(note din Tabăra de creație „Poesis”, iulie, 2005) *** **


Plecat-au nouă de la Iași,
Iar fără Bratu, zece:
Maria, Bella, Papuaș
Și Peia ce-i întrece,
Felicia, Luminița, Grig
Și soțu’-Atropei, Gigi...
Rarăul i-aștepta cu frig,
Iar câinii – cu covrigii...


...Cam astfel începea balada (pseudo)folclorică avându-i drept eroi viteji și treji (aproape toți) pe agoniștii noștri, încântați de perspectiva petrecerii unei săptămâni pe vârful muntelui Rarău, în Tabăra de creație „Poesis”.

IOAN PEIA:
Aoleu! Muntele Căpățânii?!!

Mă pomenesc c-un telefon. Măria Ieșilor îmi povestește de un fel de tabără de creație, sau cam așa ceva. Că dacă pot „sî vin”, sunt așteptat cu dragă inimă. Unde? întreb. La un fel de cabană. Cabană, în Iași?! O fi pe dealul ăla de-l știam, al Copoului, vreo cabană, îmi zic în gând, fără să mă aventurez în speculații topo. Ei, mai „pi lângâ Ieși”, mi se spune. Mă rog, nu promit nimic, să văd cum or da zarii. La vremea cuvenită, mai cu indulgență, zarii dădură că pot să rup un colț de șapte zile din treabă și să urmez drumul către Ieși. Plecai, încurcai ici-colo bitumul, dar ajunsei, sub indicațiile prețioase ale Belladonei care știa drumul la fel de bine ca mine, care nu-l știam deloc! Dar, cu ajutorul Celui-de-Foarte-Sus, nimerii... Brăila! În limbaj pur moldovinesc: Ieși! Intrai. M-a întîmpinat Belladona, împreună cu soțul. Þoc-țoc! Belladona, țoc-țoc! soțul, că, de, discriminările negative sunt nerecomandabile în anume situații! Hai că ne mai pupăm pe urmă, că ne grăbim să plecăm. Unde? Păi, la munte!! Aoleu! Muntele Căpățânii?!!, care munte? Cică unul, Rarău. Și pe unde vine asta? Nu știu precis, dar cred că pe lângă Vatra-Dornei! Vatra cui? M-am ars! Mai erau, cică: una, două, patru, nouă ore de mers. Depandă de... Eu picam de istoveală! Alea jacta... acu ce să fac? Să contrazic eu înțelepciunea latină? Îi urmez cu mașina, hăt, de partea „șeelaltă” a orașului, lung cât o zi de post și întortocheat ca o funie-n sacul lui Păcală. Stânga, dreapta, înainte, înapoi, dreapta, stânga... umblu la pachetul cu gumă de mestecat, prieten credincios de-acum încolo, pe tot parcursul tărășeniei. Începusem să cred că „aista” era un fel de test de verificare a capacității de menținere a calmului în situații dificile, având în vedere aventura care ne aștepta. Până la urmă și-au pierdut răbdarea ei și ne-am parcat pe o alee de la marginea unui parc. Parcă. Să mergem la Măria, care ne aștepta cu restul insurgenților. Am urcat. Aaaa....! Ea e Maria, ea e fata Măriei: Luminița, ea e Felicia, el e Domnul Diviza, el „fișiorul” domnului Diviza.
Să-i iau pe rând: Măria – optimistă.
Luminița – și mai optimistă.
Felicia – super-optimistă.
Dl. Diviza – hâtru, de profesie.
Diviza-junior – dependent de un mini-calculator, ca pruncul de poala mamei.
Belladona – entuziastă și împrăștiată.
Soțul Belladonei – calmul întruchipat.
Eu – bașca optimism, nema calm.
Etc. La etc. Erau chiftelele cu care mă aștepta Măria, crezând că mi-s lihnit. Eram lihnit, dar de odihnă. Mă rog, hai la drum! Purcedem. Noi – înainte. Deschizătorii. Mai exact, Măria. Ghidușa. „Pi colo, pi iși”... Ne împărțiserăm în două grupuri: Măria, Io, și două Divizi(i): a mare și a mică. Eu- timonier; Măria – copiloată; Diviza-senior – cârmaci; Diviza-junior – furnizor de informații via-satelit. Înapoia noastră: Belladona – presupun agitată și presupun dezorientată. Soțul Balladonei – al doilea timonier, cu calm imperturbabil de marinar britanic; Luminița și Felicia – distribuitoare de optimism la greu, cum vom vedea.



Primul incident: ambarcațiunea de dinapoi, nebeneficiind de o ghidușă experimentată, la o răscruce o ia înspre nu se știe unde. După o vreme, întrebați prin mobil unde naiba sunt de nu se mai văd, cică unde o înțărcat mutul iapa. Bine, lăsați și mutul și iapa și întoarceți-vă. Vă așteptăm la un han, ceva, ce s-o ivi în drum. Hanul s-o ivit și-am acostat. O cafea și-o gură de aer. Diviza senior nu are astâmpăr. Își scoate uneltele din teșchereață și trece la atac. Eu – ținta. Cu această ocazie îl rog să divulge epigrama pe care mi-a încondeiat-o. Poate mi-aduc și eu aminte replica. Iaca și pierduții în spațiu! Belladona încearcă să explice că. Noi ne uităm chiorâș, nu prea dispuși să o absolvim de buimăceala-i caracteristică. Ea ne contrazice. Noi mârâim. Fie... Plecăm.

Măria se gândește să o înhațe și pe Anda Kim. Exultă în secret la gândul că pune în aceeași teacă patru săbii: Anda, Belladona, Diviza și Io. Hm! Îi ghicesc gândul și clocesc o răzbunare. Anda nu răspunde la apel. Ne caută ea, hăt, după ce am trecut de Pașcani. Prea târziu. Fiasco pentru Măria. O iert. Deocamdată.

Mergem și mergem și mergem. Stop! Urmăritorii iar au rămas de căruță. Oprim să vedem ce s-a-ntâmplat. Se văd cale de ceva sute de metri înapoi. Ce-i? Curge! Ce? Apa! (Alături –Bistrița). Care, că asta de pe râu curge de când lumea! Nu, asta din radiator. Ops! Pe unde? Pe unde o taie capul! Ce-i de făcut? O înălțare generală din umeri. Hm! Îmi suflec mânecile. Am o experiență dramatică în materie, câștigată de la nenumăratele rable cu care am survolat aerul scump patriei. Mestecați, le zic. (Mirare...) Ce? Gumă. Gumă? Asta, ca să ne treacă? Nu. Ca să bandajăm spărtura. O ține? Om vedea. A ținut. Un atelier întâlnit în drum ne duce la concluzia că nici ei nu au o soluție mai bună. Așa că... spre Rarău.



Între timp a cam început să plouă. Mergem, mergem. Mărie, mai e mult? Puțin. Încep să am dubii serioase legate de sistemul metric de apreciere a distanțelor pe care îl posedă Măria. Mergem, mergem. Mărie, mai e mult? Agasată de insistențele mele, dă un telefon și întreabă pe cineva, ceva. Parcă de un sat cu nume de popă. Sau de călugăr. Nu mai știu. Funcționam deja pe pilot automat. I se dau lămuririle necesare. Aha, zice Măria și revine liniștită la preocuparea ei de bază: ghidușia! Satul vine și se duce. Îndrăznesc să o întreb: Mărie, nu cumva? Mai dă un telefon. Da. Trecusem de răspântia care să ne ducă unde trebuia. Îmi pipăi pachetul de gumă. Îl evit ca să nu devin ostentativ și îi mulțumesc în gând pentru bunele intenții. Mai târziu. Ne-ntoarcem. Găsim spărtura. Da, spărtura. Drumul semăna cu o încercare de reabilitare a unui drum forestier. Târa-târa!
Acu, ce facem Mărie? Urcăm, îmi răspunde ea cu un calm feroce, care mă face iar să mă gândesc la pachețelul cu gume. Căt urcăm? Puțin. Sistemul metric revine în actualitate, cu o îndârjire care îmi dă de bănuit. Și începem să urcăm. Și urcăm. Și urcăm. Plouă și e ceață. La o agrafă am tupeul și mă uit de unde am început să urcăm. Tupeul mi s-a fleșcăit subit. Auzisem de curbele Trans-Făgărășanului și-mi propusesem, ca unic țel în viață, să nu-mi calce niciodată piciorul pe acolo. Pe acolo, nu. Dar pe aici, de ce? Uluire!!! Măria mestecă gumă! De ce oare?!! Parcă o văd că se și mângâie protector prin capul pieptului. De ce oare? În spate, cele două Divizi(i) au amuțit, ca după o teribilă canonadă. Eu realizez brusc că nu mai există alternativă de întoarcere. Constatarea mă umple de entuziasm! Și urcăm. Și urcăm. Noroc că mașina nu știe. Nu știe ea, dar știu eu! Curbe peste curbe. Ploaie măruntă. Ceață. Șleauri. Undeva - o surpătură. Mă întreb dacă vom avea loc printre ea și marginea muntelui. Cu chiu, cu vai, avem. Pe locul din spate, Diviza-senior se închină la Dumnezeul epigramiștilor. Parcă-l aud în gând: „și dă-ne nouă astăzi, și mâine, și poimâine, doamne a-toate-versificatorule, dă-ne nouă rimele cele inspirate și ritmurile cele vioaie și mai dă-ne, doamne, puterea de a ajunge la destinație și mai dă-le-ncolo de epigrame!” Și mergem, și mergem. Mai îndrăznesc odată: Mărie, mai e mult până departe? Nu mai răspunde. Bag samă nu a apreciat spiritul meu. Sunt dezamăgit. Ce frumos ar fi sunat răspunsul: cam de-aici și pân-acolo! Dar cred că nu-i mai ardea de mult de glume. În schimb, îmi ardea mie de gume. Iau una ostentativ și încep să mestec... caaaalm! La un moment dat, Belladona, sau, mă rog, ceea ce presupun că mai rămăsese din ea, nu mai era. Adică – ioc, mașină. Ops! Nu se mai văd. Să ne oprim. Oprim, dar cum mai pornim în pantă, pe udătura asta? Om vedea. Coborâm. Ne ascuțim percepțiile. Nimic. Mai facem vreo câțiva pași înapoi. Nimic. Măi, să fie! Belladona o fi deja duplicată? Adică o Bella și o Donă? Sau - multiplicată? Mi-o imaginez zuruind pe povârniș!! (Scuze! Umor negru!). Mai facem câțiva pași. Nimic-nimicuța. Hei, va trebui să mergem pe jos, înapoi. Presupuneri. Mă gândesc că i-a lăsat bandajul și nu mai au apă la motor. Sunt optimist și inspirat. După ceva vreme, apar și ei. Uf! Toată lumea respiră ușurată.

La drum. La drum, dar unde? Căci mergem și mergem. Mărie, nu cumva am greșit, așa, ca din întâmplare, și am trecut pe partea cealaltă a muntelui? Nu. Suntem pe drumul cel bun, zice ea, ghidușa ghidușelor. Ooo, sfânt eufemism, ce bine că te-au inventat literații! Caut pachețelul de gume. Mai am, slavă Domnului! Îmi propun, în gând, să dezvolt, dacă scap de-aici, un prodigios comerț cu ciungă d-asta. E bună. Stimulează și mușchii faciali și întărește și moralul. Și mergem și mergem. Renunț la întrebări. Sunt inutile, oricum. Iar răspunsul e, invariabil, același: puțin, puțin! Voi exila definitiv acest cuvânt din vocabularul meu. Voi... dacă... La un moment dat apare o răscruce, adică, mă rog, un Y-cruce, un alt drumeag, ca variantă. Pe unde-o luăm, Mărie. Păi... la stânga. Am priceput. Simpatizează cu stânga. Eu, mai puțin. Dar nu-mi pot permite semeția de a nesocoti indicațiile ghidușei. Și mergem, și mergem. Încep să reflectez asupra ideii de capăt. Pare o noțiune acreditată de către cei cărora, în viață, le-a mai rămas doar speranța. Cârja vieții, cum zice nemuritorul Will. Cred că la aceeași noțiune reflectează și Diviza-senior. Organul reproducător de epigrame i s-a cam pleoștit. Organele mele sunt, integral, pleoștite. Și mergem, și mergem. Deodată, muntele chelește. În stânga... waw! prefer să îmi pierd ochii în ceață. Și mergem și mergem. O fi un deceniu de când urcăm? Altă Y-cruce. Pe unde-o luăm, Mărie!? Înainte, răspunde la fel de imperturbabil Măria. Hm! Nu mai simpatizează cu stânga. Explicabil. Opiniile politice nu sunt eterne. Se mai schimbă și ele. Înainte? Da. Că înainte era mai bine - îmi vine s-o continui - ... înainte de boacăna asta. Nu apuc să merg zece metri că sub mașină cad stânci. Urrrrr! Poc! Urrrr! Stop! Asta a fost! Mai departe scrie-n carte...

Măria primește un telefon. Aud o voce și un ecou pe delături, prin ceață. Fusesem reperați de viitoarea gazdă. Nu pe-acolo trebuia s-o luăm, ci la stânga. Vezi Mărie ce pățești dacă îți schimbi, una-două, habitudinile? Mă corectez repede: ce pățește ea?! Eu. Nu ea. Ce-o fi pe sub mașină? Cu chiu, cu vai o trag înapoi și o parchez în curtea unei cabane, apărută ca prin minune, din ceață. Aici e capătul? Nuuuuuu...! Nu, ce?!! E mai departe!! Sfinte Sisoe, făcătorule de plăci de gramofon Columbia!! Mai departe nu-i infernul?!! Plouă. Infernal. Of, Nichita... dar mansarda și gagica, ioc! Încărcăm într-o mașină de teren bagajele. În primul transport are loc și Belladona, care semăna cu o statuie a durerii. Pe jos pleacă Măria, fetele și ambele Divizi(i). Bine le face! La al doilea transport, eu și soțul Belladonei, ne facem sandviș ca să încăpem alături de șofer. Plecăm. Drum de tanchetă. Prin ceață văd margini de văi pietroase. Unde s-or opri? Ele s-o opri unde s-or opri, dar unde o să ne oprim noi dacă... Închid ochii și-ni fac cruce cu limba-n gură. Mai bine mergeam pe jos. Pe drum - o stână. Lângă stână, parcată o... o ce? O DA-CI-E, fraților! Admirația mea rămâne mută. Hotărăsc să înalț un imn de slavă tablei românești care, echipată cu un carburator, poate zbura!



Ajuuuuuuuuungeeeeeeeem! În sfârșiiiiiiit! Mă pipăi să văd dacă nu visez. Cu atenție, să nu-l pipăi pe soțul Belladonei! Debarcăm. Cărăm încărcătura. Gazdele ne întîmpină binevoitoare și extrem de îndatoritoare. Pansament pe rană. Ba ne mai și omenesc cu ceva gustărică. Halim repede, cu gândul la patul izbăvitor. Măria își intră în rolul de administrator. Ne repartizează camerele. Eu – nu am pereche. Sunt urcat la etaj. Singur. O, sfântă odihnă a zilei întâi! După 12 ore de condus aproape neîntrerupt, cad în pat ca un pietroi. Vino somn, ori vino moarte! îmi mai amintesc că am spus, înainte de prăbușire.




Cioc! Cioc! Cioc!... Masaaaaa! Mă trezesc buimac. Încerc să înțeleg unde sunt. Sau dacă sunt. Eram. Dar complet lipsit de repere. Încet-încet mă adun. Filmul ultimelor evenimente mi se declanșează subit în țeastă cu încetinitorul. Aha. Acu știu. Cobor. Masa ne aștepta. Apare Belladona. Credeți-mă, nu am mai văzut până atunci o ființă mai năcăjită. Mâinile i se făcuseră covrig, înghesuite adânc pe mâneci. Fața îi căzuse. Picioarele i se târau. Tremura ca varga. Ce-ai pățit, Bella? Pe dracu ! parcă o aud scrâșnind. Apare Diviza-senior. Radios și plin de viață! O fi de vină horinca Măriei, mă gândesc. Poate c-ar fi bine s-o încerc și eu. O-ncerc. E bine. Măria tronează în capul mesei și zâmbește-a râde, luându-ne, pe rând, la ochi. Ne-a făcut deja program. Doamna educatoare ne are în vedere de acum. De-aia o las pe ea să povestească ce s-a întîmplat în timpul sejurului.



Eu vreau să mai adaug că, uneori, când soarele se mai uita la noi câș, vedeam, profilându-se în depărtare, faimoasele Pietre ale Doamnei. Ei bine, pe pietrele alea s-a urcat Măria, ademenindu-i și pe cei doi Divizi, precum și pe fetele ei optimiste, respectiv, super-optimiste. (Am aflat ulterior că au complotat împreună să distribuie și în mașina Belladonei pachețele cu încredere, gen:”puțin, mai e puțin!” Va să zică așa!...) Se vedeau acolo ca niște bețe de chibrit. Când mi-a spus gazda, arătându-mi-i, am crezut că glumește. Nu glumea. La revenire, Diviza junior arăta ca venit de pe front. Dar, una peste alta, erau fericiți cu toții. Diviza senior, mai ales, căzut în patima ciupercilor. E, asta e. Eu eram fericit că nu putuse Măria să mă convertească și pe mine.

Ca s-o iau pe scurtătură, că m-am cam lungit, la plecare, soarele a făcut un mișto, crunt de noi. Am plecat sub o ploaie torențială... de raze de soare! Ironie celestă! Drumul înapoi parcă nu mai fu așa de îspăimântător ca la venire. Ba chiar începuse a ne deveni simpatic! Pe drum, undeva la marginea Pașcanilor, ne-a întîmpinat și Anda Kim. Radioasă. Am făcut cunoștința, ne-am pupat, ne-am povestit, - mai mult ea, că noi eram cam mofluzi – am sorbit câte ceva și, hai la Ieși.

Am ajuns, ne-am împrăștiat care pe unde. A doua zi – petrecut pe cei doi Divizi la autogară, care plecau, hm! de la munte la mare. Fac o paranteză: nu cred că există om mai hâtru ca Diviza-senior. Și când tace provoacă buna-dispoziție! Epigramist sadea, ce mai! După aceea, întâlnire cu Vladimir Albu-Negru, finul meu, și Daniel Bratu. Toată gașca reunită la o bericică, într-un parc, nu știu care. Ne-am despărțit cu regret, bineînțeles. Mie, căruia nu-mi prea plac despărțirile, mi-au cam filat prin piept niște felinare, dar mi-a trecut la gândul că m-așteaptă un drum scufundat sub ape, așa cum mă speriaseră scenariștii apocaliptici de pe la teveuri. Am ajuns, totuși, fără incidente și cu asta basta! Sper să nu vă fi pus răbdarea la încercare! Pe altă dată, copii!

……………………………………………………………………………………………................

I.Diviza:

Eu, ca să nu uit că vin din alt areal (pseudo)folcloric, mi-am amintit un text de-al lui Vladimir Vâsoțki, din filmul „Verticala”, cântat cu asemenea ocazii:

Esli drug okazalsea vdrug,
I ne drug, i ne vrag, a tak,
Esli srazu ne razbereoși
Ploh on ili horoș,
Parnea v gorî teani, riscni,
Ne brosai odnogo ego,
Pusti on v sveazi s toboi, v odnoi,
Tî poimeoși kto takoi.

(Adică, tradus aproape mot-a-mot în română)

Dacă tu ți-ai găsit un amic –
Nici dușman, nici prieten, așa...
Dacă nu te poți dumeri
Cât de bun e sau rău,
Riscă de-l ia cu tine în munți,
Nu-l lăsa acolo de unul singur,
Împreună, strâns legați fiind,
Vei înțelege cine-i el.

Eram „strâns legați”, ce mai!... Înaintam spre vârful Rarăului în două mașini mici, printr-un văl de ceață, să-l tai cu „Drujba”, pe un traseu plin de zigzaguri și ocolișuri, prin funduri de gropi cu apă și pe muchii prăpăstioase... La talpa muntelui rămăsese sătucul Chiril, eram deci îndreptățiți să numim acest segment al călătoriei noastre „ascensiunea pe muntele Kirilmangearo”.



Dar despre toate astea sper să ne povestească mai pe îndelete înșiși timonierii celor două nave „vezdehod” (adică „mergepestetot”) – Ioan Peia și Gigi Chioinea. Eu, din partea mea, mi-am amintit (nu știu, atunci sau acum) niște peripeții similare, numai că trăite în munții Altai. Coboram (deja!) dintr-un sătuc situat la înălțimea de circa 2 km, unde am lucrat 3 luni în cadrul unui detașament studențesc de construcții. Autobusul vechi, cu vreo 25 de suflete la bord, scrâșnea din cauciucuri pe zdrențele de drumuri săpate în stâncă, deasupra unor prăpastii amețitoare, cărora nu li se vedea fundul. Șoferul, un rusnac localnic, apăsa curajos pe accelerator. După idee, dintre toți pasagerii, inclusiv trei fete-bucătărese, cel mai tare trebuia să tremur eu și cu un amic al meu, care am stat aproape până în zori cu șoferul la o vodkă, două... Sub ochii noștri, rusnacul dăduse de dușcă vreo patru stacane (pahar de 250 ml). Crezuse că plecarea va fi după amează, însă planurile se schmbaseră: am pornit desdedimineață. Deci, acel șofer era și băut, și nedormit. Ioan Peia, din spusele sale, era doar nedormit. Însă nedormit rău de tot... La fel și Gigi...

Mai pe scurt, (dar tare pe lung) am ajuns: urcușul a fost cam de vreo trei ori mai lung decât prevăzuse Maria, comandorul (sau poate comandoarea) noastră, atoateștiutoare și atoatepăsătoare. Ca să fiu sincer, lung le-a părut drumul celorlalți, mie unu nu; eu avusei la îndemână sticloanța cu horincă ardelenească pe care i-o dăruise Mariei tot o agonistă, pare-se Dana Ștefan (dacă-i adevărat, îți mulțumesc și ție, Dana, - dar din dar se face raiul... brrr, ce blasfemie mi-a scăpat; oare poți ajunge în rai mirosind a țuică?...J)

Într-un cuvânt, ca s-o închei cu băuturile – or mai crede unii cine știe ce! – au fost de toate pentru toți – coniac, șampanie, vodcă, brandy, țuică, vin, bere (nu mi-a scăpat nimic?)... De ajuns și de rămas; ne-am întors la Iași cu două sticle de plastic aproape pline. (Încalte să ne invidieze poeziștii care au dat preferință taberei de la Agigea! :)

Am terminat, așadar, și cu limbajul bachic explicit; trecem la cel tipic poezist. Dar, în cazul acesta, cui dintre agoniști îi va fi interesant să mai parcurgă textul – după ce au citit atâtea reportaje, recenzii și comentarii de la Casa Eliad, Casa Diamant, Cenaclul de la Craiova, Festivalul de la Agigea etcetera, etcetera și așa mai departe! :)

Promit deci să fiu mai laconic. Cu atât mai mult cu cât, de la această etapă, avem deja o mulțime de poze, avem filmele realizate de Maria – într-un cuvânt, suntem documentați și pentru acei care s-au săturat să ne citească digresiunile.

Că Maria nu ne-a lăsat în pace să ne odihnim măcar acolo de poezie (www.poezie.ro, evident) și de agonie (agonia.ro, n’est pas?), mai e cazul să vă spun? A venit, dragă, de la Iași cu un registru, a pregătit pentru fiecare poezist fișe speciale în care, zilnic, acordam steluțe colegilor noștri (chiar și acei cu nivel zero – atenție, Radu Herinean!) pentru merite deosebite: interpretare artistică, măiestrie scenică (!), fantezie poetică... într-un cuvânt, fantezii... Care s-au dovedit a fi atât de productive! Seară de seară, atunci când afară ploua și nu puteam ieși la focul de tabără – dar a plouat aproape tot timpul! – ne adunam la parterul blocului cu 4 etaje al Stației de ..., în odaia în care fusesem cazat eu și cu fiul meu Grigore – mare, o adevărată discotecă!...



Seratele literar-artistice se încheiau hăt spre revărsatul zorilor... Seară de seară ne mângâia auzul, cu chitara și vocea sa agreabilă, de mare forță emoțională, înzestratul nostru coleg Ioan Peia, bulversându-ne simțurile și amintirile cu un repertoriu de excepție, inepuizabil. Gigi și Carmen veniseră, de asemenea, cu un laptop, amplificatoare și vreo 5 mii de piese muzicale pentru toate gusturile. Ceilalți poeziști eram și noi, după împrejurări, declamatori, cântăreți, actori, dansatori, nuntași... Și, bineînțeles... poeziști, organizând concursuri de poezie și de epigramă care, nu-i de mirare, până la urmă, „degenerau” în dueluri epigramatice. Adam-Diviza și Eva-Belladona s-au găsit reciproc, dar și-au găsit și nașii – în Ioan Peia, Maria și în ceilalți agoniști, care au sucit-o toți spre epigramă... (Ce păcat că nu putem prezenta acum catrenele scrise pe Rarău, în cadrul concursului improvizat ad-hoc „Pietrele Doamnei” și a duelurilor/schimburilor de replici care n-au lipsit pe tot parcursul staționării noastre pe Rarău. Textele se află la Carmen/Atropa Belladona care „a dispărut de pe net”.)... Dar regăsite în parte de Maria pe caseta video...



În alte seri, s-au organizat concursuri de declamație, teatru, dans. Se recitau versuri selectate de Maria de pe www.poezie.ro, jucam cu textul în mână în scenete culese tot de pe Agonia, în special în cele semnate de Vlad Cătălin, iar în ultima seară am improvizat chiar și o nuntă, toate personajele câștigându-și rolurile prin tragere la sorți. Mirele și mireasa au fost... soții Carmen (Atropa Belladona) și Gigi Chioinea. M-am dat și eu în spectacol, jucând travestit rolul unei femei perverse dintr-o piesă a lui Sache. Dumnezeu să mă ierte, că Vlad știu că mă va ierta...



În cele din urmă, veni și ziua când trebuia să-i prezentăm Mariei fișele cu steluțe și mențiuni verbale, să facem împreună totalurile, să vedem cine ia marele premiu. Am văzut. L-a câștigat, meritat, Ioan Peia. Au mai fost și 7 diplome de mențiune. Pentru interpretare artistică, declamare, originalitate, măiestrie interpretativă, debut în epigramă... s-a acordat chiar și un premiu „Muza ciobanilor”. De asemenea, fiecare dintre cei prezenți în tabăra de creație „Poesis” a primit câte o diplomă de participare – frumoasă amintire a acestei veri... poetice.



Un cuvânt aparte trebuie să spunem aici despre inimoasa gazdă Vasile Breabăn, șeful Stației... Inițiativa organizării aceste tabere aparținându-i, domnul Vasile a fost în toate aceste zile alături de noi, deși avea liber de la serviciu. Ne-a însoțit în timpul plimbărilor pe potecile alpine, la cules de ciuperci, la pregătirea focului de tabără, a participat la toate seratele noastre, a scris texte lirice și epigrame; deci putem spera că de acum înainte îl vom avea alături pe agonia.ro nu numai ca cititor, dar și ca autor.

De asemenea, le mulțumim colegilor săi de muncă, în special bucătăreselor, care ne-au alintat cu niște ciorbe și fripturi ca la mama acasă, dacă nu chiar mai delicioase...

Le mulțumesc tuturor poeziștilor cu care am avut plăcerea deosebită de a trăi clipe dintre cele mai frumoase din viața mea: Maria, Carmen, Ioan, Felicia, Luminița, Gigi, Grigore...

De Maria ce să mai zic?... pe Maria cea energică, harnică și mărinimoasă o cunoaște toată lumea de pe agonia.ro; Maria Marie rămâne...

………………………………………………………………………………………………

MARIA PROCHIPIUC:
Zile și nopți deasupra norilor



Era undeva spre seară, așa părea a fi, seară, fiindcă ceața lăptoasă acoperise totul. Te simți închis fără a avea posibilitatea să pătrunzi mai departe de doi metri. Nu există nici un orizont. Parcă înnoptase de tot și noi înotam prin întuneric. Despicam cu ochiul întunericul, iar cu urechile depărtările reci și întunecoase.

Drumul șerpuitor era singura călăuză, așadar suiam cu pași rari spre cea din urma înălțime - 1653m cu cât urcam orizontul începea să capete contur. Ne situam undeva deasupra norilor. De-a lungul drumului iarba acoperea sălbatecă întinderea ce începea să se deslușească. Colinele păreau pustii. De undeva se auzea șoapta pădurii, iar susurul apei ne mângâia auzul.

Uneori pustiul din sufletul își găsește un bun prieten în pustiul naturii. Acum doar sub umbra închipuită a pădurii visurile încep să prindă contur și să se îmbete din mirosul de cetină. Prindem câteva ore senine, orizontul se lasă îmbrățișat de privirea noastră. O solemnă tăcere domnește în cer și pe pământ, numai zgomotul surd al tălăngilor și lătratul câinilor de la stână concura cu respirația noastră. Aici sus e o altă lume, mai ales dacă te lași târât de jocul fantastic, unde forme bizare se înfiripează în hausul de întuneric fără margini.



Prindem o zi amestecată cu ploaie, vânt, dar spre amiază razele soarelui ard ca niște săgeți de foc, arșița e covârșitoare, nici o frunză nu se mai mișcă, vântul parcă a adormit. Ne-am oprit pe marginea pârâului, ascultăm cea mai sublimă muzică în murmurul apei, dar și în suspinul frunzelor. Starea aceasta nu durează mult, fiindcă legiuni de nori cu forme fantastice își ridică fruntea deasupra pământului. Veneau cu aripi de vânt dându-și întâlnire undeva deasupra Pietrelor Doamnei. A început să clocotească cerul și pământul de tunete fără răstimpuri, iar pietrele păreau că se prăbușesc sub tunetele cerești, ploaia cu stropi mari își juca rolul. Această priveliște ce se înfățișează ochilor noștri ne deșteaptă în suflet și groază și admirație.

Spre seară pentru a alunga stihiile ne încumetăm la un foc de tabără. Stând în jurul focului privim fascinați cum chipurile noastre sunt luminate în stranii culori. Mirosul lemnului de brad ne împrospătează respirația. Coloanele de fum se îndreaptă spre cer, luând forme ciudate, ca apoi crestele lor să se topească în văzduh. Grămada de cărbune ne dogorea, am rămas multă vreme acolo în căldura dulce –amăruie. În jurul focului se fac auzite: povești, amintiri, glume. Focul se preface într-o baltă de aur viu ca de topaz. Cu îndrăzneala noastră de temerari am reușit să scoatem și luna din culcușul ei. Plutea slobodă în depărtările umbroase, iar chipul ei era îmbrobodit într-o fantastică basma de întuneric și lumină.

Sub razele lunii, umbrele par figuri întunecoase și nemăsurat de lungi, iar vântul clătinând alene pricinuia un joc fantastic și bizar de umbre. Ne stăteau de strajă crestele munților Călimani, Giumalău și undeva aproape vizibili cei ai Rodnei. Noaptea, fantezia privitorului urmează uneori fantezia naturii. Sub măreția naturii în orice moment ești gata de bucurie și extaz, ești atăt de încântat de priveliști - e ceva deosebit, fantastic, solemn într-un cuvânt plin de fast și de grotescă măreție.

O ciudată lumină învăluie natura. E dimineață! Totul începe a se deștepta sub primele raze ale zilei. Roua de noapte așternuse covoare de mărgăritare, care acopereau împrejurimile verzi. Pentru ale putea săruta și dezmierda unii se încumetă să pășească desculți – e o senzație copleșitoare. Piscurile plutesc în depărtare, deasupra văilor o ceață albăstruie, ai imensa fascinație a unor lacuri plutitoare. Din munte coboară pârâuri care îmbrățișează pământul. Totul pare cuprins de liniște ca într-un fel de înmărmurire solemnă.

Soare! După două zile de ceată ploi și gheață, prima zi când răsăritul soarelui într-o clipă șterge umbra de pe fruntea munților, care se întind ca o fâșie de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat. În revărsatul zorilor dimineața era măreață, ca o geană de foc soarele a început să se aprindă de după piscurile înalte ale munților, norii pluteau alb – albăstrui, în văzduhul adânc al văilor.

E o dimineață senină! Departe descopăr în singurătăți adânci, munții încremeniți, infinitul norilor e impresionant, poți răscoli cu privirea nostalgii ale sufletului ascunse dincolo. Ne facem planuri de drumeție, dorul de munte îți împrospătează gândurile, iar verdele pădurilor face interesantă clipa plecării, a pregătirilor. Toate acestea sunt însuflețite de fericire și sfială, bucuria e foarte mare. Indiferent cine conduce la munte nu se pleacă la întâmplare. Noi ne cunoaștem, deja de trei zile suntem împreună. În grupul nostru încă de la bun început a domnit prietenia, ceea ce ne face să gustăm cu adevărat farmecul locurilor. Nu ne lipsește nici mâncarea, minunat ar fi să ne mulțumim stomacul cu parfumul pădurilor, iar ca băutură, roua de pe iarbă culeasă cu buzele țuguiate a săruturi în reluare. După câteva ore de mers te apucă o foame… căci foamea de munte nu poate fi comparată cu cea de jos. Cea de sus, de pe munte e cuprinsă de avânt și de frumusețea culmilor. Când îți apare izvorul în față îți vine să-l îmbrățișezi, să te îmbeți cu băutura lui divină.



Soarele a început să pășească spre amurg, iar lumina lui aurie învăluie într-o lumină strălucitoare doar piscurile cele mai înalte. Umbrele nopții se ridică fumegând de prin adâncurile văilor, liniștea văzduhului se lasă cuprinsă de amurg. Stelele se aprind una câte una. În zare apare o stâncă, tristă și singuratecă, pătată doar de câțiva arbori schilozi de munte, de după cușma lăsată pe frunte, luna apare candidă și sinistră, parcă nehotărâtă dacă să rămână sau nu. Stâncile deja nu-și mai păstrează conturul, apar ca niște monștri pietrificați, unii stand în picioare, iar alții culcați, par agrsivi și vulgari…

Dacă nu iubești natura atunci nu te poți armoniza sufletește, fiindcă frumusețea naturii o poți descoperi sub toate înfățișările ei: în furtună, în negura unei zile, în ploile cu bulbuci…, iar contactul sufletesc cu natura nu se poate rupe, e intimitatea cu tot ce te înconjoară.

Toate acestea pot fi considerate o banalitate ucigătoare, sau aventuri cu adevărat senzaționale. Viața și lumea de aici par a fi fantastice, de neînțeles, mereu fantezia naturii concurează cu ficțiunea privitorului. Natura își dovedește prin frumusețile sale, exaltarea te însoțește în coloritul ei în acorduri de simfonie…





!!! Urmează… urmează și invitația vizuală