În cartea „despre ea, niciodată” (Grinta, 2010, volum bilingv, trad. în lb. franceză Letiția Ilea), Adriana Lisandru practică o poezie feminină frustă, viguroasă, în registru liric confesiv, cu bogate ramificații în pământul și cerul existenței.
Sunt poeme de dragoste, singurătate și moarte, trecute prin filtrul unei intimități ce naște transparențe: „oameni creșteau din pântecul meu și se nășteau apoi transparenți” (mirabilis). Resimțirea dramatică a spargerii oglinzii sau a fragmentării vederii de suflet în bucăți-rațiuni parțiale, rupte de întreg, apare ca un semn despre propria vulnerabilitate primit de la înger și reflectat într-un ochi de necuvântător, în lumina unui foc aprins de dragostea însăși la marginea necunoscutului: „eu iubesc un bărbat. e departe. are mâini frumoase și moi. / uneori aprinde la marginea nopților focul. / în lumina aceea/ viața se vede-n bucăți. ca-ntr-un ochi de gândac. ca într-o/ oglindă mărunt/ lapidată. dragostea e ciobul pe care/ ți-l strecoară un înger în ochi. atunci înțelegi/ că ești numai o coajă de om” (desen cu alb).
Însă, o dată cu figura îngerului, se strecoară presimțirea unei acoperiri universale ce încălzește și înviază firava iubire omenească, sub închipuirea unei noi geneze: „mă ținea strâns în brațe/ plouase/ plânsesem// mă ținea strâns în brațe// clipa aceea era/ întindere nouă/ între tot ce-ndrăzneam să rostim/ și ce nu// între tot ce știam/ și tot ce plutea pe deasupra/ acestei firave lumini/ cunoscute// și așa a fost// și s-a numit întinderea/ dragoste// astfel a fost moarte/ apoi a fost viață” (ziua a opta).
Întâlnim frecvent inserții de motive biblice care potențează iconic intensitatea unui timp poetic ce integrează istoria lumii: „El// își înmoaie degetul în cenușă/ și-mi scrie/ apăsat/ numele/ în carnea tăcută/ a lemnului// El/ îmi arată cât de mult / mă iubește// undeva// greieri// rugându-se” (Golgotă); „depărtarea aceasta/ un concert pentru vioară și sabie/ încercarea noastră de-a fi, între rost și dorință/ un câmp treierat/ de lăcuste. (…) de la un timp/ strigă mortul din mine cu limba cătușă/ ia-ți cenușa femeie și umblă” (semne. cămașă de drum).
Contemplarea morții este prilejul unei „tăieturi” în conștiința marcată de metanoia, care conferă retrăirii calitatea unei înainte vederi: „umbra mea ce trufașă era/ ce trufașă era, / păunița, / socotindu-se mierla dăruitelor Tale grădini (…) dar când ne ajunge amiaza, slăvita, / și descântă odoarele firii, / ce-i umbra, să-i stea deopotrivă/ și care e ochiul să nu se deschidă/ uimirii, / tulpină de mac miruită de ploi (…) rămas-a Cuvântul sămânță/ și rod a rodit, făcându-se el/ treaptă și munte, ascunziș de mătase/ și râu ce se-ntoarce spre izvoarele sale/ precum iubirea spre Cel iubitor, / văzătoare inima mea, văzătoare! // strigat-am cu jerbe de fluturi, iată-nfrunzește în ea/ ramura de foc/ a fericirii, / dar cum să pot, Doamne, / firav gherghef de părere și carne ce sunt, / cum să pot îndura, fără spaimă și moarte, / această vedenie?” (ramura de foc a fericirii).
Reflexivitatea umană este decisiv marcată, pe de o parte, de necunoscutul ce o învăluie: „doream să vă spun despre mine dar nu-mi aminteam/ de unde veneam și-ncotro risipirea” (de unde cuvântul nu poate ajunge), pe de alta, de genuinul impuls spre un „nou început”: „ar putea fi un nou început/ zgura din piept ar putea înflori/ într-un cântec furiș/ desfăcut din cătușele sale/ ca un prunc din coșmar” (mătase de fluturi), traversând metamorfozele unei lumi ce se zbate sub semnul unui „cer sfărâmat”: „un zgomot de cer sfărâmat. ca atunci când visai/ cum te lipești de coapsele mamei și la prima atingere/ se transformau în movile de mâl” (liliput). Prin dragoste, bătaia de aripă în vid și surparea înlăuntru capătă ele însele luminările chipului transfigurat: „imaginează-ți o surpare-nlăuntru înrudită cu frigul curat/ cu zborul și cântecul” (ușor/ de-o aripă), încât moartea își pierde din forța de disociere, transpărând prin ea un același chip: „îmi iau moartea în brațe/ și-o mângâi/ și-i vorbesc ca unui copil care niciodată/ n-a citit o poveste// ne e bine// așa lipite una de alta/ de parcă am fi/ un bănuț de aramă/ cu două fețe/ identice” (maternitate).
O nelămurită dorință de claustrare provine dintr-o profundă neadecvare, datorată răsturnării de perspectivă ce lipsește viața de strălucirea dăruirii: „de ce are femeia ochii așa de negri? / ca să învețe întunericul pe de rost (…) nu te grăbi, îi spun, vreau să mă uit pe fereastră, / ia uite câți oameni au îmbrăcat lumina pe dos/ sau poate-așa vezi când ții viața lipită de tine (…) du-mă în centru, prietene, nu mă întreba nimic despre toamnă, / despre ploile ei, despre frunzele din privirile mele, / acolo o să-mi fac o căsuță de piatră/ o căsuță de piatră/ o căsuță de piatră// fără ferestre” (taxi Magic).
Asistăm la o permanentă confruntare cu un întuneric ce proliferează malign: „întunericul crește puhav precum un edem/ și iată nu mai știm ce să facem cu noi/ ni se împleticesc orele mâinile devin prelungiri inutile/ le târâm după noi istoviți/ fâșii oarbe de carne și sânge/ pipăind după zboruri” (partitură pentru singurătate și orchestră), în care sufletul își caută chipul și libertatea prin rugăciune: „numai tu ai rămas, pasăre oarbă/ cuibărită în seara care-mi crește din piept, / numai tu, sub zăpezi neatinse, / ciugulind din tăcerile mele ca dintr-un șirag/ de mătănii” (două cântece roșii). Reflexele acestei lupte atrag după sine un întreg tărâm locuit: „în gând mângâiam umbra mâinilor tale/ apoi umbrele umbrei apoi/ m-am întors să te văd/ era numai orașul/ venind după mine târâș” (gravură rupestră cu femeie și măr).
În acest oraș-martor se desprind figuri ale inocenței, sub spectrul suferinței, părăsirii, tragediei: „un puști cârn se ascunde în spatele/ omului roșu/ scoate din pachet o portocală/ o mângâie o învârte îi râde/ mușcă din ea cu toată gura lui știrbă/ îi dau lacrimile (…) micuța Maria s-a ghemuit pe covor/ cu pachetul în brațe/ icnește/ își suge un deget/ nimeni n-o șterge/ la nas” (i’m lovin’ it); „de spitalul cel mare își aduce aminte și-acum/ i-au dat voie să hrănească o pasăre/ îi punea firimituri pe pervaz/ dimineața i se recolta sânge îi spuneau că îl vod da fluturilor/ Ana fluturii sunt plăpânzi și prea albi/ au nevoie de roșu pe aripi/ era vară toți îi aduceau înghețată/ numai mama se făcuse deodată/ mai tăcută decât păpușile ei” (reportaj despre pantofii roșii ai Anei).
Pentru Adriana Lisandru, cunoașterea înseamnă, totodată, o spaimă în fața des-zăgăzuirii vederii, frică de care se eliberează cioplind „fără grabă/ o cruce” (cunoaștere). Aceasta este „ramura de foc” însemnată pe distanța generată de o topologie în care suntem „atât de aproape, încât/ uneori/ orice cuvânt/ poate fi spulberare// atât de departe/ încât/ abia auzim/ cum murim” (dragoste).


(text inclus în: Florin Caragiu, "Poezia - pentrul Omul Deplin", volum în curs de apariție)