Arlechinul cu fesul pe dos, al doilea volum de versuri al poetului gălățean Valeriu d.g. Barbu, apărut la editura „Neliniști metafizice” în 2008, definește poate cel mai bine personalitatea creatoare a poetului. Ascuns în dublul unei nostime arlechinade, eul poetic – "rece, detașat, smuls ca un abur / realității” (Mime) – se află într-un permanent dialog cu sinele sau cu un interlocutor imaginar. Cel din urmă pare a fi o proiecție a realului în care poetul, măcinat de propriile contradicții interioare, caută mântuirea prin semne, din păienjenișul textual „lucind vederii noastre” un destin artistic împovărat de „crucea crucilor întâii golgote” (Balanța, p. 16).
În prefața volumului, regretatul poet și critic Valeriu Cușner remarcă tocmai natura contradictorie a eului poetic valerbarbian: „Întregul volum se desfășoară sub influența celor două stări contradictorii: cea de arlechin și cea a lucidității propriei cenzuri.” (p. 5). În paragraful final din prefață, se conchide asupra acestei naturi poetice: "Acest transfer dintr-o stare în alta: din cea a necruțătoarei cenzuri subordonată conștientului în cea de arlechin subordonată frondei (o benefică interfață), ca „un schimb de timbre” dintre „complimente și dezamăgiri”, constituie mereu sarea și piperul acestui volum, de fapt starea de spirit a poetului.”
Volumul conține 100 de texte (dacă luăm în considerare și poezia așezată imediat sub motto), organizate pe trei „capitole”, coperțile și desenele fiind realizate de Dănuț-Emil Badiu, într-un stil avangardist, de bun gust, potrivite pentru decorul poetic valerbarbian. Privit în ansamblu, volumul (ca orice carte, de altfel) are luminile și umbrele sale. Sensibilitatea poetică mai alunecă uneori în forma patetismului, fără să deranjeze prea mult; alteori, „răsucirile” violente ale frazelor cad în sentimentalism declamatoriu. Cert este că tot ce s-a scris aici constituie expresia unor trăiri dramatice, iar ironia, bufonada, „țopăiala” unui „vrăbioi destoinic” etc. nu sunt altceva decât proiecții ale unei stări de spirit la tensiune maximă.
Întâiul capitol conține câteva texte de rezistență, cum ar fi: Balanță, Roșu brun, Să nu dați vina. Primul dintre ele suferă totuși de o anume incoerență, datorată și încercărilor de alternare bruscă a planurilor, mai precis, a celor două fațete contrare ale ființei poetice: „”ne iartă nouă...” pe fundal o mână din / ceară / unge praguri / „greșelile noastre...” pâclă, trupuri dansând / bezmetic „precum și noi iertăm...” cerul devine muchie – cea / mai ascuțită păzind / o ușă sferică, o ușă ou!...” (Balanța, p. 16). Roșu brun e o poezie la fel de profundă, cu anumite influențe din Nichita Stănescu, nu atât prin expresie, cât prin conținut: „caut / o singură palmă de pământ în care / să nu fi fost îngropat os de om... / (...) caut / grupa sanguină a pământului / și secunda / în care rotind întreaga sferă albastră nicăieri / nu-i conflict” (p. 25).
Să nu dați vina este una dintre cele mai profunde poezii ale autorului citite de mine. Sunt aici semnele apropierii de transmodernism, neconfirmat, se pare, până acum, de poeziile din volumele ulterioare, cu mici excepții. Sunt aici și semne premonitorii ale unui destin poetic eliberat de povara cărnii, spiritul ieșind acum, prin multiple oglinzi, pregătit pentru „judecata din urmă a poeților”. Aparent învins, suflul poetic se înalță în spirală, odată cu litera cuvântului în care se ascund semnele unui „aici” și al unui „dincolo de” marginile ființării. Textul devine o ars poetica definitorie pentru „orbul” (poetul) care „vede” acum destinul cuvântului prin mii de ochi definind o receptare autentică: „când ochiul vostru ridică literele acestea / sub ele stau alți ochi / și la rândul lor alții... / o spirală sub fiecare literă” (p. 34). Finalul poeziei pare a consfinți această victorie a cuvântului în lupta cu nimicul ce se opune creației. Tonalitatea poetică este gravă, pe o ritmică interioară sfâșietoare, dar și înălțătoare spiritual. Am putea spune că aici katharsis-ul poetic este evident: „dacă vedeți litere rătăcind semănând a gene arse / ori planând departe... scrijelind după-amiezile / goale / ... vulturi flămânzi / să nu dați vina pe foaie / țineți minte...!” (p. 34).
Pe lângă aceste exemple de poezie autentică, Întâiul capitol conține și versuri mai puțin reușite, fapt datorat, în parte, și unei „logorei” de care poetul se eliberează mai greu, ori păstrării textelor aproape în formă brută, fără a înlătura formulările clișeice sau redundanța. Astfel de exemple sunt poeziile: Vă voi fi..., Un apoi, Chiar; deși sunt și acolo versuri bune, întregul e marcat de aceste neîmpliniri.
Un alt... capitol arlechinadele” (a doua secțiune a volumului) s-ar putea spune că are în componența sa adevăratele arte poetice „arlechinești”. Toate sentimentele și stările: iubirea, frica, revolta, sinceritatea, răbdarea, dorul etc. sunt transpuse prin acea dublă perspectivă de care vorbea și Valeriu Cușner: cea a lucidității și aceea sub care se ascunde „arlechinul”. Se poate spune că aici e mai greu să privești întregul textual prin lupa obiectivității hermeneutice, întrucât toată logoreea arlechinului este pecetea pe care poetul a vrut să o imprime, impresia fiind că, privind din unghiul acesta, totul ni se pare a fi autopersiflare, nevoie interioară de a vorbi continuu, asemenea personajului sorescian Iona, spre a ieși din carcera singurătății. Totuși, cealaltă perspectivă, a lucidității, dirijează în mod sigur debitul verbal, chiar dacă aici impresia este că fluxul cuvintelor poartă semnul dicteului automat. Un astfel de exemplu (nu singurul, desigur) este poezia mail point: „fraze moi / placebo, aditivi / parametri / virgule umile, dar ferme / inspir lent / silabe cuminți... amân / expirația” (p. 38).
Poezia care dă și titlul volumului reiterează cel mai bine teza criticului Valeriu Cușner depre care am vorbit mai sus, pentru că aici avem exemplul unei asumări lucide a condiției de arlechin, acesta purtând „fesul pe dos”, însemnând că lumea poartă și ea pecetea unei răsturnări lipsite de spectaculozitate (mai precis, referirea, ca și la Creangă sau la Eminescu, este la acea „lume pe dos”). Sigur, purtarea hainelor pe dos (deci și a fesului) poate însemna, conform superstițiilor populare, și schimbarea vremii (sau a vemurilor!). Iată un fragment din acest poem: "doar fesul lui / fiind acum răsucit înăuntru / ar părea firesc, așa cum este un veritabil / fes de arlechin / (...) m-am săturat să fiu/ normal în mine / și afară”.
Sunt și în această a doua secțiune poezii memorabile, cum ar fi: Arlechinul cu fesul pe dos, Sunt în cădere, Calofile, dar și poezii mai facile: Alifie, Scene pseudo..., Muza mea nu-i muz. Desigur, în toate acestea se vede ceva din spiritul neliniștit valerbarbian, însă e posibil ca oglinzile textuale să deformeze adevărata intenție creatoare. Iată un exemplu din prima categorie, a textelor valoroase: „sunt în cădere sau cerul / a mai înălțat o treaptă /... pentru că prea de sus mă lovesc mirările” (Sunt în cădere, p. 50). Scene pseudo... suferă de un prozaism programatic, de oralitate ce iese din sfera autenticității, căzând în banalitate, dând impresia de anecdotă sterilă, deși, pe alocuri, scenariul p(r)oetic pare a fi bine realizat: „(stop, întoarcere...) / afară se dă cu gâze, stă unul cu o pompă de / gâze / se dă cu soare – stă unul și suflă-n focul acela / sus...” sau „n-am reușit să conving benzinarul / să pună pompă cu poezie, a zis că la el / curge la chiuvetă...” (p. 60).
Ultimul capitol conține 47 de texte, cu aceleași note autopersiflante, mergând de la acceptarea faptului că atingerea esenței nu exclude rămânerea, un timp, la suprafața lucrurilor (caisele, merele, perele... cu tot cu coajă se mănâncă, p. 76) până la revelația că fiecare om este o parte din armonia polifonică a lumii (Muzici – 2, p.136). În ansamblu, deși inegal de la un text la altul, acest „capitol” mi se pare cel mai unitar, iar aici s-ar putea confirma teza lui Mircea Eliade cu privire la „camuflarea sacrului în profan”. Avem de face aici cu o împletire armonioasă între poezia cotidianului și aceea metafizică, deși spiritul acesta arlechinesc pare a tinde spre antimetafizică. Cele mai izbutite poezii ale acestei secțiuni mi se par a fi: Asfalt, Cerc, Înfumurate urări, Aha...!, Muzici – 2. Nu lipsesc nici aici unele jocuri textuale, cum ar fi poezia fără titlu de la pagina 114:
„... frunzuliță de dai n-ai / ia nu da să vezi / că ai... / frunzuliță / tot așa / dă, măcar să ai ce da...!!!”
Mă voi opri asupra poeziei Asfalt, care mi se pare a fi mai aproape de ceea ce spuneam mai sus privitor la împletirea cotidienismului cu metafizicul. Întregul text este marcat de nostalgia după anii copilăriei, fiind evocate aici – printr-un limbaj totuși modern, diferit de pășunismul sămănătorist – imaginea mamei, a fraților transformați „în pitici bătrâni, decolorați / noruleți haihui”; imaginea satului devenit, între timp, „un fel de urbe / industrială”, imaginea învățătoarei etc. Simbolul care definește această separare între lumi îl reprezintă „zidul”, care nu poate fi străbătut de „aerul păstos” de lumină, de „poza mamei”, a „fraților ronțăind rădăcini – de care / eu (eul poetic, n.n.) m-am rupt”. Sunt unele asemănări de viziune cu expresionismul sau cu viziunea lui Esenin din „Spovedania unui huligan”.
Prin urmare, al doilea volum de versuri al lui Valeriu d.g. Barbu, Arlechinul cu fesul pe dos, conține o viziune originală asupra lumii în care trăiește poetul, în ciuda unei tematici care putem spune că își găsește rădăcinile în Antichitate. Dar poetul scrie totdeauna ceea ce se află în sufletul și mintea sa, fiind prea puțin tributar lecturilor, aproape lipsind la el intertextul și paștișa postmodernă. Cred că pentru deplina afirmare a talentului său ar avea nevoie, după scriere, de o mai atentă aplecare asupra textelor,cu reveniri și selectarea a ceea ce îl reprezintă, de o mai bună stăpânire a tehnicilor scrisului, evitând neglijențele stilistice, preferința exagerată pentru unele artificii în ceea ce privește punctuația (excesul de puncte de suspensie și de semne ale exclamării). Se pare totuși că în volumele ultime aceste neajunsuri au fost înlăturate. Într-o lume în care poezia ar fi bine să fie o „cenușăreasă”, dar nu e (cel puțin ar descoperi-o vreun ales), Valeriu d. g. Barbu scrie știind că este o parte din muzica acesteia și „undeva / o ureche ascultă / îi pasă de această simfonie / nesfârșită, frumoasă” (Muzici - 2 p. 136).


George Pașa