agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2546 .



Sponsalia 5
screenplay [ ]
Basm

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Aristo Fanfan ]

2007-07-08  | [This text should be read in romana]    | 



Spre dimineață ațipesc puțin, să mai prindă puteri, dar la răsăritul soarelui pornesc la drum și țin strașnic la pas întins până către seară. Când să treacă albia unui râu, peste care e aruncată o punte, văd un om ciudat , îmbrăcat în piei de capră care ia câte o pietricică și o arunca cu precizie într-un loc însemnat pe trunchiul unui copac aflat la vreo cincizeci de pași.
-Ziua bună, omule. Ce naiba faci acolo? îl întreabă Septimiu.
-Bună să-ți fie inima, bădie. De făcut nu fac bine deloc, pentru că astăzi m-a lovit nenorocirea din plin. Pe când soarele era de două suliți pe cer, am siumțit că mă cuprinde un somn greu. Eu dormeam dus, dar în același timp vedeam cum trei dintre blestemații de oameni zburători mi-au dus totul cât ai bate-n palme: vite, capre și oi. Eu sunt Petre, păstorul. Dar pe voi ce vânt vă aduce prin părțile noastre ?
-Am pornit în lume să ne căutăm norocul.
-Luați-mă și pe mine cu voi, se roagă păstorul. Poate că vânturând lumea voi da și eu de furii care m-au prădat și apoi poate că v-aș putea ajuta și eu cu ceva la o adică.
-Drumul e lung și plin de pericole, îl previne Septimiu..
-Nu mi-a mai rămas nimic pe lume, așa că n-am ce pierde.
-Dacă așa stau lucrurile, noi te primim. Să mergem, dar !
Petre, un bărbat vânjos, cu barba cârlionțată, își ia ghioaga pe umăr și li se alătură întregind trupa.
-Pădurea asta e tare mare, oftează el. Încă n-am întâlnit om care să-i fi dat de mergine, dar nici să se fi întors sănătos de cumva l-a prins noaptea înlăuntrul ei.Se zice că-i plină cu spirite…
-Cu ce-o fi, cu ce n-o fi, om vedea noi, că de întors din drum nu ne-om întoarce.
-Ferească Dumnezeu, sare păstorul pipăindu-și ghioaga noduroasă și groasă cam cât trunchiul unui copăcel de vreo cinci ani. Am, zis și eu așa, ca să nu tac.
Pe măsură ce se afundă în pădure, lumina scade, așa că hotărăsc să meargă doar până vor găsi un loc potrivit pentru înnoptat, unde să poată aprinde un foc. În curînd însă zăresc o luminiță care pâlpâie printre copaci până când ia forma unei ferestre luminate. Într-o poiană liniștită se ridică o căsuță țărănească, văruită, împrejmuită de un gard simplu de nuiele, mai mic de un stat de om. Liniște și pace.
-Voi stați aici, le zice Septimiu aproape în șoaptă, până ce mă duc să văd ce zidiri de oameni și-or fi ales să trăiască în sălbăticia asta. Dacă or fi oameni b uni ne-or lăsa să mânem barem în șură dacă nu în casă.
De-abia străbate jumătate din poteca ce duce către intrare, că pe prispă iese o femeie abia trecută de prima tinerețe. Este îmbrăcată cu mult gust în straie de un gri închis, dar plăcut la vedere. Este o femeie frumoasă și pe față i se citește bunătatea. Ajuns în fața ei, Septimiu rămâne o clipă blocat, neștiind ce să spună.
-Bine ai venit, eroule, grăiește ea, întinzându-i mâna.
-Bine te-am găsit, buna mea matroană. Nu știu cine ești, dar de bună se vede că ești bună.
-Sunt cea mai mare dintre cele trei fiice ale Nopții. Numele meu este Fapt de Seară. Știam că vei veni și te așteptam cu cina gata. Chiamă-ți prietenii și fiți cu toții invitații mei.
Când trec prin tindă aud o viermuială stranie care-i pune pe gânduri.
-Nu vă temeți, îi liniștește Fapt de Seară. Sunt ajutoarele mele, fluturi, insecte și păsări de seară.
Intră într-o odaie țărănească, mobilată simplu, cu pereții albăstrii, împodobiți cu vase și cu ștergări. Focul pâlpâie în vatră, iar masa e întinsă cu străchini pe măsura fiecăruia. Fiertura din străchini aburește răspândind un miros care-i incită pe călători.Toți cinează cu poftă ascultând povețele gazdei.
-Beți fiecare câte un pocal din băutura asta, zice ea punând pe masă o cană de lut.Vă va da puteri și vă va ajuta să vă apărați de nălucile care bântuie pădurea cum treci de casa mea, pentru că vă va face să vedeți în întuneric. Dacă totul merge bine, în două ore ajungeți la casa surorii mmele și acolo vă veți trage sufletul.
Fapt de Seară îi petrece până la poartă , urându-le drum bun, copleșită de mulțumirile tuturor. Cum trec de căsuța din poiană, în față li se deschide o lume de groază. Întunericul nopții este acum o bură violetă în care se vede totul. De pretutindeni răsună țipete înfiorătoare. În lateral, printre coroanele arborilor planează forme nedeslușite, iar după trunchiuri apar și dispar uriașe forme nepământene.
-Să mergem, îi încurajează Septimiu. Ce-o fi o fi.
Nu fac nici zece pași, că o buhă mare se năpustește asupra lor, îl înșfacă pe Maricel și-l răpește in înălțimea bolților vegetale, printre trunchiuri groase și extrem de înalte ca niște coloane. În aceeași clipă Falco țâșnește ca săgeata pe urmele lor. Sus se dă o luptă mare, pe viață și pe moarte, urmată de un țipăt sfâșietor. Se face liniște atât de mare că se aude fâlfâitul aripilor șoimului care îl aduce pe Maricel fluturându-și săbioara în semn de victorie. Întregul grup îi întâmpină cu urale de bucurie.
Trupa întregită pornește din nou la drum.Toată lumea ascultă cu încordare zgomotele care vin dinspre adâncurile pădurii ca și cum alături de ei ar mărșălui trupe întregi ale unei armate nevăzute.Din când în când, deasupra vacarmului se ridică urlete ca de oameni înjunghiați. În față se vede deja fereastra luminată a casei. Drumul le este barat de - o gloată de ființe hidoase care întind spre ei niște gheare ascuțite.
-Vă așteptam, puilor, mormăie una dintre pocitanii. De mult n-am mai jumulit claponi ca voi !
-Ia măciuca , Petre și lovește, zice Septimiu trăgând sabia, că de trece miezul nopții, e vai de noi ! Licoarea zânei își va pierde efectul.
Monștrii se aruncă asupra lor cu furie, sfâșiindu-i cu ghiareele, dar rănile se închid la loc, fără să le curgă sânge. Sabia și măciuca se învârt în aer scânteind ca niște fulgere și când nimeresc vreuna din spurcăciuni, aceasta se transformă pe dată într-o grămăjoară de pământ. Grămăjoare le sporesc și trupa înaintează încet, dar înaintează. Spurcăciunile vin însă puhoi nestăvilit. Deodată, Mor, care ținuse spatele, se ridică în două picioare și, scoțând niște urlete înfiorătoare, prinde a lovi în dreapta și în stânga, făcând brazdă lată printre dihănii. Între timp Brunuța sare din creangă-n creangă ca un spiriduș, iar Falco, purtându-l în spinare pe Maricel, descrie cercuri mari deasupra lor. Efectul licorii scade din ce în ce mai mult și deja loviturile lasă urme pe corpurile lor.
-E de rău, Septimiu. Ãștia o să ne înfulece de vii !
-Încă puțin! Nu vă lăsați, îi încurajează Septimiu. Dincolo de copacul acela mare împielițații nu mai au nici o putere.
Până la copac mai au cel mult zece pași, dar monștrii nu se lasă. Mor se învârte odată între ei culcând la pământ un pâlc întreg, apoi lovind aprig în stânga și-n dreapta face loc și toți trei se aruncă dincolo de copac. Dintr-o dată se face liniște. Singur vântul mișcă ușor crengile copacilor, încolo nici urmă de vietate.
-Mare lucru, se minunează Petre, s-au topit și nu-s, de unde cât p-aici era să ne pună pielea-n botă iar pe noi să ne trimită pe lumea cealaltă. S-au topit și nu-s.
-Ne-ar fi trimis dacă ar fi putut, dar cu noi nu le merge.
Maricel, bucuros nevoie mare, îi anunță că au ajuns la casa din poiană.
-Am ajuns, fraților, zice Septimiu mulțumit. Haideți să vedem ce ne mai așteaptă.
Se apropie cu toții de poartă cu o oarecare reținere. Pe prispă îi așteaptă Miez de Noapte, sora lui Fapt de seară, zâmbind cu bunătate.Traversează aceeași tindă întunecoasă în care se aude același fâlfâit și se văd sclipind aceeași ochi rotrunzi, fosforescenți. Și odaia și stăpâna sunt identice cu celelalte, atâta doar că Miez de Noapte este îmbrăcată în negru. Se așaza la masă și frumoasa gazdă îi servește cu bucate și băuturi alese. Abia își înmoaie buzele în vinul cel roșu, că li se deschide pofta de discuții și povestesc care de care mai înflorat peripețiile prin care au trecut. Cel mai înfocat e Maricel pe care îl răpise o pasăre hidoasă. Desigur ca ar fi răpus-o și singur, dar Falco, sosit la timp, i-a fost de mare ajutor.
Miez de Noapte îi previne că urmează să treacă prin pădurea vrăjitoarelor. Acestea vor lua fel de fel de înfățișări dintre cele mai ademenitoare, iar cel pe care vor reuși să-l păcălească se va preface în stană de piatră. La plecare, Miez de noapte îi dă lui Septimiu o ulcică cu ulei fermecat și o pană de bufniță.
-În caz că vreunul dintre voi va cădea în mrejele vrăjitoarelor, înmoaie pana în ulcică, atinge stana de piatră și farmecele vor pieri. Dar dacă vreunul dintre voi va fi ispitit de mai mult de trei ori, acela nu va putea fi adus dinnou la viață decât cu apă vie din Þara Soarelui. Hai, porniți la drum, să nu vă prindă zorile-n pădure.!
Îi mulțumesc zânei după care pornesc la drum. Dincolo de casauță li se deschide în față o lume feerică. Copacii par din aur cu frnze de zmarald, păsările în culori vii ciripesc necontenit, iar râul care curge alături se năpustește năvalnic peste pietre .Tocmai când cred că n-o să mai dea peste picior de om, la marginea drumului văd două fete, una mai frumoasă decât cealaltă, care le zâmbesc galeș. Stau pe iarbă, în preajma unui foc și mănâncă friptură de căprioară. Carnea rumenită te face să-ți lase gura apă.
-Gustă și dumneata, eroule, îl îmbie pe Petre una dintre ele făcându-i ochi dulci.
Fiind foarte aproape și topit de frumusețea ei, Petre mușcă din friptură. Cele două fete dispar ca-n pământ, numai râsul lor batjocoritor se rotește pe deasupra copacelor și de departe îi răspunde ecoul. Petre cel împietrit pare una dintre statuile lui Hercule. Ceilați se învârt în jurul ei mai mult uimiți decât speriați, pipăind stana de piatră.
-Să vedem ce putem face, oftează Septimiu înmuind pana de bufniță în uleiul zânei și atingând apoi fruntea lui Petre celui de piatră.
Mai întâi acesta își mișcă pleoapele greu, deschizând niște ochi mari, apoi se mișcă de parcă ar ieși din blocul de piatră.
-Ce s-a întâmplat cu mine, măi fraților? Mă simțeam de parcă aș fi fost în altă lume.
-Și acolo ai fi rămas dacă n-am fi avut uleiul fermecat al lui Miez de Noapte.Þi s-au aprins călcâiele când ai văzut așa frumuseți de fete.
-Crezi că nu ne prindeau bine să le luăm cu noi? se scuză Petre scărpinându-se-n barbă.
-Ne prindeau dacă erau adevărate, dar ele de fapt erau vrăjitoare.
-Ce vrei și tu, măi Septimiu, dacă omului îi place friptura de căprioară? chițcăie Maricel.
-Ce și-a zis el, zâmbește Septimiu.I a uite ce noroc, două fete frumoase, singure- singurele, frig fleici de carne în mijlocul codrului sălbatic. Ia să le ajut să mănânce !
Petre se uită lai ei cu ciudă și adaugă morocănos.
-Recunosc că m-am aprins când am văpzut-o pe cea care m-a îmbiat cu carne și n-am judecat cu capul. Dar asta este. Noroc că v-am avut pe voi alături.
În timp ce Petre le spune ce a văzut pe lumea cealaltă, pe deasupra lor trece în zbor lin un porumbel alb ca neaua. Falco se uită spre el cu ochi scânteietori, întinzându-și gâtul pe care prind a i se zbârli penele. Bate de două ori din aripi smulgănd cu ghiarele fire de păr din blana lui Mor și pornește ca săgeata pe urmele lui. Ajunge porumbelul, îi înfinge ciocul în gât reușind să-i smulgă o singură pană albă și în clipa aceea împietrește, cade greu și se înplântă cu ciocul în pământ.
-Uite încă unul căruia îi place carnea, zâmbește Petre amar, ridicând din iarbă șoimul împietrit. Ce-ar fis să-l lăsăm aici până ne-om întoarce? că nu-i trebuie nimănui on șoim de piatră.
-Ba de ce să-l lăsăm, sare Maricel înțepat.
-Trezește-l că i-o fi destul, îl liniștește Petre. Am zis și eu așa.
Septimiu îl atinge ușor cu pana de bufniță. Falco bate o dată din aripi, se scutură de parcă ar fi fost ploat si-și rotește ochii de jur împrejur nedumerit.
-Ai vrut să bei sânge cald, îl alintă Maricel, dar nu ți-a reușit. Până una-alta, fă-te mai mic să pot încăleca.
Îl mângâie și-i sărută penele lucioase de pe creștetul capului.
Pornesc din nou la drum necontenind să se minuneze de frumusețea acelei păduri, până când ajung din nou într-o poiană. Pe o mică ridicătură de pământ se înalță un palat ale cărui turnuri strălucesc mocnit într-o lumină curioasă, încât nu-ți dai seama dacă este zi sau noapte.
-Ce minunea minunilor o mai fi și asta, se crucește Petre?.
-Cine știe al cui o fi și palatul acesta, zice Septimiu. Bine ar fi să ne depărtăm cât mai repede, că lucru curat nu pare să fie.
Grupul călătorilor își urmează drumul uimiți de atâta strălucire și, pe măsură ce se apropie de misteriosul palat, toți se simt cuprinși de-o moleșeală plăcută din cauza aerului îmbătător. Cu cât se apropie mai mult, abia mai reușesc să-și târască picioarele.
-Stați un pic, măi fraților, să ne mai tragem sufletul, că doar nu-i sfârșitul lumii, le propune Petre aruncându-și ghioaga în iarbă. Ne-om mai trage sufletul apoi om vedea ce-a fi.
Nimeni nu se împotrivește și, sleiți de puteri cum sunt, se întind cu toții pe covorul de iarbă cu atâta plăcere și nepăsare încât se pare că n-ar avea nici o grijă.Vântul aduce miresme îmbătătoare care îți alungă orice gând, iar de dincolo de zidurile împrejmuitoare se aude o muzică blândă, abia șoptită, ca-n vis. Singurul neastâmpărat este Maricel care se zbenguie pri iarbă ca un mânz, se afundă prin pădure, fără ca cineva să-i dea prea mare importanță. Odată însă, când se întoarce, nu-și mai găsește prietenii la locul știut. Un timp stă dus pe gânduri, cugetând la ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu ei. Până-n zori nu mai era mult și dacă nu putea face ceva, totul era pierdut. Cum se frământă așa, privirea i se oprește pe turnurile strălucitoare ale palatului și pe dată îi încolțește în minte gândul că poate sunt acolo. Își ia inima-n dinți și pornește spre poarta cea mare de stejar ferecată cu oțel. Până la pavajul din dale de piatră rămâne exact atâta loc cât să-i permită să se strecooare pe sub ea..Ajuns dincolo, se pomenește pe o alee care străbate o peluză cu iarba tunsă îngrijit, până la porțile palatului. Nicăieri nici urmă de vietate. Uitându-se spre fundul curții, își vede prietenii ospătând fără griji la o masă mare întinsă la mumbra unor arbori. Observă însă că nici unul nu face nici un gest, nici o mișcare așa că își dă seama că sunt împietriți. Aleargă spăre ei cu sufletul la gură și își revine din sperieți abia când observă că ulcica cu ulei fermecat este la cingătoarea lui Septimiu. Se cațără cu greu până ajunge pe laviță, ia pana de bufniță, o inmoaie în ulei și-l unge pe septimiu pe frunte, după ce ajunge cu greu pe masă și de acolo pe umăr.Tânărul se scutură o dată gata să-l arunce cât acolo, dacă nu s-ar fi agățat de păr, și clipește din ochi nedumerit.
-Încet, încet, că mă prăpădești, îi țipă Maricel în ureche.Sunt pe umărul tău, ia-mă jos.
Septimiu îl ia în palmă și, după ce se uită la el cu simpatie, îl pune pe mesă.
-Am dormit ca pământul, măi mititelule, oftează .
-Și ai fi dormit mult și bine dacă nu te trezeam eu. Uită-te cum dorm și ceilalți, înfășurați în haine de piatră.
Septimiu sare în picioare ca ars.
-Să-i trezim repede, să putem pleca de-aici înainte de ivirea zorilor. Vrăjitoarele nu au nici o putere asupra noastră atâta timp cât nu reușesc să ne înșele din nou.
O iau la fugă spre porți, dar în acel moment o cucuvea prinde a țipa de sub streșină ca din gură de șarpe și curtea se umple de făpturi deșirate și scheletice, îmbrăcate în negru care se îngrămădesc în jurul lor, ridicând spre ei brațele cu ghiare lungi.
-Nu vă temeți, fraților! Cât timp mai are efect băutura lui Miez de Noapte, n-au ce ne face.
Ies în fugă pe poartaă, urmăriți de puhoiul de vrăjitoare care nu contenesc să-i ocărască și să-i blesteme.
-Parcă se lasă frig, pufnește Petre, mutându-și ghioaga de pe un umăr pe celălalt.
-Asta înseamnă că puterea licorii este pe terminate.Þineți-vă tare că nu mai avem mult. La fugă! Numai fuga ne mai poate salva! Sări, Petre, în spinarea lui Mor.!
Dihania fuge mâncând pământul, iar deasupra Falco, purtându-l pe Maricel, descrie cercuri largi deasuipra lor pentru încurajare. Acum că licoarea își pierde efectul, începe să le fie tot mai frig, făcându-i să dârdâie.
-Brrrrr! Mor de frig,strigă prințișorul la urechea șoimului.
-Acuma e rău de noi, frate. Crăpăm de frig, șuieră Petre.
-Nu crăpăm noi așa ușor, îl încurajează Septimiu. Apleacă-te cât mai tare, să nu te atingă vântul. Acuma, Mor, cât poți !
Uriașul animal simte din vocea stăpânului că nu-i de glumit și, adunându-și puterile, prinde a fugi și mai tare de parcă i-ar fi crescut aripi la picioare. Pădurea se rărește, dar copacii par încremeniți într-o nemișcare glacială, iar deasupra lor, în aer, se încolăcesc șerpi de foc asemenea fulgerelor. Zorile sunt aproape. Frigul crește într-atâta încât este tot mai greu de îndurat. În urmă vine puhoiul vrăjitoarelor care așteaptă să treacă efectul băuturii. O avalanșă năpraznică de ocări și de blesteme umple văzduhul în momentul în care șoimul se așază pe prima creangă de dincolo de hotarele nopții. După ce trec hotarul, se face liniște totală și, în urmă, pădurea mai dormitează în pacea adâncă a sfârșitului nopții. Plănuiesc să-și caute loc de odihnă, dar în față le apare poiana cu a treia căsuță, identică cu celelalte două. Stăpâna îi așteaptă ăn prag zâmbitoare. Cea mai tânără dintre fiicele Nopții este și cea mai frumoasă. Poartă îmbrăcăminte vaporoase ca lumina zorilor înainte de răsăritul soarelui, iar pe creștetul bălai are o cununiță din flori de câmp; intr-o mână ține o ramură înflorită, iar în cealaltă un porumbel alb care clipește din ochii-i rotunzi.
-Bine ați venit, dragii mei, vă așteptam, îi întâmpină ea.
-Bine te-am găsit, zână bună, răspunde septimiu în numele tuturor, sărutându-i mâna.Tare cu greu am ajuns până aici, dar dacă nu ne-ar fi ajutat surorile tale, n-am fi ajuns niciodată..
-Mă bucur, dragii mei, pentru că de când pădurea asta este bântuită de vrăjitoare, n-a mai călcat picior de om pământean pe aici.
Zori de Zi îi invită în casă și-i ospătează asemenea surorilor sale.și între timp le povățuiește ce să facă mai departe ca să nu cadă în capcanele dușmanilor. Imediat ce isprăvesc masa, pornesc la drum spre palatul Zilei și al Nopții. Acum sunt mai în putere și nici nu bagă de seamă când ajung la palat. Acesta este impresionant, pe jumătate întunecat ca noaptea și jumătate strălucitor ca ziua. La poartă îi așteaptă un paj care îi invită să-l urmeze și-i conduce într-o curte interioară pavată și ea jumătate în alb, jumătate în negru. Aleea duce spre două intrări;una care are deasupra soarele strălucitor pe fondul unui cer senin, iar cealaltă are deasuprea luna luminând tainic pe fondul unui cer înstelat. Pajul îi conduce pe un c oridor lung cu lumină scăzută ca la lăsarea serii.
Cum pășesc pragul, se pomenesc în mijlocul unui câmp învăluit în noapte. Deasupra se arcuiește bolta înstelată din înălțimea căreia luna își cerne razele albe. La mari depărtări se ghicesc siluete de dealuri și de munți acoperiți cu păduri răcoroase. Aici le întâlnesc pe cele trei zâne care îi ajutară să străbată drumul, împreună cu mama lor, Noaptea. Toate patru seamănă atât de mult încât dacă n-ar fi îmbrăcate diferit, cu greu s-ar deosebi una de cealaltă. Matroana le dă să bea o licoare care să-i ferească de duhurile întunericului apoi îi invită in caleașca ei trasă de doisprezece vulturi gigantici ca să le arate lumea din înîlțimea cerului. Pe măsură ce înaintează, lumina soarelui abia mijește undeva în spatele lor, iar în fața se lasă întunericul greu și se aprind stelele. Noaptea despică aerul cu mâna și de acolo pot vedea tabloul vieții din lumea lor cu bune, dar mai ales cu rele și nenorociri care îi întristează peste măsură. Când se apropie răsăritul, pornesc la drm. În curtea interioară îi așteaptă un paj îmbrăcat în alb care îi conduce într-o grădină splendidă inundată de lumină. Aici îi întâmpină Ziua împreună cu fiicele sale Dimineațqa, Miezul Zilei și feciorul Amurg. Gazda îi previne că urmează să trecă prin țara zmeilor, iar dacă aceștia vor prinde de veste, îi vor pune să lucreze pentru ei timp de un an și de nu se vor supune, îi vor provoca la luptă. Dincolo de Þara Zmeilor este țara Împăratului Valerius Claudius Constantinus, fratele împăratului lor. Abia după ce vor trece și de acea țară vor ajunge la marea cea mare, netrecută încă de nici un vas omenesc, iar dincolo de ea se află țara unde vor găsi carul de foc de care au nevoie.
La plecare, Amurg îi însoțește până la marginea țării
-Nu treceți dincolo până la ivirea zorilor, îi sfătuiește el. Aprindeți-vă un foc bun și faceți-vă culcuș din mușchi moale la gura peșterii de acolo. Acum, sunt chemat la datorie, vă las cu bine.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!