Și a fost odată Eliad...





Trei personaje: Bufonul (Ursitoarea, Gândul, Þăranca, Þiganul, Vecina, Mama Soacră), Costel, Corina (Lăcusta, Pandele).

Recuzită: Pălărie de bufon, pălărie de țigan, basma de țărancă, pălărie de vrăjitoare, o păpușă, pantofi mici de bebeluș, două scaune, sacou și cravată, o căciulă pentru Costel la ultimul act, o pelerină verde de lăcustă.
Texte aparținând lui: Tudor Mușatescu, Ion Minulescu, Puși Dinulescu, Camelia Petre și Sorin Teodoriu.


Pe scenă stă pe scaun Costel. E preocupat, citește ziarul. Într-un colț stă turcește o lăcustă, respectiv viitoarea lui soție, Corina, cu o pelerină verde. Apare Bufonul, pășind liniștit, ca un apus de seară. Începe să recite:

Mai adu-mi vin. Singurătatea-mi îneacă gâtul ca un praf.
Și să-mi aduci pe cel mai oacheș țigan, de colo, din taraf,
Să beau cu el și-apoi să-mi cânte.
Să-mi cânte mult, cu ochii închiși,
Romanțe de pe vremea-n care fecioare anemice și blânde,
Plângeau iubiri aeriene sub floarea albilor caiși.

Ce negru ești, țigane, și ce vioară veche…
Să nu-mi cânți după note, să-mi cânți după ureche
Și să te-nalți pe vârfuri cu fiecare notă
Și ochii-nchiși, tot timpul. Am bani străvechi, de aur…
Și-s vesel, măi țigane, căci semeni a balaur
Cu labele în ghete și coada-n redingotă.

Tu ai iubit vreodată? De ce-ai iubit țigane?
Avea ochi albi și umezi ca miezul de castane
Și buze ca măceașa și sânii tari ca piatra?
Șofran avea pe pielea întinsă pe obraji
Și bani de fier cu toartă, în salbe, pe grumaji
Și-n sânge focul aprig cu care crește șatra?

Te-ai îmbătat, țigane, dacă începi să plângi,
Îți tremură vioara căci simte cum o strângi
Și-arcușul ți se-ndoaie în mână, că-l frămânți.
De ce-ai iubit, țigane? De ce nu vrei să mori?
Eu nu plâng. Bea ca mine și spânzură-te-n zori…
Dar nu. Tu ai vioara și tot mai poți să cânți.

Actul 1
Cererea în căsătorie

În timp ce Bufonul se retrage, din colțul ei, Lăcusta începe să țârâie, să scârțâie ușor dar enervant.

Costel se oprește din citit și caută din priviri sursa zgomotului. Nu vede nimic - deschide iar ziarul oftând zgomotos. Dar țârâitul pornește din nou De data asta se ridică și se apleacă spre marginea scenei. Acolo găsește Lăcusta, iar el, ca să poată vorbi cu ea, stă aplecat.

Costel: - Bună seara. Tu cine ești?
Lăcusta: - Servus. Parcă nu vezi..., sunt o lăcusta verde.
Costel: - Și de ce țârâi?
Lăcusta: - Să-ți atrag atenția.
Costel: - Pentru ce?
Lăcusta: - Că n-am somn. Am astenie de primavară.
Costel: - Dar afară e iarnă!
Lăcusta: - Poate pentru tine. La mine în suflet e primăvară.
Costel: - Vrei un distonocalm?
Lacuste: - Unde ai auzit tu că lăcustele înghit pastile?
Costel: - N-am auzit. Și de ce e primăvară la tine în suflet?
Lăcusta: - Mă mărit! În sfârșit l-am întâlnit.
Costel: - Pe cine?
Lăcusta: - Pe viitorul meu soț.
Costel: - Felicitări! Tu ai vreun nume, că-mi pare cunoscută vocea ta?
Lăcusta: - Păi mă știi. Sunt fata din visul tău.
Costel: - Aia care umblă să-mi facă injecții?
Lăcusta: - Nu, tu! Celalalt vis.
Costel: - Imposibil! Aia e frumoasă, gingașă…
Lăcusta: - Mulțumesc, ești amabil.
Costel: - Și o chemă Corina. Așa că, nu poți fi tu. Uită-te la tine: ești verde, ai picioare strâmbe, ochii bulbucați și stai ghemuită. Lăcustă!
Lăcusta: - Costele, te știam băiat deștept. Eu sunt, dragă, Corina! Cea din vis. O vrăjitoare m-a transformat în lăcusta acum un an și trei luni, când mă întorceam de la cumpărături. Uite, am încă blugii pe mine.
Costel: - Și ce te-ai gândit, hai în vizită la Costel că-i mai fraier. Să nu-l las să citeasca ziarul. Bei ceva?
Lăcusta: - Dar pizza n-ai? Pentru o felie de pizza las și silueta, las tot.
Costel: - N-am mâncare. Dar mă voi căsători cu o gospodină și voi avea. Hai, hopa-sus pe scaunul ăsta, c-am amorțit așa, aplecat.
Lăcusta: - Întinde mâna, bun! acum urcă-mă tu pe scaun. Mulțumesc, îți plac blugii mei? Sunt italienești, dar au un defect insesizabil la buzunarul din dreapta.
Costel: - Mde. Îți stau bine…, pentru o lăcustă.
Lăcusta: - Știi popa-prostu’?
Costel: - Știu.
Lăcusta: - Hai jucăm pe semințe. Cine pierde dă trei!
Costel: - Semințe? N-am semințe. Auzi, și cum poți deveni iarăși om?
Lăcusta: - Habar n-am! Dar mă simt bine lăcustă.
Costel: - Am citit undeva despre un prinț care a sărutat o broască și ea s-a transformat imediat într-o fată frumoasă.
Lăcusta: - Vezi tu vreun prinț pe-aici?
Costel: - Nu, dar ne putem închipui că eu sunt prințul. Prințul Costel.
Lăcusta: - Și eu broasca, nu? Ha! Nu, mersi!
Costel: - Totuși te-aș săruta. Poate scapi de vrajă.
Lăcusta: - Fugi de-aci! Și dacă devii și tu lăcustă?
Costel: - Eu?! Eu, lăcustă?? Niciodată! În schimb aș fi eliberatorul tău.
Lăcusta: - Adică, prințul! Ha! Ha!
Costel: - Exact. Tu știi să gătești?
Lăcusta: - Prințule, știu să fac cea mai bună salată mexicană, cea mai bună ciorbă de burtă, sărmaluțe în foi de viță și papanași cu smântînă și… Stai! Ce te-a apucat…

Pe neașteptate Costel se ridică și sărută lăcusta. Fata amețită, lasă pelerina să cadă, își privește mâinile, corpul învârtindu-se plăcut impresionată de revenirea la stadiul de om.

Lăcusta actual Corina: - Costel! Prințul meu! Din clipa asta sunt a ta! Numai a ta! Ia-mă! Te ador. Hai la Sfatul Popular, că se închide la zece! Te doresc, Costele…
Costel: - Lasă gargara! Mai întâi fă ceva de mâncare... Uite, acolo e bucătăria!

Bufonul urcă sfios pe scenă și, privind discret spre cei doi îndrăgostiți, recită.

Mi-e dor de tine,
Dar mi-e lene
Să te implor degeaba.

Aș vrea să fiu iubitul tău,
E drept…
Dar ce să fac, dacă nu vrei…?

Nu fac nimic, dar mă gândesc
Ce bine-ar fi
Să fii nevasta mea și mama ta să-mi fie soacră!

Mi-e dor de tine,
Dar mi-e lene
Să te implor degeaba…

Actul 2
Duminică dimineață

Pe scenă Corina și Costel vor să plece de pe scenă, îndreaptându-se spre ieșire. Corina este însărcinată și merge un pic mai greu. Din sală se precipită Ursitoarea (Bufonul) care ține un copil în brațe. Îi strigă.

Ursitoarea: - Plecați? Hei! Corina! Costel! Îmi pare rău că am întârziat… Hai înapoi, că tocmai ați primit coletul.
Costel: - Ce colet? Ia stai puțin, tu nu ești cumva…?
Ursitoarea: - Ba eu! Nu m-ați chemat voi acum nouă luni?
Costel: - E drept că ne-am cam pripit în duminica aceea.
Corina: - Care duminică, Costele?
Costel: - Aia, când m-ai certat că am dat bunătate de borș!
Corina: - Zici de parcă n-aș fi avut dreptate.
Costel: - Exagerezi.
Corina: - Mă enervezi!
Ursitoarea: - Îmi ziceți și mie despre ce e vorba? N-am toată ziua la dispoziție, mai am colete de distribuit.
Costel: - Așadar n-am fost singurii…?
Ursitoarea: - No! Păi ce credeați? Doar un câine e scurt de coadă? În concluzie, care-i povestea borșului?
Corina: - Hai că spun eu…

Ursitoarea cu ‘coletul’ în brațe se retrage la marginea scenei și priveste la Corina și la Costel care se așezaseră deja fiecare pe câte un scaun, în chip de pat. Era duminică dimineață și încercau să doarmă puțin mai mult. Cadrul cuprinde și o ușă convențională la care v-a bate din când în când cineva. Ursitoarea, lasă copilul și, râzând, își pune pe cap basma de țărancă, pălărie de țigan, etc.

Se aude un telefon mobil!

Corina: - Costel.
Costel: - Mm?
Corina: - Vezi ăla… Vezi și tu telefonu’ ăla că sună într-una…
Costel: - Mnnalo... Ouă? Care? Pentru maioneză?
Corina: - Închide, dragă! Nu vezi că-i greșeală… De ce n-or fi mai atenți oamenii ăștia când formează, nu știu. Măcar duminica dimineață…

Cineva bate la ușă. O țărancă cu basma vinde legume.

Corina: - Na! Costel, vezi dragă cine-i la ușă. Parcă au înnebunit cu toții…
Costel: - Bună dimineața. Cum? Ce-aveți? Nu știu, s-o întreb pe nevastă-mea… Dragă, vrei morcovi?
Corina: - Nu.
Costel: - Dar dovlecei culeși aseară?
Corina: - Nu!
Costel: - Sau castraveciori pentru murat… Auzi că-s d-ăia subțiri.
Corina: - Tu, mergi în pat! Tu, mergi la piață!
Costel: - Vai!
Corina: - Ce?
Costel: - I-ai închis ușa în nas. Ce părere și-o fi făcut femeia despre noi.
Corina: - Ssst! Măcar până la zece…

Iar bate cineva la ușă. O vecină vrea sa cumpere borș.

Corina: - Nu, că-i extraordinar! Vezi cine bate în ușă, că fac moarte de om!
Costel: - Bună dimineața. Poftim? Nu știu, s-o întreb pe nevastă-mea… Dragă, avem borș?
Corina: - În frigider… Cine e?
Costel: - O doamnă… Da, avem borș. Da, la sticlă… Zece mii? Mulțumesc.
Corina: - Ce vroia?
Costel: - BorÈ™.
Corina: - Și i-ai dat borșul nostru?
Costel: - Păi…
Corina: - Ești teribil! Aia vroia să cumpere borș de la Irina, de la unu. Eu cu ce mai acresc ciorba?
Costel: - Mă duc după ea…
Corina: - Stai aici și dormi! Lasă, cumpărăm altul mai târziu.

Bate cineva la ușă. Un țigan cu pălărie vinde oale, vrea haine vechi…

Corina: - Aiaiaiii! E cineva la ușă!
Costel: - Mă duc, mă duc…
Corina: - Să fi scurt!
Costel: - ‘Neața. Cum? S-o întreb pe nevastă-mea. Dragă, vrei oală de zece litri?
Corina: - Iar începi?
Costel: - Cu capac.
Corina: - Nu vreau!
Costel: - Sau tigaie pentru cuptor?
Corina: - Nu!!
Costel: - Dar vreo haină veche, pe care n-o mai purtăm, avem?
Corina: - N-avem nimic! Costel, tu nu poți fi niciodată hotărât? Să închizi pur și simplu ușa?
Costel: - Somn ușor.

Iar bate cineva la ușă. E mama Corinei, o doamnă în vârstă, distinsă.

Corina: - Nu se poate! Iar!
Costel: - Mă duc...
Corina: - Vezi cine e, apoi închizi ușa cum te-am învățat! Dacă iar începi cu întrebările…

Costel vede cine e, închide ușa și se întoarce pe scaunul lui (în pat). Se culcă liniștit.
Costel: - Gata!
Corina: - Cum gata? Atât de repede?
Costel: - Da.
Corina: - Fără întrebări?
Costel: - Fără.
Corina: - Vino să-l pupe fata pe băiatul ei dulce…
Costel: - E ceea ce bănuiesc eu că e?
Corina alintându-se: - Ia să te văd, ghicești?
Costel: - Pisicuță alintată...
Corina: - Mmm…

Cei doi se îmbrățișează și se sărută. După câteva secunde de tandrețe fiecare se întoarce oftând pe partea cealaltă și se culcă.

Corina: - Ce faci?
Costel: - Mndorm, nu vezi că dorm? E duminică.
Corina: - Somn ușor…

După câteva secunde:

Corina: - Auzi?
Costel: - Iar bate?
Corina: - Nu, nu bate nimeni la ușă. Eram doar curioasă… Lasă.

După alte câteva secunde:

Corina: - Totuși…
Costel: - Ce-i dragă?
Corina: - Nu spui?
Costel: - Ce să spun?
Corina: - Cine era la ușă…
Costel: - A! Mama soacră, tu.

Ursitoarea urcă pe scenă râzând.

Ursitoarea: - Așadar atunci s-a întâmplat ce s-a întâmplat…
Costel: - N-a fost cu intenție… Eram prea adormiți.
Ursitoarea: - Atunci să-l stăpâniți sănătoși!

Ursitoarea plasează copilul în brațele Corinei și pleacă.

Costel: - Ce e, dragă?
Corina: - O lăcustă, ce să fie…
Costel: - Ce??
Corina: - Am glumit, tu! Avem un băiețel de toată frumusețea.
Costel: - Pot să-l iau și eu în brațe?
Corina: - Nu! Poți în schimb să-l scuipi de deochi. Așa, chiar între ochi.
Costel îl scuipă și rămâne extaziat: - Mă, dar frumos e! Mă, dar ce seamănă cu mine! Mă, dar ce nas are! Mă, dar ce ochișori are! Mă, dar ce…
Corina: - Ajunge Costele! Mai bine spune cum să-i punem numele. Ceva îngeresc, nepământean, deosebit. Un nume cu totul și cu totul special, original!
Costel: - Gata. știu! Să-l cheme Pandele!

Bufonul intră pe scenă și arătând spre Costel începe să recite.

Să te pup să te desmierd și să-ți
Scot rufă după rufă numai eu...
După jurnal, să te bag în heleșteu,
Vezi în cada cu jacuzzi,
Unde nu cresc cucuruzii,
Dară cresc curenți de mare...
Să ne strângem ca doi pui,
ÃŽntr-un randevu hai-hui,
Să mă-mbăt, să mă fac cui,
C-o să vină și moștenitorul,
Plin de gene de intelectual
Și de manechină,
Tu-te-n cur de pațachină!

Actul 3
Prima ceartă

Corina și Costel stau în dormitor cu scaunele lipite spate-n spate și-și vorbesc plictisiți. Se înserează, iar apusul e minunat. Pe scenă trebuie să mai existe o pereche de pantofi număr mic de bebeluș sau de jucărie.

Corina: - Costel, ieșim și noi la o plimbare în parc?
Costel: - Cum să nu, Corina. Ia uite ce frumos e afară.
Corina: - E senin și soarele apune pitoresc. Splendid.
Costel: - Corina, știi, doar aparent e frumos și aparențele înșeală întotdeauna. Neapărat să-ți iei pantofii de lac. Vine ploaie mare!
Corina: - Dar nu-s nori nicăieri, ce-ți veni?
Costel: - Corina, atunci când mă doare genunchiul ăsta, sigur plouă.
Corina: - Dragă, n-are cum! Afară e superb.
Costel: - Măi, fată! Vezi tu norii ăia? Uită-te în zare. Îi vezi, da? În jumătate de oră începe uraganul.
Corina: - Lasă-mă cu prostiile tale! M-am săturat! Auzi la el, uragan…
Costel: - Ia stai puțin, Corina. De cine te-ai săturat?
Corina: - De viața asta. Și apoi, ești un măgar! Gata, plec la ai mei și de data asta nici că mai vin înapoi.
Costel: - Da, da. Du-te pe capul lui mă-ta! Vai de norocul ei cu așa fată. Și pentru informarea ta, chiar azi mă voi muta înapoi la cămin. Să fie clar!
Corina: - Foarte bine! Vindem apartamentul și împărțim banii. Costele, nu care cumva să te aud scâncind pe la ușa lui mami că nu mai înduioșezi pe nimeni.
Costel: - Adio!
Corina: - Și-un praz, măgarule! Gata, Costele. De-acum orice discuție este inutilă. Mă duc în dormitor să-mi strâng lucrurile.
Costel: - Grăbește-te că vreau să-mi fac și eu bagajul. Aștept pe balcon…
Corina: - Să nu te plouă, Costele!
Costel: - Iar începi?
Corina: - Nu, dragă, nici o grijă. Nu mai încep nimic. Gata, am tăcut definitiv în ceea ce te privește.

După câteva minute, Costel merge după Corina la ușa convențională a dormitorului.

Costel: - Draga mea! Ce faci aici…, a trecut aproape o oră.
Corina: - Iubitule! Când am intrat în dormitor ți-am simțit parfumul în perne, pe cearșafuri..., uite și pijamaua ta. Iartă-mă, am întârziat...
Costel: - Nu-i nimic, Corina. De fapt eu am fost nărodul. Adevărul e ca nu pot trăi fără tine. Te iubesc, draga mea Corina.
Corina: - Și eu te iubesc, Costele. Viața fără tine nu are sens. Aș pluti în derivă.
Costel: - Și apoi discuția cu pantofii de lac și cu ploaia. Tu aveai dreptate, Corina. Afară n-are cum să plouă.
Corina: - Ești drăguț. Dar deocamdată nu plouă, iubitule. Nu-i timpul trecut, uite ce nori s-au adunat. Trebuia de la bun început să te ascult și să-mi iau pantofii de lac.
Costel: - Nu, draga mea. Genunchiul ăsta mă doare pentru că m-am lovit azi dimineață în colțul patului.
Corina: - Costele, spui asta ca să-mi faci mie plăcere. Din clipă în clipă începe uraganul. Uite ce vânt s-a stârnit.
Costel: - N-o să plouă, iubito. Nici nori nu sunt, unde-i vezi tu? De două săptămâni e secetă. Vorbești prostii.
Corina: - Te rog nu mă contrazice! Afară o să plouă cu bulbuci! Va fi furtună mare, vijelie!
Costel: - Ba n-o să plouă!
Corina: - Ești măgar, Costele!
Costel: - Iar tu o încăpățânată, Corina.
Corina: - Da, e clar! M-am săturat. Nu vreau să continui viața alături de tine! E un calvar.
Costel: - Nici eu nu mai vreau să fiu maltratat de încăpățânarea ta!
Corina: - Chiar acum plec la ai mei!
Costel: - Ia-ți și pantofii de lac. Să nu care cumva să te plouă!
Corina: - Pantofi de lac zici? Ãștia de-aici? Na! Prinde-i!

Corina aruncă după Costel cei doi pantofi de lac.

Bufonul, ferindu-se de furia Corinei, urcă pe scenă și supărat de atâta ceartă îi alungă pe tinerii nervoși. Apoi, în sfârșit singur și liniștit, cu privirea spre public și făcând semne ironice spre Costel și Corina, începe să recite.

Eram într-adevăr gelos!
Te mângâia cumva pe dos,
Te săruta pe gură!
Simțeam că mi te fură!

De ce mi-ai dat in dar
Surâsul tău mirat?
Smulg poza din sertar.
Îmi vine să te bat!

Te pun la loc și-nchid.
- Oricum, tot n-ai avut dreptate!
Mă-mbrac rapid
Și plec la facultate!

Actul 4
Tărăboanță

Pe scenă se joacă Pandele care are aproape 7 ani. Tatăl lui, Costel, stă pe scaun și încearcă să citeașcă ziarul. Costel trebuie să poarte sacou și cravată. O așteaptă pe Corina care e plecată până la o vecină.

Costel: - Joacă-te mai încet, puiule. Faci o gălăgie…
Pandele: - Mă cheamă Pandele, nu puiu!
Costel: - Aha! Uite că nu știam, domnișorule Pandele. Chestia e că, din cauza ta, nu pot citi ziarul.
Pandele: - Dacă ai sta de vorbă cu mine, m-aă liniști.
Costel: - Să vorbim? Noi? Ce să vorbim? Mă mucosule, tu știi câți ani ai?
Pandele: - Șase ani și opt luni.
Costel: - Mulți înainte…, dar nu asta vroiam să spun.
Pandele: - Tati, toți îmi zic la fel. Spune și tu, cum aș putea învăța dacă habar n-am să citesc, iar oamenii mari n-au inspirație. Sunt la vârsta întrebărilor.
Costel lasă ziarul jos: - Să te aud. Hai, pune întrebări!
Pandele: - Chiar vrei? Bine… Zi-mi atunci la ce-ți folosesc nasturii?
Costel: - Care, ăștia de la haină? O închei și-mi ține de cald.
Pandele: - Aici nu-i frig.
Costel: - De acord, dar afară…
Pandele: - Și nasturii de la mâneci țin tot de cald?
Costel: - Nu, ăia mi i-a cusut maică-ta când aveam guturai.
Pandele: - Ce-are guturaiul cu nasturii?
Costel: - De la guturai căpătasem un tic: îmi ștergeam nasul cu mâneca. Tu să nu faci așa!
Pandele: - Scârbos tic!
Costel: - Aici semeni cu mă-ta.
Pandele: - Dar aia ce e?
Costel: - Asta? Cravată.
Pandele: - La ce folosește cravata?
Costel: - Eleganță, farmec, noblețe… Când o să vină maică-ta de la vecină plecăm la operetă. Dacă nu am întârziat deja…
Pandele: - Mama spune că pe-un bărbat îl cunoști după lungimea cravatei.
Costel: - Extraordinar! Păi, ce-are una cu alta?
Pandele: - Nu știu, eu pun întrebările.
Costel: - Mda.
Pandele: - De ce oamenii mari nu se dezbracă la mare?
Costel: - Cum sa nu?! Se dezbracă și fac plajă.
Pandele: - Nu-i adevărat! Oamenii mari rămân în slip, iar pe copii îi dezbracă de tot. De ce diferențierea asta?
Costel: - Celor mari le e rușine, Pandele.
Pandele: - Ce înseamnă rușine?
Costel: - Un sentiment…, un gând care te face să te simți stingher. Ca atunci când te dezbraci în fața cuiva.
Pandele: - Și dacă te dezbraci în fața pisicii te simți stingher?
Costel: - Atunci nu.
Pandele: - Dar în fața plopului?
Costel: - Nu, Pandele. Doar în fața altui om.
Pandele: - Tu te dezbraci în fața mamei și nu-ți e rușine.
Costel: - Asta-i altceva.
Pandele: - Mama e proprietatea ta?
Costel: - Cum să fie proprietatea mea?
Pandele: - Atunci aparține tuturor.
Costel: - Nu, dragă, mă-ta e doar a mea!
Pandele: - De ce oamenii mari au buletin de identitate și copiii nu?
Costel: - Ca să aibă ce arăta polițiștilor.
Pandele: - Și polițiștii au buletine?
Costel: - Și polițistii.
Pandele: - Ei cui arată buletinele?
Costel: - Șefilor.
Pandele: - Și șefii au buletine?
Costel: - Și ei au, Pandele!
Pandele: - Și ei cui arată…
Costel: - Nevestelor!!
Pandele: - Tati, de ce te enervezi?
Costel: - Nu, dragă, sunt calm. Sunt liniștit ca un lac de munte.
Pandele: - De ce oamenii mari din trecut purtau armuri și cei de-acuma nu?
Costel: - Cei din trecut se băteau cu pietre, buzdugane, săbii. În prezent nu mai e cazul.
Pandele: - Ieri seară mama ți-a dat în cap cu polonicul și te-a făcut căpos. Dacă ai fi avut armură…
Costel: - Ieri, da! Ieri ar fi fost bună o armură.
Pandele: - Batista de ce trebuie să fie albă și să aibă dantelă?
Costel: - Ca să fie frumoasă, fiule.
Pandele: - Și dacă e verde e urâtă?
Costel: - Dar nici frumoasă nu-i…
Pandele: - Ce înseamnă frumos?
Costel: - Frumos e ceva care te bucură.
Pandele: - Eu sunt frumos?
Costel: - Ești.
Pandele: - Dar n-am batistă albă cu dantelă.
Costel: - Atunci unde-ți sufli nasul?
Pandele: - În șervețele parfumate. Tu le cumperi.
Costel: - Colorate?
Pandele: - Nu, albe. Mama este frumoasă?
Costel: - Corina? Este.
Pandele: - Dar casa noastră?
Costel: - Și ea e frumoasă.
Pandele: - Tot ce-i legat de oameni e frumos?
Costel: - Da, Pandele.
Pandele: - Hepatita A e frumoasă?
Costel: - Ptiu! Nu, asta nu e.
Pandele: - Ce bine e să fii om mare... Le știi pe toate.
Costel: - Le știi, dar nu-i așa bine! Cănd ești mic ești protejat de părinți, ingrijit… Când crești ai numai obligații.
Pandele: - Și tu ai obligații?
Costel: - Și eu.
Pandele: - Ce fel de obligații?
Costel: - De serviciu, conjugale, morale, financiare…
Pandele: - Ce-s alea obligații conjugale?
Costel: - Adică cele strict legate de maică-ta.
Pandele: - Noaptea te pune să conjugi verbe?
Costel: - Nu, nu-i asta… E vorba de altceva.
Pandele: - Ce-i aia o tărăboanță?
Costel: - Tărăboanță?
Pandele: - Da, tărăboanță.
Costel: - Nu stiu. Ce-ți veni?
Pandele: - Trebuie să știi ce-i o tărăboanță!
Costel: - Uite că nu știu!
Pandele: - Imposibil. Azi dimineață mămica îi zicea vecinei că diseară iar o să mergeți în oraș cu tărăboanța. După asta s-a ascuns acolo, în șifonier, ca să întârziați la operetă...

Bufonul urcă din sală și, clătinând capul, își fixează privirea pe Corina care tocmai ieșea din șifonierul convențional, deprimată și supărată pe Pandele pentru că a desconspirat-o. Începe să recite.

O lămâie și-o femeie goală,
Pe-un fundal cețos,
Unde cerul pare ros,
Luna-i ca o oală.

Și femeia goală,
Stă pe oală,
Luna stă pe firmament,
Am rămas la facultate repetent.

Sufletul mi-e ros,
Viața e fără miros,
Doar femeia nudă
Stă acolo și asudă.

Mă trezesc, mă-mbrac și plec
Și străbat cu pasul sec
Bulevarde și alei
Cu mândrețe de femei.


Le privesc cu mare jind,
Eu de sex încă depind,
Nu pot singur să mai fiu,
Prea-s nărod și prea sanchiu.

Actul 5
Copilul

Pe scenă Corina și Costel stau iar pe scaune, spate-n spate, așteptându-l supărați pe fiul lor, pe Pandele, care ca de obicei întârzie la cină.

Costel: - Dragă, așa nu se mai poate! E șapte și Pandele n-a venit. Uite, deja s-a înserat.
Corina: - L-o ține șefu’ la serviciu, tu!
Costel: - Ce să-ți spun! Și casa asta ce-o fi? Bodegă?! Să vină și să plece fiecare când vrea și cum vrea? Suntem o familie onorabilă, dragă, serioasă, cu prestigiu, autoritate. Intelectuali, ce dracu’! Noi servim întotdeauna cina la ora nouăsprezece. Ce-o fi așa greu de-nțeles?
Corina: - Nu te mai enerva și tu din orice. Iar îți crește tensiunea și ajungem, Doamne ferește, prin spitale. Mai așteptăm cinci minute și, dacă tot nu vine, mâncăm singuri.
Costel: - Și Pandele? Dacă stă nemâncat la noapte? Ai văzut ce tras la față e de câteva zile… Livid.
Corina: - Bietul copil.
Costel: - Auzi, dragă. Dacă s-o fi îndrăgostit, ca prostu’, de vreuna d’alea? Știi tu. Să-și irosească tinerețea și banii cu ea… Sentimentele.
Corina: - Cum, tu? De la vârsta asta?
Costel: - Draga mea, s-au schimbat vremurile... S-a emancipat tineretul! Eu la anii lui abia dacă ieșeam să iau pâine, în rest: studiu la bibliotecă. Auzi, dar dacă s-o duce la orgii, așa, din lipsă de afecțiune? Dacă se îmbolnăvește de ceva, Dumnezeule, și apoi ne dă și nouă?
Corina: - Ai dreptate, tu! Am văzut și eu la jurnal câte boli venerice au apărut după revoluție. Gata, trebuie neapărat să ne implicăm și să-i găsim o fată cumsecade.
Costel: - Absolut! Dar nu ceva permanent, dragă. O dată pe lună, să nu coste mult.
Corina: - Și să vină după cină, când se culcă vecinii.
Costel: - Discreție maximă, să nu-i compromitem viitorul. Auzi, dragă, dacă-l surmenăm mai rău cu pierderea nopților?
Corina: - Ce nopți, tu? Care nopți? Tu credeai că-i lăsăm, așa, toată noaptea, de capul lor? Ce-i, după ei? Juma’ de oră e suficient. Excesele de orice fel nu aduc nimic bun! Și trebuie să fie tăcută, femeie hotărâtă, de acțiune. Nu din alea leneșe...
Costel: - Vrei să-l întreb pe doctorul Predescu de vreo surdo-mută? Știi că lucrează în domeniu…
Corina: - Tu, surdo-muții n-or vorbi ei mult, în schimb gem!
Costel: - Zău?
Corina: - Parol!
Costel: - De unde le știi tu pe toate? Te pomenești că…
Corina: - Te-ai prostit? Ai uitat că urmăresc, în fiecare noapte, Discovery? Sunt om cult, tu, intelectual! Ce mai lungim vorba, îi trebuie o femeie normală. Și repede.
Costel: - Gata! Știu eu pe cine. O ții minte pe Adela?
Corina: - Care Adela?
Costel: - Soția lui Gheorghiu…, amanta lui Nicu.
Corina: - Care Nicu?
Costel: - Nicu Dobre, mecanicul auto. Ãl’ de ne-a reparat Dacia, primăvara trecută.
Corina: - Și ce-i cu el?
Costel: - Acu’ o lună s-a însurat cu Florica de la Aversa, că era în cinci luni. Și tot el era și amantul Adelei. Atunci, pentru că viitoarea mamă era geloasă și făcea istericale în fiecare noapte, Nicu a trebuit s-o părăsească pe soția lui Gheorghiu.
Corina: - Care Gheorghiu?
Costel: - Gheorghiu, prietenul meu de-o viață, colegul din liceu. Soțul Adelei.
Corina: - Așa, zi!
Costel: - Adela suferă îngrozitor, dragă. E neconsolată. De când a rămas fără Nicu, e zăludă, umblă brambura, e trasă la față. O vreme și-a căutat alt prieten, printre cunoștințele noastre comune, dar niciunul nu-i de nasul ei.
Corina: - Să nu fie nebună, tu! Să-l zăpăcească pe Pandele.
Costel: - Nu-i, dragă, nebună! E curată și îngrijită… Se epilează săptămânal pe picioare și la subsuoară, folosește parfumuri franțuzești și șampon de bebeluș, să nu i se împăienjenească ochii.
Corina: - Nu mă-nebuni!
Costel: - Parol! Zilnic se duce la coafor, iar la trei zile își face pedichiura și manichiura. Poartă numai desu-uri negre.
Corina: - Ia uite…
Costel: - Face fitness și merge la solar, e bronzată peste tot, dragă. Peste tot!
Corina: - De unde le știi tu pe toate, Costele? Că parcă te-aș bănui…
Costel: - De la Nicu le știu, dragă. Unde-ți umblă mintea? Păi nu-i Gheorghiu, soțul Adelei, prietenul meu? Fratele meu. N-am făcut liceul împreună? Nu jucăm, în fiecare duminică, șah în Cișmigiu? Cum să-mi înșel eu, intelectual de vază, prietenul de-o viață?!
Corina: - Bine, tu… Și te-ai gândit să-i facem lipeala cu Pandele?
Costel: - Da, dragă. Că-i atât de tristă, sărăcuța fată. Și are, Adela asta, o privire… ca de vițică neînțărcată, ochii mari, căprui și umezi. E liniștită ca o seară târzie de toamnă, ca un lac de munte, ca o... Îți vine s-o mănânci cât e de frumoasă…
Corina: - Iar începi?
Costel: - De aceea m-am gândit că-i tocmai bună pentru copilul nostru.
Corina: - Analizele sunt la zi?
Costel: - Sunt, dragă. Și apoi cu metodele astea noi de protecție...
Corina: - Geme?
Costel: - Niciodată.
Corina: - Vorbește mult?
Costel: - Discretă ca o psiholoagă.
Corina: - M-ai convins. Telefonează și invită-i mâine, la cină. Dar să nu întârzie!
Costel: - Și ce-i spun lui Gheorghiu?
Corina: - Că-i trebuie copilului niște meditație la geografie.
Costel: - Dacă se prinde Gheorghiu, dragă? Mă fac de băcănie… Tu știi cum ne avem? Prietenie la cataramă, frați de sânge! Gemeni!
Corina: - Lasă, tu, că bărbații nu-s așa inteligenți. Þi-l îmbrobodesc eu, una-două. Uite cum facem: mâine seară, după ce mâncăm, îl rog să mă însoțească pe terasa blocului, să privim panorama orașului…
Costel: - Dacă vă întoarceți în juma’ de oră, n-am făcut nimic. N-am timp s-o conving…
Corina: - Nici o grijă! O oră îl țin. Însă tu rezolvă treaba!
Costel: - Fără probleme! Și ce motiv să invoc, dragă, că-i invit hodoronc-tronc în mijlocul săptămânii?
Corina: - Mototol mai ești! Spune-i, tu, că-i vorba de viitorul copilului nostru, de Pandele. A împlinit treizeci de ani și n-are și el un loc al lui…

Bufonul urcă grăbit pe scenă și, făcând gesturi de dragoste nebună (se ține de inimă, de obraji, face bezele către spectatori), începe să recite confidențial arătând spre cei doi părinți îngrijorați.

Și sunt frumos?
Chiar sunt frumos?
Ori numai gândul îmi cade
duios în ape ondulate
pe coapse până jos
apoi îmi sare-n spate?
Ori nu sunt eu acela care
te-adoarme noapte după noapte?
La fereastra unde plouă
îmi inundă spatele curbat;
Mă-ntreb: să-ți apar deseară-n pat?
Jucăuș din pleoape bat
uneori mai bat din stele
alte stele-n deplasare
ce își pun cenușă-n cap
Din bulbi rar se mai ivesc
ochi, urechi și… îndrăznesc
câte puțin de roșu pe nas și pleoape
puțin de verde și licurici pe coate…
Dar, sa fiu așa frumos?
Chiar se poate?

Actul 6
Misterul Lăcustei

Costel stă singur pe marginea scenei cu o căciulă trasă pe ochi, tremurând de frig. E plictisit și supărat. Din sală i se adresează Ursitoarea.

Ursitoarea: - Costel, dacă ai avea aripi ca ale mele ai zbura?
Costel: - Mai încape îndoială. Aș economisi banii de benzină, plăcuțele de frână, uleiul…
Ursitoarea: - Dar dacă te-ar trimite Dumnezeu după LM lights și magazinele ar fi închise? Ai avea curajul să-i zici lui Dumnezeu că-i peste tot închis? Sau ai sparge magazinul lui Ionescu?
Costel: - Aș sparge magazinul lui Ionescu. Am văzut cum fac fumătorii când n-au țigări… Dar ce, Dumnezeu fumează?
Ursitoarea: - De unde vrei să știu?
Costel: - Cum adică de unde vreau sa știi?
Ursitoarea: - Fac doar sondaje de opinie. Dacă Sfântul Ilie ți-ar preda de bună voie locul, pe care ai trăzni-o prima? Pe Nicoleta Luciu sau pe Andreea Marin?
Costel: - E vacant locul Sfâtului Ilie?
Ursitoarea: - Nu, dar gândește liber. Gândește ProTv!
Costel: - N-aș trăzni pe nimeni, că-s milos… Dar tu cine ești?
Ursitoarea: - Sunt gandul tau.
Costel: - Ce gând?
Ursitoarea: - Gândul născut la Poenari acu’ două săptămâni. Îți aduci aminte de ziua când legai vița de vie și tam-nesam ți-a intrat unul în curte, cu căruță cu tot, și a început să descarce un pat cu baldahin și două fotolii vechi?
Costel: - Cum să nu. Am crezut că-i nebun și l-am întrebat de ce descarcă mobilă în curtea mea.
Ursitoarea: - Și?
Costel: - Mi-a spus că nu-i nebun, că-i dracu’ în persoană și a venit să mă ia. Dar pentru că-i place la țară, la Poenari, o să mai rămână vreo două săptămâni.
Ursitoarea: - Ei bine, eu sunt acel gând și de-atunci te sâcâi noapte de noapte.
Costel: - Nu-mi placi!
Ursitoarea: - De parcă de nevastă-ta îți place… Te toacă tot timpul la cap...
Costel: - Și asta-i adevărat. Dar ce să fac?
Ursitoarea: - Mai știi cum ai cunoscut-o?
Costel: - Pe Corina? Îmi era foame… A! Și am sărutat o lăcustă.
Ursitoarea: - Și atunci s-a transformat intr-o fată frumoasă.
Costel: - Și vorbăreață…, dar tu de unde știi?
Ursitoarea: - Poate că nu-s doar gândul tău.
Costel: - Ești Ursitoarea!
Ursitoarea: - Poate că nu-s doar ursitoare…
Costel: - Atunci?
Ursitoarea: - Sunt îngerul tău păzitor!
Costel: - Aș! Atunci de ce m-ai lăsat s-o sărut?
Ursitoarea: - Îți era foame... Dacă vrei îți indeplinesc o dorință.
Costel: - Sanchi!
Ursitoarea - Pe bune!
Costel: - Transform-o atunci pe nevastă-mea, pe Corina, înapoi în lăcustă!

Bufonul, cu pălăria de vrăjitoare, urcă pe scenă și începe să o vrăjească pe Corina ce rămăsese stingheră, într-un colț al scenei. Pe măsură ce vraja iese ea se înfășoară în mantia verde a lăcustii și se face din ce în ce mai mică, se ghemuiește turcește exact ca la începutul spectacolului.

Numără frumoasele
apele și casele,
codrii și fântânile,
năpădind făpturile;
A mers? Nu a mers?

Cine le-a privit în ochi,
să le cadă cu deochi
cu descântec între gene
și mai tare se vor geme
A ieșit vraja?

Ele sunt în căutare
prin bucate fără sare
de un prinț fermecător
să le cadă cu fior;
Tot nu?

Vor să-l farmece îndată
cu aplomb și înghețată
vor să-l scarpine pe ceafă
doar în ziua lui de leafă
vor să-l cheme, să-l alunge
știrb, ca valul ce împunge
Nu-i încă lăcustă? Să vezi c-am încurcat vrăjile…

Fetele, frumoasele
vor porni, voioasele,
toate sunt în căutare,
numai una surdă n-are
vreme ca să fi aflat
că-n ținutul fără cap
și picioare, la spinare,
ea-i o simplă întâmplare,
căci de-atat amar de vreme
se lăsase de blesteme…
Am reușit! Am reușit! Am reușit!


În vreme ce Corina se transformă la loc în Lăcustă, Costel un pic melanolic începe să recite.

Păcat… era frumoasă…
Și-avea piciorul alb,
Frumos rindeluit
Și stau sub soare neclintit, privind-o…
Și iarba-i verde și ochii ei
Erau ca iarba și lăcusta
Și ca la cetacee crusta
Adică gri mai mult,
Deși verzii și albăstrii…
Și-avea pubovăr alb și verde fusta…
Ier eu, precum Othello-n Famagusta,
Eram gelos… eram gelos, căci o iubeam!
Și ochii ei erau de-un verde pal,
Când era-mbrăcată-n verde pal
Sau când pe mare sta pe-un val
Albastru-verde și scuipați de val,
La fel erau, ah… verzii ochi!
Și care-cine? Dânsa!? S-a măritat c-un antrenor!
Păcat, mare păcat de-al nostru-amor!


Bufonul se așează turcește pe marginea scenei și se adresează publicului. Spre mijlocul poeziei i se alătură și ceilalți actori, în dreapta și-n stânga lui. La sfârșit se ridică împreună și, salutând publicul, pornesc spre ieșire.

Doamnă,
Versurile mele
Nu-s șiraguri de mărgele
Și nici pietre nestemate
Șlefuite și-ncrustate
În cercei și în inele
Ca să vă mândriți cu ele!
Nu sunt decât, vă spun drept
Niște rânduri paralele
De cuvinte-mperechiate
Care merită să fie
Dacă nu chiar ce m-aștept
Cel puțin... o jucărie
Pentru autorul lor.
Și femeia pentru care
El le-a scris fără să știe.
Ce-l ce-așteaptă-n viitor
Un surâs?
O sărutare?
Sau superba nepăsare
A unei femei rebele
Pentru versurile mele?