Sorin Olariu este un scriitor român plecat în America în urmă cu câțiva ani buni. Fiu al unui preot și al unei contabile din Caransebeș, a absolvit două facultăți, una de inginerie, la Politehnica din Timișoara, și Teologia Ortodoxă la Sibiu. Spirit renascentist, practicând cu succes mai multe genuri de scris, de la poezie la proză umoristică și epigramă, om de presă scrisă și audiovizuală, dar posedând și un spirit de aventură considerabil, Sorin Olariu a emigrat în Michigan, SUA, unde are propria editură, dar este și angajat într-un post onorant al unei mari firme de telecomunicații. Și talentul i-a fost recunoscut de International Library of Poetry, care i-a publicat texte într-o antologie.
Ca un bun ortodox, cunoaște toate mănăstirile și bisericile ortodoxe românești din zonă, mergând împreună cu familia duminică de duminică la slujbă. Despre noua viață pe tărâm american, precum și amintiri, considerații și impresii despre trecutul și prezentul plaiurilor mioritice a acceptat să ne vorbească în interviul de față.



Povestește-ne ceva despre părinții tăi, despre copilărie și frați, dacă mai ai.

Sunt născut în comuna Buchin, județul Caraș-Severin, o localitate aflată la marginea Caransebeșului, acolo de unde începe ținutul gugulanilor, al bănățenilor făloși de la munte.

Tatăl meu, Pavel Olariu, a fost preot în parohiile Naidăș, Rugi și Buchin și a trecut la cele veșnice în anul 2001. În memoria sa am scris poezia "Am înflorit statuie", text publicat în Foaia Diecezana din Caransebeș.
Mama mea, Maria Olariu, pe numele de fată Martinescu, a fost contabilă la Caransebeș și este din Obreja, o comună bănățeană de pe Valea Bistrei. Am și o soră, Aida, absolventă a Politehnicii din Timișoara, Facultatea de Mecanică, Secția TCM, care este stabilită în SUA și lucrează la General Motors în Engineering, la brandul Cadillac. Copilăria mi-am petrecut-o în satele unde tatăl meu a fost preot, dar cel mai mult am stat la Buchin, acolo unde am și casa părintească, și toate rudele. Pot spune că am avut o copilărie frumoasă și lipsită de griji, pentru că părinții și bunicii mei au făcut tot posibilul să nu ne lipsească nimic, mie și surorii mele, deși vremurile au fost uneori destul de grele. Þin minte și acum cât de fericit era tata când venea seara acasă cu câte o banană sau portocală sau cu câte o ciocolată Kandia, pe care le făcea rost "pe sub mână". Probabil fericirea i se transmitea direct prin ochii noștri de copii.

Te afli în America împreună cu familia de câțiva ani. Poți să definești emigrarea ta drept una reușită?

Da, pot spune că emigrarea mea este una reușită, atât pe plan profesional și material, cât și pe plan social și spiritual, deși întotdeauna e loc și de mai bine. De fapt, toată familia mea este aici, inclusiv mama. Nu am întâmpinat nici o dificultate de adaptare, America potrivindu-mi-se ca o mănușă. Soției i-a fost puțin mai greu la început, pentru că părinții și rudele îi sunt în țară. Ne-am făcut însă o obișnuință din a vizita România aproape în fiecare an, iar atunci când nu o facem noi, ne vin rudele aici.

Descrie-ne puțin familia ta și cum ai ajuns în America. Vorbește-ne și despre jobul tău, dacă se poate.

Provin dintr-o familie de bănățeni înstăriți. Bunicii și străbunicii mei au fost agricultori și crescători de animale, chiar și în perioada colectivizării. Părinții meu au fost prima generație de intelectuali, tata fiind preot, după cum am spus, iar mama contabilă. Un unchi de-al meu, Corneliu Temeș, a fost, de asemenea, preot și economist.
În ceea ce privește emigrarea, America a fost pentru mine o provocare. Am vrut să-mi demonstrez în primul rând mie însumi că pot, că dacă cineva e om la el în țară, e om oriunde în lume. Iar în al doilea rând am vrut să le arăt și altora, americani sau emigranți, că românii nu sunt cu nimic mai prejos decât ei. Nu partea materială m-a determinat să fac acest pas, ci dorința de aventură și de a răzbi acolo unde este mai greu. Pentru că sunt un luptător. Cum spuneam, în România am dus-o destul de bine, eu fiind profesor la Liceul Forestier din Caransebeș, iar soția, asistentă-șefă la Spitalul Municipal, la secția de Radiologie. Aici, în America, mi-am schimbat profilul și lucrez pentru Departamentul de marketing al unei companii de telecomunicații. Mihaela, soția mea, lucrează însă tot într-un spital, în același domeniu.

Ești fiu de preot, ai absolvit și o facultate tehnică, dar și Teologia. Ai fost profesor, inginer, dar și realizator de emisiuni la radio și tv. Scrii epigrame, poezii, proză umoristică. De unde ai moștenit acest spirit renascentist?

Dintotdeauna am fost atras de latura umanistă a lucrurilor, fiind mereu fascinat de literatură, istorie, religie, geografie și artă, în general. Nu mi-au prea plăcut științele exacte, iar faptul că am absolvit Politehnica din Timișoara s-a datorat tatălui meu. A fost visul lui să își vadă băiatul inginer. Dorința mea a fost să urmez o facultate cu profil umanist, ceea ce s-a și întâmplat până la urmă, acum fiind și absolvent al Facultății de Teologie-Ortodoxă Istorie "Andrei Șaguna" din Sibiu, ca șef de promoție.

Mama mi-a spus că și tatăl meu a scris poezii în tinerețe, iar ea cânta melodii de muzică populară. Probabil că îi moștenesc.

De epigramă nu se pot atinge mulți scriitori, trebuie să ai un anumit har. Tu ai reușit adevărate performanțe, ai primit multe premii, ai scris cărți și te cunoaște multă lume. Când ți-ai descoperit latura mucalită, dorința de a amuza oamenii și de a corecta cumva defectele lor printr-un catren hazliu?
Epigrama este o poezie cu formă fixă, care are anumite rigori greu de îndeplinit. Nu e deloc ușor să îți exprimi ideile în doar patru rânduri ritmate si rimate, care trebuie să aibă o poantă finală percutantă și originală. Mulți scriitori și critici au considerat-o un fel de Cenușăreasă a literaturii, dar, când au fost puși să scrie și ei o epigramă, au cam dat din colț în colț. Consider că latura mucalită am moștenit-o de la tatăl meu, care era un tip sociabil, plin de umor și de poante, un om îndrăgit de toată lumea. Nu am scris epigrame de top până când nu am fost atacat de câțiva colegi de cenaclu epigramiști, la apariția primului meu volum de versuri, intitulat "Șapte păcate". Le-am dat însă câteva replici atât de tari, încât, după nici un an, aveam deja un volum prefațat de domnul George Corbu, președintele Uniunii Epigramiștilor din România, și devenisem și eu membru al acestei uniuni.

Þi-ai trăit adolescența și o parte din tinerețe în regimul comunist. Ce a fost pentru tine cel mai traumatizant? Ce era bun atunci și nu mai este acum? Există așa ceva?

După mine, comunismul este încă o utopie. Oamenii nu se nasc egali și nu vor fi niciodată egali, decât dacă îi clonăm pe bandă rulantă și îi spălăm pe toți pe creier. Unii sunt mai deștepți, mai puternici, mai temerari, mai inventivi, mai harnici. Alții sunt mai gură-cască, mai fricoși, mai comozi, mai leneși. E o ipocrizie să spui că toți sunt egali și că toți trebuie să aibă la fel. Unii vor mai mult de la viață, alții nu vor nimic. Cu toate acestea, comunismul de la noi a avut și câteva părți bune, ce-i drept puține: învățământul superior gratuit, pe bază de examen de admitere, concedii ieftine prin sindicat și tabere pentru elevi și studenți, mai puține familii destrămate, criminalitate și delincvență juvenilă reduse etc. Sincer, nu plâng deloc după comunism, dar nici nu pot spune că a fost ceva care să mă traumatizeze atunci, poate și pentru fapul că, fiind tânăr, nu am avut prea multe griji.

Trăiești în America. Fiind un om al condeiului, cum suporți înstrăinarea de limba ta? Scrii și în limba engleză cu aceeași plăcere?

Poate că sună paradoxal, dar nu m-am înstrăinat deloc de limba română. În Michigan, în zona unde locuiesc eu, sunt peste 100.000 de români care și-au construit propriile lăcașe de cult, ortodoxe, greco-catolice sau neoprotestante. De asemenea, la firma unde lucrez sunt foarte mulți români cu care vorbesc în fiecare zi românește. Cu soția și cu familia vorbesc numai românește. După atâția ani de America mă pot lăuda că încă vorbesc în limba maternă fără nici un fel de accent. Iar cărțile publicate de când sunt aici fac dovada neînstrăinării mele de limba noastră românească.
În limba engleză am scris și scriu extrem de puțin, destul însă pentru a fi premiat și publicat de International Library of Poetry din SUA în volumul "Twilight Musings". Acolo mi s-au alocat primele pagini, urmând după mine vreo 100 de poeți americani. Nu simt însă nici o tragere de inimă să scriu în engleză.

Cât este de greu sau de ușor să fii publicat în revistele din SUA și la editurile lor?

Deocamdată public numai în ziarele și revistele românești din SUA și Canada, în limba română, pentru cititorii români. Scriindu-mi cărțile în limba română, nu am apelat la nici o editură americană până acum, ci doar la editurile din țară sau la propria editură din Michigan. Intenționez, totuși, să îmi traduc poemele și în engleză și să le public la o editură americană.

Au auzit editorii de acolo și de vreun scriitor român?

Cum să nu. Dacă eu nu mă pot lăuda decât cu apariția într-un volum colectiv de poezie, nu același lucru se poate spune și despre Herta Müller, Filip Florian, Petru Popescu, Anghel Dumbrăveanu, Florentin Smarandache sau Norman Manea, ca să dau numai câteva exemple de scriitori români contemporani ale căror cărți se pot găsi în librăriile americane.

Ai studiat și Teologia. Ești un creștin practicant, mergi la biserică acolo?

Da, sunt un creștin practicant și merg aproape în fiecare duminică la biserică. În sud-estul Michiganului, unde locuiesc eu, sunt mai multe biserici și mănăstiri ortodoxe românești, cred că în jur de zece, și pot spune că am fost la toate, cel puțin o dată. Cel mai des merg însă la "Pogorârea Duhului Sfânt" din Warren și la "Sfântul Nicolae" și "Sfânta Treime", ambele din Troy, Michigan.

În cazul în care cunoști realitățile românești, ce părere ai despre situația actuală social-politică în care ne aflăm?

E trist ce s-a întâmplat la noi în țară în ultimele două decenii, mai ales fiindcă am răsturnat comunismul în speranța unei vieți mai bune. Singurii vinovați suntem însă noi, românii. Nu cred în conspirațiile iudeo-masonice, nu cred că de vină sunt americanii ori rușii pentru neputințele noastre, ci numai noi. Nimeni nu ne-a ținut cu forța acasă, în fața televizorului, să ne uităm la telenovele atunci când s-au votat președintele, componența parlamentului sau europarlamentabilii… pardon, europarlamentarii!

Ce temă nu abordezi niciodată în epigramele și textele tale umoristice?

Am abordat până acum aproape toate temele posibile și imposibile. Vorba ceea: fără număr, fără număr… Nu atac însă niciodată defectele fizice ale oamenilor, ci doar năravurile lor.

Ce consideri că trebuie să facă un om pentru a fi fericit?

Nu îți trebuie prea multe ca să fii fericit. E suficient să fii sănătos și înconjurat de cei dragi, pe care să îi bucuri și care să te bucure. De multe ori nici nu ne dăm seama că suntem fericiți și înțelegem ce este fericirea de abia după ce nu o mai avem. Pentru fiecare om e important să își urmeze visele, iar atunci când și-a îndeplinit un vis, să nu vegeteze, ci să treacă imediat la altul

Tu ești un om fericit?


După toate canoanele lumii în care trăim, da.


EPIGRAME


Masă rotundă la TV


Un gând lăuntric mă apasă

Privind discuțiile plate:

Mai poate fi rotund-o masă

Cu-atâtea capete pătrate?



Epi-fabulă mioritică


Þara noastră de-o cutreieri,

Nu-i nici mare, nu-i nici mică,

Dar conține-atâția greieri

Că de-a dreptul te... furnică.



Retrocedare


Cu lacrimile-n ochi șuvoi

Plângeau țăranii pe-nserate:

Le-au dat pădurea înapoi…

C-un kilometru jumătate.



Emigrare


Am să vă spun acum cinstit

De ce din țară-am emigrat:

N-aveam o sursă de venit

Și-am prins o sursă de plecat.


***