Volumul lui Carmen Alexandrina trebuia să apară în 1992 după ce câștigase premiul de debut al editurii Dacia. “Dar frământările editoriale din respectiva perioadă, cu desele schimbări ale conducerii plus … indolența de rigoare, au dus la uitarea manuscrisului, premiat de un juriu competent, în careva dintre birourile editurii”, scrie Radu Þuculescu. După 20 de ani și o a doua premiere, volumul vede lumina zilei. Însă vestea ajunge la două ore distanță de trecerea ei întru cea veșnică “lumină albă a morții”:
“- O vedeam crescând ca o lumină a zilei și pe mine mergând spre zorii pe care îi râvneam demult. Câteodată o deșteptam pe mama: vino fă lumină! Lumină! Fă lumină! strigam adesea în vis. Nu pot trăi cu cerul tot pe mine!”
“- Atunci auzeam lucruri care nu se pot auzi, precum vremea curgându-mi prin firele de păr sau precum tristețea alunecând în văgăuna nopții mele, la drumuri jumătate, lângă zidul ce mi-a fost mormânt dorințelor de atâtea ori, unde îmi ascultam altădată sentimentele trăind. Ascultam miezul acelei liniști dar nu auzeam pe nimeni și simțeam tristețea cum trece și tace spre buricele degetelor, spre rădăcina părului, o simțeam nouă și străină cum sapă și coboară, coboară și se ascunde tristețea. Și totuși, mereu gândeam e noapte… e noapte… și mi se părea că văd o lumină albă
- Era lumina albă a morții.”

Cvartetul de povestiri pentru suflet și minte, care începe sub semnul apei și al dragonului și se încheie sub semnul șarpelui, e o colecție de întâmplări autobiografice relatate într-o aureolă de suprarealism. Evadarea din lațul convențiilor și constrângerilor de toate soiurile e evidentă; jocul gândirii, complet dezinteresat; visul, atotputernic. Adâncirea în subconștient e frecventă iar libertatea expresiei scot cartea dintr-un tipar comun și comod, astfel încât nu firul acțiunii e lesne de urmărit ci magia cuvântului în sine. Libertatea și nonconformismul în genere - de trecere de la poezie la dialog, de la prezent la trecut, de la vis la realitate – culminează cu aducerea tuturor personajelor la persoana întâi a istorisirilor. Vorbim despre o literatură ca exercițiu de alimentare a forței psihice întru a domoli foamea de explozie. Vorbim despre explozie în expresia literară ca și în expresia nonliterară.
De formație inginer electronist, femeia care nu uita nimic, Carmen Alexandrina, a fost un vulcan activ cu erupții de viu, în sensul cel mai curat al viului. Sub semnul apei și al dragonului este un proces sufletesc necenzurat. Scrisul s-a produs pe acea graniță dintre îndrăzneală și timiditate, dintre onirism și trezie, unde personajele și întâmplările, deși destul de greu de delimitat și conturat, sunt dăruite cu o realitate fizică și psihică solidă. Sunt dăruite cu suprarealitate.
Și astfel a lăsat moștenire, Carmen, oamenilor dragi, nemurirea.

Scrisul ei nu are nimic premeditat. Se naște într-o copilărie neconvențională, grea și sălbatică. Într-o libertate dură, zbuciumată, care-și lasă amprentele pe modul ei de a fi și a percepe. Tot ce-i vine în atingere cunoaște cotele maxime ale trăirii: “Între mine, ploaie și asfințit există o legătură organică. Mă doare asfințitul, mă doare și ploaia, mă doare neființa, mă doare nedurerea și simt cum mă împrăștii și mă confund cu spațiul din jurul meu, mă scurg leneș în spuma roșiatică a asfințitului, șiroiesc de nicăieri spre niciunde în firele de ploaie”. Iubirea i-a fost sortită în strânsă legătură cu lumina, violența și moartea. Moartea i-a fost esența iubirii, cum și iubirea esența morții.

O sumedenie de întâmplări stranii se petrec în cele patru povestiri cu personaje interschimbabile și alese din viața reală. Esența suprarealismului lor constă într-un realism supra/dureros. Încearcă să amăgească în ce privește substanța din care poeticul și-a tras seva. Aproape nimic, însă, nu e imaginar aici. Totul e de o realitate fantastică, miraculoasă. Iubirea se trăiește până în moarte sau demență. Copiii se înstrăinează. Cununia durează, fizic, o noapte dar leagă pe viață și pe moarte. Sărăcia se trăiește la extrem și în imediata apropiere a vieții boeme. Toate legile se încalcă. Personajele sunt autentice și veșnic vii. Natura este percepută până în cea mai tainică moleculă. O ironie fină maschează durerea. Durerea este licoarea dulce/amară, dar mai ales amară, care îmbibă cartea. Cartea, ca semn de răzvrătire împotriva unei lumi dominată de rațiune și, mai ales, arbitrar. Născută din violențe și mișcări infantile ale trecutului. Este o realitate care depășește limitele comune, plină de inocența și beția ființei aflate la un pas de ruptură și de moarte. Toate personajele se află la un pas de ruptură și de moarte.

Sunt oameni a caror atingere nu se șterge niciodată. Care terc prin viața ta fugar fără să aibă habar că te-au însemnat pe veci. Lasă în urma lor o zvâcnire de lumină și pleacă. Ai vrea să-i păstrezi, nu știi cum, și ei pleacă. Ar vrea să-i păstrezi, nu știu că ai făcut-o deja, și pleacă. Pleacă prea singuri. Lumina lor se despică în sensuri când negru te apasă cerul minții și ai vrea să te odihnești în suflet.

Sunt astfel de oameni. Care pleacă din lume prea singuri. Oameni care aleargă prin viață în sens invers. Care au făcut cunoștință cu moartea la naștere și o duc în cârcă tot restul vieții. Ei sunt oamenii veșnici.

Sub semnul apei și al dragonului ar fi trebuit să vadă lumina zilei acum douăzeci de ani. Cercetez volumul cu ochii, cu sufletul, cu mintea, cu deznădejdea și admirația. Îl mângâi, îl răsucesc, îl strâng, îl port cu mine. Îl citesc. Îmi amintesc disperarea cu care îi căutam volumul de poezii pe care-l citisem prea mică fiind pentru el. Și mi se mai stinge Crăciunul o dată, deodată cu Carmen. Și cartea ei e tristă ca și Crăciunul care vine cu sacul lui de singurătate înnodată în larmă.

Ea mă învăța fizică, eu uram fizica dar trebuia să o știu. Umplea, într-o oră, un caiet de probleme. La mine nu striga niciodată. La mine nu, fiindcă plângeam. Carmen știa orice. Era teama și admirația copilăriei mele. Mă învăța fizică și eu plângeam. Plângeam de mi se înnodau lacrimile sub barbă. Și așteptam să mă trimită în camera ei. Camera în care își trăia câte puțin din moarte în fiecare noapte. Cred că nu avea nici cea mai vagă idee că știam, că simțeam asta prin toți porii. Mă ruga, drept recompensă că mă învăța fizică, să-i fac puțină ordine în cameră. Trăiam un sentiment straniu și atrăgător. Înfricoșător și atrăgător. O dezordine în care mă rătăceam cu trup și suflet. În care uitam că exist. O cameră ce purta în loc de covor cărți, zeci de cărți și toate deschise. Cum putea să citească din toate deodată, mă întrebam atunci? Acolo, la lumina veiozei, într-un pat răvășit, scria și o invidiam pentru curajul de a-și înfrunta singură noaptea și poezia și moartea. Fragilă și puternică. Nu doarme niciodată, gândeam. N-aș fi putut măsura în timp fizic cât zăboveam acolo, unde-și înfrunta, în singurătate, noaptea și poezia și moartea. Dar ce ordine aș fi putut face într-o încăpere în care, noaptea, viața se încăiera cu moartea și lumina zilei trăda rănile rămase în urmă?

După 27 de ani, citesc: “evitam să-mi amintesc de acele dimineți când, în jurul orelor patru, cu o regularitate de ceasornic, mă trezesc din somn sugrumată de singurătate și atunci mă învăluie un soi de spaimă a cărei trăire nu o refuz, ci din contră, gândul meu o provoacă, o scormone, până în acele adâncuri nesăbuite, unde simțurile amorțesc, unde mă cuprinde un soi de toropeală aducătoare de liniște și readorm”. Din ultima toropeală, cauzată de boală, nu s-a mai trezit. Acum n-o vor mai aduce acasă nici ceața care sosește prea devreme, nici zăpezile care sosesc prea târziu, nici anotimpurile care s-au stins definitiv în colbul ulițelor. Ulițe pe care le-a “șters cu pasul, desculță, mestecând praful între degetele picioarelor” și măsurându-și fericirea “invers proporțional cu numărul juliturilor din coate și genunchi”. “Ulițe pe care nu te plictiseai niciodată. Minunatele ulițe ale copilăriei noastre”. Din minunatul nostru oraș căzut de pe hartă și scufundat în adâncuri cu câte un lat de palmă pe an.
Viața, trăită ca o continuă presimțire a morții, nu lasă ființa să se bucure pe deplin. “Nu pot trăi cu cerul tot pe mine”, a strigat și a urcat la el. Am auzit-o și cuvântul meu, în retragere spre casele lui, nu a vrut să însemne mai mult decât un semn, o licărire a neuitării.