÈ™orule, eu È™i cu Ieni ne-am gânditără cam aÈ™a: tu scrii etimologia, fiindcă eÈ™ti doctor în ea, Slavici scrie sintaxa, c-aÈ™a m-a rugat, iar eu morfologia... Dar ce facem, o mai facem, n-o mai facem? Ne-apucăm de treabă? Și când? Ori o lăsăm baltă È™i p-asta, cum făcurăm È™i cu alte planuri... - După mine, m-aÈ™ apuca de gramatică încă din această clipă de n-ar veni băiatul să strige ,,manuscript!†Chiar atunci se aud ciocănituri în ușă. ToÈ›i trei întorc capul. Intră poÈ™taÈ™ul care întinde un plic lui Eminescu, lăsând celelalte plicuri pe masă. - De la Veronica? întreabă Caragiale curios È™i făcând ochii mici. Ce-È›i mai face drăguÈ›a? - Nu-i de la ea, ci de la Creangă, lămureÈ™te Eminescu nerăbdător să citească scrisoarea È™i fără să-i dea explicaÈ›ii despre curiozitatea prea mare legată de Veronica. - Cu Veronica s-a certat, îi explică Slavici. - Asta n-o È™tiam... Biata de ea! Și-acum n-are cine s-o mai consoleze... Apropo, Mihăiță, salutări de la Cleopatra! zice Caragiale. - Care Cleopatră, Iancule? întreabă Eminescu. - Cum ,,care Cleopatrăâ€?... VeriÈ™oară-mea, omule, ce acuÈ™i te faci că n-o mai È™tii?! Cleopatra Poenaru, fata pictorului Lecca, È™i care mi-a spus că i-ai dedicat ei poezia ,,Pe lângă plopii fără soÈ›â€. Căci te-ai cam plimbat ore-ntregi pe lângă geamurile dumneaei de pe strada Cometei, cu plopi desperecheaÈ›i în jur... - A, Cleopatra lui domnul Leca... Nici n-am È™tiut că È›i-e veriÈ™oară. Iar veriÈ™orica asta a ta nu prea vrea să mai audă de mine când a auzit cât de puÈ›in câștig eu aici È™i că-s mai mic cu zece ani decât dânsa! - Sper că nu vrei să te-nrudeÈ™ti cu mine lăsând-o pe Veronica să sufere, zice Caragiale sarcastic. Oricum poezia cu plopii este splendidă È™i eu È›i-am învățat-o pe de rost. - Te asigur eu, Iancule, că atunci când Mihai spune unei femei că i-a dedicat o poezie numai ei, aceleaÈ™i versuri le mai dedică el la încă cel puÈ›in alte două-trei muze, zice Slavici care se aÈ™ează la masă împreună cu Caragiale în timp ce Mihai desface plicul... Auzim glasul lui Creangă: ,,Bădie Mihai, ce-i cu BucureÈ™tiul de ai uitat cu totul de EÈ™ul nostru cel oropsit... De Crăciun te aÈ™teptăm ca să vii. Tinca a pregătit de toate È™i mai ales ,,sarmalele†cari È›ie îți plăceau foarte mult... La EÈ™i ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.†62. ÃŽnmormântarea lui Petrino Ziua de 2 mai 1878... Un cortegiu cu douăzeci de persoane în urmă... După sicriu, Slavici È™i Eminescu, triÈ™ti... Slavici i se adresează încet lui Eminescu, È›inând mâna la gură: - După câte È›i-a făcut baronul Petrino, n-ar mai fi meritat să-l conduci pe drumul de veci... - Poftim? tresări Eminescu părând cu totul transportat. - Vorbeam de răposatul... Cu necrologul lui din ,,Timpul†de ieri ne-ai ocupat trei coloane. - Ienciule, de mortuis nil nisi bene... Am convingerea că totuÈ™i Petrino a fost totuÈ™i un om bun; È™i ca poet era talentat, dar l-au atras în turma lor cea neagră oameni mărginiÈ›i ca Vizanti È™i ChiÈ›u. ToÈ›i suntem supuÈ™i greÈ™elilor. Altfel să È™tii că a avut o viață tristă È™i zbuciumată, deÈ™i foarte contradictorie È™i a murit destul de tânăr la cei 40 de ani câți avea, uitat de toÈ›i prietenii. ÃŽn ultimul timp, poezia lui se limpezise È™i cred că ar fi devenit un poet de seamă dacă mai trăia. Dumnezeu să-l ierte, că eu l-am iertat de mult È™i ar fi fost absurd să-i port ranchiună toată viaÈ›a! - Mihai, tu ai un suflet de înger dacă spui asta. Dumnezeu să-l ierte... Dar uită-te bine în jur. Din cei care-l conducem acum pe ultimul lui drum, nu văd decât doar vreo doi amici de-ai lui. Restul - mai mult adversari literari... - De aici se poate trage o concluzie, frate Ieni: aÈ™a-numiÈ›ii duÈ™mani pot fi mai sinceri decât prietenii falÈ™i! 63. Decesul lui Ștefan Micle 4 august 1879... Un doctor bătrân soseÈ™te grabnic cu trăsura, însoÈ›it de Veronica Micle, È™i intră amândoi val-vârtej, aproape alergând, în camera profesorului, lăsând uÈ™ile deschise în urma lor. Medicul scoate repede stetoscopul È™i se apropie de patul în care se afla Ștefan Micle care È›ine ochii închiÈ™i. Deasupra patului său arde o candelă. Doctorul îi ia mâna să-i cerceteze pulsul apoi îi dezveleÈ™te cu iuÈ›eală pieptul È™i îl ascultă cu stetoscopul tatonându-l febril în mai multe locuri... Vedem figura disperată a medicului privind-o întrebător pe Veronica, îngenuncheată la capul patului. Ea aÈ™teaptă un răspuns făcând ochii mari, îngrijoraÈ›i. Medicul mai face niÈ™te încercări cu stetoscopul, apoi se apleacă È™i-l ascultă direct cu urechea, lăsând să cadă stetoscopul la podea. Ridică încet capul învelindu-l pe profesor la loc fără să mai zică nimic È™i privind în gol. - Ce se-ntâmplă, doctore? Cum este? întreabă Veronica cu glas speriat. - Nu se mai întâmplă nimic... Am sosit prea târziu... Inima domnului Micle a încetat să mai bată înainte de a sosi noi... Regret din tot sufletul, doamnă Micle, dar nu se mai poate face nimic. - De ce? Asta nu-i posibil! zice Veronica repezindu-se să-i asculte È™i ea inima. Nu se poate... Ștefan! M-auzi?! O, Doamne! Ștefan?! Ștefaan! (ÃŽl zgâlțâie.) Cu o oră înainte mi-a vorbit È™i m-a trimis să vă chem... Ștefane! Poate este leÈ™inat, domnule doctor, că este foarte cald... Ștefan! Tu m-auzi? O, Doamne Dumenezeule... Nu m-auzi? - N-are cum să mai audă... A fost un infarct cardiac ireversibil, dar nu s-a chinuit! ÃŽl regret enorm pe soÈ›ul dumitale, doamnă Micle, care îmi era unul dintre cei mai buni prieteni, dar nu ne putem opune voinÈ›ei divine! ToÈ›i mergem acolo, doamnă Veronica... CondoleanÈ›ele mele! Èšara pierde un bărbat mare, un savant È™i-un mare român! Veronica plânge, îl sărută pe frunte È™i-l mângâie pe păr pe soÈ›ul ei, iar doctorul o ajută să se ridice. SoÈ›ia profesorului se propteÈ™te în sughiÈ›uri de plâns cu fruntea pe pieptul doctorului care o mângâie È™i o consolează. ÃŽn clipa aceea vin de afară guvernata (care era È™i profesoară de pian) cu cele două fetiÈ›e ale soÈ›ilor Micle, Valeria È™i Virginia, acum măricele, trecute de zece ani. Guvernanta se repede înspăimântată È™i o îmbrățiÈ™ează hohotind de plâns pe Veronica. - Ce e, mamă? întreabă fetele ei. - DrăguÈ›ele mele scumpe, spune Veronica adunându-È™i fetiÈ›ele lângă ea. A murit tata! FetiÈ›ele plâng speriate È™i o îmbrățiÈ™ează pe Veronica, toÈ›i cei cinci martori făcând un grup compact. 64. Eminescu scriind Veronicăi La masa lui de scris, poetul îi adresează Veronicăi o scrisoare de consolare. ÃŽi auzim glasul în timp ce scrie: - ...Tu È™tii prea bine că nici să te amăgesc nu voiu, nici îmi pare bine de pierderea ce-ai suferit-o, È™i Dumnezeu È™tie, de n-aÈ™ muri ca s-o fac nefăcută. Tu È™tii asemenea, că nu fericirea mea o am în vedere, È™i că doresc toate nefericirile cu putință, da - aceste ar putea fi preÈ›ul fericirii tale. Tu È™tii dar bine că nu voiesc fericire È™i deÈ™i tu eÈ™ti în stare a-mi da - È™i numai mie - mult mai mult decât ai tu însăți, tu care în zâmbete neînsemnate pentru altul, pe mine mă îndumnezeieÈ™ti, totuÈ™i am renunÈ›at de mult de la toate È™i fii cu toată fericirea, care pentru mine e una cu persoana ta; eu aÈ™ putea să mor nedorind alt nimic decât liniÈ™tea ta. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră. Am înÈ›eles că un om poate avea totul - neavând nimic, È™i nimic având totul... 65. BotoÈ™ani. Acasă la Henrieta Eminovici Sora paralitică a lui Eminescu È™i-a găsit o prietenă bună în Cornelia Emilian, publicistă È™i destoinică luptătoare pentru drepturile femeii. Cornelia era una din inamicele declarate ale Veronicăi Micle cu care fusese colegă (era cu zece ani mai mare decât Veronica). Foarte probabil, inimiciÈ›ia dintre Cornelia È™i Veronica se datora adversităților pe plan ieÈ™ean dintre soÈ›ii lor, profesorii universitari Ștefan Emilian È™i Ștefan Micle, altminteri, amândoi oameni deosebit de valoroÈ™i (Ștefan Emilian era profesor de matematică, de arhitectură È™i totodată compozitor È™i scriitor cu un anumit talent.) Harieta se miÈ™că greu prin casă, aducându-i un scaun prietenei sale. - Mamă dragă, duducă Emilian, greu năcaz s-o abătut pe capul meu... Frate-meu s-o îndrăgostit de cocheta ceea de Veronica, Bălăuca, văduva lui Micle. La început o simpatizam È™i eu È™i ne întâlneam, ne sărutam, ne scriam È™i ne făceam tot feluri de mici atenÈ›ii. Dar ce crezi? Totul o făcea pentru Mihai, nu pentru mine. De când i-a murit soÈ›ul, se È›ine scai de dânsul. Au fost certaÈ›i oleacă, dar s-o dus la BucureÈ™ti după el, È™i-or locuit împreună un timp, că s-or împăcat. - Puteam să jur că Bălăuca se va vârî în sufletul lui frate-tău! ÃŽmi pare rău de el, că-i baiat bun, săracul! Cât despre ea, ce pot să-È›i spun - decât că n-o văd decât ca pe-o stricată! - Batâr de l-ar iubi cu adevărat, cum zice dânsa, că poate n-aÈ™ avea eu o aÈ™a grijă. Dar n-o cred, mamă dragă, pentru nimic în lume n-o cred, fiindcă È™i-a pierdut pensia È™i acum are nevoie de banii lui Mihai pentru lux! - Mai È™tii, soro? Poate totuÈ™i are de gând să devină madame Eminesco... Te cred È™i eu, soÈ›ia unui poet atât de cunoscut! Dar mare nenorocire ar fi femeia asta pe capul bietului om! Să nu cumva s-aud că i-ai lăsat să se căsătorească, Harieto, că n-oi mai vede de la dânsul nici un bănuÈ›! - Ei, n-ar avea Mihai inima aia! Cu banii ce mi i-a trimis el până acum, È™i cu ce-am mai strâns eu dinainte, zău c-aÈ™ aÈ™ vrea să ne cumpărăm o casă numai a mea È™i-a lui, pentru bătrâneÈ›e, de le-om mai apuca... - N-ai să mai ajungi tu acolo dacă pune Veronica mâna pe el. Că nu È™tii ce poate face dintr-ânsul una ca ea. I-ar păpa toÈ›i bani numai pentru sulemenele È™i ghilele de obraz! își dă Cornelia Emilian cu părerea. - O să-mi fie ea cumnată când vor zbura bivolii! - Oricum fii atentă, fata mamei! Bibica îl va omorî de-a binelea... Să fiu sincer, eu te plâng, dragă Henriette, că-n primul rând tu trebuie să-nduri atâtea din cauza acestei femei pe care n-am putut s-o sufăr niciodată... - De-o fi nevoie, am să-È›i cer ajutorul matale, mamă Cornelio. M-ajuÈ›i? - Ce-ntrebare, HarietuÈ›o! Ei, cum nu? Bat-o sfinÈ›ii s-o bată de bibică, bălăucă È™i berechetă! Las’ că scăpăm noi de ea... 66. O È™edință a societății ,,Junimeaâ€, la IaÈ™i Suntem în casa lui Vasile Pogor, la IaÈ™i. Foarte mulÈ›i invitaÈ›i, doamne, domni... MulÈ›i care nu au nici o contigență directă cu literatura. NiÈ™te lachei împodobiÈ›i cu găitane îi servesc pe toÈ›i cu ciocolate È™i limonade. Atmosfera este mai sobră ca la Maiorescu. Caragiale stă cu Eminescu de vorbă: - Măi Eminache, drept să-È›i spun, mie Kant al tău mi se pare un moftangiu... Ca de altfel fiecare gură-cască de la ,,Junimea†asta... - Păi bine, măi omule, îi răspunde poetul, dar mai deunăzi erai de altă părere. Nu spuneai tu, ca È™i Kant, că spaÈ›iul este aprioric, fiind o condiÈ›ie sine qua non de existență a fenomenelor È™i anterioară lor? Trebuie oare să-È›i repet că estetica lui Kant caută să găsească temeiurile universalității È™i necesității judecății de gust, cu acele patru momente ale ei? că el caută să întemeieze o logică a frumosului ce are un caracter normativ, prescriind ce trebuie È™i ce nu trebuie să fie creaÈ›ia È™i contemplarea frumosului? Doar È›i-am mai spus, domnule, că el evidenÈ›iază rolul activ al subiectului în cunoaÈ™tere, arătând deosebirea de esență dintre senzorial È™i logic È™i dintre analitic È™i sintetic, dintre legea È™tiinÈ›ifică È™i regularitățile empirice, inductive... Ce naiba, Iancule! Dar văd că È›ie-È›i place să te contrazici. - AÈ™! nu se poate, bre! Kant o ia razna, pe arătură... - Dumnezeu să te mai înÈ›eleagă, frate-miu! - Ha-ha-ha! Știi că ai haz, monÈ™erule? E-te-tee! Păi cum am putea noi, bre, să mai discutăm dacă am fi amândoi de aceeaÈ™i părere? - Tot cinic ai rămas, măi Cara-iely! zice Eminescu, în timp ce Slavici, care era prin preajmă, intervine în discuÈ›ia lor: - Mihai, tu nici acuma nu te-ai prins că Iancu ăsta te trage hoÈ›eÈ™te de limbă tocmai ca să-È›i fure de la tine tainele filosofiei? Fiindcă, la drept vorbind, el nu citeÈ™te pe filosofi È™i-È›i ia de-a gata într-un minut tot ceea ce-am studiat noi ani de zile pe la Viena... - A-ha! Uite că Ieni m-a prins cu mâța-n sac! Bravo, Ieni: gura păcătosului adevăr grăieÈ™te! Dar cine-i, bre, urâta aia cu care vine spre noi madam Mite Kremnitz? Eu spăl putina, neicuÈ™orule, că o visez la noapte È™i dacă stau de vorbă cu ea cred că mă mănâncă... (Caragiale se depărtează.) - Și eu, zice Slavici care pleacă cu Iancu. Mite Kremnitz este blondă ca Veronica Micle, doar cu un an mai mare decât ea È™i aproape la fel de frumoasă. Ea duce de braÈ› pe o domniÈ™oară bătrână È™i urâtă care rânjeÈ™te prosteÈ™te privind în jur printr-un lornion susÈ›inut de un mâner. Fac împreună un contrast perfect. - Tomnule Eminescu, i se adresează nemÈ›oaica, prietena mea frea se te cunoaÈ™te... E tare zimpatiche È™i interesata de poesie universală... Este domniÈ™oara Linda, nepoata milionară a domnului baron Costacopoulos... Eminescu înclină capul È™i o întreabă zâmbind: - ÃŽncântat... ȘtiÈ›i ce înseamnă numele dumneavoastră în limba spaniolă? - Je regret beaucoup, monsieur Eminesco, mais je parle seulement francaise et roumain... - Atunci vi-l traduc eu... Linda înseamnă ,,frumoasaâ€! AveÈ›i un nume foarte frumos... - Merci, răspunde Linda, zâmbind crispat. Pe mine să mă scuzaÈ›i că poate aveÈ›i ceva deosebit de discutat È™i vă rog să-mi permiteÈ›i să mă retrag... J’ai ete tres enchantee, monsieur... Au revoir! - Au revoir et avec tout plaisir... nunca vez, mademoiselle Linda! răspunde Eminescu cu acelaÈ™i zâmbet ca È™i al milionarei. (N.B. - nunca vez= în spaniolă înseamnă ,,niciodatăâ€) Doamna Kremnitz zâmbeÈ™te puÈ›in dezorientată de dialogul anterior È™i ia loc pe scaunul în care stătuse Caragiale. Mihai se aÈ™ează lângă ea. - Tomnule Eminescu, am auzit che in seara aceasta vei citi o poezie interesante... Chind mai ai È™i timp se scrii? - Mai mult noaptea, Frau Mite. Ziua sunt ziarist... Dar de ce nu-mi vorbeÈ™ti în germană? - Nu. Lase-me se exersez romineÈ™te ca se invăț a forbi mai bine. Eu, se fiu sinceră, m-am indrăgostit de fersurile tumitale... Dar È™i autorul îmi place... Am incercat se traduc chiteva in germană ca se le arat majestății sale. - Cui?! - Reginei Elisabeta Carmen-Sylva... Le-a È™i văzut. O, dar nu È™tiai? SoÈ›ul meu este medicul curÈ›ii regale... Iar eu zunt prietenă cu Bucura Dumbravă, prietena intimă a reginei... - Vrei să spui... cu doamna Fanny Seculici? - Ja! Dinsa È™i-a ales un pseudonim rominesc. Știi? Carmen-Sylva are preocupări literare... ÃŽÈ›i citeÈ™te zilnic, prin translatori, articolele politice din ,,Timpulâ€... Te zimpatizează È™i toreÈ™te foarte mult se te cunoaÈ™te personal... (ÃŽÈ™i trage scaunul mai aproape de poet È™i-l priveÈ™te zâmbitoare în ochi.) Asta-i manuscript pentru azi? (ÃŽl apucă pe Eminescu de mâna în care È›ine poezia È™i nu-i mai dă drumul. Rămâne insistent cu mâna pe mâna mică È™i delicată a poetului pe care i-o mângâie uÈ™or.) - Da. Mi-a cerut domnul Maiorescu să-l citesc, răspunde Mihai fără să-È™i retragă mâna.... - Mâine după amiază freau se vii pe la mine acase. Vom discuta amândoi cum se scriem ,,DicÈ›ionarul etimologic al limbii româneâ€, care ne-am inÈ›eles se-l facem impreune... Vii? Voi fi singure, doar cu Baby, băieÈ›elul meu... Insistez mult ca se vii È™i te aÈ™tept. Atunci îți arat traducerile mele din poeziile tumitale È™i-È›i dau drama ,,Vârful cu dor†pe care regina te roaghe se i-o traduci romineÈ™te. Acase la mine pentru tumneata am o surprize frumoase... - Ce surpriză? - Dache este surprize nu spune. - Mă faci curios, Frau Mite... - Bine. Freau se arate la tumneata È™i o nuvelă pe care o scriu in germană, ,,Ein Lebensbildâ€, in care tumneata eÈ™ti unul din eroii principali. - Serios? Atunci va trebui să-È›i mulÈ›umesc, meine liebe Mite. Iar surpriza mea este că È›i-am dedicat dumitale poezia ,,Atât de fragedăâ€. Mâine È›i-o aduc... - Este in limba română? - Desigur. Rareori scriu versuri în germană... - Și eu sunt curioase de poezie. Pentru ea zic vielen Dank und... mii de serutări.... Ai se vezi că vorbesc la propriu, numai se vii... Dar apropo de limba română... Eu mai am aici inche o surpriză frumoase... ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de lecÈ›iile de gramatică rominească pe care mi le-ai dat acum doue septemini? Trebuie se È›i le pletesc È™i te rog se iei aceÈ™ti 200 de lei. Nu discut. Și nu freau se remin datoare... (ÃŽi bagă în buzunar, dar Eminescu îi respinge È™i-i înapoiază. Mite insistă È™i îi oferă banii din nou, aproape cu forÈ›a. Poetul își muÈ™că nervos vârful mustăților, gest specific lui în anumite situaÈ›ii È™i izbucneÈ™te nervos, cu un surâs ironic): - Aa, Frau Mite, văd că È›ii neapărat să mă necăjeÈ™ti... Nu mi-aÈ™ fi închipuit că o doamnă atât de inteligentă ca dumneata nu-i în stare să-È™i dea seama că mă jigneÈ™te profund când crede că eu în vederea unui câștig material m-am ostenit să te-nvăț româneÈ™te spre a ne citi literatura noastră, printre altele È™i poeziile mele. Și ca dovadă de sinceritate, sper să nu te superi pe mine dacă rup aceste două sute de lei în bucăți... (Ceea ce È™i face, spre stupoarea doamnei Kremnitz.) Maiorescu intră în salon È™i se uită cam încruntat când o vede pe Mite Kremnitz vârâtă prea mult în sufletul lui Eminescu. De altfel, în ziua aceea, criticul È™i-a ascuns cu greu gelozia È™i va nota în jurnalul său intim: ,,Grea epocă - Eminescu!†Se face liniÈ™te... Poetul își retrage discret mâna de sub mâna mângâietoare a doamnei Mite. - Domnilor, se pronunță autoritar Titu Maiorescu, vom începe lecturile de azi ale societății ,,Junimea†cu una din veÈ™nic frumoasele poezii ale domnului Eminescu, ,,Scrisoarea a III-aâ€. Autorul este rugat să vină lângă mine... Eminescu se ridică de lângă doamna Mite aÈ™ezându-se într-un fotoliu lângă Maiorescu care arată cam indispus. Poetul își drege puÈ›in glasul, se ridică în picioare È™i citeÈ™te cu multă calm: - Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă, Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie È™i-o schimbă, La pământ dormea È›inându-È™i căpătâi mâna cea dreaptă; Dară ochiu, ‘nchis afară, înlăuntru se deÈ™teaptă... Deodată toÈ›i se ridică în picioare, inclusiv Maiorescu. Pe ușă intră un bărbat scurt de statură, ras proaspăt, cu început de chelie, cu mustăți groase È™i tăiate la capăt, cu un aer mândru È™i ochi inteligenÈ›i. Este Vasile Alecsandri. Salută toată adunarea cu o mică clătinare din cap È™i se îndreaptă spre Maiorescu, căruia îi strânge mâna, apoi de asemenea dă mâna cu Negruzzi È™i cu gazda, Vasile Pogor. Se aÈ™ează pe un fotoliu pus la dispoziÈ›ie cu grăbire de două persoane. - Vă rog, prezenÈ›a mea să nu vă întrerupă lectura È™i ocupaÈ›ia obiÈ™nuită, zice bardul de la MirceÈ™ti cu un glas întunecat de bas. Alecsandri îi face semn lui Eminescu să continue, dar poetul își reia lectura da capo: - Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă, Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie È™i-o schimbă, La pământ dormea È›inându-È™i căpătâi mâna cea dreaptă; Dară ochiu ‘nchis afară, înlăuntru se deÈ™teaptă. Vede cum din ceruri luna lunecă È™i se coboară Și se-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. ÃŽnflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri, Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumuseÈ›e, Apele-ncreÈ›esc în tremur străveziile lor feÈ›e, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer È™i pe toate din natură Și prin mândra fermecare sun-o muzică de È™opapte, Iar pe ceruri se înalță curcubeiele de noapte... (Poezia se citeÈ™te cu ilustrarea visului sultanului, cu întâlnirea dintre Mircea È™i Baiazid, cu redarea bătăliei de la Rovine. Când ajunge la partea politică: ,,N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliÈ›i/ ÃŽn aplauzele grele a canaliei de uliÈ›i,/ Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,/ Măști cu toate de renume din comedia minciunii?...†etc., Panu se ridică indignat È™i strigă): - Nădăjduiesc că poezia aceasta nu se va publica în ,,Convorbiri literareâ€, fiindcă aceasta nu mai e satiră, este o murdărie! ToÈ›i izbucnesc în râs, iar Ganea îi răspunde: - IeÈ™i afară, Panule, dacă azi È›i-e capul greu È™i n-o pricepi! Se-nÈ›elege să-È›i sară muÈ™tarul, de vreme ce tu faci politică liberală... Sau poate ai minte optuză de copil de țâță... Panu bodogăneÈ™te ceva contra lui Ganea, apoi își ia pălăria È™i pleacă. De atunci n-a mai venit niciodată la È™edinÈ›ele ,,Junimiiâ€. Alecsandri zâmbeÈ™te È™i-i face semn lui Eminescu să continue. ÃŽn orice caz, chiar dacă regia sare pasaje întregi din textul citit de poet, folosind deferite fonduuri, sfârÈ™itul, care sună ca un rechizitoriu, nu trebuie omis: Cum nu vii tu, ÈšepeÈ™ doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarÈ›i în două cete: în smintiÈ›i È™i în miÈ™ei, Și în două temniÈ›i large, cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puÈ™cărie È™i la casa de nebuni! Urmează ropote puternice de aplauze. Alecsandri aplaudă cel mai tare È™i se ridică în picioare (gest imitat de toÈ›i), îmbrățișând pe Eminescu în timp ce aplauzele reîncep mai cu putere. - Bravo, domnule Eminescu! Minunată lucrare, minunată! zice el. Și te rog nu lua în seamă alte opinii naive. Cultura multora este cu secole în urmă... Dragii mei, nu pot decât să mă bucur că în România s-a născut un aÈ™a strălucit poet... Deunăzi am primit de la niÈ™te inamici o scrisoare conÈ›inând invective murdare la adresa mea È™i a politicii mele. De fapt, vă pot divulga chiar È™i-aici numele unuia dintre ei, fiind un tânăr pătimaÈ™, autor de diatribe versificate, căruia i-am făcut numai bine, domnul Alexandru Macedonski... Printre altele, după ce-mi zice, citez: ,,RuÈ™ine, de trei ori ruÈ™ine, domnule Alecsandri!†și după ce mă compară cu o... broască (exclamaÈ›ii de indignare în sală), domnul Macedonski îmi aminteÈ™te ceva urât È™i despre domnul Eminescu, căutând să introducă în sufletul meu È™arpele pismuirii È™i-al invidiei. Drept răspuns, vă rog ca să-mi permiteÈ›i să vă recit aici replica ce le-am pregătit-o acestor detracatori invidioÈ™i: - E unul care cântă mai bine decât mine? (ÃŽl arată cu mâna pe Eminescu.) Cu-atât mai bine țării È™i lui cu-atât mai bine! Apuce înainte-mi, ajungă cât de sus, La răsăritu-i falnic, se-nchină-al meu apus! Alecsandri face o uÈ™oară înclinare a capului. Din nou aplauze puternice. Eminescu este foarte emoÈ›ionat È™i, îmbujorat de emoÈ›ie, i se adresează bătrânului poet: - Iubite maestre Alecsandri! Deoarece la concursul de poezie al țărilor latine de la Montpellier aÈ›i fost încoronat, pentru poezia dumneavoastră ,,Ginta latină†ca rege al poeziei, permiteÈ›i-mi È™i mie să vă declam aceste versuri din ,,Epigonii†pe care, din adâncul sufletului meu, vi le-am dedicat în urmă cu opt ani: - Și-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr È™i ferice, Ce din frunze îți doineÈ™te, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povesteÈ™te - veselul Alecsandri, Ce-nÈ™irând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri. Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adânce È™i a stâncelor cărunte, Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal, El deÈ™teaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune, El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru È™i regal. Se înclină respectuos în faÈ›a lui Vasile Alecsandri care, zâmbind, îl sărută pe ambii obraji, gest care produce emoÈ›ii profunde È™i stârneÈ™te noi ropote de aplauze. 67. La Palatul regal, cu regina Carmen Sylva O sală strălucitoare, aurită... (Interioarele pot fi cele de la Castelul PeleÈ™ din Sinaia.) Eminescu vine cu un faeton regal tras de patru cai albi, care opreÈ™te la scările palatului. Un ofiÈ›er îmbrăcat în costum militar de gală îi deschide portiera È™i-l ajută pe Eminescu să coboare. Poetul este îmbrăcat într-un costum negru, impecabil, cu redingotă neagră, frac È™i papion negru, probabil toate împrumutate. ÃŽn mâini are mănuÈ™i albe È™i un baston negru cu mâner rotund, pe cap un joben. El este condus în holul palatului È™i pe scări de alÈ›i doi ofiÈ›eri purtând aceleaÈ™i costume militare de paradă care merg înaintea lui. Este lăsat într-o antecameră unde se aÈ™ează într-un fotoliu, lângă un gentlemen în vârstă care imediat se angajează într-o discuÈ›ie, străinul vorbind relativ bine româneÈ™te cu un puternic accent englezesc: - Și dumneavoastră, mister, aÈ™teptaÈ›i pe majestatea sa? Poate aÈ›i cerut ca È™i mine o audiență la rege... - Nu, pe mine m-a chemat regina Elisabeta Carmen Sylva pentru niÈ™te probleme literare. - Dar cu cine am onoarea? întreabă străinul. - Mihai Eminescu, redactor-È™ef la ziarul ,,Timpulâ€. - All right! All right, sir! I know you very well. La Romanian newspaper, deci... La ,,The Timesâ€? Perfect... După nume eu vă cunosc foarte bine, sir, fiindcă, prin meseria mea, trebuie să citesc toate ziarele mari din România. VorbiÈ›i englezeÈ™te? - Nu vorbesc bine engleza, sir. Sunt însă fluent în germană. Și, dacă nu È™tiÈ›i germana, putem vorbi în franceză, italiană ori în spaniolă... Dar văd că vorbiÈ›i destul de frumos româneÈ™te... - O, yes, însă nu perfect. ÃŽmi daÈ›i voie: Schuyler, ministrul Statelor Unite la BucureÈ™ti... - Foarte încântat! Am auzit de dumneavoastră de la domnul Maiorescu pe care È™tiu că îl cunoaÈ™teÈ›i. - O. K.!... De la domnul Maiorescu? Suntem prieteni buni, mister Eminescu, È™i chiar săptămâna trecută am fost invitat la dânsul acasă... Apoi am fost împreună la Snagov cu domnul Jacques Negruzzi È™i cu soÈ›ia sa, mistress Anette. - Sâmbăta viitoare sunt È™i eu invitat la masă la domnul Maiorescu, zice poetul. - O, my God, dacă este aÈ™a, ne vom întâlni acolo din nou, căci È™i eu am fost invitat. Personal, eu apreciez stilul dumneavoastră spiritual È™i elegant. Numai de aÈ™a ziariÈ™ti am avea nevoie în America. Nu aÈ›i vrea să lucraÈ›i la noi într-o mare gazeta de limba germană din New York? Directorul ei, mister Werner, îmi este un fost coleg de universitate. AÈ›i avea un salariu excelent. - ÃŽmi pare rău, dar am renunÈ›at la gândul de a emigra în Statele Unite, gând pe care l-am avut cândva, însă È™tiu că America, pe lângă ziariÈ™ti de seamă, a dat omenirii pe Edgar Allan Poe, pe Walt Whitman È™i pe Mark Twain, scriitori mari, citiÈ›i de mine în traducere germană, È™i cu care vă puteÈ›i mândri pretutindeni, domnule Schuyler. Din Edgar Poe am tradus È™i eu... - Mă bucur că ne cunoaÈ™teÈ›i literatura noastră, însă versurile dumneavoastră nu-s cu nimic mai prejos decât ale lui Poe. Le cunosc bine din revista ,,Convorbiri literare†și îmi plac foarte mult, mister Eminescu. Eu, deÈ™i È™tiu bine româneÈ™te, păcat că nu pot să traduc aceste versuri... AÈ™ obÈ›ine un mare succes de librărie în USA... Dar am intenÈ›ia să editez o antologie de poezie românească deja traduse în engleză, pe care vreau s-o tipăresc la Boston, în America. Aici doresc să includ È™i unele poezii scrise de dumneavoastră. Un ofiÈ›er al Palatului se apropie de ministrul american aflat pe post de ambasador È™i îi comunică în engleză că regele îl pofteÈ™te în cabinetul său. Schuyler dă mâna cu poetul, îi spune ,,good-bye, mister Eminescu, it was nice to meeet you†și pleacă însoÈ›it de ofiÈ›er. Un alt ofiÈ›er îi ia redingota, jobenul È™i bastonul poetului È™i i le duce la o garderobă. ÃŽn acelaÈ™i timp apare regina Carmen Sylva, în haine albe, luxuriante, cu trenă, iar Eminescu se ridică din fotoliu È™i pășeÈ™te spre dânsa... Se opreÈ™te la doi paÈ™i È™i face o mică plecăciune. Regina este o femeie foarte frumoasă, cu ochii albaÈ™tri-violet, È™i îi răspunde printr-un zâmbet cuceritor umbrit totuÈ™i de o tristeÈ›e ascunsă, punându-È™i în evidență o dantură impecabilă. Este cu È™apte ani mai în vârstă decât poetul, dar apare mult mai tânără. Se apropie de Eminescu È™i îi întinde mâna pe care poetul i-o sărută cu respect, după care regina îl ia uÈ™or de braÈ› È™i îl invită să se aÈ™eze alături de dânsa pe o recamieră pluÈ™ată aflată lângă o măsuță scundă È™i aurită. ÃŽn spatele lor este fereastra ornată cu draperii lungi, iar alături de fereastră o plantă exotic (un ficus) È™i o colivie cu doi papagali ara... Regina vorbeÈ™te o românească relativă, cu un puternic accent german: - Noi chemat la tumneavoastră prin Frau Kremnitz, care vă admiră profund, precum È™i eu ve admir... Demult voiam se facem cunoÈ™tință, tomnule Eminescu. Nici nu È™tiam cum arătaÈ›i, dar acum ved că acele poezii frumoase trebuiau să aibă un autor la fel... - Iar o regină-poetă este tot ce poate fi mai frumos. Majestate, cunosc la perfecÈ›ie limba germană È™i putem conversa mai uÈ™or în germană dacă alteÈ›ea voastră doreÈ™te... - Știu asta, dar refuz. Mie îmi place să forbesc in limba romină in care am inceput să scriu chiar È™i versuri simple... V-am chemat, tomnule Eminescu, pentru a vă intreba de ce un poet atât de distins ca tumneavoastră ocoleÈ™te curtea regală? Tomnul Vasile Alecsandri È™i chiar tomnul Maiorescu joacă biliard cu soÈ›ul al meu È™i ne citesc cu plăcere din lucrerile lor... - Eu nu È™tiu biliard, alteță... Nu mă pricep decât la popice È™i la jocul de È™ah. - In schimb, tumneavoastră scrieÈ›i versuri inchintătoare, iar tomnul Maiorescu mi-a spus că traduceÈ›i bine din limba germană... - Numai când timpul îmi permite, alteță. - Ziarul ,,Timpulâ€? - Da... Timpul de lucru È™i ziarul ,,Timpulâ€, dacă vreÈ›i... - PăreÈ›i nostim... ZunteÈ› format la È™coala poeziei germane, nu-i aÈ™a? - ÃŽntr-adevăr, am studiat la Viena È™i nu pot nega influenÈ›a literaturii germane în opera mea lirică ori în proză, dar pot zice că sunt format la È™coala poeziei populare româneÈ™ti. Folclorul a fost întotdeauna sângele poeziei mele. - Apropos, aÈ› primit de la toamna Mite Kremnitz poezia noastră ,,Virful cu Dorâ€, după o legendă folclorică? - Da, am È™i tradus-o zilele trecute în româneÈ™te. Are un subiect destul de interesant. PoftiÈ›i, aceasta este... - O, ce bine! Vă foarte mulÈ›umesc. Oare v-a plăcut? Cred că aÈ› găsit multe greÈ™eli... Ce credeÈ›? Mai trebuie să schimb ceva înainte de publicare? - Mi-a plăcut, chiar dacă eu personal aÈ™ fi schimbat anumite versuri. GreÈ™eli propriu zise nu am găsit. V-am făcut niÈ™te semne cu creionul È™i am scris peste acolade acolo unde poate ar trebuie să mai interveniÈ›i cu vreo modificare... Cred că nu vă supăraÈ›i. - O, nu, nu mă supăr, căci eu sunt o poetă amatoare È™i voi vedea ce trebuie să schimb. Știu că tumneavoastră zunteÈ› un specialist in poetică È™i trebuie să ve ascult. Care zunt acoladele? - UitaÈ›i, aici, pe pagina a treia am trei însemnări. Și mai am două, pe pagina a patra È™i una pe pagina a cincea... - A, nu sunt prea multe. Va fi uÈ™or de indreptat È™i o se vă urmez sfaturile. Iar aici, in caietul de pe masă, sunt primele mele poezii scrise de mine direct in romineÈ™te. - Pot să le văd? - O, desigur, desigur. Nu sunt grozave, recunosc... LuaÈ› È™i citiÈ›i mai intii pe aceasta, apoi următoarea... Eminescu ia caietul în mână È™i citeÈ™te cu glas tare: - Un ger năprasnic a frânt Crăcile toate din tei, Căci ploaia pe ele a-ngheÈ›at ÃŽn chiciură È™i-n polei. Odată È™i-a mele lacrimi De ger au fost îngheÈ›ate, Pân ce È™i eu fusei frântă Gemând sub a lor greutate. Mă aflu pe recea câmpie Și braÈ›ele-n ceață întind Chemând amintirile toate, Ce-n neguri le văd plutind... - Vai, ce frumos citiÈ›i tumneafoastră! Aproape că nu mi-o recunosc... Cum vi se pare? - Pentru o poetă de limba germană care scrie prima dată în în româneÈ™te, mi se pare incredibil de perfectă? Felicitări! SpuneÈ›i, v-a ajutat cineva? - O, nu, dechit un manual de gramatică rominească. Și vă rog să mi-o citiÈ›i È™i pe aceasta - ,,Scrumâ€... Eminescu citeÈ™te impecabil È™i a doua poezie: - De ce È›i-e ochiu-ntunecat? Mă-ntreabă ea... - Copilă, Din tot ce-n viață-am încercat: Noroc, durere, silă, Vezi, a rămas în ei acum Cenușă, numai scrum! Ceea ce-mi suflă-argint în păr Și fruntea mi-o păleÈ™te, Ceea ce-n vis, - ca adevăr, - ÃŽn jurul meu pluteÈ™te, De fapt, nu este nicidecum Decât cenușă, scrum! Aceea ce s-aÈ™terne lin Pe inimă, de pare Că, fără vis, făr-un suspin, Ea doarme, - nu-i uitare, Nu! ce-o acoperă acum Este cenușă, scrum!... Deodată regina izbucneÈ™te într-un hohot năvalnic de plâns. La început Eminescu nu înÈ›elege ce se întâmplă, apoi o întreabă timid: - AÈ›i scris-o pentru principesa Maria? - Da, tomnu’ Eminescu... Pentru fetiÈ›a mea iubită... Ah, ingeraÈ™ul mamei drag, care m-a părăsit chind avea patru aniÈ™ori... Sunt È™apte ani dechind plâng dupe ea in fiecare zi... Oh, meine Got! O, Doamne, Doamne! O, meine liebe! FetiÈ›a mea dragă... UitaÈ›i portretul ei in tabloul de pe peretele acestea... Tomnule Eminescu, vă rog să iertaÈ›i la mine emoÈ›ia... Dar nu mai pot... (ÃŽl ia pe poet de mână È™i plânge peste mâna lui. Poetul o mângăie timid peste păru-i blond. Are È™i el lacrimi în ochi. Peste câteva clipe, regina își îndreaptă capul È™i spune printre suspine ridicându-se încet de pe canapea È™i È™tergându-È™i ochii cu o batistă parfumată): - Te rog se mai vii se me vezi, dragă tomnule Eminescu... Me simt foarte singure fără copilul meu... OBSERVAÈšIE: Mica idilă dintre Eminescu È™i regina Carmen Sylva a îngrijorat-o destul de mult pe Veronica Micle care l-a acuzat serios din această cauză pe iubitul ei, presupunând o mare pasiune dintre poet È™i regină, ceea ce, evident, exagera. Veronica era încântată mult de poezia eminesciană Atât de fragedă, dar în acelaÈ™i timp, se arăta sigură că versurile ei fuseseră adresate reginei Elisabeta Carmen Sylva. Veronica îi scria lui Eminescu, implicând-o pe regină, al cărei nume îl pune în paranteză: ,,E un sentiment atât de înalt, atât de curat, atât de adânc - însă adresat unei fiinÈ›e cu care din nefericire sau din fericire poate eu nu mă pot nici măsura, nici compara (Elisabeth). ...Versurile tale m’au făcut să simt dureros că o figură Souverenement Superieure m’a alungat afară din sufletul tău, unde poate fără drept È™i fără veste mă introdusesem.†68. Pe o stradă din BucureÈ™ti, împreună cu Slavici Vreme urâtă, cu lapoviță... Locul unde strada ColÈ›ei se întâlneÈ™te cu strada Doamnei... ÃŽn dreptul unei binale, un bătrân desculÈ› È™i zdrențăros mergând zgribulit prin lapoviță. Eminescu È™i Slavici se grăbesc în direcÈ›ia Universității. - Uite! observă Eminescu oprindu-se din mers. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele, dragă Ieni. Deodată Slavici îl vede pe prietenul său rezemându-se de o stivă de cărămizi È™i, trăgându-È™i repede un bocanc, apoi celălalt, îi întinde bătrânului cerÈ™etor care-i apucă cu repeziciune închinându-se È™i mulÈ›umindu-i. - No, Mihai! Ce faci? Ai căpiat, omule!? È›ipă Slavici. Cum să-i dai ghetele tale ca să rămâi tu desculÈ›? (ÃŽi smulge cerÈ™etorului ghetele din mâini È™i-i face acestuia semn să plece.) - Eu!? răspunde Eminescu. De mine să nu-È›i pese, Ieni. Eu pot să umblu È™i desculÈ›: dar el - săracul!? - Orice-ai spune, gestul tău, Mihăiță, mă îngrijorează foarte mult È™i de-acum încolo trebuie să fiu cu ochii-n patru pe tine, căci de prea multă muncă începi să te zărgheÈ™ti la cap... Slavici îi dă una peste mâini È™i-l ajută să se încalÈ›e la loc. OBSERVAÈšIE: Scena este reală È™i a fost relatată de Ioan Slavici în amintirile lui despre Eminescu. 69. Veronica È™i Eminescu citindu-È™i reciproc scrisorile Cu lacrimi în ochi, Veronica citeÈ™te o scrisoare de la Eminescu. Când iubita lui Eminescu citeÈ™te, urmărim atât figura ei absorbită cu totul de textul respectiv, cât È™i foaia tremurândă în mâinile sale. (Se aude glasul lui, cald, pe un abia perceptibil fond muzical.) : ,,Tu È™tii, dulce È™i nobilă amică, È™tii că în sentimentul de care-È›i vorbesc nu e nimic banal, care să aibă ceva comun nici cu teoria plăcerii, nici cu platitudinile unei tinereÈ›i necorupte. Nici tinereÈ›ea, nici frumuseÈ›ea ta, nici virtuÈ›i sufleteÈ™ti, nici graÈ›ii fizice nu au fost cauza acelei simÈ›iri care a aruncat o umbră adâncă asupra vieÈ›ii mele întregi. Adesea, există enigme matematice, pentru a căror dezlegare îți trebuie o cifră cunoscută; adesea, un complex de cazuri se dezleagă printr-o singură cauză necunoscută. Astfel, viaÈ›a mea, ciudată È™i azi È™i neexplicabilă pentru toÈ›i cunoscuÈ›ii mei, nu are înÈ›eles fără tine. Nu È™tiu de ce eÈ™ti o parte întregitoare a tuturor gândurilor mele, nici mă preocup s-o È™tiu, căci nu mi-ar folosi la nimic. Dar este o legătură cu tine neexplicabilă, de nu între viaÈ›a ta È™i a mea, dar desigur, între a mea È™i tot ceea ce te atinge pe tine, între a mea È™i răsuflarea ta pe pământ. Veronica, nu voi să spun, dar tu nu È™tii, nici poÈ›i È™ti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult, încât mai bine aÈ™ înÈ›elege o lume fără soare decât pe mine fără să nu te iubesc. ViaÈ›a fără tine pe care o duc aici în BucureÈ™ti, munca silnică de gazetar m-a istovit peste măsură... Tu trebuie să-È›i închipuieÈ™ti astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii. Dar nu mai merge. ÃŽn opt ani de când m-am întors în România, decepÈ›iune a urmat la decepÈ›iune È™i mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât de geaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot; mă simt că am secat moraliceÈ™te È™i că mi-ar trebui un lung repaos ca să-mi vin în fire... AÈ™tept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt, È™i n-aÈ™ mai fi ajuns să trăiesc...†Eminescu, la masa redacÈ›iei ziarului ,,Timpul†citind o scrisoare trimisă de Veronica. Auzim glasul ei trist: ,,Și eu, eu te iubesc fără nici o perspectivă, fără nici o nădejde, È™i fără mângâiere; eu te iubesc pentru chiar nefericirea ce tu mi-ai dat; eu te iubesc cum îndrăgeÈ™ti amintirea unei singure fericiri pe astă lume. Scumpul meu Eminescu, astă viață este atât de deÈ™artă de bine, că destul de adesea se ia fericirea unui vis drept realitate. Eu te-am visat astă noapte...†Veronica, citind o scrisoare trimise ei de Eminescu: ,,Te sărut de multe, multe ori, drăgălaÈ™ul meu copil, È™i-È›i mărturisesc că mi-e dor de tine ca È™i È›ie de mine. De pe acum am aranjat; deci e definitiv aranjamentul că până la Sf. Dumitru mă mut în Podu MogoÈ™oae în două-trei odăi unde ai să ai loc îndestul È™i unde o să am È™i eu loc È™i timp pentru zile nebune. De la Sf. Dumitru încolo, e treaba ta să alegi È™i să aranjezi camerele cum È›i-o plăcea È›ie. De atunci intru paj È™i cavaler È™ervet pentru eternitate în suita Majestății Sale Doamnei Veronica, supus ca un câine È™i înamorat ca un cărăbuÈ™...†Eminescu citind o scrisoare de la Veronica: ,,Eminescu al meu, singurul È™i unicul obiect al dragostei mele, singurul È™i unicul motiv al durerii È™i fericirii mele, iată că pot în sfârÈ™it să-È›i scriu odată cu pornire duioasă È™i iubire. Binecuvântez fatalitatea care, după ce m-a făcut să vărs lacrimi amare, mă lasă acum să nu mai îmi stăpânesc lacrimile de fericire, care sunt cu mult mai rebele decât cele din alte dăți. Să-È›i mai spun iarăși că îmi eÈ™ti drag È™i în ce măsură umpli golul acestei vieÈ›i neînÈ›elese È™i cum aduci tu pace în sufletul meu, care poate nu-i decât un abis dintre cele mai nepătrunse È™i în care icoana ta fermecătoare s-a gravat pe veci! (...) Dacă între tine È™i mine este dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. ÃŽn mizeria aceasta a lumii, trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire, pe care-o dă fatalitatea cu toastă ferocictatea ei răzbunătoare. Iartă È™i iubeÈ™te-mă. Am o inimă care È™tie să iubească. Te sărut dulce È™i te iubesc, Veronica.†70. Ilustrări din opera în proză È™i în versuri a lui Mihai Eminescu Mihai Eminescu, acasă, la masa de scris. Lucrează intens, oprindu-se în răstimpuri... Camera lui este veÈ™nic sărăcăcioasă. Poetul se gândeÈ™te cu tocul (pana) la gură, dând chiar impresia că-È™i roade instrumentul de scris... Mai mulÈ›i crainici - bărbaÈ›i È™i femei, dintre cei mai buni recitatori - se aud citind, prin alternanÈ›e armonioase È™i pe fond muzical, fragmente alese din opera eminesciană. Nu este obligatoriu ca fragmentele să fie citite în întregime precum sunt date ele în scenariul de față. ÃŽn aceste momente, chipul poetului dispare evanescent. ÃŽn locul lui apare, pentru dou-trei secunde, coperta unei cărÈ›i care acoperă tot ecranul. Pe ea scrie M. EMINESCU - OPERE... Coperta se deschide încet... Pe dată apar peisajele minunate descrise în textele respective. Dacă va fi cazul, unele scene pot fi ilustrate prin mici scenarizări: Fragmente citite din nuvela ,,CEZARA†- (Insula lui Euthanasius): ,,...Lumea mea este o vale, înconjurată din toate părÈ›ile de stânci nepătrunse, cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât sufletul de om nu poate È™ti acest rai pământesc, unde trăiesc eu. Un singur loc de intrare este - o stâncă miÈ™cătoare ce acoperă măestru gura unei peÈ™tere care duce pân-înlăuntrul insulei. Astfel, cine nu pătrunde prin acea peÈ™teră crede că aceaastă insulă este o grămadă de stânci sterpe înălÈ›ate în mare, fără vegetaÈ›ie È™i fără viață. Dar cum este inima? De jur-împrejur stau stâncile urieÈ™eÈ™ti de granit ca niÈ™te păzitori negri, pe când valea insulei, adâncă È™i desigur sub oglinda mării, e acoperită de snopuri de flori, de viÈ›e sălbatice, de ierburi nalte È™i mirositoare, în care coasa n-a intrat niciodată. Și deasupra păturei afânate de lume vegetală se miÈ™că o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcaÈ›i în catifea, fluturii albaÈ™tri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncile înalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, È™i numai din când în când câte un nourel alb, ca È™i când s-ar fi vărsat lapte pe cer. ÃŽn mijlocul văii e un lac în care care curg patru izvoare care ropotesc, se sfădesc, murmură, răstoarnă pietricelele toată ziua È™i toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văii È™i prin depărtare, prin iarbă verde, pe costiÈ™e de prund, le vezi miÈ™cându-se È™i È™erpuind cu argintul lor fluid, transparent È™i viu, aruncându-se în braÈ›ele bulboanelor în care se-nvârtesc nebune, apoi repezindu-se pe mai departe, până ce, suspinând de satisfacere, s-adâncesc în lac. ÃŽn mijlocul acestui lac este o nouă insulă mică, cu o dumbravă de portocale. ÃŽn această dumbravă este peÈ™tera, ce-am prefăcut-o-n casă, È™i prisaca mea. Toată aceast insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine...†NOTÃ: Toate descrierile de aici, îndeosebi cele ce urmează, trebuie să pună puternic în evidență frumuseÈ›ile de basm ale pământului românesc, peisajele romantice eminesciene. ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- POVESTEA CODRULUI ÃŽmpărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale Toate înflorind din mila Codrului, Măriei-Sale. Lună, Soare È™i Luceferi Ei le poartă-n a lui herb, ÃŽmprejuru-i are dame Și curteni din neamul Cerb. Crainici, iepurii cei repezi Purtători îi sunt de veÈ™ti, Filomele-i È›in orchestrul Și izvoare-i spun poveÈ™ti. Peste flori, ce cresc în umbră, Lângă ape pe potici, Vezi bejănii de albine, Arme grele de furnici... (La poezia ,,Povestea codrului†auzim sonorizări clare cu sunete din pădure: ecouri, cântecul păsărilor - cuci, granguri, mierle, privighetori - glasul izvoarelor etc., toate pe fondul unor frumoase piese simfonice. Vom vedea imaginea unor căprioare, a unor ciute È™i a cerbilor carpatini, precum È™i imaginea florilor multiple È™i a lumii gâzelor descrise.) O, RÃMÂI... (ÃŽl vedem pe poet trist, singur, dar tânăr, mângâind ramura unui stejar din inima pădurii. Altă muzică, alte sonorizări.) ,,O, rămâi, rămâi la mine, Te iubesc atât de mult! Ale tale doruri toate Numai eu È™tiu să le-ascult. ÃŽn al umbrei întuneric Te asamăn unui prinÈ›, Ce se uit-adânc în ape Cu ochi negri È™i cuminÈ›i;†(...) Astfel zise lin pădurea, BolÈ›i asupră-mi clătinând Șuieram l-a ei chemare Ș-am ieÈ™it în câmp râzând. (Poetul iese afară din pădure. Are chip foarte matur.) Astăzi chiar de m-aÈ™ întoarce, A-nÈ›elege nu mai pot... Unde eÈ™ti, copilărie Cu pădurea ta, cu tot? LACUL (Filmări de pe malul unui lac. Eventual, poetul aflat într-o barcă, vâsleÈ™te în apropierea țărmului sub sălciile pletoase.) Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă. Și eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult È™i parc-aÈ™tept Ea din trestii să răsară Și să-mi cadă lin pe piept; Să sărim în luntrea mică, ÃŽngânaÈ›i de glas de ape, Și să scap din mână cârma, Și lopeÈ›ile să-mi scape; Să plutim cuprinÈ™i de farmec Sub lumina blândei lune - Vântu-n trestii lin foÈ™nească, Unduioasa apă sune! Dar nu vine... Singuratic ÃŽn zadar suspin È™i sufăr Lângă lacul cel albastru ÃŽncărcat cu flori de nufăr. CÃLIN - file de poveste - (O pădure ruginită de toamnă... Glas de corn de vânătoare. Cerbi carpatini în cavalcade ralienti...) De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet; Pare că È™i trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. ȘTEFAN CEL MARE CarpaÈ›ii arate Seninele frunÈ›i Și focuri pe-oriÈ™ice Culme de munÈ›i. Să arză tulpine ÃŽntrege de brazi Căci astăzi ne vine Eroul viteaz, Ne vine Ștefan cel Mare! (Domnitorul Ștefan Vodă, pe-un cal alb, se apropie aclamat de mulÈ›ime în capul unor oÈ™ti călări. Glasuri de bucium... Filmări ralienti - miÈ™cări plutitoare.) Cum oare, o È›ară, Tu n-o să-l cunoÈ™ti, Când sună fanfară Chemarea de oÈ™ti, Când buciumul sună ÃŽn văi È™i pe plai Răspunde chemare de nouri Și oastea s-adună Călare pe cai - Pe steaguri cu semne de bouri? (Un cor bărbătesc cântă: ,,Ștefan, Ștefan Domn cel Mare...â€) DINTRE SUTE DE CATARGE... (Imaginea mării pe care plutesc corăbii cu pânze.) Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile? (...zgomotol valurilor.) Dintre păsări călătoare (Èšipătul pescăruÈ™ilor; imaginea Ce străbat pământurile unor stoluri de păsări călătoare.) Câte-o să le-nece oare Valurile, vânturile? Ne’nÈ›eles rămâne gândul Ce-È›i străbate cânturile, Zboară veÈ™nic, îngânându-l, Valurile, vânturile... TA TWAM ASI... (Rugăciunea către Fecioara Maria) Rugămu-ne-ndurărilor, (Portretul rafaelic al Madonei.) Luceafărului mărilor! Din valul ce ne bântuie ÃŽnalță-ne, ne mântuie! Privirea adorată Asupră-ne coboară, O, Maică Prea-curată Și pururea fecioară, Marie! OBSERVAÈšIE: ÃŽn acelaÈ™i mod, s-ar putea continua cu ,,Lasă-È›i lumea ta uitatăâ€, ,,Scrisoarea Iâ€, ,,Memento moriâ€, ,,Trecut-au aniiâ€, ,,DorinÈ›aâ€, ,,Atât de fragedăâ€, ,,Glossaâ€, ,,Freamăt de codruâ€, ,,Floare albastrăâ€, ,,DorinÈ›aâ€, ,,Criticilor meiâ€, ,,Ce e amorul?â€, ,,Ai noÈ™tri tineri†- etc., etc. LA STEAUA... La steaua care-a răsărit (Vedem o stea sclipind pe bolta E-o cale-atât de lungă, infinită...) Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate demult s-a stins în drum ÃŽn depărtări albastre, Lumina ei abia acum Luci vederii noastre. Icoana stelei ce-a murit ÃŽncet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit Azi o vedem È™i nu e... (Pe acest firmament se miÈ™că într-o cădere rapidă un bolid luminos care lasă o dâră evanescentă de lumină... Tabloul serveÈ™te ca fundal recitării unui fragment din celebrul poem... LUCEAFÃRUL (Poetul scrie la o masă de brad poemul ,,Luceafărulâ€. ÃŽn faÈ›a lui se află cartea de impresii de călătorii a germanului R. Kunisch È™i manuscrisul basmului ,,Fata în grădina de aurâ€. Vedem pe poet cum le consultă È™i cum lucrează la poemul ,,Luceafărulâ€.) ...Porni luceafărul. CreÈ™teau ÃŽn cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau ÃŽn tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele - (Imagini cosmice filmate Părea un fulger nentrerupt din navele cosmice.) Rătăcitor prin ele. Și din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dintăi, Cum izvorau lumine; (...jocuri de lumini.) Cum izvorând îl înconjor Ca niÈ™te mări, de-a-notul... El zboară, gând purtat de dor, Pân’ piere totul, totul: Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaÈ™te, Și vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naÈ™te. (Concretizarea imaginii prin vârtejuri de pulberi cosmice; nebuloase răsucindu-se. Muzică electronică stelară, muzică concretă...) Nu e nimic È™i totuÈ™i e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. - De greul negrei veÈ™nicii, (Recitare cu reverberaÈ›ii) Părinte, mă dezleagă Și lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preÈ›, Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor eÈ™ti de vieÈ›i Și dătător de moarte Reia-mi al nemuririi nimb Și focul din privire, Și pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... Din chaos, Doamne,-am apărut Și m-aÈ™ întoarce-n chaos... Și din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. - Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne È™i minuni Care n-au chip È™i nume; ........................Se poate citi în continuare până la strofa a VXXXIV-a: ...ÃŽÈ›i dau catarg lângă catarg, OÈ™tiri spre a străbate Pământu-n lung È™i marea-n larg, Dar moartea nu se poate... 71. O È™edință a ,,Junimii†la BucureÈ™ti Salonul lui Titu Maiorescu în casa ce È™i-a cumpărat-o la BucureÈ™ti. ÃŽn salon se află majoritatea membrilor ,,Junimiiâ€. Maiorescu face tuturor semn cu mâna să fie liniÈ™te, apoi anunță: - Și acum urmează una din veÈ™nic frumoasele poezii ale colegului nostru Eminescu care de la un an la altul se impune ca unul din cei mai mari poeÈ›i pe care ni i-a dat nu numai pământul românesc, ci însăși Europa. VeÈ›i auzi o poezie naÈ›ionalistă È™i patriotică în acelaÈ™i timp, un adevărat manifest naÈ›ional al neamului nostru oropsit de străini È™i de istorie, o compătimire îndurerată pentru soarta noastră atât de vitregită È™i, totodată, un blestem contra trădării È™i-un sfâșietor strigăt de ajutor adresat apărătorului Moldovei în care autorul vede pe izbăvitorul întregii țări... Trecutul istoric salvează prezentul corupt! SfârÈ™itul poeziei este totuÈ™i o speranță. Mă bucur că este un sfârÈ™it optimist. DeÈ™i scrisă în stil popular simplu, surprinzător de limpede, acest protest în versuri redă, domnilor, niÈ™te idei dureros de complexe care cred că o să impresioneze pe oricine... Este vorba de poezia ,,Doinaâ€, ce va mai fi citită È™i cu ocazia dezvelirii statuii lui Ștefan de la IaÈ™i. O să vedem că, în cele ce urmează, avem de a face cu una din capodoperele rare cu care sunt sigur că literatura română se va mândri peste veacuri... Domnilor invitaÈ›i, s-o ascultăm cu toată atenÈ›ia cuvenită, ca pe un imn al durerilor noastre... Autorul se ridică în picioare cu o hârtie în mână, dar va declama poezia pe de rost, privind numai de câteva ori foaia scrisă. Eminescu își dă de două ori cu mâna prin păru-i negru È™i bogat, mulÈ›umeÈ™te pentru prezentare, apoi recită cu multă îndârjire, vibrând din tot trupul. Vocea îi este clară, puternică, aproape strigată: - De la Nistru pân’ la Tisa Tot Românul plânsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin È™i pân’ la Mare Vin Muscalii de-a călare, De la Mare la Hotin Mereu calea ne aÈ›in; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii Și străinul ne tot paÈ™te De nu te mai poÈ›i cunoaÈ™te; Sus la munte, jos în vale, Și-au făcut duÈ™manii cale, Din Sătmar pân’în Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet Român săracul, ÃŽndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui Și-i străin în È›ara lui. De la Turnu-n Dorohoi Curg duÈ™manii în puhoi Și s-aÈ™ează pe la noi; Și cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier. Zboară păsările toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La uÈ™a creÈ™tinului. ÃŽÈ™i dezbracă È›ara sânul, Codrul - frate cu Românul - De săcure se tot pleacă Și izvoarele îi seacă - Sărac în È›ară săracă! Cine-au îndrăgit străinii Mânca-i-ar inima cânii, Mânca-i-ar casa pustia Și neamul nemernicia! Ștefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las Archimandritului Toată grija schitului, Lasă grija SfinÈ›ilor ÃŽn sama părinÈ›ilor, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-a-ndura Dumnezeu Ca să-È›i mântui neamul tău! Tu te-nalță din mormânt Să te-aud din corn sunând Și Moldova adunând. De-i suna din corn odată Ai s-aduni Moldova toată; De-i suna de două ori ÃŽÈ›i vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oară ToÈ›i duÈ™manii or să piară Din hotară în hotară - ÃŽndrăgi-i-ar ciorile Și spânzurătorile! Ca la o comandă, toÈ›i se ridică în picioare aplaudând. Maiorescu îl îmbrățiÈ™ează. Câțiva strigă: ,,Uraa! Bravo, Mihai! Bravo, Eminescule!†Eminescu mulÈ›umeÈ™te ducând mâna la inimă. Se pare că nu se aÈ™tepta la un asemenea ecou. 72. La IaÈ™i, în casa Veronicăi E seară... ÃŽn ajunul Crăciunului, la Veronica Micle acasă. ÃŽn mijlocul camerei un pom de Crăciun împodobit frumos. Câteva lumânări ard cu flăcări cuminÈ›i prinse de crenguÈ›ele bradului. NiÈ™te copii - un grup de vreo opt, patru băieÈ›ei È™i patru fetiÈ›e - cântă un colind la geam: - O, ce veste minunată ÃŽn Vitleem ni s-arată! Că a născut Prunc, Prunc din Duhul Sfânt, Fecioara Maria... Veronica iese È™i le împarte ceva. Este îmbrăcată într-un frumos capot de casă. Nu se întoarce bine, că un alt grup vine cu steaua: - Steaua sus răsare Ca o taină mare, Steaua luminează Și adeverează. Steaua străluceÈ™te Și lumii vesteÈ™te, Că astăzi Curata, Prea Nevinovata, Fecioara Maria NaÈ™te pe Mesia ÃŽn È›ara vestită, Betleem numită... Veronica le distribuie È™i acestora colaci, nuci poleite, alune, după care copiii se pregătesc să plece mulÈ›umiÈ›i. Eminescu vine la ușă, îi priveÈ™te o clipă, mângâie câțiva pe cap, apoi se duce la masă, unde încă de la sosirea primului grup de colindători luase un creion È™i scrisese ceva pe-o hârtie... Când se întoarce Veronica de la ușă, Mihai îi spune: - Copiii ăștia m-au inspirat să scriu pe loc câteva rânduri. Vrei să mi le-asculÈ›i? - Desigur... Chiar sunt curioasă ca să văd ce-ai scris... - Sunt numai două strofiÈ™oare, fiindcă atâtea mi-au venit în cap: Colinde, colinde Se bucur copiii, E vremea colindelor, Copiii È™i fetele, Căci gheaÈ›a se-ntinde De dragul Mariei Asemeni oglinzilor. ÃŽÈ™i piaptănă pletele... Și tremură brazii De dragul Mariei MiÈ™când rămurelele, Și-al Mântuitorului Căci noaptea de azi-i LuceÈ™te pe ceruri Când scânteie stelele. O stea călătorului. - Este uluitor cât de repede-ai putut să le improvizezi! Și-mi plac ca toate celelalte versuri ale tale. Nu de geaba te-am numit eu geniu, în poezia ce È›i-am dedicat-o. Èši-o mai aminteÈ™ti? Dacă nu, iată că È›i-o recit acum din nou (Interpretează gesticulând È™i stând îngenuncheată la picioarele lui Mihai care rămâne aÈ™ezat pe scaun È™i o ascultă zâmbind È™i mângâind-o pe cap când È™i când, în timp ce Veronica recită): Vârful ‘nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge... Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt, (Se pituleÈ™te È™i mai mult.) Astfel tu-n a cărei minte universul se răsfrânge, Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ. Și doreÈ™ti a mea iubire, prin iubire pân’ la tine Să ajung È™i a mea soartă vrei de soarta ta s-o leg - Cum să fac? Când eu micimea îmi cunosc atât de bine, Când măreaÈ›a ta ființă poate nici n-o înÈ›eleg. Geniu tu planează-n lume! Lasă-mă în prada sorÈ›ii Și numai din depărtare când È™i când să te privesc, Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morÈ›ii Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc! ...Și mă semnez - Veronica Micle, iubita (sau... presupusa iubită) a genialului Mihai Eminescu... Est-ce que vous etait d’acord, monseur Eminesco? - Oui, madame Eminesco, avec une seule exception: singurul mare geniu în România este poporul român! El a creat cea mai frumoasă operă - limba română! Restul sunt umbre trecătoare... Oricum, poezia ta mă emoÈ›ionează foarte mult È™i mă face dator să-È›i răspund prin noi dedicaÈ›ii... (ÃŽi sărută mâna.) Iar dacă stau să mă gândesc, È™i eu îți scrisesem deja ceva, cam în genul ăsta: Cuvinte dulci inspiră-mi Privirea ta asupra mea să plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi. Tu nici nu È™tii a ta apropiere Cum inima-mi de-adânc o liniÈ™teÈ™te... - Eminescul meu drag, nici nu mai È™tiu ce să mai fac ca să mă placi mai mult. Ai gustat din prăjiturile mele de pe masă? Ei bine, eu le-am făcut! Știu să gătesc orice fel de prăjituri È™i orice fel de măncăruri pentru tine! Sunt o foarte bună gospodină, nu È™tiai? - Ba È™tiam... Și È›i-am mâncat prăjiturile toate, n-ai văzut? Èši le-am exterminat până la ultima... Și-au fost extraordinare. Doar È™tii că sunt înnebunit după dulciuri. Și È›i-am mâncat È™i curmalele de-alături. - Bravo, bine-ai făcut. Și-atunci eu cu ce să te mai cuceresc? Vezi tabloul ăsta în ulei de pe perete cu cei doi mesteceni albi È™i cu munÈ›ii în ceață? Tot eu l-am pictat, ca È™i alte peisaje similare... Dar È™i asta È™tiai deja, căci È›i-am mai spus... Cu ce să mă mai laud să te impresionez? A, da, am găsit! Lasă-mă să-È›i cânt acuma ceva la pian, ca să vezi că nici la muzică nu-s nepricepută... (Eminescu o ascultă zâmbind tot timpul.) Veronica se apropie de pian, își plimbă degetele pe clape È™i vorbeÈ™te cu Mihai, aflat în picioare lângă dânsa, înconjurându-i cu mâinile gâtul gol. - Èši-aduci aminte, TitiÈ™or? Când trăia soÈ›ul meu, am petrecut odată Crăciunul împreună... Tu È™i Ștefan cântaÈ›i ,,Stille Nachtâ€, apoi ,,O, brad frumos!â€, iar eu vă acompaniam la pian, fără să fiu atunci o pianistă prea bună... Acum am mai avansat puÈ›in... (Veronica începe să cânte. Are o voce splendidă È™i mânuieÈ™te destul de bine pianul. Eminescu o acompaniază cu vocea-i frumoasă): - Stille Nacht, heilige nacht! Alles schlaft, einsam wacht Nur das traute hochheilige Paar, Das in Stalle zu Bethlehem war, Bei dem himmlischen Rind! Bei dem himmlischen Rind!... .................................................................................... O, brad frumos; o , brad frumos, Cu cetina tot verde, Tu eÈ™ti copacul credincios Ce frunza nu È™i-o pierde, O, brad frumos; o, brad frumos, Cu cetina tot verde... ...Din fericire, Valeria îmi moÈ™teneÈ™te vocea È™i cu bursa primită studiază canto la Paris, unde deja s-a lansat sub pseudonimul de artistă - Nilda... Speră să devină o mare cântăreață de operă. Ãsta-i visul ei. Virginia îmi moÈ™teneÈ™te calitățile poetice, scrie versuri È™i pictează È™i ea puÈ›in... - SoÈ›ul tău a fost un om excepÈ›ional, Veronica, iar fetele tale vă seamănă È™i lui È™i È›ie. - Și să È™tii că te iubesc amândouă. ÃŽntr-o zi mi-au spus: mămico, dacă intenÈ›ionezi vreodată să te recăsătoreÈ™ti, nici nu l-am dori pe altcineva ca tată adoptiv decât numai pe domnul Eminescu... - Serios? Au spus ele asta? Care din ele? - Amândouă! ÃŽntreabă-le. - Scumpele de ele! Atât fetiÈ›ele tale cât È™i Ștefan îmi rămân în suflet ca È™i membri ai familiei mele. - Stima ta pentru Ștefan te-a oprit uneori să mă iubeÈ™ti pe mine mai mult decât aÈ™ fi vrut... (Veronica începe un preludiu de Chopin.) Dar compoziÈ›ia aceasta îți place? Ce zici? Știi ce este? - Da. Totdeauna mi-au plăcut preludiile lui Chopin... Iar tu posezi toate talentele ca să mă cucereÈ™ti... Și m-ai cucerit definitiv, ce mai vrei! - ÃŽn schimb, tu poÈ›i reda prin cuvinte ceea ce pianul murmură prin clapele sale... Iar asta-i uneori mai greu! Dar È™i eu încerc să te imit, bineînÈ›eles, fără succesele tale... Vrei să-mi asculÈ›i o strofă scrisă pentru tine? Eu sunt o zână, tu eÈ™ti un soare; Eu sunt o harfă, tu eÈ™ti o mare, Eu sunt un templu, tu eÈ™ti un zeu - Iubitul meu! ...Poftim un creion È™i-o hârtie. Răspunde-mi chiar acum în scris, domnule poet! - Nu-i nevoie să mai scriu. Ascultă... (Se gândeÈ™te puÈ›in, apoi compune recitând cu ochii închiÈ™i. Veronica scrie): - Tu eÈ™ti o frunte, eu sunt o stemă, Eu sunt un haos, tu o problemă, Privesc în ochii-È›i È™i te ghicesc - (Deschide ochii È™i-i zâmbeÈ™te.) Și te iubesc! (O apucă uÈ™or de năsuc.) - Bravo! strigă Veronica bătând din palme. Ura! Eu am ajuns să-l ajut pe marele Eminescu să facă poezii... Frumos din partea mea! Asta înseamnă că sunt cineva... Bravo mie! - Nu râde... Să È™tii că mă ajuÈ›i, căci numai tu mă inspiri... Vrei să-È›i recit din nou ce È›i-am recitat adineauri? Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea să plece... Numai tu mă inspiri... - Da? Numai eu È™i... regina Carmen Sylva! Și... uneori madam Mite Kremnitz... Și alteori Cleopatra Poenaru È™i cine mai È™tie ce alte muze sfinte È™i necunoscute mie... Halal, domnule Eminescu... Iar eu trebuie să mă zbat să le înlocuiesc pe toate. Dificilă luptă cu aceste muze de categorie grea! Mai ales cu Cleopatra care cântăreÈ™te cât toate celelalte la un loc... - Prostii. Și te rog să nu fii geloasă. Pe Veronica nu mi-o poate înlocui nimeni. Tu eÈ™ti È™i vei fi veÈ™nic marea mea fericire... Poetul se apropie de Veronica È™i o ridică de subÈ›iori în dreptul lui sărutând-o, apoi o ia în braÈ›e È™i se învârte cu ea prin cameră. O lasă uÈ™or pe pat È™i se aÈ™ează lângă dânsa. Ambii se sărută cu patimă. (Nu se insistă cu prea multe detalii în această scenă intimă care poate fi totală.) - Veronica mea! Am venit să te iau pentru totdeauna cu mine... Să rămânem veÈ™nic împreună, vrei? - Vreau, Mihai! Din toată inima, vreau! Èši-am mai spus. Dar mi-e teamă că tu ai să-È›i schimbi repede gândurile... Ca È™i altă dată... - Nici poveste! De data asta nu ne mai împiedică nimeni. - Èši se pare, Titi... Cred că È›i se pare. - Nu mi se pare, Veronicuță! Cine poate veni aici peste noi? - Inamici noÈ™tri nu dorm, Mihăiță... Știi prea bine. Ei stau ascunÈ™i È™i ne atacă din toate părÈ›ile, chiar atunci când nici nu te aÈ™tepÈ›i. Acum ei sunt invizibili, dar ei există. Important este să nu pleci urechea la È™oaptele lor veninoase... - Hai, lasă-i. Nu te mai gândi la ei... Mai lasă-i în plata Domnului! Uite, acum eÈ™ti aici cu mine. Iar alături de mine, vei străbate secolele, Nicuță mică... Doar inima ta să mi-o dai, să o simt cum bate pentru mine. Atât.... ÃŽÈ›i cer prea mult? (O sărută.) - Eu nu mai am ce-È›i da, MimiÈ™orul meu. Èši-am dat tot, tot... De fapt, demult n-am mai fost stăpână pe mine, demult eram toată a ta; dar tu m-ai respins întodeauna sub o formă sau alta... Și nu o dată te-am rugat: ai milă de mine... Eminescu îi ia mâinile È™i i le sărută. - Iubita mea dulce, ce-au făcut mânuÈ™iÈ›ele acestea atâtea săptămâni? (I le sărută din nou.) - S-au întins zadar după tine, căci tu ai fugit. Ai să-mi plăteÈ™ti tu asta, copilul meu; ai să mi-o plăteÈ™ti! - Numai cu viaÈ›a pot să-È›i plătesc... (O sărută iarăși pe gât, pe piept.) - Dacă ai crezut că pot fi cuminte lângă tine, iată cuminÈ›enia mea... (ÃŽl sărută È™i-l răstoarnă sub ea.) Dacă-ai crezut că sunt frumoasă, iată frumuseÈ›ea mea toată... (ÃŽÈ™i dezgoleÈ™te parÈ›ial sânii.) Toată fiinÈ›a mea este sfinÈ›ită de sărutările tale... De nu mă poÈ›i iubi pe mine, iubeÈ™te-mi ochii mei, căci ei te-au privit cu foc, iubeÈ™te-mi genele, căci ele È™i-au lipit razele de frumuseÈ›ea ta! IubeÈ™te gura mea, căci ea a ars însetată după tine... IubeÈ™te-te pe tine în fiinÈ›a mea... Mimi, zice ea plângând È™i lipindu-È™i gura de urechea lui, iubeÈ™te-È›i copilul tău... Ce fericită sunt, Mihai! Ce fericită sunt! Ce fericită sunt... Sunt nebună, nebună de fericire, nici nu-È›i închipui! Nebună, auzi? Cred că la fel de fericiÈ›i vom fi amândoi toată viaÈ›a! Mihai își culcă capul pe sânii iubitei È™i o întreabă zâmbind: - Și cum crezi că va fi, atunci când ne vom căsători, Verona mea scumpă? - Cum? Ah! iată cum... Iată tabloul ce mi-l zugrăvesc... DimineaÈ›a, când vei dormi încă, te-oi săruta pe ochi - uite-aÈ™a - È™i te-i trezi. Apoi mă voi mai încălzi în îmbrățișările tale... - Și după aceea? - După aceea È›i-oi aduce cafeaua È™i cămaÈ™a cu butonii puÈ™i, È™i ciorapii, È™i halatul È™i, dacă vrei È™i-o È›igară... - Trebuia să mă trimiÈ›i mai întâi la spălat, È™i abia pe urmă la îmbrăcat... ÃŽn sfârÈ™it. Și după aceea? - După aceea te-i îmbrăca, după ce te speli È™i te razi, apoi te-i duce la treaba ta... - Iar tu? - Iar eu, rămasă singură, voi È™terge colbul de pe cărÈ›ile tale, îți voi aranja hârtiile toate, voi drege penele stricate È™i când vei veni acasă va fi masa pusă gata..., pânza albă, farfuriile curate, paharele limpezi de clare, pregătite pentru vin... După masă vom È™edea la cafele, vom vorbi nerozii, ne vom odihni în pat făcând iar dragoste. Și curând vom avea È™i copii! Nu-i frumos? - Nu È™tiu, rămâne de văzut. Este ceva neobiÈ™nuit pentru mine... Va fi cumva o fetiță ca tine de drăgălașă, nu? - Nu, mai întâi un băieÈ›el frumos ca tine, icoana ta. Ah! vom fi fericiÈ›i, Mihai... ÃŽn sfârÈ™it, fericiÈ›i! Nu spui nimic? - Ce să spun? M-am mai pronunÈ›at È™i altă dată: cine a fost o viață întreagă nefericit se va teme totdeauna de prea multă fericire È™i nu va È™ti s-o speculeze atunci când ea se iveÈ™te aÈ™a, ca un trăznet venit din senin. Sunt unul din această categorie nenorocită de indivizi inadaptabili la schimbări bruÈ™te. Nu crezi că totul ne-a cam luat prin surprindere, nepregătiÈ›i, Veronicuță? - Eu am crezut că te-am pregătit destul. Am făcut tot ce am putut pentru a ajunge aici... - Va să zică asta-i viaÈ›a mea viitoare... Curios! Uite, să fiu sincer, eu n-am alcătuit niciodată astfel de planuri. Deci, vom face È™i noi ceva comun, ceva terestru, ceva mecanic, ceea ce au mai făcut sute È™i mii - milioane! - înaintea noastră... Nu È™tiu, dar nu-i nimic nou È™i extraordinar în asta; e un lucru dezgustător de banal! Ei bine, se grăbea natura să-È™i împlinească scopul ei măreÈ› È™i perfid, reproducerea neamului omenesc È™i iată! ne-a găsit imediat È™i pe noi - tocmai pe mine È™i pe tine, pe-amândoi - È™i haÈ›! ne pune la treabă, ajungând niÈ™te simple instrumente oarbe ale naturii. Hm! Nu-È›i dai seama? E comun, e banal! (Râde cu hohote.) - Taci! taci, Mihai! Nu mai râde! Cum ai vrea tu oare să fie altfel? Astea-s legile vieÈ›ii, create de Dumnezeu, create de natură, căci altfel nici nu se poate trăi! Nu privi viaÈ›a numai prin prismele filosofiei lui Schopenhauer, că ajungem să desființăm omenirea... - Dar e banal, e prozaic, Veronică... Zău că e prozaic! Nu È™tiu cum să-È›i mai spun. Tu nu vezi? Hai să nu mai vorbim despre asta... - AÈ™a o fi - banal, prozaic, cum spui. TotuÈ™i, numai dragostea generează viaÈ›a; ura naÈ™te totdeauna moarte. Dragostea aprinde un foc etern, un foc sacru capabil să ardă toate murdăriile, toate meschinăriile firii omeneÈ™ti. Dragostea ne înalță sufletele până la tronul lui Dumnezeu! Știu că tu eÈ™ti original È™i că gândeÈ™ti totdeauna diferit de oricare altul... Poate gândeÈ™ti cu un secol, două înaintea generaÈ›iei noastre. Poate că nu-È›i pricep teoriile tale înalte. Și iartă-mă dacă nu te înÈ›eleg... - Veronica, nu-i vorba de înÈ›eles ori de neînÈ›eles ceva vizibil È™i elementar pentru toÈ›i. Dar mie mi-a fost totdeauna teamă de monotonie, de lucruri îngrozitor de stereotipe. Repetând mereu ceva, repetând la infinit, devine îngrozitor de monoton, È™i monotonia asta cleioasă ucide, frânează spiritele - mă ucide pur È™i simplu! Asta vreau să spun. Și ea este valabilă chiar È™i-n orice căznicie. - Oricum, tot nu sunt de acord cu opiniile tale filozofice, zice Veronica cu lacrimi în ochi. Eu mă consider, cred, mai pământeană, mai practică. Și gândesc poate mai simplu, ca o femeie care-È™i doreÈ™te pur È™i simplu un cămin românesc bazat pe sentimentul de dragoste reciprocă - È™i nimic mai mult. Că într-o căsnicie se pot ivi È™i momente de plictiseală, momente banale, cum le spui, sunt perfect de acord. Ele par fireÈ™ti, după ani È™i ani de convieÈ›uire, dar sunt preferabile momentelor de singurătate ce pot fi mult mai cumplite. Și, la urma urmelor, totul depinde de cei doi. Sunt atâția care-au reuÈ™it să învingă această monotonie È™i să facă din căsnicia lor un rai, iar eu am acest instinct charismatic de schimbări miraculoase... Tu însuÈ›i ai recunoscut că am fost un element de inspiraÈ›ie în viaÈ›a ta. De ce-mi negi această capacitate È™i pentru restul vieÈ›ii? Chiar È™i pe Ștefan, fire mult mai închisă È™i mai pretenÈ›ioasă decât tine, l-am făcut fericit, deÈ™i el m-a nefericit furându-mi tinereÈ›ea, căci n-am fost altceva decât o sclavă vândută lui de mama mea care credea că mă fericeÈ™te. Pe de altă parte, nu crezi că vorbindu-mi astfel mă jigneÈ™ti? - N-am vrut să te jignesc, Veronică mică... Iartă-mă... - Nu È™tiu ce-ai vrut È™i ce n-ai vrut. ÃŽnsă tot ce-mi spui aici mă doare È™i mă doare. De fapt, acum mă luminez eu mai bine de ce È›i-ai ales tu BucureÈ™tiul... CunoÈ™tinÈ›ele tale cu fuste È™i ifose de Capitală, poate mai tinere È™i mai frumoase decât mine, te scăpau de fiecare dată de... ,,monotonieâ€. Ele m-au făcut adesea să simt cu durere că, încet-încet, m-ai alungat din sufletul tău... Poate nu È™tiu să mă port. Poate te-ai plictisit de mine, prin insistenÈ›ele mele nebune, căci È›i-am cerut să intervii pentru a obÈ›ine o pensie amărâtă de urmaÈ™ după decesul lui Ștefan; È›i-am cerut cu lacrimi în ochi să revii la IaÈ™i È™i te-am cerut de mai multe ori în căsătorie, în loc să fie invers... - Singură spuneai adineauri că oameni răi vor să ne despartă prin zvonurile lansate. Văd că eÈ™ti prima care iei zvonurile în serios. - Nu mă refer acum neapărat la zvonuri, ci la fapte concrete, observate de mine. Crezi că mie îmi convine să È™tiu că însăși reginei Carmen Sylva i se scurg ochii după tine, că eÈ™ti gelos pe rege È™i văzând că îi faci curte Mitei Kremnitz, alteÈ›ea sa regală a început, de geloasă ce este, să te bârfească? Că fete tinere, liceene È™i studente de 18-20 de ani, îți trimit bilete de dragoste, aÈ™teptându-le la uÈ™a redacÈ›iei să-È›i dea întâlnire la ele acasă. Colegul È™i prietenul tău Caragiale mi-a confirmat aÈ™a ceva. - Dar toate astea-s prostii, dragă Veronica! Ceea ce-mi spui acum nu pot fi numite observaÈ›ii personale, ci tot zvonuri, iar dacă Iancu se pretează la aÈ™a ceva, înseamnă că nu mi-e prieten cu adevărat È™i că urmăreÈ™te să mă înlocuiască din inima ta. Chiar am să-i spun să nu se mai amestece între noi doi. - Faci ce vrei, căci mie puÈ›in îmi pasă de domnul Cara-yegli, È™i i-aÈ™ respinge orice curte, cum i-am respins-o È™i lui Iuliu RoÈ™ca, ceea ce tu nu faci cu Frau Kremnitz, care te cântă în poezii nemÈ›eÈ™ti È™i-n nuvele germane în care tu eÈ™ti eroul principal. Și È›ie bineînÈ›eles că-È›i convine, trecând cu vederea ce i-a spus lui cumnate-su despre tine... - Și ce putea să-i spună? - Că eÈ™ti un om de rând ce È›ii de o clasă socială inferioară È™i primitivă pe care-o dispreÈ›uieÈ™te. Auzi, Mihai, cum te judecă simpatica ta, Frau Kremnitz? Tu È™i om de rând, când neam de neamul ei n-a întâlnit un om superior care să-È›i semene! - Veronica, în afară de tine, nu mai există nimeni pentru mine, înÈ›elege odată! - Lasă-mă, Mihai! Lasă-mă aÈ™a în nenorocirea È™i singurătatea mea! (Plânge.) Dacă tu-mi respingi dragostea cu ocoliÈ™uri filozofice, cred că nu mai are nici un rost să ne vedem... Iar eu È™tiu ce-am de făcut, căci am procurat în sfârÈ™it flaconul acela de pilule care mă vor liniÈ™ti definitiv... Cred că nu mai are rost să ne mai vedem. Acum te-am înÈ›eles mai bine ca oricând! Lasă-mă, te rog, singură să-mi duc crucea până la capăt, iar tu du-te după cine vrei! PoÈ›i să pleci chiar acuma. Du-te unde È›i-e bine. Vreau să rămân singură, e clar? Du-te! Te rog, du-te!.. - Veronica, îți dai seama ce-mi spui? - Da, È™tiu bine ce spun. (Cu vocea înecată de lacrimi): Te rog, pleacă imediat! Pleacă È™i du-te unde vrei È™i pe mine lasă-mă cu nenorocirile mele! Te rog, lasă-mă! (Eminescu încearcă s-o mângâie, dar Veronica îi respinge mâna.) - Bine... Te las. Mihai se repede la cuier, de unde își ia în grabă paltonul, fularul È™i căciula È™i iese furios, trântind uÈ™a. Veronica, dezmeticindu-se, sare repede drept în picioare È™i aleargă aproape dezbrăcată afară după el pășind desculță prin zăpadă È™i strigându-l din răsputeri, cu lacrimi în ochi: - Mihai! Mihaai... iartă-mă!! Eminescu a dispărut în întuneric, iar Veronica se întoarce sfârÈ™ită, singură, ninsă pe păr È™i sughițând de plâns. Se trânteÈ™e în pat pe burtă È™i plânge în hohote cu sughiÈ›uri mari. La geam soseÈ™te un nou grup de colindători care cântă: Astă seară-i seară mare, Florilor dabelor de măr, Că vă vin colindători Noaptea pe la cântători Și nu v-aduc nici un rău, Ci v-aduc pe Dumnezeu Să vă mântuie de rău... 73. O nouă vizită la bojdeuca lui Ion Creangă Iunie, 1881... O vară toridă. ÃŽn spatele bojdeucei sale, Creangă se răcoreÈ™te într-o putină mare. Cântă ceva cu ,,Foaie verde ca lipanul/ De trei ori potcovii calul, Leana mea,/ Ca să urc la mândra dealu’, Leano...†Și termină ,,Doamne miluieÈ™te, Doamne miluieÈ™te, Doamne miluieÈ™te, apără, miluieÈ™te È™i ne păzeÈ™te cu tot harul Tău...†apoi: ,,ÃŽn Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat...†Când cântă aÈ™a, se dă cu capul la fund È™i iese stropind totul împrejur. Continuă: ,,Biruință poporului nostru È™i cu crucea Ta păzeÈ™te moÈ™tenirea Ta... Și pe mine păcătosul de Ion iartă-l de toate păcatele lumeÈ™ti... Amin!†Țățaco, hei! strigă el către Tinca Vartic, care este o țărancă frumuÈ™ică de vreo 35 de ani.. Femeia iese cam somnoroasă din casă cu un È™tergar în mână. - Da, Ionică, ce vrei mă? - Adă-mi, bre TincuÈ›o dragă, scăunaÈ™ul, scândurica, hârtiile È™i plaivazul meu din odaie... Stăi aÈ™a! Mai adă-mi È™i lopățica... - U-hu! Stăi că vin amu, răspunde Tinca. Femeia revine cu braÈ›ele încărcate, aducând cele spuse. Odată cu dânsa ies din casă È™i trei mâțe care se freacă de picioarele ei aproape împiedicând-o la mers. Lângă butoiul lui bărbate-său, calcă din greÈ™eală o mâță pe coadă făcând-o să răcnească. - Ptiu, mâncate-ar chiÈ›canii că rău m-ai spăriet! zice Tinca stupindu-È™i în sân È™i schițând că-È™i face o cruce în timp ce Creangă, lălăind mai în surdină, își aranjează scaunul cu trei picioare în putina-i uriașă plină cu apă, pune scândura de-a curmeziÈ™ul - pe gura butoiului - È™i hârtiile cu creionul deasupra È™i, după ce-È™i È™terge mâinile pe È™ervetul lăsat lângă el de Tinca, începe să scrie în liniÈ™te. Femeia își aduce sieÈ™i un alt scăunel asemănător cu cel din apă È™i se aÈ™ează lângă butoi cârpind un ciorap. Din când în când, fostul diacon se opreÈ™te din scris ca să-È™i scarpine spinarea cu ajutorul lopățelei de lemn cu trei dinÈ›iÈ™ori crestaÈ›i la vârf. - Ia ascultă, Tincă, ici la mine ce-am scris: ,,Stau câteodată È™i-mi aduc aminte ce vremi È™i ce oameni mai erau în părÈ›ile noastre pe când începusem È™i eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băieÈ›aÈ™ la casa părinÈ›ilor mei în comuna HumuleÈ™ti, din târg drept peste apa NeamÈ›ului; localitate mare È™i veselă, împărÈ›ită în trei părÈ›i care se È›in tot de una...†Ce zici, e bine? - ÃŽi bini, Ionică, numai că pe când erai tu copil, HumuleÈ™tii parcă nu era comună, ci un sat. - Ai deptate, țățaco. Pe-atunci era sat. Ia să schimbăm aÈ™a: ,,...în casa părinÈ›ilor mei în satul HumuleÈ™ti, ...nă-nă-nă-nă... sat mare È™i vesel, nă-nă-nă...†și-aÈ™a mai departe... Acuma ce zici? - Da, amu îi bini. Când ăi termina-o toată, să mi-o citeÈ™ti di la început, că mii tari-mi plaÈ™e. - Uf, da’ caldu-i, bre, azi. ÃŽi zapuÈ™ală mare, soro, că È™i apa din butoi s-o încălzât. De n-aÈ™ sta aici, cred c-aÈ™ muri. Pisemne că după-amiaza de azi o să plouă... - O, ar fi tari bini să dee Dumnezeu o sfântă ploaie, că vara aiasta o înÈ™eput cu seÈ™etă mari. Tocmai atunci pe poartă îi intră doi prieteni dragi: Eminescu È™i Vasile Conta. AceÈ™tia ocolesc casa È™i vin din cerdacul din dos. De bucurie, Creangă scoate o urală de răsuna dealurile Ciricului È™i sare în picioare din scăldătoarea lui, aruncând sculele aduse de Tinca. Stropii care-i împrăștie în jur udă hainele musafirilor È™i mâțele care-i făceau de gardă împrejurul butoiului... Toate fug speriate. Femeia, înÈ›elege că va trebui să-È™i omenească oaspeÈ›ii È™i aleargă imediat spre bucătărie. Eminescu este îmbrăcat în costum alb. Poartă o lavalieră neagră la gât. Arată destul de matur datorită mustății groase. Zâmbetul de bunătate de pe faÈ›a lui îl face însă frumos. Conta este subÈ›irel, slăbuÈ› - figură de ftizic - È™i tuÈ™eÈ™te mereu. Jumătate gol, Creangă își îmbrățiÈ™ează prietenii, din butoi, udându-i biniÈ™or È™i sărutându-i de multe ori pe obraji. - Aaa! Mihai, Vasilică!... Mânca-i-ar tata de băieÈ›i frumoÈ™i! Ce bucurie-mi faceÈ›i, bre! zice el. Tincuță dragă! Adu-mi pijamaua me de după cuptior că mi-au venit fraÈ›ii de cruce! Tinca vine fuga È™i-i aduce din casă un cămeÈ™oi de pânză cât toate zilele, cu dungi albastre, lung până la călcâie. I-l aruncă în braÈ›e mai de la distanță, apoi aleargă iar ca o sfârlează È™i se întoarce cu două scaune mari pentru oaspeÈ›i. - Poftim, domnule Conta! Ia loc, domnule Eminescu... (InvitaÈ›ii încearcă să-i sărute mâna, dar Tinca refuză:) LăsaÈ›i, bre, că-s murdară pi mâni di la bucătărie! Taman tăiam niÈ™te ceapă... Creangă își pune cămeÈ™oiul È™i se angajează la discuÈ›ie cu ei, luându-i pe amândoi de umăr È™i împingându-i în casă prin uÈ™a din spate. ÃŽn cămăruÈ›a din stânga, îi regăsim pe toÈ›i trei la o măsuță scundă cu trei picioare, înfulecând sarmalele È™i mămăliguÈ›a Tincăi, pe care le udă din belÈ™ug cu bardăci pline de Cotnar. Creangă devorează cu repeziciune trei porÈ›ii de sarmale precum Flămânzilă din basmul său cu ,,Harap Alb†și mai cere să i se umple o strachină mare. Tinca aduce din bucătărie ditamai oala È™i le mai pune È™i oaspeÈ›ilor încă o serie pe care le alternează cu vin aromat dintr-o balercă voluminoasă. Creangă vorbeÈ™te mestecând È™i le toarnă din când în când vin dintr-o ulcică: - Unde nu-i dragoste de breaslă È™i menire, È™i tragere de inimă, nu-i Doamne-ajută, măi băieÈ›i! Mi-e drag de voi, bădie Mihai È™i bădie Vasile, că sunteÈ›i È™i voi feÈ™iori de români năpăstuiÈ›i ca È™i mine, È™i când stau cu voi de vorbă, parcă sunt între băietanii cu care m-am hârjonit È™i-am holteit, saracele zâlele acelea! zice dânsul cu gura plină. (O mâță mai curajoasă îi sare în spinare, dar o dă jos cu blândeÈ›e după ce o mângâie puÈ›in.) - Se vede că È™i tu suferi mult după seninătățile copilăriei. Cel puÈ›in aÈ™a laÈ™i să se înÈ›eleagă din cele ce ne-ai mai spus È™i scris pân-acum, conchide Conta. - Poate nu-mi scriam niciodată amintirile dacă ficiorul ista di român, bădia Mihai, nu mă-ndemna. Dacă azi sunt scriitor, apăi numai dumitale îți datoresc aiasta, bădiță drag, apreciază Creangă. Dar de ce araÈ›i aÈ™e tăcut È™i posomorât azi? - S-a certat iarăși cu Veronica, lămureÈ™te Conta. - Văleu, dacă-aiasta-i toată beleaua, na la taica din bărdacă! (ÃŽi umple cana È™i i-o întinde cu repezeală.) Vorba ceea: de s-a da baba jos din căruță, de-abia i-a fi mai uÈ™or iepei... (Serios): Lasă, bădie Mihai, că È™uguiesc!... (ÃŽl bate pe umăr.) N-o lua în serios... Veronica matale îi femeie cu suflet. Ea te iubeÈ™te mult È™i suferă, sărăcuÈ›a, c-ai părăsit-o plecând la BucureÈ™ti... ÃŽnsoară-te cu ea, ce mai aÈ™tepÈ›i! - De unde naiba casă, bani, îmbrăcăminte!?... Eu n-am să-i pot oferi niciodată ce i-a oferit Micle. - Și eu ziceam că da! Poate È™i mai mult! îl înÈ›eapă Conta zâmbind. - Bravo, Vasilică! sare Creangă râzând. ÃŽmi place că È™tii să le potriveÈ™ti. Ee!... S-a face ele È™i aiestea la timpul lor, bădiță. S-a face... Și nu fi supărat! Da’ ce hârtie-i aceea care-o ieÈ™it jumătate din buzunarul matale? - Există atâți idioÈ›i È™i tâmpiÈ›i care-au început să-l atace pe Mihai prin diferite fiÈ›uici, pretinzând că ei nu-i pot înÈ›elege versurile, explică Conta. Un cretin analfabet, Petre GrădiÈ™teanu, a publicat în ,,Revista contimporană†un articol prin care spune că nu poate înÈ›elege poezia Egipetul... Și cum o s-o-nÈ›eleagă dacă-i tâmpit? Un alt gunoi literar, Pantazi Ghica, un cocoÈ™at, tot în revista aia, scrie că Eminescu va fi uitat de posteritate... Nici Scaraoski-Macedonski nu s-a lăsat mai prejos... Boii ăștia, cu tot neamul lor de vite fără creier, ar trebui prinÈ™i È™i duÈ™i la abator, se revoltă Conta. De aceea, Mihai le-a răspuns în poezia Criticilor mei aÈ™a... Mihăiță, ia dă-mi puÈ›in foaia aia a ta ca să i-o citesc lui Ionică... (Eminescu îi întinde foaia cerută.) Ascult-aici: Multe flori sunt, dar puÈ›ine Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieÈ›ii, Dar se scutur multe moarte. E uÈ™or a scrie versuri Când nimic nu ai a spune, ÃŽnÈ™irând cuvinte goale Ce din coadă au să sune. Dar când inima-È›i frământă Doruri vii È™i patimi multe, Ș-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca È™i flori la poarta vieÈ›ii Bat la porÈ›ile gândirii, Toate cer intrare-n lume, Cer veÈ™mintele vorbirii. Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria-È›i viață, Unde ai judecătorii, NenduraÈ›ii ochi de gheață? Ah! atuncea È›i se pare Că pe cap îți cade cerul: Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul? Critici voi, cu flori deÈ™erte, Care roade n-aÈ›i adus - E uÈ™or a scrie versuri Când nimic nu ai de spus. Asta-i toată poezia lui Mihai, Ionică, dar ea este un adevărat rechizitoriu juridic al tuturor nepricepuÈ›ilor È™i ageamiilor într-ale artei poetice care constituie balastul literaturii române, conchide Conta. Mama lor de idioÈ›i! - După câti văd, mata, bădie Mihai, i-ai pus pe toÈ›i vrajmaÈ™ii la colÈ› È™i le-a luat piuitul, zice Creangă. Și bine le-ai făcut, căci nimeni la noi n-a spus un adevăr mai mare: ,,E uÈ™or a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus.†Căci nici unul din ei n-a căutat vreodată ca tine ,,cuvântul ce exprimă adevărulâ€! Astea-s vorbe mari, dragii mei, ce-ar trebui să fie deviza literaturii noastre româneÈ™ti. - Poate-aÈ™ fi vrut să fiu mai dur, dar n-am putut, fiindcă doar am încercat să le dau tuturor criticilor mei un răspuns onest la bârfa lor È™i nimic altceva. Căci ceea ce fac ei este de fapt bârfă È™i nu critică, dar în acelaÈ™i timp nici nu pot să-i înjur ca Vasilică È™i să-i numesc analfabeÈ›i, pentru că în poezia mea nu m-am referit la niÈ™te persoane anume, ci la aÈ™a-numiÈ›ii critici, în genere. Ei sunt departe de acest gen de literatură. Maiorescu ne oferă un bun exemplu de critică necesară. - Domnul Maiorescu o fost pentru mine ca un Dumnezeu, zice Creangă. El m-o scos totdeauna din toate încurcăturile È™i tot dumnealui m-o readus în învățământ È™i mi-o dat o pâne. - Noroc că în È›ară mai există È™i oameni ca dânsul, zice poetul. Cât despre GrădiÈ™teanu, Ghica ori Macedonski, n-am spus niciodată că ar fi idioÈ›i sau inculÈ›i, fiindcă toÈ›i sunt trecuÈ›i prin È™coli înalte È™i-s oameni inteligenÈ›i, numai că sunt fie răutăcioÈ™i È™i invidioÈ™i din fire, fie că nu au atins maturitatea de a înÈ›elege o poezie nouă, lipsindu-le o preocupare suficientă pentru aprofundarea marilor modele poetice. Vasile cred că-i înjură mai mult ca să se răcorească... - Dragă Mihai, dacă domnii ăștia, ca să mă exprim frumos ca tine, nu-È›eleg nimic, sunt totuÈ™i foarte vinovaÈ›i, cu atât mai mult cu cât se pretind culÈ›i, È™i trebuie opriÈ›i să bârfească È™i să corupă gustul cititorilor, insistă Conta. - Nici unul din ei - te asigur eu Vasilică - n-o s-ajungă să scrie ca bădia Mihai: ,,Cum nu vii tu, ÈšepeÈ™ Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarÈ›i în două cete: în smintiÈ›i È™i în miÈ™ei!†- È™i nici unul nu va putea să scrie ca Mihăiță-al nostru: ,,Ștefane, Măria ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las’ arhimandritului/ Toată grija schitului...†Iaca, aiastea-s zic È™i eu poezie! Simplu, româneÈ™te, fratele meu! ÃŽÈ›i merge de-a dreptul la inimă!... (Se emoÈ›ionează È™i își È™terge ochii cu o basma.) Ce zici, Sile dragă? - Eu îi È™tiu versurile acestea pe deasupra, Ionică. Ș-apoi am fost primul care l-am felicitat pentru ,,Doina†lui. (ÃŽl apucă o tuse seacă. Atunci când se liniÈ™teÈ™te, se È™terge cu batista la gură È™i continuă): Cine mai are acum curajul să mai spună că nu eÈ™ti tu cel mai mare poet al României! ArătaÈ›i-mi-l cu degetul ca să vezi ce-i fac! (Pune mâna pe cuÈ›it È™i-l lasă în farfurie râzând.) Eminescu, parafrazându-l: - Și cine mai are curajul să spună că nu este Conta cel mai mare filosof al României? Că drept penitență, am să-i dau să-È›i citească toate operele tale - È™i-n primul rând ,,Teoria ondulaÈ›iei universaleâ€, ,,Teoria fatalismului†ori ,,ÃŽncercările de metafizicăâ€, să vadă acolo ce poate secreta creierul unui filosof adevărat! Cu logica lor i-ai pus cu botul pe labe până È™i pe duÈ™manii tăi cei mai înverÈ™unaÈ›i. - Ian nu mai vorbiÈ›i de filozofie, măi flăcăi! Dumneavoastră ca dumneavoastră, sunteÈ›i citiÈ›i È™i umblaÈ›i prin străinătățuri, nu un popă prost ca mine, veÈ™nic hămesit de foame, zis È™i Popa Smântână, care nu vorbeÈ™te nici o limbă străină decât țărăneasca noastră de HumuleÈ™ti. Dar eu una È™tiu: poezia lui bădia Mihai È™i cărÈ›ile tale filosofice trebuie cinstite chiar amu! - Pentru supremaÈ›ia poeziilor lui Mihai eu mă bat cu orice oponent, căci existenÈ›a lor ne face cinstea întregii țări! Ele-s deopotrivă monumente literare È™i istorice! - Dragă Vasile, îți mulÈ›umesc pentru că te baÈ›i pentru ideile mele versificate care poate nici nu merită atâta polemică È™i frământare. Noroc că nu curge sânge... Dar am scris aÈ™a, fraÈ›ii mei dragi, fiindcă iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaÈ›ii croiesc carte È™i rezbele, zugrăvesc împărății; iubesc acest popor nenorocit, bădie Ioane È™i bădie Vasile, căci geme sub măreÈ›ia tuturor palatelor de gheață ce le poartă puse de stăpânii iÈ™tia fără suflet! - Să cinstim, deci, zice Creangă, È™i pentru poporul nostru oropsât, pentru poeziile tale, bădie drag, È™i pentru tine Vasilică, colegul meu de bancă È™i cel mai mare filozof al nostru... Mânca-l-ar tata!... (ÃŽl bate pe umăr È™i-l pupă zdravăn pe Conta). Nu È›i-am citit eu filozoficalele tale care nu-s pentru mintea mea cea proastă, dar îți cunosc discursul plin de succes pe care l-ai È›inut în Camera țării pe când erai ministru. Atunci eu, împreună cu Răceanu, Ienăchescu È™i MiÈ™u NecÈ™oi, te-am proclamat cel mai mare orator al nostru... Și-atunci am înÈ›eles eu bine cum strâmbii mănâncă È›ara È™i drepÈ›ii n-o lasă... Să-mi trăiÈ›i, băieÈ›ii mei, că voi faceÈ›i cinste EÈ™ului nostru oropsit È™i blăstămat de Dumnezeu! Voi doi faceÈ›i cinste întregii noastre țări È™i v-aÈ›i pogorât din cerurile înalte ale È™tiinÈ›ei È™i filozofiei în amărâta asta de bojdeucă a mea care mi s-o sfinÈ›it È™i luminat cu prezenÈ›a voastră aici! Dumnezeu să vă țâie! - Să ne trăieÈ™ti È™i dumneata, bade Ioane, - zice Eminescu - È™i să închini cu mine în cinstea celui mai mare povestitor român! Multă sănătate, fraÈ›ii mei! (CiocneÈ™te din nou cu ei.) - Că bine zici, bădie: în fundul paharului - sănătatea omului! Dar dacă-i vorba de sănătatea noastră, mi se pare mie că toÈ›i trei suferim de câte-o meteahnă zdravănă... Cât despre-a mea - hop! zup, zup! De-abia mi-o duc, È™i mi-o duc cu meÈ™teÈ™ug pe două roate de plug!... Cât a cure, n-a da-n gură - È™i-oi merge cu ea de-a dură pân’ o-ngrop sub arătură... Eh! Capul să fie sănătos, că belelele curg gârlă! Hai noroc! Ciocnesc tustrei. È™i beau cu voioÈ™ie. ÃŽntre timp, Tinca aduce alte sarmale È™i alt vin È™i o farfurie de clătite, ferindu-se să nu mai calce vreo mâță pe coadă. 74. Acasă la BucureÈ™ti Panoramă largă asupra BucureÈ™tiului spre seară. Unele ferestre slab luminate. Mihai doarme într-un pat sărăcăcios. A adormit îmbrăcat, cu pantalonii pe el È™i cu o cămașă albă descheiată la gât... Este foarte cald. ÃŽn ușă se aud ciocănituri uÈ™oare. Ele se repetă până-l trezesc pe poet. Acesta sare nemulÈ›umit: - Cine-i? - Deschide, MihăiaÈ™! Eminescu se scoală repede în picioare È™i deschide uÈ™a. ÃŽn cămăruÈ›a lui sărăcăcioasă intră bătrânul Eminovici, pleÈ™uv, albit È™i gârbovit de ani. ÃŽÈ™i îmbrățiÈ™ează feciorul plângând: - Ia loc, tată! Ia loc pe pat... (Mihai îl ajută să se aÈ™eze. O cărămidă care înlocuia un picior al patului se dărâmă iar patul se lasă. Mihai o pune la loc È™i întreabă): Cum ai aflat că stau aici? - Am trecut întâi pi la domnu’ Maiorescu... Di la dumnealui am aflat... Șî mi-o spus să-È›i zâc că-i foarte supărat pi tini. Ti-o luat omul la dânsul acasî, È›i-a dat plocon gratis o cameră de lux, mobilată ca lumea, strălucind de curățenie, cu tot ce-È›i trebuia, c-am văzut-o È™i eu, iar tu, drept mulțămire, după câteva zâle, ai È™ters-o iepureÈ™te, fără să-i zâci un cuvânt. Frumos! N-o fost bini È™e-ai făcut, Mihai! Ai jignit un om aÈ™e cumsecadi! - Lasă, tată! Tocmai de-aia... Mie nu-mi place să deranjez oamenii cumsecade. (Râzând): ÃŽn camera aceea n-aÈ™ fi putut să dorm în pat încălÈ›at, să afum pereÈ›ii cu È›igări, să-mi înÈ™ir cărÈ›ile pe jos sau să-mi arunc pijamaua după sobă, uscându-mi ciorapii pe uÈ™a sobei È™i să mătur odată la două luni... Eu pun mai mult preÈ› pe lucrurile spirituale decât pe cele materiale. Iar aici, precum vezi, fac ce vreau... Când scrii zi È™i noapte, nu mai ai timp È™i de curățenie, È™i de lux, È™i de ordine exterioară... Astea-s nimicuri pieritoare. Eu nu le mai iau în seamă. Acum ai înÈ›eles? (Se aud ciocănituri în ușă.) - Da, sunt acasă. Cine-i? întreabă Mihai. - Sunt eu, coane Mihai. Safta, spălătoreasa... Mihai iese la ușă unde îl aÈ™teaptă o bătrânică. - Ce e, coană Săftico? - Păi iaca, v-am adus cămaÈ™a care mi-aÈ›i dat-o azi dimineață la spălat. Uite ce curată o făcui È™i cum v-am călcat-o de frumos după ce-am scrobit-o. Și-am mai cârpit-o puÈ›in È™i pe la coate, că era cam ruptă È™i-i lipseau trei nasturi. Și mai aÈ™tept È™i alte rufe. Că cearÈ™afurile È™i pijamaua nu mi le-aÈ›i mai dat la spălat... ă-hă... de când? De vreo trei luni, dacă nu mai bine, iar curățenie în odaie nu m-aÈ›i lăsat să fac cam tot de pe-atunci... - Ei, lasă, coană Saftă. Te-oi chema eu săptămâna viitoare. Èšine-acum banii pentru ce-ai făcut azi È™i-È›i mulÈ›umesc pentru osteneală. - Săru-mâna, coane Mihai, dar luni vin negreÈ™it pentru celelalte rufe. Nu vă mai iert! - Bine, bine, vedem noi... Te chem eu când. - Dar mi-aÈ›i mai spus că mă chemaÈ›i È™i-aÈ›i uitat. D’apăi luni nu vă mai las, că eu nu uit cu una cu două... Săru’ mâna. (Femeia pleacă.) - Oricum, tari rău locuieÈ™ti aici, dragul tatei! zice bătrânul. S-ar fi cuvenit altă viață fiului meu despre care toată lumea spuni c-o ajuns cel mai mari poet al României! Domnul Maiorescu m-o asigurat că eÈ™ti un geniu al poporului român È™i cel mai mare poet din istoria acestei țări. Ba Creangă mi-o zâs că din toată lumea! Acum sunt tari mândru di tine È™i-am început să mă dau mari È™i È›i-am învățat È™i eu câteva poezii de mă iau la întrecere cu HarietiÈ›a È™i AglăiÈ›a... ToÈ›i mă respectă pentru ceea ce eÈ™ti, iar când trec pi stradă îi aud È™oÈ™otind: uite, ista-i tatăl lui Eminescu... (Râzând): Lumea si dă la o parti când trec, iar la cârciumă la BotÈ™eni nimeni nu-mi mai ie vreun ban... - Lasă astea, tată! Desigur, exagerezi sau poate doar È›i s-a părut, că nu-i lumea chiar aÈ™a de grozavă precum spui. Dumneata ce mai faci? - Rău, Mihăiță tată, rău flăcăiaÈ™ul tatei! (Cu glas înlăcrimat): Di când s-o prăpădit biată maică-ta, Dumnezeu s-o ierti, îs tare bolnav È™i sărac, șî toati puterili m-or părăsât... Pământul din IpoteÈ™ti l-am vândut tot, tot, cu casă cu tot... Acolo nu mai avem nimic, nimic! Și ce gospodărie aveam! Mai țân doar casăli mici din BotoÈ™eni, cât oi mai pute să le țân È™i pe-alea, că datoriile tot nu mi le-am plătit toati... Amarnică viață, Mihăiță! Amarnică, zău aÈ™e. Și ca mâne, poimâne m-oi duce È™i eu după maic-ta, băietul meu scump. (ÃŽl sărută pe obraz. La fel face È™i Mihai.) - Tată, È™tiam dinainte c-ai vândut pământul, dar nu-i nimic. S-aÈ™teptăm vremuri mai bune... - Mai buni? - Da, poate-or veni... - Mai răli - poate, Mihăiță, dar mai buni n-or să prea mai vină eli nicicând. - Ei, nu fi chiar atât de pesimist. Cândva cred că totuÈ™i IpoteÈ™tiul îl voi răscumpăra eu odată È™i-odată. Am să mă las de gazetărie, È™i-o să mă apuc de-agricultură. Nu glumesc deloc, înÈ›elegi? Vin la dumneata la BotoÈ™ani, È™i-o să facem planuri de colaborare în comun. Numai la È›ară este adevărata viață, tăicuÈ›ule!... Colo, lângă păduri È™i lângă coarnele plugului... Mai È›ii dumneata minte cum m-ai pus să È›in coarnele plugului pe când eram copil? - Ei, băietul tatei! Poate È™uguieÈ™ti. Eu n-o să mai apuc zâlele acelea di care-mi vorbeÈ™ti tu... - Voi face tot posibilul ca ele să vină cât mai curând. - Deocamdată, eu am alte preocupări, MihăieÈ™! - Care-anume? - Am început să fac È™i eu... versuri... AÈ™ vrea să fiu È™i eu poet, ca tini, ca să-mi descriu în poezii toati suferinÈ›ele din viaÈ›a me, căci nimeni nu mi le È™tie, afară di mini perosnal, cât de multe-am pătimit! Să È™tie urmaÈ™ii mei ce viață-am dus. Că È™i eu am multe di spus... Mihai izbucneÈ™te în hohote homerice de râs: - Ha-ha-ha! Versuri? Imposibil tată! Hai că eÈ™ti bine!... Asta-i prea de tot! Dumneata care mă luai mereu în răspăr când vedeai că eu fac poezii... Imposibil! Știam că vorbeÈ™ti nemÈ›eÈ™te, franÈ›uzeÈ™te, leÈ™eÈ™te, ba chiar È™i evreieÈ™te o țâră, dar nu te È™tiam poet! EÈ™ti tare nostim È™i glumeÈ› astăzi! Uite-aÈ™a ai fost de când te È™tiu eu! - Pi cuvântările mele di onoari, Mihai, că nu glumesc! Scriu în fiecare zi... Și dacă È™tiam atunÈ™i că este-aÈ™a frumos să scrii poezii, zău că nu mai mă opuneam È™i te obligam de mic să faci versuri... - Aa, dacă mă obligai, gata! n-aÈ™ mai fi scris un rând! Nu È™tii că fructul cu cât e mai oprit, cu atât e mai dorit? - AÈ™e-i! Iar dacă nu mă crezi că È™i eu sunt poet, atunci, aÈ™teaptă: cum ajung din nou acasă, am să-È›i trimit È™i țâi o scrisoare în versuri, ca să te convingi. ÃŽi bini? Și nu te speria, că nu vreau să te-ntrec! - Nu, nu, nu mă sperii... Tot e bine, că n-ai ajuns să te joci cu păpuÈ™ile, îi răspunde Mihai râzând È™i îl ia pe bătrân de gât ca să-l sărute iar. Apoi îl ajută să se ridice ca să treacă la masă. Hai spune drept, ai mâncat ceva? - O, am mâncat, am mâncat la domnul Maiorescu acasă. M-o ghiftuit de mi-ajunge pe trei zâli. Nici să n-aud de mâncare... - Atunci hai de bea ceva. (ÃŽi pune pe masă o sticlă È™i două păhăruÈ›e.) Ia, tată, de gustă cu mine ici niÈ™te È›uică de Văleni. - Beau, Mihăiță, dar cineva mi-o spus că tu te-ai cam luat di băutură. Oari nu cumva e-adevărat? Că de-i aÈ™e, mai bine mor pi loc! - Ei, las-o-ncolo! Nu-i crede... Nu m-a văzut nimeni vreodată beat È™i nici n-o să mă vadă! Beau È™i eu aÈ™a... când È™i când - la necazuri mari. Iar necazurile se măresc în fiecare zi... - Noroc, băietul tatei! Și ai grijă di tini! Să-mi trăieÈ™ti cu bucurie - È™i să se bucure È™i È›ara că i-am dat un om om aÈ™e di mari! - Noroc, tată, È™i sărut mâna! Și să mori numai atunci când oi vedea eu că È›ara m-a ales ca împărat... Iar asta înseamnă că n-o să mai mori niciodată! 75. Noi ilustrări din opera lui Eminescu. Scena izbucnirii crizei Este vară, cald... Eminescu, numai în cămașă, plin de transpiraÈ›ie. Lucrează nervos. Șterge, rupe hârtii la masa lui de brad... Vocea celor mai buni actori citind întâi poezia ,,Singurătate†(care este o ilustrare a imaginii poetului scriind), apoi È™i alte alte poezii ilustrate sonor È™i vizual: Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii, amintiri Țârâiesc încet ca greieri Printre negre, vechi zidiri. Sau cad grele, mângâioase, Și se sfarmă-n suflet trist, Cum în picuri cade ceara La picioarele lui Crist. ÃŽn odaie prin unghere S-a È›esut păienjeniÈ™ Imaginea păienjeniÈ™ului Și pe cărÈ›ile în vrafuri È™i a unor È™oricei alergând Umblă È™oarecii furiÈ™. peste cărÈ›ile poetului. ÃŽn această dulce pace ÃŽmi ridic privirea-n pod Și ascult cum înveliÈ™ul Se aude ronțăitul È™oareci- De la cărÈ›i ei mi le rod. lor È™i țârâitul greierilor. Ah! de câte ori voit-am Ca să spânzur lira-n cui Și un capăt poeziei Și pustiului să pui; Dar atuncea greieri, È™oareci, Cu uÈ™or-măruntul mers, Readuc melancolia-mi Iară ea se face vers. .................................................................. TRECUT-AU ANII... Trecut-ai anii ca nouri lungi pe È™esuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă miÈ™cară PoveÈ™ti È™i doine, ghicitori eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, Abia-nÈ›elese, pline de-nÈ›elesuri - Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, O, ceas al tainei, asfinÈ›it de sară... FLOARE ALBASTRà (Profilurile adumbrite ale poetului È™i ale Veronicăi în mijlocul peisajului descris.) - ,,Hai în codrul cu verdeață, Unde-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale ÃŽn prăpastia măreață. Acolo-n ochi de pădure, Lângă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom È™edea în foi de mure...†etc., etc. ................................................. Imaginea de mai sus dispare lăsând loc următoarei: poetul, într-un costum alb, cu o pelerină pe mână, își descoperă pălăria în faÈ›a codrului unde se află. Acum răsună melodia compusă pe versurile poeziei ,,Revedereâ€. De fapt, de aici încolo, se vor folosi numai versurile puse pe muzică. Toate vor fi cântate parÈ›ial: - ,,Codrule, codruÈ›ule, Ce mai faci, drăguÈ›ule, Că de când nu ne-am văzut Multă vreme au trecut...†- etc. Nu se cântă toată melodia, decât până la a doua întrebare pusă de poet codrului, după care se suprapune peste melodia ,,Ce te legeni...†Acum Eminescu apare îmbrăcat în alt costum, de culoare închisă, stând în faÈ›a altor copaci legănaÈ›i puternic de vânt. El le priveÈ™te vârfurile: - ,,Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ?†- ,,De ce nu m-aÈ™ legăna, Dacă trece vremea mea! Ziua scade, noaptea creÈ™te Și frunziÈ™ul mi-l răreÈ™te...†Din nou Eminescu într-o pădure aÈ™teptând-o pe Veronica. Ea apare alergând (filmare ralienti, eroina plutind) È™i i se aÈ™ează în braÈ›e. Se aude melodia din ,,DorinÈ›aâ€, compoziÈ›ia lui Beno Sârcu: Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Și în braÈ›ele-mi întinse Să alergi pe piept să-mi cazi, Să-È›i desprind din creÈ™tet vălul, Să-l ridic de pe obraz... .................................................................. Un lac în mijlocul pădurii, spre seară... Diferite păsări alergând în tufiÈ™uri să se culce... Ciripitul lor... Pe apă pluteÈ™te o lebădă... Se aude melodia ,,Somnoroase păsăreleâ€, compusă de Tudor Flondor: Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele - Noapte bună! Doar isvoarele suspină Pe când codrul negru tace; Dorm È™i florile-n grădină - Dormi în pace! Trece lebăda pe ape ÃŽntre trestii să se culce - Fie-È›i îngerii aproape, Somnul dulce! Peste-a nopÈ›ii feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis È™i armonie - Noapte bună! ..................................................................... Poetul se plimbă seara pe un drum cu case rare È™i cu plopi fără soÈ› la număr... Răsună corul care cântă cunoscuta romanță pe muzica lui Guilelm Șorban: Pe lângă plopii fără soÈ› Adesea am trecut; Mă cunoÈ™teau vecinii toÈ›i - Tu nu m-ai cunoscut...etc.... La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată-nÈ›elegea - Tu nu m-ai înÈ›eles. ................................................................... Un buciumaÈ™ suflă în tulnic ori în bucium în timp ce turmele de oi coboară un deal. Corul cântă ,,Sara pe dealâ€, pe melodia lui Vasile Popovici: Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plâng, clar isvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aÈ™tepÈ›i tu pe mine...etc... ........................................................................................................... Toamna... Cad frunzele... Bate vântul... Un stol de rândunele trece pe deasupra copacilor È™i caselor pierzându-se în zare. Auzim melodia versurilor ,,De ce nu-mi vii...â€, pe muzica lui Carol Decker: Vezi, rândunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, Se-aÈ™terne bruma peste vii - De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? O, vino iar în al meu braÈ›, Să te privesc cu mult nesaÈ›, Să razim dulce capul meu, De sânul tău, de sânul tău. ......................................................................... Noapte... Stele deasupra caselor... Corul cântă acum melodia ,,Când amintirileâ€, compusă de Vasile Popovici: Când amintirile-n trecut ÃŽncearcă să mă cheme, Pe drumul lung È™i cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Și azi aceleaÈ™i stele, Ce-au luminat atât de des ÃŽnduioșării mele. .......................................................................... SCENA CRIZEI: Reapare figura poetului la masa de scris a redacÈ›iei ziarului ,,Timpulâ€. (Alt decor, altă masă decât în secvenÈ›a precedentă - deci, biroul văzut în secvenÈ›a de la ,,Timpulâ€.) ÃŽl vedem acum pe Eminescu foarte obosit, mai obosit ca oricând. Este neras de câteva zile È™i barba îi înnegreÈ™te faÈ›a. Părul zburlit pe tot creÈ™tetul capului, un păr nepieptănat. De aceea pare îmbătrânit. Lucrează singur la o masă. Scrie È™i se È™terge de transpiraÈ›ie cu cotul. Lângă dânsul se află o cană mare cu apă. Lângă cană - un pahar. După ce scrie ceva, se opreÈ™te își reciteÈ™te ceea ce a scris: - ,,Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înÈ›elege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în niÈ™te oglinzi rele, totul se reflectă strâmb È™i în prporÈ›ii pocite...†(Cască.) La naiba cu articolul ăsta!... Nu-mi place cum sună... (Trage cruci peste el apoi rupe hârtia nervos, cu mâinile tremurânde, în bucățele din ce în ce mai mici pe care le suflă spulberându-le pe masă È™i pretutindeni, ca pe niÈ™te confeti... Râde, văzându-le cum zboară. Mai rupe È™i alte hârtii È™i le spulberă la fel... ÃŽn hârtiile spulberate - precum mintea proprie - vede scena spulberării frunzelor, toamna, sub teiul de la Copou... Chipul Veronicăi pe banca de sub tei ,,ninsă†de o puzderie de frunze galbene.) Ce-o mai fi făcând Veronica?... Ce mai faci, Veronica? (Scrie ceva pe altă hârtie. CiteÈ™te tare ceea ce a scris): Alei dragă, alei mică, ViaÈ›a trece, frunza pică Și din ura ce ne strică Nu ne-alegem cu nimică... Alei dragă Veronică!... (ÃŽnchide ochii, È™optind ceva nedesluÈ™it, dar îi redeschide peste câteva clipe.) Veronica... Veronica? Da, Veronica!... Verona... (Poetul începe să aibă obsesii È™i mângâie o Veronică închipuită.) Vreona... Nu Vreona - Voerna... Voerna-Vnoera... Vnoera... Vaenor... (SuceÈ™te podul palmelor când pe-o parte, când pe alta, privindu-È™i mâinile din ce în ce mai fix, mai încruntat, aproape cu ochii încruciÈ™aÈ›i, È™i rotindu-le cu fiecare rostire a numelui drag, anagramându-l până aproape de ilogicul exhaustiv. Momentul acesta este subliniat de o muzică asincronică È™i atonală, de secvenÈ›e duodecafonice muzicale redate în ritm crescndo-descrescendo pentru a ilustra tensiunile tulburării psihice care s-au acumulat È™i declanÈ™at.) Anoerov... Anerov... Aroniqve... Enorvica... Vicerona... Acivrone... Civranco... Nicavero... (Pune mâna la cămașă È™i se descheie la guler de doi nasturi, strâmbându-È™i cravata pe care nu poate să È™i-o smulgă. Simte că se sufocă. Bea câteva înghiÈ›ituri de apă È™i închide ochii. Muzica amelodică încetează. Recită cu ochii închiÈ™i, printre dinÈ›i, gemând È™i respirând des): Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi!! vechi! È™i nouă toate... Ce e rău È™i ce e bine Tu te-ntreabă È™i socoate; Nu spera È™i nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece... Vreme trece, vreme vine, Vreme trece, vreme vine... Vreme trece, vreme vine... (Arătând cu degetul È™i rotindu-l în sens invers): Tu rămâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val ca valul trece, Nu spera È™i nu ai teamă, Te întreabă È™i socoate Ce e rău È™i ce e bine; Toate-s vechi È™i nouă toate: Vreme trece, vreme vine, Vreme trece, vreme vine... Vreme vine... ............................................................... De te-ating, să feri în lături! Ce mai vrei cu-a tale sfaturi? Ce mai vrei cu-a tale sfaturi? Ce! mai! vrei!! Nu vezi că vremea trece? Că trece? Că vremea trece? Că a trecuuut!?? Iar umbra creÈ™te-n urma mea! Și eu mă-ntunec! Mă-ntuuneeec... (ÃŽncet, È™optit): Unde-s È™irurile clare?... (Ceva mai tare): Unde-s È™irurile clare? (Acum cu voce tare, dar nu strigată): Unde-s È™irurile clare? Dar care È™iruri clare?... Ce fel de È™iruri clare?... Nu-s clare... Nici un È™ir nu-i clar... Care È™iruri? Șirurile vieÈ›ii, Eminescule! Șirurile vieÈ›ii mele negre (bate cu pumnul în masă vorbind cu voce plânsă)... blestemate (altă bătaie cu pumnul în masă)... oropsite (bate cu pumnul)... nefericite (bate iar), care-au fiert în clocot amaar! amaar... amar... Unde-s È™irurile clare din viaÈ›a-mi să le spuun? Poetul are o criză furioasă de nervi È™i reproduce pasagii incoerente din opera lui. Recită cu voce scâncită, plânsă: - Unde-s È™irurile clare din viață-mi să le spun? ÃŽn zadar în colbul È™colii cauÈ›i taine unse, taine plânse, cauÈ›i taine nepătrunse! Taine unse, plânse, nepătrunse... Nu e carte să înveÈ›i/ Ca viaÈ›a s-aibă preÈ›;/ Ci trăieÈ™te, chinuieÈ™te/ Și de toate părimeÈ™te/ Ș-ai s-auzi cum iarba creÈ™te... PătimeÈ™te... PătimeÈ™te... (Dintr-odată ridică tonul È™i strigă puternic): Unde-s È™irurile clare din viaÈ›a-mi să le spun?! Ah! organele-s sfărmate! (TrânteÈ™te ambii pumni în masă.) Organele-s sfărmate!... Sunt sfărmate... (Bate repetat cu pumnii în masă, apoi își dă câțiva pumni în cap.) ...iar maestrul e nebun! (Ia paharul de apă È™i-l trânteÈ™te de podea strigând): Maestrul e nebun!!... (Se scoală în picioare È™i sparge cana făcând-o țăndări.) E nebun!... (ÃŽÈ™i dă tare cu pumnii în cap.) Maestrul e nebun! (Aruncă toate hârtiile în sus È™i răstoarnă masa răcnind): E nebun! (Cu glas sfârÈ™it): E nebun... UÈ™a se deschide dintr-o dată brusc lovindu-se cu pocnet de perete È™i în odaia redacÈ›iei năvălesc alarmaÈ›i Slavici, Chibici È™i un tipograf care-l găsesc pe Eminescu scrâșnind cu pumnii ridicaÈ›i spre tavan È™i cu părul vâlvoi. ÃŽl sprijină tocmai când acesta era gata să se prăbuÈ™ească. Tipograful aduce repede apă È™i-l stropeÈ™te pe față. Poetul deschide ochii murmurând neÈ™tiutor: - Cine sunteÈ›i voi? Voi... sunteÈ›i urmaÈ™ii Romei? Slavici, speriat de-a binelea, îl zgâlțâie: - Mihai, băiatule! Mihăiță! Ce-i cu tine, dragul meu? Ce te doare, băieÈ›aÈ™ule? No, spune ce-ai pățit? (Eminescu își revine pentru câteva momente È™i își aminteÈ™te de prietenii lui pe care, într-o fulgerare a minÈ›ii, îi recunoaÈ™te.) Ah! Frate Ieni... Ah! Chibici... Ah! FraÈ›ilor! Dragii mei... Nu È™tiu ce se-ntâmplă... Nu È™tiu ce am... Să aveÈ›i grijă de mine, copii! Să vă fie milă de bietul Eminescu... Eu cred că... Cred că... Eminescu a înnebunit! Ah, Doamne!... Eminescu e nebun!... De ce oare? (ScânceÈ™te.) De cee? Ce-am făcut?... Doamne, ce-am făcut? Pe cine-am omorât?... N-am omorât pe nimeni... Uf, nu mai pot, nu mai pot, fraÈ›ilor!... (Plânge.) Nu mai poot!... Ce-am făcut?! Ce-i cu mine, Ieni?!... Unde suntem?... Și cine sunteÈ›i voi? Cine sunteÈ›i voi? Nu vă cunosc!... IeÈ™iÈ›i afară! LuaÈ›i mâna de pe mine! Nu mă ucideÈ›i! Nu vreau! SăriiÈ›i! Ajutoor! Ajutooor!!... OBSERVAÈšIE: Scena nebuniei poetului va fi foarte greu de redat printr-un simplu joc scenic. Ea nu trebuie exagerată È™i nu trebuie să se insiste cu prea multe detalii asupra ei, sugerările putând avea un rol preponderent. Colaborarea dintre regizor È™i actor trebuie să atingă în această secvență maximum de dăruire artistică È™i de perfecÈ›iune interpretativă. 76. Caragiale È™i Vlahuță Acasă la Vlahuță... Caragiale È™i Vlahuță stau muÈ›i pe o recamieră. Vlahuță este destul de tânăr, având aceeaÈ™i figură pricăjită pe care i-o cunoaÈ™tem din forografii. Pe faÈ›a lor se citeÈ™te îngrijorarea È™i o supărare profundă. Caragiale își È™terge ochii cu o batistă. - Nu-mi închipuiam, nene Vlahuță! Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap una ca asta!... N-are decât 33 de ani... Și ce planuri literare grozave își făurise! Și ce minte sclipitoare avea! Eu l-am iubit foarte mult pe Mihai, deÈ™i am comis un mare păcat față de el. Èši-oi spune eu într-o zi ce gogomănie È™i ce ticăloÈ™enie făcui! Dar, fiind un suflet atât de nobil, Mihai m-a iertat! Nu merita Eminescu aÈ™a ceva, dar l-a înnebunit munca de la ziar, mai ales după ce am demisionat eu È™i Slavici. El ducea singur în spinare toată redactarea ziarului ,,Timpulâ€. Noi i-am spus să plece È™i ne-a răspuns că n-are unde... Și uite unde a ajuns. Tare rău îmi pare! Tare-mi pare rău... - Ei, nene Iancule! Nici mie nu-mi vine să cred. Cu adevărat, prea crudă s-a arătat soarta cu acest geniu fără egal! răspunde Vlahuță oftând. Dar trebuie să facem ceva; nu-l putem lăsa aÈ™a! Și baremi de n-ar fi fost publicată epigrama aceea stupidă din ,,Literatorul†lui Macedonski... - Fi-ar să fie! Ia dă-mi-o s-o mai citesc odată, o cere Caragiale. (Vlahuță îi dă gazeta È™i dramaturgul o citeÈ™te tare): Un X..., pretins poet - acum S-a dus pe ce mai jalnic drum... L-aÈ™ plânge dacă-n balamuc Destinul său n-ar fi mai bun, Căci până ieri a fost năuc Și nu e azi decât nebun. Hm! Ce idioÈ›enie!... Auzi? Un X, pretins poet... Ca È™i cum Eminescu ar fi un X, un oarecare! Când È›ara asta, - dar ce zic eu în È›ara asta? - poate-n lumea asta-ntreagă, nu s-a născut un poet mai mare ca Eminescu! Ce tâmpenie! - Adevărat! Dar Macedonski se scuză că nu i-ar fi adresat-o lui, ci c-ar fi numai o simplă È™i nefericită coincidență... - Aiurea! ÃŽl cunosc eu mai bine! Lui Macedonski i s-au urcat gărgăunii la cap È™i, cu mutra lui de frizer cu monoclu, ahtiat după imitaÈ›ii franÈ›uzite, se crede marele poet al țării... Rahat! Și s-avem pardon! Eu îți spun că nici nu spurcă pe lângă Eminescu. De altfel e recunoscut prin firea lui vindicativă, arogantă È™i răutăcioasă. L-a jignit de mai multe ori prin scrisori È™i prin ziare nu numai pe Eminescu, dar È™i pe Alecsandri È™i pe Maiorescu, È™i suferă cumplit de invidie că Eminescu l-a pus cu totul în umbră. - Cred că ai auzit că, imediat după publicarea epigramei, toate pachetele cu revista ,,Literatorul†scoasă de el i-au fost trimise îndărăt nedesfăcute, de către chioÈ™cari, librari È™i abonaÈ›i, iar societatea literară a revistei a început să se destrame rapid, membrii ei părăsindu-l definitiv pe autorul porcăriei ăsteia versificate. ÃŽntr-o sală de spectacol unii l-au fluierat È™i huiduit, iar alÈ›ii l-au ameninÈ›at chiar cu bătaia. - Bine i-ar face! Oricum, vorba dumitale, trebuie să miÈ™căm ceva pentru bietul Mihai! - Mie deja mi-a È™i venit o idee grozavă, cumpăneÈ™te Vlahuță. Iată ce vreau să fac... COMENTARIU CRAINICUL FILMULUI: ÃŽnspăimântătoarea È™tire despre întunecarea minÈ›ii marelui nostru poet făcu înconjurul țării. Ziarele vesteau È™tirea aceasta spre a obÈ›ine efecte senzaÈ›ionale, anunțând pe scurt È™i cu cruzime evenimentul. ÃŽn ziua de 28 iunie 1883 boala izbucneÈ™te din plin È™i poetul este internat la sanatoriul ,,Caritas†al doctorului ȘuÈ›u, din BucureÈ™ti. Bolnavul este supus unui tratament relativ empiric, cu diagnostic nesigur, fără rezultate imediiate din care cauză îi apar mari ulceraÈ›ii la ambele picioare. Toamna prietenii, organizaÈ›i de Titu Maiorescu, fac rost de bani È™i-l trimit la sanatoriul Ober-Dobling de lângă Viena, dându-l ca ajutor însoÈ›itor pe preitenul poetului, Chibici Râvneanul. Acolo îl va vizita È™i Titu Maiorescu. La contribuÈ›ia amicilor se mai adăuga È™i suma de 2000 de lei, trimisă de Vasile Alecsandri care strânsese aceÈ™ti bani din vânzarea biletelor de intrare de la Ateneu unde, în beneficiul poetului bolnav, citise drama sa ,,Fântâna Blanduzieiâ€, în ziua de 15 octombrie 1883. ÃŽn acelaÈ™i scop, la iaÈ™i, s-au dat concerte simfonice iar la BotoÈ™ani un comitet artistic a organizat o reprezentaÈ›ie de teatru susÈ›inută de actorii trupei Fanny Tardini-Vlădicescu care-l avuseseră coleg în timpul pribegiilor din tinereÈ›e. La 21 decembrie 1883 apare în editura Socec primul volum, cu portretul poetului È™i cu o prefață de Maiorescu. SenzaÈ›ia este atât de puternică încât un val general de milă publică se revarsă asupra autorului. ÃŽn licee È™i È™coli versurile circulau prin bănci ca un aliment sentimental dătător de fiori. La Viena poetul se însănătoÈ™ise într-o oarecare măsură, simÈ›indu-se foarte jenat când luciditatea i-a revenit. Medicul curant, dr. Obersteiner, îi recomandă o călătorie prin Italia, spre sudul Alpilor, până la VeneÈ›ia, Padua È™i FlorenÈ›a. ÃŽnsoÈ›it de acelaÈ™i Chibici, Eminescu vizitează locurile recomandate, timp de È™ase săptămâni, fără să fie prea mult impresionat. La 27 martie revine în patrie unde se întâlneÈ™te din nou cu Biblioteca Centrală din IaÈ™i, de data aceasta ca subbibliotecar, îndeplinind roluri È™terse. ÃŽn vara anului următor se tratează la băi în Rusia, lângă Odessa. De-acum încolo, viaÈ›a poetului se scurge între rare sclipiri de lumină când, profitând de luciditate, scrie înfrigurat pentru a recupera timpul pierdut, - È™i tot mai dese cufundări în întunericul ireversibil... ContribuÈ›iile prietenilor È™i chiar ale elevilor din licee pentru întreÈ›inere È™i spitalizare continuă, paralele cu marea È™i criminala indiferență birocratică a oficialităților care îi aprobă un ajutor modical venit totuÈ™i prea târziu... Eminescu va mai trăi È™apte ani după declanÈ™area bolii, timp în care va mai suporta È™i alte internări, inclusiv la ospiciul de pe lângă Mănăstirea NemÈ›ului, unde este vizitat de Ion Creangă, sau va fi îngrijit la BotoÈ™ani cu mult devotament de sora sa, Harieta Eminovici. ÃŽn scurtele perioade de însănătoÈ™ire ne-a mai lăsat câteva creaÈ›ii surprinzător de frumoase... 77. IlustraÈ›iile comentariului AnunÈ›ul din ziare... Pentru una sau două fracÈ›iuni de secundă, ecranul se va fracÈ›iona în patru scene mici, arătându-l pe Eminescu în câteva ipostaze triste ale bolii sale, precum: 1. Mergând pe stradă È™i gesticulând; 2. Spărgând cu bastonul niÈ™te oale aÈ™ezate pe parii unui gard; 3. Urcat într-o trăsură de doi poliÈ›iÈ™ti în timp ce poetul se opune; 4. Cercetat de o comisie de patru medici în halate albe la spital. Ecranul se va stinge de două-trei ori, cu foarte scurte pauze de întuneric, care nu vor permite publicului să desluÈ™ească în detalii nici una din aceste patru scene menite doar să sugereze că ceva ciudat se întâmplă acolo cu nefericitul erou. Folosind acest procedeu, de fulgerări rapide ale scenelor, nu se va impieta cu nimic asupra memoriei poetului. Următoarele scene, sincronizate cu comentariul crainicului, vor fi: clădirea sanatoriului ,,Caritas†din BucureÈ™ti... Aleea sanatoriului Ober-Dobling pe care merg - filmaÈ›i din spate - Chibici È™i Eminescu, primul ducându-l de braÈ› È™i sprijinindu-l pe prietenul său bolnav care È™chioapătă È™i abia pășeÈ™te datorită rănilor apărute pe picioare... Maiorescu la capul patului în care zace Eminescu. Criticul îl mângâie pe cap... Ateneul Român: V. Alecsandri citind publicului din ,,Fântâna Blanduzieiâ€... Un concert simfonic la IaÈ™i. Solist la vioară - Toma Micheriu... Un spectacol dat de trupa Tardini-Vlădicescu... CoperÈ›ile primului volum cu poezii de Eminescu (POESII, Editura Socec, BucureÈ™ti. Cartea se deschide la portretul poetului)... NiÈ™te liceene drăguÈ›e citind în clasă poeziile eminesciene... Italia... Imaginea munÈ›ilor Alpi... Pini umbeliferi... Venezia... Eminescu, foarte abătut, într-o gondolă veneÈ›iană, alături de Chibici... Èšine mereu ochii închiÈ™i... Turnul San Marco... Deschide ochii să se uite la San Marco atunci când Chibici îi spune ,,Uite, Mihai, turnul San Marc, descris de tine în versuri.†(Auzim dialogul.) Mihai îi răspunde: zâmbidu-i trist È™i citând din prima strofă a poeziei sale ,,VeneÈ›iaâ€: ,,S-a stins viaÈ›a falnicei VeneÈ›ii,/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/ Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ Pătrunde luna, înălbind păreÈ›ii...†PiaÈ›a cu porumbei... Clopotele turnului bat ora trei p.m.... Padua... FlorenÈ›a - scurte imagini... Coborând în Gara de Nord de la BucureÈ™ti unde îl aÈ™teaptă câțiva amici cu flori în mână, printre care È™i Titu Maiorescu. Poetul are chipul tumefiat. ZâmbeÈ™te cu tristeÈ›e tuturor... Este îmbrățiÈ™at pe rând de toÈ›i dar nu reacÈ›ionează cu nimic... Clădirea bibliotecii din IaÈ™i... Portul Odessa... Poetul internat la Mănăstirea NeamÈ›u unde este vizitat È™i îmbrățiÈ™at de Ion Creangă. Facsimilele unor liste de subscribÈ›ie... Eminescu scriind... 78. Vizita lui Vlahuță la Eminescu Vlahuță, îmbrăcat simplu, a venit în vizită la poetul internat în curtea ospiciului de la Mănăstirea NeamÈ›ului spre a-i face o propunere ca să primească suma colectată de la prieteni spre ajutorare. Eminescu este trist, foarte trist, dar destul de lucid. VorbeÈ™te rar, cu voce scăzută. Are fire de păr alb pe cap È™i pare bătrân. - Cum te mai simÈ›i, domnule Eminescu? Poetul nu răspunde imediat. ÃŽntâi închide ochii, apoi îi deschide plini de lacrimi È™i răspunde cu un glas plâns, sfârÈ™it, dând cu tristeÈ›e din cap. Buzele È™i bărbia îi tremură când vorbeÈ™te: - Of, Doamne, Doamne! Nu mă simt bine, frate Vlahuță. Nu mă simt bine deloc... Cu ce oare am păcătuit în viață de mi s-a rezervat o asemenea soartă?... Cu ce? Nici nu È™tiu bine ce s-a întâmplat cu mintea mea. Nu-s încă în stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care-am trecut. Evident, că ceva foarte grav trebuie să se fi întâmplat, de nu-mi pot aminti mai nimic È™i de a trebuit să mă fac de râs în societate È™i să fiu internat în case de sănătate... ÃŽntre timp, tata a decedat la IpoteÈ™ti È™i abia târziua am aflat această veste... Săracul bătrân È™i săracul de mine! Nenorocirea care m-a lovit a fost prea mare... Eu nu mai pot suporta - È™i nu mă mai pot suporta! Am numai È™i numai veÈ™ti triste... Crede-mă, nu mai pot! Viitorul ce m-aÈ™teaptă e mai nesigur È™i mai negru ca oricând. - Dar acum te văd recuperat, frate Mihai. EÈ™ti mult mai bine È™i în curând vei fi eliberat. AÈ™a mi-au spus aici medicii. - Din punct de vedere psihic, poate că, parÈ›ial, da. ÃŽnsă fizic sunt dărâmat È™i mi-e frică de-o nouă criză... AÈ™a m-a găsit È™i Creangă deunăzi aici. Mă doare însă tot corpul: mă doare capul, mă doare inima, mă doare stomacul, mă dor picioarele. Uite-te numai la picioarele mele... Uite-le, priveÈ™te-le - le vezi? Sunt pline de aceste răni urâte care nu È™tiu de unde-au mai apărut... Ai mai văzut aÈ™a sângerări? Mă dor cumplit, frate, zi È™i noapte, È™i abia mai pot merge... Mă tratează cu injecÈ›ii de morfină, cu fier È™i cu băi de mercur... Zadarnic! Poate mercurul îmi face mai rău decât cred doctorii. Mi se dă mâncare de regim È™i mi-e foame încontinuu. Nenorocirea care m-a lovit e destulă, frate Vlahuță. Mi-ajunge! Mă doboară... Din minut în minut îmi aÈ™tept sfârÈ™itul... - Nu trebuie să fii atât de pesimist. Lucrurile merg spre întremare totală È™i pentru restul trupului, chiar dacă nu atât de repede, dar evident vei fi total vindecat... - Eu È™tiu mai bine ce va fi. Și să-È›i spun drept, nici nu-mi mai doresc asta... Singura mea fericire ar fi să mor cât mai curând. Să dorm somnul cel fără de sfârÈ™it... Să mă odihnesc... Să dorm... Să dorm... Să adorm odată... Mi-e sete de repaos... ,,Vino somn, ori vino moarte, pentru mine e totuna!†- Nu vorbi aÈ™a, domnule Eminescu, fiindcă întreaga È›ară este alături de dumneata. ToÈ›i te vrem din nou sănătos, vesel ca altă dată, cu puteri noi de a continua geniala operă literară cu care ne-ai făcut ca È›ara noastră să fie mai bogată. Poeziile dumitale sunt mai preÈ›ioase decât tot aurul țării È™i de aceea am dăruit fiecare după puterile noastre pentru a-È›i putea continua plata costului medical care este foarte ridicat. Trebuie să primeÈ™ti această manifestare de dragoste a celor ce te iubesc! Nu e nici o înjosire pentru că s-a făcut o asemenea colectă. - Nu te pot încredinÈ›a destul, frate Vlahuță, cât de odioasă e pentru mine această specie de cerÈ™etorie, deghizată sub titlul de subscipÈ›ie publică... E drept că n-am bani, că n-am avut niciodată fericirea de a mânca până la saÈ›iu, dar ăsta nu-i un motiv de a întinde talgerul în public. - Eu n-aÈ™ zice aÈ™a, pentru că aici nu-i vorba de cerÈ™etorie, ci de recompensă naÈ›ională. De ce nu înÈ›elegi că la miijloc e un gest de solidaritate È™i de iubire, frate Eminescule!? - Recompensă naÈ›ională! Asta putea s-o facă foarte bine statul, Parlamentul, nu particularii. Dar oricum i-aÈ›i zice voi, tot nu pot să primesc. Rău am ajuns, frate Vlahuță, rău! Și mi-e frică chiar să mă plâng, fiindcă È™i asta ar fi interpretată ca un semn de revenire a nebuniei... Lasă, mai sunt destule alte mijloce onorabile de ajutor, iar cel propus de voi ar fi desigur cel din urmă la care aÈ™ recurge vreodată. Vlahuță dă din umeri È™i din mâini È™i oftează alături de Eminescu căruia îi apucă cu drag ambele mâini - acele mâini micuÈ›e È™i delicate - în timp ce Eminescu își pleacă fruntea peste mâinile lui Vlahuță È™i plânge în surdină. Vlahuță nu-È™i poate opri nici el plânsul. 79. ÃŽn Consiliul general judeÈ›ean BotoÈ™ani DeputaÈ›i, membri ai consiliului, prefectul etc. ToÈ›i oameni în vârstă, graÈ™i, cheloÈ™i, adunaÈ›i în dezbaterea petiÈ›iei de ajutorare a poetului. Primarul oraÈ™ului anunță: - Domnilor, dau acum cuvântul domnului Theodor Boldur-Lățescu, prefect al judeÈ›ului BotoÈ™ani È™i preÈ™edinte al Consiliului general judeÈ›ean... Prefectul se scoală în picioare È›inând o hârtie în mână. (ÃŽn timp ce va citi petiÈ›ia, vedem pe membrii consiliului căscând, citind ziare sau dormind.) - Domnule primar, domnilor deputaÈ›i È™i domnilor membri ai Consiliului judeÈ›ean... După cum È™tiÈ›i, la Consiliul general al judeÈ›ului nostru a sosit acum două săptămâni o petiÈ›ie semnată de 60 de vrednici cetățeni ai urbei BotoÈ™ani. AceÈ™tia înalță un strigăt de ajutor pentru nefericitul nostru poet Mihai Eminescu, născut în urbea noastră. Dau citire petiÈ›iei: ,,Domnule preÈ™edinte, Cetățeanul ilustru, bărbatul virtuos, poetul suav È™i de neimitat Mihail Eminescu, se află de câteva săptămâni în oraÈ™ul nostru, în casa surorii sale, d-ra Henrieta Eminescu. Multă lume aicea cunoaÈ™te suferinÈ›ele extreme de care este atinsă sora poetului È™i puÈ›ini s-au gândit până la ce semn prezenÈ›a nepreÈ›uitului oaspe apasă din această cauză existenÈ›a acestei fiinÈ›e. Lipsită aproape definitiv de libertatea pasului, ea vede cu durere că este peste putință a prodiga spre uÈ™urarea scumpului ei frate toată îngrijirea de cari l-ar înconjura dacă, pe lângă bogăția afecÈ›iunilor ce o leagă de fratele său, s-ar simÈ›i întărită È™i de vigoarea sănătății. ÃŽnchipuiÈ›i-vă o soră devotată È™i iubitoare, pironită pe niÈ™te picioare artificiale, curs de zece zile È™i zece nopÈ›i înaintea unei figuri pierdute, dinaintea unui frate ce refuză a mânca, ce nu articulează o singură silabă È™i veÈ›i avea icoana sfâșietoare a celor ce se petrec în casa bunei domniÈ™oare Henrieta Eminescu... BotoÈ™anii, care după veacuri va veni cu certitudine necontestabilă să recupereze onoarea că satul IpoteÈ™ti din apropierea oraÈ™ului au dat naÈ™tere omului genial, are azi dreptul È™i datoria nemărginită de a păși în faÈ›a sa È™i, cu lacrimile în ochi a-i zice: ,,Copil al nostru! Product din sângele acestor locuri! Nu vrem ca viitorul să arunce asupră-ne valul ruÈ™inei È™i un oprobiu fără margini. EÈ™ti fala noastră È™i nu te-om părăsi...†etc., etc. - în fine, n-o mai citesc pe toată că-i destul de lungă. Ce mai, domnilor, aceÈ™ti cetățeni cer în cele din urmă ca onoratul Consiliu judeÈ›ean, recte, dumneavoastră cei de față, să votaÈ›i un ajutor bănesc poetului în cauză... Las părerilor adunării de azi această originală propunere... (Se aÈ™ează È™tergându-se de sudoare È™i bând apă.) Primarul: - Domnul deputat Constantin Lecca cere cuvântul. PoftiÈ›i, domnule Lecca... - Domnii mei, este într-adevăr trist că poetul Eminescu a înnebunit È™i că n-are ce mânca împreună cu soră-sa... Este trist È™i particip sincer la tristeÈ›ea lor... Dar, domnii mei, noi nu putem risipi bugetul mic al judeÈ›ului nostru pentru aÈ™a nevoi neavenite! S-ar crea un precedent È™i, în sfârÈ™it, ce ne facem pe urmă cu cazărmile? Nouă ne trebuiesc cazărmi, domnilor deputaÈ›i, cazărmile - nu acÈ›iuni filantropice... Cât despre domnul Eminescu, el este prea mare pentru judeÈ›ul nostru, căci el a servit Èšara, deci Èšara să-l plătească È™i să-l ajute nu noi! (Se aÈ™ează în ropote de aplauze, mulÈ›umind în dreapta È™i-n stânga.) Se ridică altcineva È™i ia cuvântul: - Domnilor, propunerea domnului Lecca este nobilă în esență, dar o sumă colea micuță tot i-am putea da... Vreau să zic, să trimitem suferindului bani precumpănit, după mijloacele bugetare, nu o dată cât îi trebuie... (Se aÈ™ează neaplaudat de nimeni.) Lecca îl interpelează: - Onorat Consiliu, să nu creadă domnul Savinescu că aÈ™ fi cumva împotriva ajutorului, Doamne fereÈ™te! ÃŽn principiu, îl admit, domnilor... ÃŽl admit. Numai să nu se precipiteze, ci să se grăbească, dar a-l trimite numai imediat, însă mai către toamnă, când nevoile urbei sunt mai mici sau chiar la iarnă, spre primăvară, dacă nu chiar la vară sau la anul... (Iarăși aplauze.) Prefectul ia din nou cuvântul: - Domnilor consilieri, domnii mei... Vreau să ne înÈ›elegem. Văd că aÈ›i ajuns la un diapazon străin, de animaÈ›iune... Este adevărat, Consiliul nostru nu este o instituÈ›iune caritabilă È™i nici nu poate fi, fiindcă n-au mai fost asemenea situaÈ›iuni, însă avem totuÈ™i putinÈ›a să acordăm din bugetul local un ajutor de vreo 200 de lei lunar... Asta o putem face, cred, fără prea mare dificultate. Se nasc murmure, nemulÈ›umiri, clătinări din cap... Careva strigă: - Oare chiar aÈ›i uitat? Nu se poate să nu vă amintiÈ›i... Domnul Eminescu, pe când era zdravăn la cap, ne-a atacat partidul prin ziare È™i a râs de conducerea urbei noastre! Și-acum să-l ajutăm? Oare chiar aÈ™a am ajuns? Ce părere-aveÈ›i? - AÈ™a-i! AÈ™a-i! îl susÈ›in unii. - Vă rog, puÈ›ină atenÈ›ie... Domnilor consilieri, - continuă prefectul - aÈ™ vrea să nu rămânem surzi È™i muÈ›i în întuneric, pentru că domnul Eminescu, fiind o idealitate în carne È™i ciolane, trebuie ca orice om să mănânce... (Unii zâmbesc.) Bine, cu 200 de lei lunar nu sunteÈ›i de acord... Propun atunci 150! - E mult! Propun 110 lei, zice o voce din sală. - Pare prea puÈ›in, răspunde prefectul. - 120! zice o altă voce, oarecum cu timiditate. - 120? Păi, să vedem... E mult? E puÈ›in? Pare c-ar fi suficient. De acord? Ei, ce ziceÈ›i? Văd că nici unul nu vă hotărâți.... Rămânem la 120 de lei pe lună sau nu? Să ridice mâna cine votează suma... (Zece votează, opt nu. Restul se abÈ›in.) Zece pentru, opt contra; restul sunt neutri... AÈ™adar, suma a fost aprobată, domnilor. Vă mulÈ›umesc. Această sumă o vom plăti însă abia din iulie 1887, adică peste-o lună, până la 1 aprilie 1888, căci, ne pare rău, dar atâta ne dă mâna... Rog să se consemneze aceste date în prescripÈ›iul-verbal... 80. ȘedinÈ›a Camerei DeputaÈ›ilor din BucureÈ™ti, 2 martie 1888 Un salon mare luxos, cu policandre È™i lampadare luminate electric... Bănci aÈ™ezate în formă de amfiteatru... Sunt prezenÈ›i 121 de deputaÈ›i. PreÈ™edintele Camerei, Gh. ChiÈ›u, dă citire ordinei de zi: - Domnilor deputaÈ›i, astăzi, 2 martie 1888, deschidem È™edinÈ›a Camerei DeputaÈ›ilor din România, cu următoareele probleme diurne ce urmează a fi dezbătute: 1) Proiectul de lege al domnului deputat Iacob Negruzzi cu privire la acordarea unei pensii viagere ziaristului È™i poetului Mihai Eminescu; 2) Aprobarea demisiei unui deputat de la colegiul II IalomiÈ›a È™i propuneri de îmbunătățire a vieÈ›ii clerului făcute de domnul deputat Barbu Iepurescu. 3) Propunerea de modificare a unor articole din legea băuturilor. 4) Propunerea domnului deputat P. GrădiÈ™teanu de a respecta împroprietărirea sătenilor din zonele viticole È™i 5) Diverse... Rog pe domnul deputat Iacob Negruzzi să poftească la tribună. Negruzzi se urcă la tribună în pas alert È™i începe cu o voce groasă: - Domnilor deputaÈ›i, onorată Cameră! Sunt însărcinat din partea unui foarte mare număr de cetățeni din deosebite părÈ›i ale țării să depun o petiÈ›iune pe biroul acestei Onorate Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nenorocituului poet naÈ›ional, Mihail Eminescu. Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul dintre talentele noastre cele mai mari, se găseÈ™te astăzi lovit de o boală grea È™i cumplită È™i se află, în acelaÈ™i timp, în cea mai mare sărăcie. Din această cauză, conducerea oraÈ™ului său natal BotoÈ™ani, după îndemnul concetățenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 de lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru, domnul Radu Mihail, neÈ™tiind sau poate refuzând să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a È™ters pur È™i simplu din bugetul oraÈ™ului BotoÈ™ani acea modestă sumă ce o hotărâse Consiliul ca ajutor pentru Eminescu. Aceasta este o ruÈ™ine. Domnilor, odinioară, în vremile antice, bărbaÈ›ii de talent erau ajutaÈ›i. De aceea, vă rog, domnilor deputaÈ›i, să vă uniÈ›i cu mine È™i să cerem de urgență a se da o soluÈ›iune favorabilă acestei petiÈ›iuni. Printre dumneavoastră văd autori cu talent, poeÈ›i ca domnul Pruncu È™i NeniÈ›escu, creatorul marÈ™ului ,,Pui de leiâ€, (obiectivul se fixează asupra celor citaÈ›i), văd scriitori însemnaÈ›i ca domnii Gane È™i Xenopol... La dumnealor mă adresez ca să vină în ajutorul meu. Fac apel la banca ministerială, căci am onoarea să număr pe dânsa doi colegi ai mei, membri ai Academiei Române, pe domnii Sturdza È™i Aurelian; fac de asemenea apel apel la domnul Gh. ChiÈ›u, membru al Academiei, care ne prezidează adunarea de astăzi, È™i la însuÈ™i domnul preÈ™edinte al Academiei Române, pe care avem fericirea È™i onoarea de a-l saluta în mijlocul nostru, la domnul Mihail Kogălniceanu, ca să binevoiască a-È™i uni glasul cu al meu È™i să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu care nu este nici al majorității, nici al minorității, ci este al tuturor românilor... (Unii îl aplaudă, alÈ›ii îl fluieră. Negruzzi coboară încruntat de la tribună.) Cerând cuvântul, Ion C. Brătianu, îi ia locul imediat la tribună. Gheoghe ChiÈ›u, care conduce adunarea, îl anunță: - Are cuvântul excelenÈ›a sa, domnul Ion C. Brătianu, preÈ™edintele Consiliului de MiniÈ™tri al României È™i ministru de război. AveÈ›i cuvântul, domnule prim-ministru... (ChiÈ›u se aÈ™ează. Brătianu este aplaudat îndelung de liberali, nu È™i de conservatori.) - Domnilor, voi fi scurt. ÃŽntr-un cuvânt, nu putem fi de acord cu domnul deputat Negruzzi care apără o persoană ce a lovit cu ură în conducerea țării È™i-n adversarii săi politici. Nu admitem, de asemenea, ca domnul deputat să ponegrească onoratul Consiliu al judeÈ›ului BotoÈ™ani È™i personal pe fostul ministru, domnul Radu Mihai, care a procedat bine ca È™i un adevărat patriot atunci când a dat întâietate nevoilor patriei apoi nevoilor individuale. Atât am avut de spus. (Liberalii îl aplaudă, conservatorii vociferează È™i îl fluieră.) ÃŽn faÈ›a acestei calculate inumanități a È™efului guvernului, Kogălniceanu se înscrie grabnic la cuvânt, urcând aproape în fugă la tribună... - Onorată Cameră, voi vorbi ca un om care pururea mi-am iubit È›ara mea È™i naÈ›iunea mea. Prin urmare, găsindu-mă acum în mijlocul reprezentaÈ›iunei naÈ›ionale, nu cred că va fi unul aici în Cameră care să rămână surd È™i nepăsător la suferinÈ›a acestui mare poet al țării noastre. De aceea fac apel la dumneavoastră să votăm cu toÈ›ii acest ajutor... (Se opreÈ™te È™i roteÈ™te o privire poruncitoare peste toată sala.) Mijloacele ce se acordă pentru susÈ›inerea unui talent care dacă va fi căutat, se va putea vindeca, nu va fi o pagubă pentru România... (Aplauze ceva mai multe.) COMENTARIU: ÃŽn urma acestor demersuri persistente, Consiliul judeÈ›ean din BotoÈ™ani acordă suma votată abia în ianuarie 1889, iar Camera DeputaÈ›ilor de la BucureÈ™ti, cu o majoritate de 57 bile albe, contra 5 bile negre, a aprobat o pensie de numai 250 de lei lunar. Târziu, sancÈ›ionă È™i Senatul hotărârea camerei. ÃŽn sfârÈ™it, cu patru luni înainte de moartea poetului, când acesta se prăbuÈ™eÈ™te mintal într-un fel irecuperabil, Parlamentul i-a trimis regelui Carol I ca să iscălească decretul aferent. Regina Carmen Sylva, prin Mite Kremnitz, a oferit însă poetului din partea dânsei un ajutor de 500 de lei fără să-i fi cerut cineva. Ea a primit trista veste despre Eminescu cu lacrimi de compătimire în ochi. ÃŽntre timp, trecând prin diferite spitale, prin băile de la Hall, Austria, însoÈ›it de dr. Gr. FocÈ™a, Eminescu, rupt È™i flămând, mai bolnav ca oricând, ajunse din nou la BotoÈ™ani unde sora sa Harieta îl luă sub protecÈ›ia slabelor ei puteri spre a-i acorda ultimelele îngrijiri. OBSERVAÈšIE: Discursurile deputaÈ›ilor sunt autentice. 81. IlustraÈ›iile comentariului. AgitaÈ›iile din Cameră È™i votul ei... Regina Carmen Sylva îi pune un cec în mână lui Mite Kremnitz. Ea are ochii înlăcrimaÈ›i... Eminescu coborând din tren în gara Hall, din Austria, însoÈ›it de medicul Gr. FocÈ™a... Toamnă, ploaie, frig È™i vânt puternic... Eminescu purtând un palton lung, zdenÈ›uit, cu o pălărie găurită pe cap È™i galoÈ™i murdari de noroi în picioare, dă mereu târcoale casei CEC din BotoÈ™ani ca să-È™i ridice micuÈ›ul ajutor. (Clădirea CEC cu firma respectivă.) Pune mâna pe clanță de câteva ori, dar È™i-o retrage timid de fiecare dată. ÃŽn cele din urmă împinge de două ori în ușă, însă uÈ™a este închisă... Cu paÈ™i mărunÈ›i, cu gulerul paltonului ridicat È™i cu mâinile ascunse în mâneci, aproape clătinându-se, Eminescu porneÈ™te uÈ™or înapoi spre casă... Trece pe lângă niÈ™te clădiri arse de marele incendiu care nu de mult mistuise aproape tot oraÈ™ul. Un cerÈ™etor, la fel de rupt, întinde în faÈ›a poetului mâna după ajutor... ÃŽn afară de cerÈ™etor, pe stradă numai este nimeni decât un câine plouat. Poetul se opreÈ™te, se caută prin buzunare È™i, negăsind nimic, își scoate pălăria È™i i-o pune pe capul cerÈ™etorului, pășind spre parcul pustiu al oraÈ™ului... Are mustăți mari, pleoÈ™tite, ochi obosiÈ›i È™i barba crescută. (Pe coloana sonoră a filmului se aude foarte încet, în surdină, melodia ,,Mai am un singur dor...â€) 82. ÃŽn îngrijirea Harietei Miezul nopÈ›ii... O cucuvea cântă sinistru afară... Poetul, aflat în pat, acoperit cu paltonul său vechi, doarme un somn agitat... ÃŽn alt pat, Harieta, care-l veghează plângând, tresare la fiecare geamăt al fratelui ei. Odaia lor este destul de săracă. Lângă patul lui Eminescu - un sfÈ™nic cu trei lumânări aprinse. Lângă capul ei un mic lămpaÈ™ de veghe. Mihai are dureri mari de cap È™i murmură încet, cu ochii închiÈ™i: - A-pă!... Apă!... A-pă... Harieta se dă greu jos din pat. Cade grămadă pe podea È™i se târăște în coate È™i genunchi spre ușă... După ușă este o găleată cu apă acoperită. Ia capacul È™i umple o cană, apoi se îndreaptă tot pe brânci spre patul lui Mihai... Drumul ei este un lung calvar. ÃŽntinde cana tremurând spre patul bolnavului, iar Mihai întinde mâna după cană tot tremurând... Mâna lui oboseÈ™te repede È™i cade moale pe pat... Harieta încearcă să se ridice de jos È›inându-se de sfeÈ™nic... SfeÈ™nicul se răstoarnă. CearÈ™aful de la patul bolnavului se aprinde. Harieta È›ipă. Mihai deschide ochii È™i murmură neÈ™tiutor: - A-pă!... A-pă... Flăcările cuprind patul. Fumul o îneacă pe Harieta care tuÈ™eÈ™te È™i se dezbracă iute de flanelă. Târându-se, o aruncă peste flăcări. ReuÈ™eÈ™te cu greu să le stingă... Cade sfârÈ™ită cu capul pe marginea patului care fumegă. ÃŽndată izbucneÈ™te în hohote de plâns... Se È™terge la ochi cu cearÈ™aful ars, mânjindu-se pe față. După aceea porneÈ™te iarăși spre găleată. Ajunge cu greu. Ia o cană, o umple È™i se târăște cu mari eforturi pe podea întinzând mâna cu cana. Fratele întinde din nou mâna după cană. Mâinile întinse ale celor doi fraÈ›i se apropie tremurând... Cana est clătinată È™i se sparge... 83. Vizita Veronicăi Micle în casa Harietei. Răpirea lui Eminescu O zi frumoasă de primăvară... Ora trei după amiaza... Eminescu se află tot bolnav în pat. Harieta îl unge pe picioare cu o soluÈ›ie pe bază de mercur. Jos pe podea este o copaie mare cu apă aburindă. ÃŽnainte îi făcuse fratelui ei o baie cu sulf È™i plante. Acum încearcă să-l hrănească. Fratele ei mănâncă forÈ›at. Mereu întoarce capul refuzând mâncarea. ÃŽn ușă se aud ciocănituri... - Poftim! îndeamnă Harieta. ÃŽn odaie intră Veronica Micle, îmbrăcată simplu, având totuÈ™i un aer de eleganță. Este încă frumoasă, deÈ™i puÈ›in trecută - are 39 de ani. - Bună ziua, Mihai, zice Veronica. (Eminescu nu-i răspunde.) Bună, scumpa mea, zice Veronica. Doamne, cum îi mai merge? - Ce, dumneata nu vezi? Nu mănâncă nimic, nu bea nimic, nu vorbeÈ™te nimic... Abia de i-am putut face băile cu mercur recomandate de doctorul Francisc Iszac. - Să te ajut È™i eu? întreabă Veronica. - Nu, nu-i nevoie. Acum nu mai recunoaÈ™te pe nimeni decât pe mine. Și nu mai mănâncă din mâna nimănui decât din mâna mea, dar nu totdeauna... - Doamne, Dumnezeule! Și ce-i de făcut? Cum să-l scoatem din starea asta? (Se apropie de patul lui stând pe vine È™i mângâindu-l): Mihai... Mihai, tu m-auzi? - Lasă-l, doamnă! Nu se mai face el bine, dacă-l deranjează toÈ›i aÈ™a... Veronica nu È›ine cont de dojenile Harietei È™i repetă cu lacrimi în ochi la urechea lui: - Mihăiță, sunt eu, Veronica... Verona ta... Imedeiat, poetul deschide ochii È™i murmură: - Ve-ronica... Verona... (ÃŽnchide însă repede ochii la loc.) - Sunt eu, eu... Veronica... (ÃŽl sărută uÈ™or pe frunte È™i-l mângâie.) Sunt aici, lângă tine... (Printr-un efort deosebit, bolnavul deschide din nou ochii È™i, ajutat, se ridică în capul oaselor. Repetă): Tu eÈ™ti Veronica? (ZâmbeÈ™te printre lacrimi È™i începe să vorbească.) Ooh, sunt bolnav rău, Veronica... Nu È™tiu ce-i cu mine... Sunt bolnav rău È™i nu mai înÈ›eleg nimic... - Aoleu, cocoană, lasă-mi-l că mi-l omori, zice Harieta. N-a mai vorbit aÈ™a de vreo două luni È™i efortul ăsta îl distruge de tot. Ce-ai cu el?! - Dimpotrivă, prezenÈ›a mea îl poate scoate din È™ocul în care se află. Eu n-am decât intenÈ›iile cele mai bune pentru Mihai! ÃŽÈ›i jur în faÈ›a lui Dumnezeu! - MulÈ›umesc pentru intenÈ›ii... L-ai văzut? Gata, ce mai vrei! Și n-am nevoie de nici un jurământ. Mai înainte de toate, pacientul meu îi grav bolnav iar eu nu primesc de vizitatori acasă, fiindcă aÈ™a m-a sfătuit doctorul. Mihai are nevoie numai de liniÈ™te. Ce Dumnezeu, suntem surzi? Fără s-o audă pe Harieta, Veronica îi È™opteÈ™te: - Mihai, încearcă totuÈ™i să te ridici... Trebuie să ieÈ™i la aer! Afară-i frumos, e primăvară, cum îți place È›ie... Iată, (îi arată o carte) È›i-am adus aici volumul versurilor mele scrise pentru tine! Știu că poÈ›i să te ridici. Hai, încearcă... - ÃŽncerc... ÃŽncerc... Da, vreau afară, la soare... La aer... Vreau să mă îmbrac... Vreau cămaÈ™a, Veronica... Du-mă-afară... CămaÈ™a mea... (Veronica se uită È™i vede într-un cuier toate hainele. Le ia È™i le pune pe pat, ajutându-l să se îmbrace..) - Ce faci, frățioare? Pentru Dumnezeu, n-ai voie, n-ai voie să te ridici! Ce-ai cu el, doamnă? Ce te-amesteci dumneata în viaÈ›a noastră blestemată? (Eminescu, sprijinit de Veronica, pune picioarele jos. Veronica îl încalță cu È™osetele È™i Mihai prinde parcă din ce în ce mai multă putere. ÃŽÈ™i trage pantalonii, iar Veronica îl ajută să se încalÈ›e.) Mihai, nu te lua după ea! - Veronica, ia-mă de aici! Ia-mă cu tine! Du-mă de-aici la BucureÈ™ti... Merg unde vrei tu. De ce nu te-am ascultat de la început? De ce ne-am supărat de geaba unul pe altul? - Mimi scump, eu nu m-am supărat deloc pe tine... O să te iau la BucureÈ™ti cu mine... Cunosc câțiva medici buni È™i te vei vindeca complet... Mi-am vândut casele din IaÈ™i È™i avem acum ceva bani È™i o casă a noastră în Capitală. Vreau să stăm împreună. - Nu există! Mihăiță, n-o crede... Nu te lua după ea... Nu pleca de la mine, căci nimeni nu te va îngriji mai bine ca mine! Cocoană, lasă mi-l, te rog, în pace! Vrei să chem poliÈ›ia? Pe ușă intră medicul grăbit: - Ce-i aicea? Bolnavului îi trebuie liniÈ™te. (ÃŽi ia pulsul. Către Harieta): Ce i-ai făcut, domniÈ™oară, de este mai agitat decât de dimineață? Harieta i-o arată răutăcios pe Veronica de care se sprijină Mihai îmbrăcat complet, gata de plecare. - Duduie, dacă dumneata eÈ™ti doctoriță, apoi vindecă-l dumeata, o apostrofează medicul nervos pe Veronica. Eu nu mai am ce căuta aici. (ÃŽÈ™i pune pălăria, salută È™i iese.) - Domnule doctor, domnule doctor!... Aoleu, ce mi-ai făcut, femeia lui Dumnezeu? Ce mi-ai făcut! Vrei să moară acum frate-meu din cauza dumneata? (ÃŽnaintează un pas amenințător spre ea, È›inându-se de masă È™i de scaun, dar este gata să cadă. Veronica o prinde È™i-o susÈ›ine imediat, însă Harieta se smuceÈ™te din braÈ›ele Veronicăi. Aceasta nu-i dă drumul È™i trage scaunul lângă ea. Harieta se aÈ™ează.) - DomniÈ™oară Harieta, nu fi rea! Ai încredere în mine; îl pot îngriji pe fratele dumitale la fel de bine ca È™i dumneata! O fac din toată dragostea, fiindcă-È›i jur că-l iubesc! Sunt logodnica lui È™i ar trebui să-nÈ›elegi că-l iubesc sincer! ÃŽl iubesc pe Mihai È™i l-am iubit întotdeauna cu devotament! ÃŽÈ›i jur în faÈ›a lui Dumnezeu că-l iubesc È™i nu pot sta indiferentă fără să-l ajut! - ÃŽl iubeÈ™ti dumneata? Dumneata care l-ai necăjit de-atâtea ori?! ÃŽndrăzneÈ™ti să mai spui aÈ™a ceva? O, Doamne, Dumnezeule, cum de mai rabzi asemenea vorbe?! (Se închină.) - Ce te face să crezi că n-ar fi aÈ™a? Trebuie să înÈ›elegi, pentru Dumnezeu, că nu sunt o prefăcută, Harieta dragă! Eu nu mai pot trăi separată de dânsul. Sunt logodnica lui È™i-l iubesc! ÃŽÈ›i jur! (O ia pe Harieta de mâini, dar sora lui Mihai își fereÈ™te mâinile, să nu fie atinsă.) ÃŽÈ›i jur cu mâna pe inimă! Cu puterea dragostei mele, vreau să-l vindec! Numai cu dragoste devotată pot să-l vindec! Altă cale nici nu este pentru Mihai! Căci suferinÈ›a lui este È™i a mea, scumpă Harietă, È™i nu cunosc suferință mai mare... (O È›ine iarăși de mâini È™i o mângâie.) - Lasă-mă-n pace, cocoană, È™i pleacă la amanÈ›ii dumitale! (Veronica izbucneÈ™te în plâns È™i îi dă drumul Harietei.) Știu eu ce vrei dumneata de la el! Èši-ai omorât bărbatul È™i-acum vrei să-mi omori mie fratele?! Să-i mănânci banii din colectă cum i-a mâncat primarul BotoÈ™anilor? Èšie-È›i trebuie numai lux È™i distracÈ›ii! N-are Mihai nevoie de tine, te asigur! Să piei din faÈ›a mea, bălăuco! IeÈ™i afară! strigă Harieta plină de nervi, deÈ™i nu avea nici o putere fizică exceptând forÈ›a glasului. Afară din casa mea! Afară!! - Taaci! strigă Mihai gemând. Vreau afară... Vreau la Veronica... Harieta se opreÈ™te brusc din ocări strigate È™i începe să plângă aÈ™ezându-se jos pe un covoraÈ™. Printre sughiÈ›uri de plâns, îngână blesteme grele la adresa Veronicăi: - Dumnezeu să-È›i ia minÈ›ile cum i le-a luat lui Mihai È™i să-È›i dea suferinÈ›ele mele, femeie fără inimă ce eÈ™ti! (Se închină.) Mihai trebuia să plece la un nou tratament în străinătate... Tu ai să-l distrugi de tot, fiindcă îi iubeÈ™ti banii lui, È™i nu pe el... EÈ™ti o curtezană nestatornică È™i prefăcută! Afară din casa noastră! Èši-am spus să ieÈ™i afară! Veronica, de asemenea plângând, dar cu mai multă demnitate: - Să-È›i fie ruÈ™ine că mă jigneÈ™ti È™i mă alungi în halul ăsta! Dumneata È›i-ai monopolizat fratele, pentru banii din colecte, pe care È›i-i însuÈ™eÈ™ti ca să-È›i cumperi o casă, È™i nu pentru dragostea fraternă cu care faci atâta paradă! EÈ™ti o avară È™i-o zgârcită, asta eÈ™ti! Ai moÈ™tenire 8000 de lei de la părinÈ›i, plus o colectă de alte mii de lei È™i n-ai clintit un leu dintr-ânÈ™ii pentru Mihai! ToÈ›i numai pentru casă! Pentru casa dumitale! Să-È›i fie ruÈ™ine! (Văzând niÈ™te bani de hârtie ieÈ™iÈ›i puÈ›in afară de sub salea, ridică un colÈ› al saltelei sub care se vede o grămadă mare de bilete de bancă. Harieta plânge înainte È™i se repede să astupe banii la loc.) Slavă Domnului! Mie nu-mi trebuie banii lui Mihai; am încă veniturile mele onorabile! Dar dumneata nu È™tii ce-i dragostea adevărată, care-È›i seacă È™i-È›i mistuie inima... Dumneata n-ai cunoscut niciodată durerile iubirii pentru că, de rea ce-ai fost, te-ai urâțit È™i-ai paralizat rămânând fată bătrână, cu inima de iască! Pentru tine orice femeie care-i chinuită de iubire È™i pasiune e vinovată! Să nu mai jigneÈ™ti pe nimeni în felul acesta, domniÈ™oară, È™i să încetezi a-mi mai trimite anonime împreună cu Cornelia Emilian! - Te rog, nu vorbi de Cornelia aÈ™a! Dânsa ne-a trimis o mare sumă de bani pentru vindecarea lui Mihai. Nimeni n-a donat mai mult decât dumneaei pentru frate-meu. Iar Mihai i-a mulÈ›umit în versuri... - De geaba, căci banii tot nu-s acum ai lui Mihai. Păstrează-i È™i fă ce vrei cu ei. Iar acum Mihai este în primul rând al meu È™i nimeni n-o să mai mi-l poată lua vreodată! (Către Eminescu care tot timpul stătuse absent, cu ochii pierduÈ›i pe geam la luminile primăverii): - Haide, Mimi scump! (ÃŽi pune paltonul pe umeri.) BiniÈ™or... BiniÈ™or... AÈ™a... UÈ™urel... Mihai se supune ca un copil. Veronica îl ia de braÈ› È™i trec împreună pragul casei. Harieta se ridică cu greu de jos È›inându-se de scaun. Cu glas înlăcrămat, își strigă într-o ultimă nădejde fratele, făcând câțiva paÈ™i în urma lui cu ajutorul unui baston: - Mihaai! Mihai, frățioare drag! Mihaaai... Nu pleca! Mihai-frățioare! se aude încet vocea sfâșietoare a Harietei care stă cu genunchii pe prag È™i cu mâna întinsă. ÃŽn numele mamei, întoarce-te!... Mihai, tata mi-a cerut cu limbă de moarte să te îngrijesc eu! ÃŽn numele tatei, întoarce-te! Lângă uÈ™a larg deschisă se prăbuÈ™eÈ™te pe brânci È™i se târăște ca un câine credincios după stăpânul său pe care-l priveÈ™te printre lacrimi. Mihai este susÈ›inut de Veronica să ajungă până aproape de poartă. Când ajunge acolo, ceva ciudat se întâmplă cu Harieta. - Veronica, strigă ea. Veronica... Stai puÈ›in... Vreau să-È›i mai spun ceva... - Da, Harieta, răspunde dânsa calmă, întorcându-se încet. - Veronica... Te rog... iartă-mă... Poate greÈ™esc... Dacă vrei, vino puÈ›in înapoi. Eu nu mai È™tiu ce zic È™i n-ar trebui să pleci aÈ™a... Vino să ne-mpăcam... Căci nu vreau să ne despărÈ›im ca două duÈ™mance... Iartă-mă, fiindcă din cauza necazurilor am ajuns atât de rea de gură încât nu mai mă pot stăpâni... Crede-mă. Nu mai am nici o putere È™i nu mă pot lupta cu tine, căci Mihai, între dragostea de soră È™i cea de iubită, văd că te-a ales pe tine È™i nu vă mai condamn. Poate-aÈ™a o fi vrând Dumnezeu... Ce să fac? AÈ™a mi-e soarta de când mă È™tiu È™i trebuie să mă resemnez cum m-am resemnat întotdeauna... Veronica se apleacă È™i o ridică de la prag, îmbrățișând-o È™i sărutând-o cu faÈ›a scăldată în lacrimi. - Știu că eÈ™ti supărată, dragă Harietă, dar eu i-am iertat totdeauna pe toÈ›i care m-au jignit. Te asigur că nu-È›i port nici o pică. Pe sora omului ce-l iubesc eu n-aÈ™ putea s-o urăsc vreodată... Harieta i se agață de gâtul Veronicăi È™i o sărută. Amândouă își lipesc obrajii scăldaÈ›i de lacrimi. - Te rog mult să ai grijă de Mihai, Veronica, iar medicii care-l îngrijesc să-mi scrie aici ca să le plăesc onorariul, oricât o costa. Ai grijă de fratele meu, te rog din toată inima. Și încă o dată iartă-mă... - ÃŽÈ›i jur că voi avea aceeaÈ™i grijă ca È™i tine, iar casa mea de la BucureÈ™ti este È™i casa ta. Te iubesc È™i te sărut. Și tu să mă ierÈ›i. Că eu nu mai am nici o supărare pe nimeni. Pa, rămâi cu bine, draga mea! Și să uităm ce-a fost. (O sărută iar.) Mihai se întoarce de la poartă cu o figură veselă È™i o sărută pe Harieta care plânge agățându-i-se de gâtul lui. - Mihăiță, să nu mă uiÈ›i! - Bine că v-aÈ›i împăcat, Harietiță! Să n-o urăști pe Veronica. Ea mă va vindeca. Și nu mai plânge că nu te uit... S-o iubeÈ™ti pe Veronica... - N-o urăsc, Mihai. O iubesc, fiindcă în câteva minute văd te-a înviat parcă din morÈ›i cum eu n-aÈ™ fi putut... Acum aÈ™ putea crede că te iubeÈ™te È™i ea cu-adevărat. Mihai se îndreaptă iarăși spre poartă de unde îi spune surorii lui: - Nu mai plânge, surioară... Eminescu se va face bine È™i atunci va veni È™i te va lua într-o trăsură de aur la BucureÈ™ti... Acolo locuiesc eu È™i Veronica într-un palat de smaragd... O să te luăm È™i pe tine... Lângă noi... Și-o să rămânem împreună, domnind până la sfârÈ™itul veacurilor! Amândoi îi fac Harietei semn cu mâna, apoi ies în stradă unde-i aÈ™teaptă un cupeu cu doi cai iuÈ›i care pornesc imediat un zbor fulgerător spre gară. Imaginea cupeului depărtându-se pe un drum drept mărginit numai de plopi ce se pierd în zare, în vreme ce se mai aud scâncetele Harietei, din ce în ce mai stinse... (Se aude din ce în ce mai tare orchestra care cântă ,,Mai am un singur dor.â€) COMENTARIU: La BucureÈ™ti se produce în Eminescu o reînviorare a puterilor spirituale, pe cât de neaÈ™teptată, pe atât de iluzorie. Aici are o modestă reluare a activității literare: traduce o piesă ,,Laisâ€, după Augier, tipăreÈ™te două articole în ziarul ,,România liberă†și primeÈ™te direcÈ›ia revistei unor tineri, ,,Fântâna Blanduzieiâ€, unde semnează cu iniÈ›iale articolele din 4 È™i 11 decembrie 1888. Tot acum apare în editura ,,Socec†ediÈ›ia a treia a volumului de poezii, părticică infimă din cele peste 15.000 de file de manuscris câte s-au păstrat azi de la Eminescu. Dar zborul Luceafărului, ca ființă omenească, se va curma brusc după ce mai înainte se oprise pentru a treia È™i ultima oară pâlpâirile efemere ale raÈ›iunii, iar drama lui se va încheia în sanatoriul ,,Caritas†al doctorului ȘuÈ›u, din strada Plantelor. Acolo i-a fost dat să-È™i trăiască ultimele chinuri, printre care È™i o lovitură de piatră primită în cap din partea unui alt bolnav internat. Dar nu din cauza aceasta se va stinge. Moartea cea mult dorită încă de prin 1878, îl va reintegra în sânul atotprimitor al naturii în zorii zilei de 15 iunie 1889, la ora 3 dimineaÈ›a, aducându-i ,,somnul cel linâ€, după 39 de ani de viață încărcată în realizări incredibile dar È™i atât de zbuciumată. Corpul i-a fost expus în Biserica Sf. Gheorghe-Nou din BucureÈ™ti. Un È™ir imens de oameni trece prin faÈ›a catafalcului înconjurat de o mare de flori. Cortegiul funerar porneÈ™te de la biserică spre cimitirul Bellu. Pe ultimul său drum, poetul este purtat pe strada ColÈ›ei, PiaÈ›a Universității, Calea Victoriei È™i urcă Dealul Filaretului spre calea Șerban Vodă. Era o zi uÈ™or ploioasă, apoi cu ceva soare. ÃŽn urma carului funebru au mers pe jos: Lascăr Catargiu, ex-prim ministru al României, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, D. Aug. Laurian È™i tineri, foarte mulÈ›i tineri, elevi de liceu, profesori È™i studenÈ›i. La numai câteva luni după trecerea din viață a Poetului, se vor stinge, pe rând, din viață È™i fiinÈ›ele atât de dragi lui: Veronica Micle, care s-a sinucis la Mănăstirea Văratec în ziua de 3 august, apoi Harieta (28 de ani), răpusă la 14 octombrie de o comoÈ›ie cerebrală, È™i, de asemenea, marele său prieten Ion Creangă, care a închis ochii în ultima zi a anului 1889... Astăzi opera eminesciană este tradusă în toate limbile principale ale pământului, făcând să tresalte inimile cititorilor tineri È™i bătrâni de pe toate meridianele globului. ÃŽn patria lui natală s-au tipărit milioane de exemplare care-au pătruns în fiecare casă, înnobilând sufletul întregului popor român cu puritatea imaginilor create de poet È™i cu muzicalitatea lor inefabilă... ,,Ape vor seca în albie - scrie criticul George Călinescu - È™i pe locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, È™i câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-È™i strângă toate sevele È™i să le ridice în È›eava subÈ›ire a altui crin de tăria parfumurilor sale.†84. FINAL: ilustraÈ›iile comentariului de mai sus Imaginea BucureÈ™tiului din anii 1888-1889... Manuscrisul traducerii după Emil Augier... Articolele tipătite în ,,România liberăâ€: ,,Iconarii d-lui Beldimanâ€, din 13 nov. 1888, È™i ,,Iar iconariiâ€, din 20 nov. 1888... Imaginile frontispiciului de la revista ,,Fântâna Blanduzieiâ€... CoperÈ›ile ediÈ›iei a treia a ,,Poeziilor†din Editura ,,Socecâ€... Miile de oameni care-È™i iau rămas bun de la marele geniu... ÃŽnmormântarea poetului... Șirul lung de participanÈ›i. Distingem în spatele carului mortuar pe marii bărbaÈ›i de stat È™i de cultură ai României de atunci... Rafturile cu dosarele de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române... Diferite ediÈ›ii în limba română È™i în zeci de limbi străine din opera lui Eminescu (eventual câteva sonorizări din ,,Luceafărul†recitat în câteva limbi)... Mormântul poetului plin de flori de la cimitirul Bellu... Mormântul Veronicăi... Numele poetului scris pe o colină numai din plantarea mai multor brazi... ÃŽn final, Marea Neagră zbuciumându-È™i talazurilei uriaÈ™e... Bustul lui Mihai Eminescu de pe țărmul mării... Fotografia poetului la 19 ani proiectată translucid peste întinsul nesfârÈ™it al mării... Lumina se întunecă treptat È™i marea se liniÈ™teÈ™te... Pe suprafaÈ›a ei lucie se reflectă dintr-o dată lumina Luceafărului într-o potecă de luciri care tremură până la țărm... Muzica finalului va fi un cor cu voci mixte, acompaniate de orchestră, cântând din ce în ce mai tare: Mai am un singur dor: ÃŽn liniÈ™tea serii Să mă lăsaÈ›i să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape Pe-ntinsele ape Să am un cer senin... ÃŽnainte de a apărea pe ecran cuvântul ,,SFÂRȘITâ€, ultima secvență va cuprinde un citat foarte cunoscut, desprins din manuscrisele poetului, prin care marele Eminescu își autodefineÈ™te în felul cel mai poetic È™i mai impresionant scurta È™i zbuciumata sa existență: ,,DUMNEZEUL GENIULUI M-A SORBIT DIN POPOR CUM SOARELE SOARBE UN NOUR DE AUR DIN MAREA DE AMAR.†- F I N E - Scăieni, 15 iun. - 29 august 1965 PloieÈ™ti, 6 sept. - 30 decembrie 1966 Retranscrisă în Chicago, sept. 1995 - ian. 1996
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy