La începutul anului 2012, a apărut la editura Amanda Edit al treilea volum de versuri, Pavilioanele umbrei, aparținând poetului ploieștean Gabriel-Vincențiu Mălăescu. Volumul are 92 de pagini, cu o copertă realizată de Mihaela Vilau, redactor de carte fiind Ioan Vintilă Fintiș, iar lector de carte, Victor Sterom. Față de volumele precedente, Singurătatea din noi (editura LVS Crepuscul Ploiești, 2010) și Neștiutele pierderi (ediție bilingvă româno-albaneză, editura RavexComs București, 2011), volumul de față reprezintă un progres, atât în ceea ce privește reușita compozițională și structurală, cât și coerența sau modernitatea discursului poetic. Din prefața alcătuită de Mihai Antonescu, aflăm că poetul „e un mistic ce-și plasează tristețile într-un alt anotimp, formă vizibilă în poeme, dar al cărei fond poate deveni lesne transmisibil, prin asumare, până la desfrunzire.”
Ca manieră discursivă, Gabriel-Vincențiu Mălăescu continuă tradiția poeților din generația '70, chiar dacă, după vârsta pe care o are, e mai aproape de optzeciști. Fără îndoială, există și semne ale experimentalismului textualist, însă, prin reflexivitate, concizie, adâncirea în tipare metaforice, versurile sale sunt, mai degrabă, în descendența neomodernismul stănescian. Surprindem mai multe tipuri de discurs în volumul de față, existând texte în prozodie clasică și texte în vers liber, unde se optează fie pentru o maximă concizie, fie pentru un discurs mai lejer, uneori cu orientare spre valorificarea banalului cotidian (în câteva texte).
Dintre poeziile în prozodie clasică, sunt unele care, în ansamblu, transmit ideile într-un limbaj clar, concis, cu respectarea, în general, a proprietății termenilor. Iată, spre exemplu, poezia Printre oameni, unde, în ciuda unor locuri comune, mesajul transmite bine starea poetică: „Simt în inimă frigul cuvintelor mute,/ nerostite, nemaiauzite, nemaivăzute./ Afară-n zăpadă, în crivățul iernii,/ Îngheață încălțările vremii” (p. 20). La fel se poate spune despre textul Izvoare, unde există un distih final memorabil: „Aștept vrăjit ca să mă împresoare,/ din miez de stâncă, recile izvoare.” (p. 31). Dar, în aceeași manieră, există și unele texte cu versuri oarecum facile, unde se vede căutarea rimei și impresia a ceva deja cunoscut: „Eu doar mă duc./ Direcția e bună?/ Voi ști singur./ Poate împreună?// Eu doar merg./ Ce drum e acesta?/ Nu mai alerg./ Se-ncheie povestea?” (Eu doar, p.68); „Casa din suflet/ e tot ce-mi doresc;/ mereu îmi apare/ în tot ce gândesc.// În casa aceasta/ nu-s gânduri deșarte;/ odăile sale/ au viață, nu moarte.// E-o casă aparte/ plină de visuri;/ mă-nalță, mă poartă/ în cer, spre abisuri.” (Casa din suflet, p. 68). În poezia Altă noapte (p.77), se poetizează în ritmurile Nopții de decemvrie macedonskiene, poetul luând, de fapt, ca motto primele patru versuri din poezia amintită. Sigur, e mai mult un exercițiu stilistic, de mică amploare, comparativ cu poemul macedonskian: „Plină de înțelesuri e noaptea înstelată,/ minuni nepieritoare se prăbușesc în val,/ o aripă de înger participă uitată,/ Luceafărul pândește din spațiul sideral,/ reamintind amurgul lacteic ireal..// Doar Sirius păzește un mit primordial.” Alteori, versurile au un imaginar poetic oniric, spre exemplu în poezia Craniul de cristal albastru (p. 87), unde există o anume prețiozitate și impresia de artificial, însă versurile transmit emoția poetică: „Ceața nopții ascunde-orice astru,/ și păduri de-ntuneric desparte;/ în adâncuri doarme neștiut, departe,/ craniul de cristal albastru.// Curcubeie cu stropi de lumină/ pregătesc drumul zilei celeste,/ din peșteri uitate până la creste,/ în sineala de zare senină.”
Când scrie în manieră minimalistă, Gabriel-Vincențiu Mălăescu realizează și versuri insolite, fie cu tentă reflexivă, fie străbătute de imagini onirice. Reușite, în acest sens, mi se par poeziile Doar tu și eu, Lacrima se mistuie, Pavilioanele umbrei, Alt peisaj, Plopi. Sunt aici versuri memorabile: „Fuga din cuvânt/ se hrănește cu timp/ străveziu” (Lacrima se mistuie, p. 50); „Răsfrânt peste coline,/ văzduhul ars de sensuri/ părea/ o pasăre/ cu aripile smulse” (Alt peisaj, p.55); „Știu plopi care cresc/ atât de înalți/ doar într-un loc.// De vină e soarele/ care îi cheamă/ la el/ și cerul/ care le primește/ însingurarea.” (Plopi, p. 60). Dar, în aceeași manieră, sunt și poezii de unde răzbate locul comun: Fără regret, unde există o trăire puternică, fără a-și găsi și expresia dincolo de un simplu gând, („Urmele pașilor tăi vor căuta zadarnic/ umbra aceluia care a plecat/ și nu se va mai întoarce niciodată.” - p. 81); Facerea, unde nu e decât o versificare a textului biblic („Și a fost seară/ și a fost dimineață/ ziua întâi,/ ziua a doua/ ziua a treia,/ ziua a patra,/ ziua a cincea,/ ziua a șasea.// Iar în ziua a șaptea/ S-a odihnit.” - p. 74).
Aplecându-se asupra cotidianului și tematicii urbane, domnul Mălăescu devine mult mai coerent în expresie, dispare o anume ocultare a semnificațiilor și stilul este mai direct, narativ, jurnalier, nelipsind fațeta reflexivă, una dintre constantele poetice din scriitura dumnealui. Un text care iese în evidență, în acest sens, este Jurnal de zi (p. 40-42): „Citesc, scriu pe Internet,/ iau micul dejun pe Facebook,/ cina pe Twitter. (...)// Parcă sună altfel decât știi,/ dar nu poți da vina pe traducător/ pentru că ești implicat/ prin cordonul ombilical din tine/ pe care nu te poți supăra.” O idee interesantă mi se pare aici aceea a existenței unui spațiu comun al poeților (poate acel „spațiu rarefiat” de care vorbea Ion Barbu), fiecare dintre creatori fiind un „traducător” al semnelor primite de acolo. Secvențe cotidiene (p. 42-43) este un alt text scris în această manieră, impresia de prozaism fiind atenuată de tensiunea stării poetice. În acest sens, mai reușită mi se pare penultima secvență, fiindcă există acolo ceva care iese din limitele banalului cotidian autoimpus: „Mai vine un prieten câteodată.// Stăm așa ca două statui,/ fiecare cu gândurile lui,/ iar la plecare zâmbim/ fericiți de-a fi fost alături/ măcar o clipă.// Încă nu am murit.”
Prin urmare, suntem în fața unui volum poetic din care se văd semnele înzestrării autorului, fără să se dea măsura întregii sale vocații creatoare. Cred că domnul Mălăescu ar trebui să lase în volume doar poeziile care au șansa să rămână dincolo de timp.

George Pașa