agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-09 | [This text should be read in romana] | După ce-am formulat astfel titlul incitant, nu într-o doară, ci foarte serios, e bine de știut din capul locului ceva – nu intenționăm să speriem chiar pe nimeni. Marin Mincu n-a dezmoștenit, n-a jignit și n-a bârfit pe niciun confrate din lumea criticilor sau a artiștilor în interviurile pe care le-a acordat. N-avea cum. N-avea putere, nu decreta el cum se schimba canonul literar. Volumele în care i-au apărut interviuri sunt: Textualism & Autenticitate (Eseu despre textul poetic, III) – doar în partea finală fiind incluse cele acordate în anul 1985 lui Marcel Pop Corniș și Taniei Radu, iar în anul 1989 lui Grigore Mărășanu –, A fi mereu în miezul realului (carte exclusiv alcătuită din interviuri) și Cvasitratat de/spre literatură (un fel de testament literar din 2009, apărut la Paralela 45, în a cărui primă parte sunt incluse aproape toate interviurile date de Marin Mincu). În interviul intitulat foarte fericit “Mereu în miezul realului” pe care Tania Radu l-a obținut în anul 1985, imediat după ce avusese loc debutul din anul precedent al romancierului M. Mincu (Intermezzo, editura Cartea Românească), i se cere acestuia să explice de ce anul 1984 a fost socotit unul al romancierilor-critici (simultan cu Intermezzo apărând Un burgtheater provincial de Livius Ciocârlie și Caiet pentru... de Alexandru George). Mai este întrebat ce anume a adus nou în structurile narative față de romanul “mimetic”. Dialogul nu-i deloc “inconfortabil”, pigmentat doar spre final cu unele “opțiuni necanonice și verdicte surprinzătoare”. Totuși Tania Radu s-ar fi așteptat Tania Radu ca M. Mincu să polemizeze încă de la început cu N. Manolescu, în privința articolului parțial favorabil, scris de acesta cu ocazia debutului întreit a trei romancieri-critici. Însă Mincu propune condescendent și față de N. Manolescu un joc foarte captivant de-a oscilarea între două posturi asumate: aceea de critic și aceea de romancier. Oscilarea ochiului critic în propria proză fusese observată de Mincu operând ca o diseminare derridiană și în alte cazuri contagioase (ale “molimii romanului” în rândurile criticilor): Radu Ionescu, Garabet Ibrăileanu și G. Călinescu. Pus în situația să motiveze utilizarea predilectă (“moda” de dată recentă) sau inserarea comentată a “jurnalului” în compoziția romanescă, M. Mincu răspunde: “Nu este vorba de o ‘simplă modă’, ci de o metodă a scriiturii autentice spre care s-au îndreptat spontan cei trei romancieri-critici. Desigur nu numai ei, dar gestul lor are și o justificare teoretică; este aici o chestiune de continuitate a tradiției reprezentate de Ibrăileanu, Holban și Camil Petrescu. Pariul cu realul al romanului actual (ce fel de real, iată o altă problemă pe care o las deschisă) pare că trece neapărat, sau că impune o ‘modă’ a jurnalului; se înțelege încă greșit noțiunea de jurnal, glosându-se, inutil, în legătură cu o falsă sinceritate exterioară a acestuia, dar autenticitatea jurnalului nu poate fi căutată dincolo de autenticitatea vieții, înțeleasă ca pulsiune scripturală. Există o experiență directă a scriiturii în care instanța romanescă se scrutează cu fervoare pentru a-și echivala urma scripturală, unica expresie controlabilă material a subiectului narant, singurul autentic”. În interviul “Poezie și... textualism” din septembrie 1989 (“România literară”) acordat lui Grigore Mărășanu, pe lângă aspectele apariției în Franța a criticii textualiste și ale reinventării la noi a acesteia printr-un alt sistem de analiză și referire la textul literar optzecist, criticul de poezie încearcă o primă ierarhizare valorică în rândurile “textualiștilor” români – valabilă în mare parte și azi, chiar dacă Nichita Danilov este mult mai prolific prin romane: “Mizez mai departe, nu m-am dezis niciodată de ei, chiar dacă am devenit mai critic; numai că, așa cum am mai spus, aștept confirmarea lor axilologică în opere autonome. Poetul cel mai promițător dintre toți, cum am încercat să demonstrez și în Eseu II, mi se pare a fi Ion Mureșan, care întârzie semnificativ cu a doua carte. Poeți profunzi, de asemeni, sunt Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov și Traian T. Coșovei. Dar, de la un timp, am impresia că poezia cea mai autentică încep să o scrie poetele (citez doar câteva: Elena Ștefoi, Magdalena Ghica, Nastasia Maniu, Mariana Codruț, Marta Petreu).” Profesorul și scriitorul M. Mincu doar constata, reacționa sincer când i se păreau lucrurile în neregulă. De exemplu, vorbește despre rolul său de moderator al cenaclului “Euridice”, iar în ipotetica sau năstrușnica postură de a-și provoca adversarii (chiar pe Nicolae Manolescu într-un rând) la un viu dialog, îi și invită la ședințele ținute săptămânal atâția ani, ca să mai ia pulsul tinerilor scriitori. Amfitrionul de la rotonda Muzeului Literaturii Române, Alexandru Condeescu, i-ar fi întâmpinat cu drag, de s-ar fi încumetat să apară, pe N. Manolescu și pe alți invidioși, care nu se împăcau cu ideea că tinerii Uniunii Scriitorilor au și după 1990 un cenaclu select. Dacă tot s-ar fi dus la acest cenaclu, pentru că oricum se laudă că a condus ori a moderat “Cenaclul de Luni”, atunci N. Manolescu ar fi putut să le teoretizeze măcar douămiiștilor un program estetic, fiindcă îi rămăsese dator vândut lui Marin Mincu, în legătură cu acela al optzeciștilor “textualiști”. Câtă vreme a ținut rubrica “Poezia tânără” la revista “România literară”, M. Mincu a girat din punct de vedere teoretic activitatea lor, le-a depistat programul estetic, riscând să i se interzică plecările în Italia, încă din prima parte a deceniului al nouălea. I-a propus și atenției scriitorilor din Europa, pentru că dorea cu orice preț afirmarea scriitorilor optzeciști. În interviul acordat lui Eugen Bunaru, intitulat “Îi sprijin pe cei curajoși!” (Orizont, nr. 11, 18 noiembrie 2002), este intervievat de ce-l consideră pe N. Manolescu “lipsit de metode în abordarea textului poetic”, iar replica polemică pe care o dă este de-o mare consistență argumentativă și încă de mare actualitate – împotriva oricărei forme de amatorism în lumea criticii literare: “Se întâmplă la noi că toți cei care n-au acces la « metodă » susțin că orice « metodă » e « revolută », ca vulpea ce spune că stugurii sunt acri fiindcă nu ajunge la ei. Probabil că vă referiți la o notă anonimă din România literară, în care ‘cronicarul’ se întreba dacă în cadrul ședințelor Cenaclului Euridice eu mă folosesc de « metoda textualistă » sau pur și simplu recurg la comoditatea impresionismului autohton. Depinde de situație și ca să se edifice îl invit pe ‘cronicar’ la ședințele Cenaclului. Oricum, critica a evoluat enorm de la nivelul de oralitate al foiletonisticii și am constatat cu toții cât de ofilite apar astăzi cronicile manolesciene, lipsite de o întemeiere teoretică minimă. Important este să fi reușit să propui – cum am făcut noi – o interpretare nouă a literaturii care s-a scris în anii ’80, iar dacă metoda textualistă se va dovedi « nerelevantă » rămâne să stabilească istoria literară adevărată, care în niciun caz nu mai poate să fie scrisă de gazetari sau de critici impresioniști. La noi, după G. Călinescu, nu a mai apărut niciun istoric literar « cu metodă » care să se încumete să abordeze competent literatura postbelică.” Eleganța invitației adresate lui Manolescu, ce fusese cronicar literar oficial până în 1989, n-a fost onorată, iar tinerii douămiiști păstoriți la cenaclul lui Mircea Cărtărescu ori cel al lui Mircea Martin nu s-au ridicat la nivelul și performanțele artistice ale scriitorilor noii generații MM (2000) călăuziți, lansați, confirmați de “Euridice”. Dar mai întâi să vedem ce reprezintă pentru Marin Mincu un interviu. Tuturor acelora care îi iau interviuri, indiferent de motiv (de obicei odată cu acordarea premiului Herder sau a celor patru italiene, înainte de-a primi, abia în anul 2000 și premiul Uniunii Scriitorilor), acest scriitor bilingv, român și italian, nu le răspunde decât pe-un ton amical, stenic, fără niciun fel de ezitare sau mânie, chiar la întrebările pe care câțiva le consideră foarte incomode. Dacă promițătorul critic din 1998 Cassian Maria Spiridon greșește titlul primei sale antologii de poezii, Despre fragilitatea vieții, încă de la prima întrebare a interviului ce-avea să apară în “Convorbiri literare”, Marin Mincu îl face să iasă imediat din încurcătură, afirmând că s-ar gândi să-și intituleze o viitoare carte “Despre faptele vieții” – care sună a Plutarh: “trebuie să remarc, satisfăcut, că titlul aruncat de dumneata e mult mai bun (Despre faptele vieții) și chiar am să-l rețin, probabil, pentru vreo viitoare culegere de poezie. Bine ar fi să pot scrie un volum cu acest titlu!” . Un caz mai aparte ar fi numai felul de adresare față de Doina Jela, care în interviul “Textul ajunge să expulzeze lumea” (rev. “Poesis”, decembrie 1994-ianuarie 1995) începuse cu un citat dintr-un articol, “Simulacrele normalității” de Eugen Negrici, în care despre Marin Mincu se insinua neadevărul că ar fi printre “numeroșii critici” cu discurs foarte complicat care “au dezerat spre locurile unde [...] nu erau expuși direct presiunii proletcultului”. Doina Jela îi propune la începutul chestionarului – de parcă i s-ar fi comandat de către altcineva să-l provoace – o întrebare-comentariu, adică o acuză directă: de ce anume, prin textualism și semiotică, Marin Mincu n-ar fi “declarat un război necruțător degradării spiritului critic” (vorbele lui Eugen Negrici). Vom cita ultima întrebare retorică a lui Eugen Negrici – pentru că însăși Doina Jela îl făcea concomitent laș pe cel intervievat –, iar imediat răspunsul Profesorului Marin Mincu: “ – « [...] Nu este exclus ca tocmai din cauza acestei « lașități » să se fi ivit și consolidat cea mai puternică școală interpretativă modernă, cu cei mai serioși poeticieni, structuraliști, hermeneuți, textualiști din această parte a Europei ? ». Puteți comenta ideile afirmate aici? - Întrebarea cu care începi dumneata este insidioasă și pe deasupra denotă și o percepție greșită asupra imperativelor constitutive ale criticii literare. Bănuiesc deja ce vrei să spui. Nu văd de ce ar trebui să mă integrez eu neapărat în observațiile sau în viziunea de altfel reductivă și bazată ea însăși pe o prejudecată, cum se va vedea, a lui Eugen Negrici, din care preferi să citezi. Ceea ce spune el este numai în parte, și de la mare distanță adevărat – și în plus este și o foarte pripită generalizare, departe de a da măsură exactă a fenomenului. Dar eu nu mă grăbesc, cum îmi sugerezi dumneata, să mă recunosc în ceea ce îți închipui că aș fi: un fel de « dezertor », un « laș » – și nici măcar la capitolul de « serios poetician, structuralist, textualist » etc. Această întrebare denotă cel mult că nu m-ai citit cu atenție. Eu nu știu, de pildă, cât s-a luptat E. Negrici cu proletcultul (pentru că el este, cum toată lumea o știe, un « poetician serios », chiar foarte bun – și – guarda caso! – probabil s-o fi avut în vedere în primul rând pe sine când proclamă cele de mai sus), dar eu am purtat polemici la scenă deschisă în presă, cu unii dintre reprezentanții propriu-ziși ai acestui proletcult, care denigrau direct și indirect valorile clasicizate ale literaturii române și schimbau mobilul ei axiologic într-unul de natură sociologică și politică. Chiar felul în care mă întrebi dumneata arată că ai o prejudecată de același fel, și anume că mobilul literaturii (și implicit, al criticii) este unul ideologico-politic. Această confuzie face ravagii și azi și de cele mai multe ori îi sancționează chiar pe cei care se declară scăpați de ea. [...]” . Tot interviul se transformă într-un savuros și profitabil dialog al Doinei Jela cu Marin Mincu, pentru că i se explică faptul că poetica, (post)structuralismul, critica textualistă, hermenutica și semiotica sunt simple instrumente de surprindere a fenomenului literar, încă din perioada comunistă, și nu scopuri în sine sau camuflări ale lipsei de reacție critică în ceea ce Negrici denumea “peisajul bolnav al literaturii române contemporane”. La data când Eugen Negrici semna acest articol, “Simulacrele normalității” (în “România literară”, nr. 18/ 1994), încă avea un prestigiu neatins. Însă M. Mincu avea să semnaleze imediat în presa literară că Negrici îi calcă pe urme lui Eugen Barbu, plagiind cu zecile de pagini prin anii ’90, dintr-o carte străină. “Hoțul strigă prindeți hoțul.” Entuziasmată că n-a fost deloc dojenită, ci i s-a explicat pe îndelete de ce nu se simte un critic literar compromis sub comunism, Doina Jela îi va propune lui Marin Mincu în ultimele două întrebări ale interviului să i se confeseze asupra planurilor de viitor în urbea unde era pe-atunci profesoară la gimnaziu: “ – Există în România o « școală » textualistă? Intenționați să construiți la Constanța o « redută » textualistă? Îi spun așa, fiindcă întreprinderilor dvs. li se potrivește acest vocabular al luptei, rezistenței, strategiilor armate.”; “ – Intenția mea, propunându-vă această discuție, ar fi să alcătuim o carte de interviuri numită, să spunem « Constanța la 1990-2000 ». Vi se pare megalomană, narcisistă, provincială etc. această idee? Ce mesaj ați lăsa dvs. Posterității despre Constanța la 1990? Încercați s-o descrieți, deși, dacă vreți, puteți s-o și înjurați?” Cameleonicilor adeversari Marin Mincu le-a răspuns întotdeauna ca un gentelman. În loc să păstreze la sertar ca atâția Agamiță Dandanache adevărurile dureroase ale elitei intelectuale, ca să șantajeze și să parvină pe unele poziții importante, el n-a făcut niciodată decât o politică exclusiv culturală, fără a avea nimic de ascuns în fața publicului și-a cetățenilor de rând. Ar fi putut și el să “revizuiască” poezia contemporană într-o veselie, precum Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Eugen Negrici, dar a ripostat la acest curent nociv, apărut la sfârșitul mileniului tocmai pentru a fi scoși unii scriitori din manualele de liceu (Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Leonid Dimov, Nicolae Steinhardt – introduși abia în cel de-a XII-a, prin 1992). A ripostat când i-a văzut eliminați după puțin timp din canonul literar și introduși Caius Dobrescu, Simona Popescu, Alexandru Mușina, Mircea Cărtărescu. Marin Mincu le reproșează lipsa de onestitate celor care alcătuiau primele manuale alternative “Limba și literatura română” de liceu – Cristian Popescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Mureșan, Adrian Alui Gheorghe sau Ioan Stratan nefigurând nicăieri sub titlu informativ, măcar în paginile de bibliografie selectivă după care se creează îndeosebi modele artistice, încă din adolescență. Controversa legată de înființarea cenaclului “Euridice” și obstacolele parcurse în desfășurarea ședințelor literare este legată, în mare parte, de problema spinoasă că și alții voiau să fie implicați în monitorizarea unui cerc literar bucureștean al Uniunii Scriitorilor. Numai simpla reamintire a faptului că Marin Mincu fusese adevăratul teoretician al poeziei optzeciștilor de pe timpul “Cenaclului de Luni”, îi făcea pe conducătorii autodeclarați ai acestora să reacționeze și prin anii 1998-2000, când mereu alți și alți scriitori începuseră să vină în jurul său, la “Euridice”, fiindcă îi orienta artistic la fel de temeinic sau dezinteresat. “Astfel, după fixarea fundamentelor prin Ion Barbu - Eseu despre textualizarea poetică, în 1981, am construit relieful concret al acestei viziuni textualiste, recitind toată poezia românească din secolul XX cu această perspectivă schimbată, corespunzătoare noului orizont de așteptare. Desigur că Eseul despre textul poetic II, din 1986, avansa pretenția – ca summa a efortului interpretativ nou – să constituie un moment de revizuire a poeziei noastre postbelice. Într-un fel, pentru cei avizați, acest impact real a avut loc, fiind marcat de polemica dură din România literară, dintre mine și Manolescu, imediat după apariția cărții. De fapt, chiar în titlul « Critica poeziei noi », al cronicii sale, Nicolae Manolescu recunoaște explicit importanța metodei textualiste, chiar dacă mă ataca violent, acuzîndu-mă că nu aș fi acordat suficientă importanță promoției optzeciste. El știa că, față de anvergura angajării critice, acest pretext nici nu conta, dar l-a folosit cu abilitate strategică pentru a mă pune în adversitate neloială cu componenții acestei promoții, despre care scrisese și el, lax, folosind metoda impresionistă tradițională. Simțind ‘asmuțirea’ mentorului (« tăticului ») lor de la Cenaclul de luni, mulți dintre optzeciști (în frunte cu Mircea Cărtărescu) au început să se dezică de textualism și de mine, deși anterior, cînd se aflau în dificultatea omologării, se aciuiseră ‘glorioși’ în marsupiul ‘matern’ al acestui concept. Faptul că semnalasem, cu îngrijorare critică, spiritul nediferențiat și cam obscur al optzeciștilor, observînd că prea puțini dintre aceștia își conturaseră un statut axiologic propriu, nu constituia decît un act firesc de pedagogie literară și nicidecum o dezavuare a unei promoții pentru a cărei identificare critică inventasem o nouă metodă și articulasem programatic un posibil sistem de lectură mai adecvat înaintării discursului poetic. Noua paradigmă textualistă, decelată de mine atunci (și nu după 1989, cum o face Gheorghe Crăciun cu mult aplomb teoretizant), în deplină autonomie (adică fără a mă erija în « tăticul » cuiva, cum îl numea Cărtărescu de curînd pe șeful Cenaclului de luni), constituie, dacă vrem, chiar o nouă legitimare estetică a întregii literaturi postbelice.” (din interviul luat de către Mircea A. Diaconu). Limbajul folosit de către Marin Mincu, în interviuri sau în toate comunicările de prin universități, foruri culturale din țară – unde a fost invitat cu diferite prilejuri (lansări de carte, concursuri literare, simpozioane) – nu diferă nici față de limbajul cărților, cu o densitate ideatică rar întâlnită și o ușurință a exprimării invidiată de mulți confrați literari. Nu găsim nici măcar un pasaj în care să fi lăsat să planeze vreo ambiguitate în cele afirmate. Pentru a răspunde și întrebărilor celor mai spinoase, M. Mincu își construiește de fiecare dată, în plan cognitiv, o strategie de rezolvare a situației. Fără să abată discuția, folosește minimum de cuvinte pentru a-și prezenta propriul său punct de vedere, chiar dacă lasă uneori să se întrevadă alte posibile subiecte arzătoare. Demersul incitant de-a răspunde unor chestionare ori unor întrebări puse ad-hoc i se pare lui Marin Mincu cea mai bună testare a sincerității sale. Posibilitatea pe care o avea să intervieveze el însuși pe anumiți critici, pe temuții săi adversari care îl bârfeau permanent, nu s-a concretizat, bineînțeles, din cauza fuptului că fugeau precum potârnichile din locurile unde auzeau că își va face apariția. La un moment dat, Gabriel Rusu, motivat de faptul Profesorul se considera iarăși “tânăr” (adică foarte implicat în noile aspirații literare), îl întreabă perspicace dacă ar lua vreun interviu nu adversarilor, ci măcar unuia dintre “junii scriitori români” nouăzeciști sau douămiiști, iar la refuzarea glumeață a lui Marin Mincu simțim, printr-o aluzie fină, că n-ar mai avea în România pe cine să intervieveze, pentru că-i încă nostalgic după modestia marilor scriitori români și a semioticienilor italieni, care-i vorbiseră mai înainte de la egal la egal. Semiotica literară italiană (carte de interviuri semnate de el), cele două antologii din Italia despre poeții României, scrieri din Eminescu, Eliade, Nichita, Sorescu, editate la prestigioase edituri italiene, constituie oricum singura carte de vizită a literaturii noastre peste hotare înainte de 1989: “[...] dar asta nu înseamnă că eu nu mă simt la fel de tânăr... Astfel, dacă ar trebui să-l intervievez pe unul dintre acești tineri, l-aș intervieva mai degrabă pe foarte tânărul Marin Mincu și l-aș întreba de ce nu se astâmpără o dată, lăsându-i în pace (o ‘pace’ destul de confortabilă!) atât pe liderii impresionismului, cât și pe optzeciștii textualiști, care nu vor să recunoască faptul documentabil că le-am fost « naș »...” . Lui Cristian Teodorescu, care-l intervievează în 1994, îi explică de ce a fost premiat romanul său Il diario di Dracula (scris în limba lui Dante, pe atunci fără variantă românească intermediară, “Jurnalul lui Dracula”) în octombrie 1992 la editura Bompiani din Milano și de ce marele succes la public dusese la reeditarea cărții (care a avut până în 2000 trei tiraje în Pensinsulă), din păcate fără să se stopeze “scoaterea din cursa pentru premiul Viareggio”, adică mult râvnitul premiu național, care se acorda numai scriitorilor cu cetățenie italiană. Marin Mincu are prilejul să vorbească publicului român despre proza sa. Nu mai vorbește în calitate de critic literar, ci de romancier, semnalând faptul că este mult mai apreciat în străinătate decât în propria țară. De fapt, nu și-a rescris în românește multă vreme ambele sale romane “italiene”, Jurnalul lui Dracula și Moartea la Tomis (Jurnalul lui Ovidius), tocmai pentru a verifica nepăsarea multor critici români pentru literatura scriitorilor plecați în diaspora, încă după cel de-al doilea război mondial. În corespondența lui Ioan Petru Culianu către Mircea Eliade întâlnim informația că Marin Mincu a fost cel care l-a ajutat pe primul, când nimeni nu s-ar fi încumetat, să plece din Italia în Olanda – de unde a ajuns apoi în S.U.A. pentru a-i fi ucenic până la moarte maestrului său. Romanul Il diario di Dracula reprezintă un pariu făcut de autor atât cu cercetătorii din domeniul istoriei, cât și cu adevărata legendă a omului supranumit Dracula, mai ales în documente străine. Curiozitatea stârnită de premierea și comentarea critică foarte selectă a “Jurnalului lui Dracula” în Italia se menține și-n următoarele interviuri, pe care le-au luat Doina Jela, Ioan Buduca și Ioan Vieru – prilejuri în plus pentru alte mărturisiri despre romanul-jurnal. Subiectul epic ales de către M. Mincu a pornit de la amendarea cărții romancierului irlandez Bram Stoker despre “contele Dracula” din Ardeal. Observând faptul că “vampirismul” n-ar fi unul dintre “miturile noastre consacrate”, ci un simplu cadou ambalat frumos, la modul comercial în insulelele Marii Britanii și ale Irlandei, imaginea personalității voievodului Dracula i s-a părut lui Marin Mincu nu numai deformată, ci clișată total în materialul fotografic fantezist al lui Stoker. Ca romancier, M. Mincu nu încearcă să falsifice prin senzațional de prost gust destinul de excepție al lui Vlad Þepeș (Dracula). Mărturisește faptul că redarea exactă în roman a documentelor (din cronici autentice, în latină și din scrisorile papei Pius al II-lea) denotă chiar “anti-senzaționalismul său programatic”, cu toate că cititorul obișnuit cu romane gotice va cădea în capcana propriilor așteptări luându-se chiar după exagerările din cronicile nemțești și slave. M. Mincu a vrut să demonstreze faptul că mitul faustian este decelabil avant la léttre în existența dramatică a lui Vlad Þepeș. Inspirându-se – chiar dacă nu o mărturisește niciodată – din portretul literar draculesc pe care-l făcuse Marin Sorescu în Răceala și mai ales în A treia țeapă, M. Mincu afirmă în interviu : “Am afirmat deja că mitul “draculesc” poate căpăta forța și importanța celui faustian și nu e exclus ca și alții să scrie de acum încolo cu această perspectivă. De ce? Pentru că Dracula, așa cum l-am conceput eu, nu mai e un personaj anormal, sadic și pervers. Dimpotrivă, el este foarte normal, chiar canonic, dacă vrem. Încât reacția mea la clișeul pus în circulație de Stoker e una de apărare organică, spontană, apriorică și nicidecum ‘polemică’. Așa cum spuneam, « componenta noastră draculescă » nu aparține faptului divers ci naturii noastre arhetipale. E un tipar historicizat într-un dat greu de clintit, indiferent de voința noastră individuală sau colectivă. Vlad Þepeș era deja un mit, o legendă vie înainte de a fi intrat în povestirile cu vampiri. Fie prin acceptare inconștientă, fie prin conștientizare dusă până la paroxism, el a trebuit să fie asumat așa cum este. Noi nu receptăm subiectul ca atare, ci retrăim ‘personajul’ exponențial care n-are cum să fie negat sau respins, sau literaturizat; exponentul draculesc s-a impus ca o coordonată existențială tipologică și aceasta fie că vrem fie ca nu vrem, fără alternativă. Putem să avem în legătură cu acesta doar periodice tensiuni interioare sau exterioare, ceea ce dovedește că nu-l putem nega; el există! Se află în noi! Dracula, așa cum l-am conceput, iese din vampiresc, adică din ceea ce se înțelege în mod curent prin această noțiune. Cei mai mulți cititori ai mei din Italia au remarcat (lucru îmbucurător pentru mine, deși n-am avut nici o intenție în acest sens) că actantul meu contemplă cerul, ceea ce contrazice prin definiție existența în spațiul subteran « tombal » circumscris vampiriei, și că se comportă normal: chiar aflat în subterană el trăiește o experiență existențială agonală, cu răsfrângeri în plan gnoseologic. El își disecă propriile fapte și are curajul să și le asume în întregime; Dracula nu vrea să fie altul decît cine este, nu imită pe nimeni, nu se pliază pe imaginea patologică ce i-a fost conturată cu rafinată perfidie de către papa Pius al II-lea în ale sale Commentarii. Dracula își asumă condiția proprie – este însuși Dracula în ipostaza titanismului renascentist și nu altcineva. Este viu, este real.” Am spune că Dracula văzut de Marin Mincu are multe trăsături comune cu Wallenstein al lui Schiller, Manfred din drama lordului Byron, sau c-un Faust nereîntinerit, ci într-o postură a tentației întineririi, dacă i s-ar fi reacordat de către Miphisto (în roman Matei Corvin, dublat de papa Pius al II-lea) puterea înfrângerii Semilunei. Omul Vlad Þepeș avusese o copilărie dureroasă la Stambul – traumatizată de vizir și comandantul gardei sultanului. Însă spre deosebire de fratele său, Radu cel Frumos, ținut mai mult ostatic, lui Vlad Þepeș nu i se extirpase simțul combativ sau mândria de creștin. Autorul romanului, Marin Mincu afirmă în interviul acordat prozatorului optzecist Cristian Teodorescu că Mahomed al II-lea și Lorenzo Magnificul – contemporani cu voievodul valah – au stârnit groaza prin execuții mai sadice în epocă. “Textualizarea”, adică tragerea în țeapă dintr-un spirit justițiar, este o misiune nu tocmai ușoară, ci la fel de traumatizantă după încetarea ei și începerea supliciului personal al executantului, iar detenția de peste un deceniu a lui Dracula în apropiere de capitala Buda și de albia Dunării, ar putea semnifica, ca și în viitorul roman al lui M. Mincu, Moartea la Tomis, un pretext de-a localiza și peste Tisa, spre Occident o “cloaca maximă”, la fel de pestilențială ca și cea traco-dacă-balcanică găsită în exil de către Ovidiu. Mai multe interviuri sunt acordate în anii 1996-1997 de către Marin Mincu: anume cele semnate de către Ioan Buduca, Ioan Vieru, Petru Ionescu, Vasile Petre Fati, Robert Șerban, Nicolae Rotund și Gheorghe Crăciun. Motivul principal care îi face pe aceștia să dialogheze cu scriitorul având pe-atunci recunoaștere mai mult italiană decât în breasla românească a scriitorilor este acordarea premiului Herder în mai 1996, care-i nedumerise pe mulți și încinsese atât de mult spiritele, încât conducători de-atunci ai U.S.R., precum Mircea Dinescu și Laurențiu Ulici trecuseră la “loviturile sub centură”, inventând prin ziarul de scandal “(Academia) Cațavencu” sau dând la “Luceafărul” informații calomnioase. S-a încercat din răsputeri chiar boicotarea acordării premiului în juriul de la Viena, însă specialiștii au ținut cont în special de activitatea din Italia a lui Marin Mincu, prevalând față de celelalte susținute peste hotare de către alți scriitori ce și-au păstrat întotdeauna, precum el însuși, cetățenia română. Această contestare nejustificată, care a durat în primele luni ale anului 1996, este, după impresia noastră și mărturia Profesorului, o dovadă că Marin Mincu a deranjat atât de mult pe unii concurenți de-ai săi universitari, din București, încât aceștia s-au muncit vreme de-un deceniu și jumătate ori să-l izoleze la Universitatea “Ovidius” pe care o ctitorise pe malul mării, ori să-l vadă plecat înapoi în Italia, unde putea să-și continue activitatea universitară, critică și artistică. Încercarea de a-l sili pe Marin Mincu să se depărteze de nucleul conspirativ și-apoi combativ al U.S.R. – condus cu grație de N. Manolescu, încă înainte de 1989 – a reprezentat trecerea sa pe-o listă neagră. Și în momentul actual se afirmă: nu te certa cu N. Manolescu, pentru că… vezi cazul lui Marin Mincu. Acesta a preferat, din start, autotextualizarea. Dacă ar fi fost ales în locul lui Eugen Uricariu președinte al Uniunii Scriitorilor, altfel ar fi fost climatul cultural către sfârșitul acestui prim deceniu al mileniului al treilea. Însă a preferat să-l lase pe Nicolae Manolescu să arate ce poate... Pentru că-l credea o persoană care nu-și spusese ultimul cuvânt și de la amvonul acestei instituții. L-a ajutat când a fost ales, ca să obțină voturi în fața concurentului Nicolae Breban, cu care era mult mai vechi prieten. A stat ca un ghimpe, în sufletul celor de la U.S.R., nelăsând ca lucrurile să degenereze mai tare. Ar fi plecat oricând în Italia, la Institutul Român unde era dorit și după 2001, dacă nu s-ar fi amestecat și H.R. Patapievici, aspirant sprijinit de adeversarii săi. Batjocura internațională pe care au pus-o în funcțiune unii confrați literari, la începutul anului 1996, pentru a nu i se acorda premiul Herder ar trebui să figureze pe-o pagină principală a istoriei prostiei omenești: “E curios cum la noi orice noutate e negată cu înverșunare și cine încalcă mondenitatea convenției riscă întotdeauna enorm, chiar dacă pe urmă, dintr-un snobism frisonant, este omologat și chiar declarat protocronic. De aceea Tzara a trebuit să meargă la Zürich pentru a lansa mișcarea dadaistă. Mă întreb care era efectul dacă o lansa aici! Pentru că ‘muzeismul’ se erijează chiar el ca noutate, de multe ori.” (M. Mincu intervievat de Ioan Buduca); “Dar fiindcă sunt scriitor, trebuie să încerc să mă obiectivez (cît se poate) și să spun mai mult aici, căci “cazul” meu s-ar putea să fie cumva instructiv și la nivelul a ceea ce se petrece cu noi toți. Lăsînd la o parte datele mele concrete, se pare că mi se refuză, de către unii, ideea de a lua un astfel de premiu din alte motive, mai profunde și mai simptomatice: anume pentru că aș excepta regula; pe scurt: nu mă încadrez nici în corul celor în libertate și care se înscriu (ca discurs literar) în genul jurnalelor secrete sau al minimei dizidențe (să zicem, pentru primii menționați – I.D. Sîrbu, N. Steinhardt etc. sau, respectiv Ana Blandiana, etc.), nici în corul ‘lăudătorilor’ (Păunescu. Vadim etc., etc.) convertiți acum invers, nici în grupul « intelectualilor » convinși care poartă ‘dialogul social’ într-o izolare frustrantă (totuși!), ca sferă compactă, nici între cei care au părăsit România definitiv și au servit-o de dincolo de granițele ei, din așa-zisa diaspora... Atrag atenția că înșiruirea de mai sus nu conține nimic peiorativ în intenție, ci încerc să privesc lucrul în toată onestitatea (aproape cu ochi de istoric literar, dacă se admite, deși frustrarea mea e cea mai mare pentru că sunt direct implicat în propriul meu ‘caz’), și exceptez într-o măsură toate aceste ‘reguli’, deoarece am reușit pe cont propriu (chiar într-o anumită ‘singurătate’) să ies și să revin, să nu plec definitiv (deși mi s-a sugerat asta, curios, atît de români cât și de străini), și să fac totuși ceva (acest ceva nu-l evaluez eu aici), adică să scriu, să traduc, să mă afirm cultural într-un mod aproape normal: fără să-l laud pe Ceaușescu, fără să figurez în catastiful lui M. Nițescu.” (M. Mincu intervievat de Ioan Vieru); “Probabil știi, de exemplu, ceea ce am aflat de la colegii mei din conducerea Uniunii Scriitorilor, că există o clauză internațională care interzice unui autor să ia Premiul Herder sau premii internaționale importante, în cazul în care ar avea o condamnare, chiar și de o zi. Iar colegii și prietenii mei din Uniunea Scriitorilor s-au interesat, foarte repede, în legătură cu această situație și au încercat să grăbească sentința într-un anumit proces al meu, dar de fapt nu al meu, ci al primarului din Constanța împotriva mea, ca pînă la 8 mai, cînd se conferea premiul în sensul material, să se întâmple ceva în acel proces, încît premiul să nu mai existe.” (M. Mincu intervievat de Robert Șerban) . Un reproș care i s-a adus din invidie lui Marin Mincu, încă înainte de căderea regimului Ceaușescu, a fost acela că desele sale plecări în străinătate și chiar obținerea titlului de profesor universitar mai întâi la Torino, apoi și la Florența ori Milano, s-ar explica prin compromisurile ce le-ar fi făcut față de vechea Securitate. Unii scriitori, ca Mircea Dinescu și Dorin Todoran – pe care-l găzduise în Italia –, au lansat zvonuri “postrevoluționare” precum că Marin Mincu ar fi trimis acolo ca să editeze opera tovarășului Nicolae Ceaușescu. Acestea nu sunt simple glume, ci adevărate calomnii. La sfârșitul interviului acordat Rodicăi Burdușel pentru revista “Contemporanul”, intitulat “Marin Mincu – laureat a două prestigioase premii internaționale” (15 mai 1992), scriitorul explică amănunțit felul în care era privit de către confrații săi înainte de 1989: “– În interviul pe care vi l-a luat C. Barbu în suplimentul literar al « Tineretului liber », vorbiți despre o anumită scrisoare adresată lui Ceaușescu de o seamă de personalități ale culturii italiene. Despre ce e vorba? – Cum, din cauza acelor continue hărțuieli terorizante pentru viză, ajungeam în fiecare an foarte târziu la Facultatea de Litere din Florența, în februarie 1982 profesorul Avalle împreună cu Cesare Segre, președintele Asociației Internaționale de Semiotică, au luat initiațiva de a adresa o scrisoare deschisă lui Ceaușescu, în care se solicita libertatea mea de a călători între România și Italia, pentru a contribui la difuzarea literaturii române în Italia și viceversa. Presupun că datorită acestei scrisori, care în caz că mă împiedicau mai departe să ies ar fi fost publicată în presa italiană, am căpătat o anume imunitate, care a durat pînă în 1987, cînd, la o ședință de la România literară, am atacat « Cîntarea României » ca modalitate programată de poluare a culturii. Erau prezenți mulți șefi ai ideologiei, la pândă, dar am fost bine apărat de G. Ivașcu și de alți colegi. În 1988 m-am ridicat, tot într-o ședință, în apărarea țăranului român, după care am fost ‘anchetat’ de nenumărate ori de Croitoru, Dulea, Constantin Olteanu și alții. În același timp, la aceleași ședințe, O. Paler, M. Iorgulescu și alți viitori dizidenți vorbeau despre lipsa hîrtiei și se plîngesu că li s-au cenzurat 5 pagini din operele publiicate. E drept că O. Paler îmi strângea tacit mîna după fiecare luare de cuvînt a mea, fiind și asta o formă de solidaritate. Chiar Mircea Dinescu mă felicita cu jumătate de gură, spunîndu-mi o dată, « lasă, bătrâne, că astea o să le spunem noi când va veni vremea ». Care « noi » și care « vreme »? – l-am mai întrebat o dată, într-un articol publicat în Contrapunct, din aprilie 1990. Deși nu mi-a răspuns încă, acum îmi dau seama că, de fapt, unii colegi de la România literară se temeau – vorba lui G. Ivașcu – să nu se iște un ‘caz Mincu’ mai înainte de a avea ei semafor verde « de la Paris »... Acest interviu m-a incitat, iată, la lucruri pe care n-aș fi vrut neapărat să le spun acum. A fost poate o ‘defulare’ necesară după luarea celui de-al doilea premiu. De fapt, premierea asta ar fi singura justificare a unui asemenea gest, ce încalcă oarecum datoria de discreție ce ar fi trebuit să mi-o impun. E bine să știe lumea, totuși, ce se află în spatele luării unor premii, câtă muncă sau câtă tăcere. Eu promit de-acum să nu mai vorbesc despre asemenea lucruri decît în romanele mele, cele la care scriu în prezent.” Marin Mincu n-a vorbit numai în romanele Intermezzo II, III și IV despre aceste “lucruri” devenite supărătoare pentru mulți scriitori, ci și în Jurnalul lui Dracula și Moartea la Tomis. Dezideratul “autenticității scriiturii” a fost experimentat din clipa când a văzut cu ochii săi, o singură dată în viață – după cum relatează într-unul din interviuri – că securiștii îl considerau o persoană periculoasă, indezirabil. Reținându-și cu greu cumpătul în fața acestora și neiscând scandal mediatic, nici peste hotare, M. Mincu a fost întors de la graniță și i s-a interzis să plece un an de zile în Italia. Din Intermezzo II (1989) aflăm în special și cât de multe bariere a întâlnit pe dificilul traseu al consacrării sale ca poet și critic literar. Și interviurile fac referire la recalcitranța sa din vremea studenției, când profesoara de învățământ politic a trebuit să-i ia apărarea, ca să nu fie exmatriculat, deoarece spusese public – și ar fi publicat aceasta în reviste literare dacă nu i se dădea vot de blam la facultatea de Litere din București – că socialismul nu-i “științific”. Profesoara sa i-a păcălit pe toți politrucii de-atunci de pe Edgar Quinet că studentul Marin Mincu nu s-ar fi exprimat exact, c-ar fi vrut să spună că manualele de socialism nu sunt “științific” alcătuite sau redactate. În alte interviuri arată de ce a fost atacat chiar în anul tezelor maoiste din iulie 1971 ale lui Ceaușescu de către criticii S. Damian și Paul Georgescu, care-l acuzau de “iraționalism”. Într-o perioadă a diseminării în rândurile intelectualității a ateismului comunist, Mincu fusese acuzat că volumele sale intitulate Critice I și II incitau la obscurantism religios, că s-ar fi “plimbat cu « arhetipul »” debusolând tinerimea. E vorba în special de Critice – volumul al doilea: Heliade, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu, H. Papadat-Bengescu, Marin Preda (Cartea Românească, 1971). Mulți scriitori recenzează favorabil ambele volume de Critice ale sale: Cornel Regman, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Iorgulescu, Gheorghe Grigurcu, Hristu Cândroveanu, M.N. Rusu, Cornel Ungureanu și alții. Alexandru Paleologu îi mărurisise atunci, în secret, că fusese foarte plăcut surprins, ba chiar uimit de folosirea în interpretarea prozei lui Sadoveanu a termenului original “labirintic”, având la dispoziție încă două articole și două ample studii critice semnate de Marin Mincu: “Un traiect posibil al exegezei sadoveniene: eminescianismul”. Viața studențească, an. 15, nr. 37, 11 noiembrie 1970, p. 6; “Călătorie în eposul sadovenian”. Tomis, an. 6, nr. 10, octombrie 1971, p. 6 ; Sadoveanu, Mihail. “Locul unde nu s-a întâmplat nimic” ; postfață de Marin Mincu. București : Minerva, București, 1972; Sadoveanu, Mihail. “Creanga de aur” – “Viața lui Ștefan cel Mare” ; ediție îngrijită și tabel cronologic de Constantin Mitru ; prefață de Marin Mincu. București : Minerva, 1973”. Marin Mincu a observat că Alexandru Paleologu, când a scos volumul despre inițiaticul din proza sadoveniană i-a folosit fără să citeze chiar metoda sa interpretativă arhetipală, îndeosebi conceptul operațional de “labirintic”, pentru care fusese muștruluit ani întregi în presa literară, chiar pe la sfârșitul perioadei de cvasilibertate culturală, din toamna anului 1971 până în 1975. Pentru a nu fi învinuit și în prezent că Marin Mincu s-ar fi legat de S. Damian prin noiembrie 1971, ori de Paul Georgescu prin februarie 1972, o să oferim și cronologia exactă a tirului l-a care a fost supus atunci (răspunzând o singură dată lui S. Damian), fiind obligat până la urmă să tacă: 1. Damian S., “O plimbare cu arhetipul”. România literară, an 4, nr. 47, 18 noiembrie 1971, p. 4; Mincu, Marin. “Rațiunea « răstălmăcirii » sau logica sterilității” (despre articolul “O plimbare cu arhetipul” de S. Damian). România literară, an. 4, nr. 48, 25 noiembrie 1971, p. 26; Damian S., “Între cer și lut” (despre articolul ”Rațiunea « răstălmăcirii » sau logica sterilității” de Marin Mincu). România literară, an 4, nr. 49, 2 decembrie 1971; 2. Georgescu, Paul, “Iraționalismul agresiv” (Pe marginea răspunsului dat de Marin Mincu, autorul volumului Critice II, lui S. Damian, în România literară). Vatra românească, an 25, nr. 2, februarie 1972, p. 82-92. Călcându-le exact pe urme, Nicolae Manolescu a folosit același ton vindicativ, de parcă M. Mincu n-ar mai fi avut voie să apară în librării cu vreun alt volum de critică literară. Într-o vreme când numai Ion Caraion îndrăznise să se ia de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, în volumul Poezie și generație din anul 1975 (care a fost cenzurat să apară timp de trei ani), Marin Mincu dovedește că poetica acestora prezenta la începutul deceniului al optulea semne ale desuetudinii, riscând să se manierizeze, să ajungă clișee precum limbajul de lemn. Acest prim articol al lui Manolescu, pentru care M. Mincu nu îi reproșează în interviurile sale postdecembriste că făcea front comun cu oamenii cenzurii comuniste, este intitulat “Critica gongorică” (România literară, an 8, nr. 38, 18 septembrie 1975, p. 9). A ținut minte până în anul morții sale nedreptatea ce i-o făcuse atunci chiar Manolescu. Mai degrabă calificativul “critica gongorică” se potrivește modului empiric, fără nicio epistemologie mai avansată decât impresionismul călinescian, în care Nicolae Manolescu își alcătuia cronicile și cronichetele despre Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Ion Caraion etc. neavând habar de ceea ce înseamnă poezie, eseu, proză suprarealistă. De altfel Mircea Scarlat l-a apărat imediat pe Marin Mincu, parafrazând cu titlul articolului semnat de el, “Critica incitantă” (recenzie la același volum Poezie și generație, în Viața studențescă, an 20, nr. 29, 24 septembrie 1975, p. 8), batjocoritoarea expresie lansată de Manolescu. Cei care au mai făcut atunci front comun în jurul lui M. Mincu și au scris cronici sau recenzii favorabile despre același volum, Poezie și generație, sunt Emil Manu, Mircea Iorgulescu (cu un profil “Marin Mincu” în revista Luceafărul), Al. Dobrescu (art. “Poezie contemporană” în Convorbiri literare), Nicolae Oprea (art. “Generație și poezie” din revista Argeș), Victor Atanasiu (art. “Critica « poematică » din Vatra românească), Serafim Duicu (art. “Critica « tampon » din Vatra), Gheorghe Grigurcu, tot în Vatra. Cine investighează obiectiv publicistica lui Nicolae Manolescu – adunată incomplet și preferențiar în “lista” sa (ori mai de grabă a lui Alexandru Mușina), editată în trei volume la editura Aula din Brașov – poate avea mari surprize. Cel care a pretins după 1989 că a fost singurul apărător constant din timpul comunismului al tinerilor scriitori, mai ales din generația sa șaizecistă, a dezmințit lucrul acesta în repetate rânduri. Se pare că tot el a fost cel care a dat tonul revizuirii literaturii postbelice, îndemnându-i pe Gheorghe Crăciun și pe Constantin Abăluță să propună ori să impună o altă scară valorică – în care optzeciștii să-i surclaseze cu mult pe șaizeciști și pe șaptezeciști – nemaidiscutând despre indiferența manifestată tot de ei față de valoroșii nouăzeciști. Dacă Manolescu distruge canonul literar după 1990, Marin Mincu e cel care apără generația șaizecistă-șaptezecistă, căreia îi aparținea. Ne întrebăm de ce N. Manolescu n-a mai dovedit că este mare cronicar literar și după 1990, dacă oricum intenționează să-l întreacă din 2008 ca istoric literar chiar pe G. Călinescu. Marin Mincu arată și în volumul său Fărâme critice (2005) că nu mai era în stare, că nu fusese sclipitor decât în critica de întâmpinare, nicidecum pe planul teoriei poeziei sau al investigării întregii noastre literaturi din punct de vedere diacronic (și în comparație cu salturile valorice din operele altor poeți, dramaturgi, eseiști, romancieri din străinătate). Interviurile lui Marin Mincu, incluse în volume după 1990, constituie un corpus de eseistică, memorialistică, critică, teorie și istorie literară inestimabil al literaturii contemporane, de mare folos pentru cei care vor să-și cunoască mai bine scriitorii. Venind în contact cu diversele adversități, despre care nici nu știa uneori că-l pândesc de mult din umbră, Marin Mincu a reacționat mereu cu întârziere; i s-au speculat dinainte mișcările decisive, de parcă ar fi jucat șah nu doar cu Princepele, ci cu întreaga curte a Cetății Dâmboviței. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy