Despre huțuli, Mihai Eminescu scria: „duc o viață de pasăre pribeagă, originală și liberă. Românii le pricep limba lor fără să o poată vorbi și ei pricep pe cea română.” Apoi concluziona că sunt daci slavizați, iar marele istoric Nicolae Iorga zicea că sunt țărani români deznaționalizați.
Câteva lucruri interesante despre huțuli a scris pe acest sait doamna Cristina Rusu, vezi: Referințele la Cerez Bucovinu do, Huzulcino – prin Bucovina spre tărâmul huțulilor - tristihuri, tanka, poeme-(http://www.poezie.ro/index.php/poetry/14040584)
Tot aici Marian C. Ghilea, fizician de marcă în America, doctor în științe și cercetător în fizica energetică, îndrăgostit de culturile asiatice, bun cunoscător a unsprezece limbi printre care și japoneza, în care a scris haiku-uri ce le-a tradus apoi în română, esperanto și engleză, scrie și despre lumea copilăriei sale, petrecută printre neamul lui de huțuli, într-un cătun din Munții Bucovinei.
Cartea Domnului Viorel Darie, Alte povestiri din Moldovița apărută recent la editura InfoRapArt se adaugă puținelor scrieri despre huțulii trăitori la noi în țară doar în câteva sate din Bucovina. Este scrisă cu mult respect față de înaintașii ce nu mai sunt dar și față de vârstnicii ce încă mai trăiesc și pot să povestească despre implicarea neamului lor în istoria mai vastă a patriei comune.
Plină de nostalgie este descrisă reîntoarcerea sa în sat. Pășeam fără grabă spre vatra satului, urmând cărările prea bine cunoscute ale copilăriei. Priveam toate gospodăriile de pe dealul nostru, dar și pe cele de pe dealul de dincolo de pârâu. ...La multe din case geamurile erau bătute în scânduri, semn că acolo nu mai trăia nimeni. Nimeni? Cum nimeni? Doară în vremea copilăriei mele toate acele case de pe dealuri și din vale erau pline de chiote și veselie, erau câte patru-cinci în fiecare casă! Da, multe case au ajuns goale, copiii s-au împrăștiat prin toate colțurile lumii... iar cei bătrâni, înfruntând suferințele vârstei, s-au stins, s-au dus în veșnicie, lăsând casele în grija unor fantomatici moștenitori..
Inserează apoi povestirile, pe care le află de la bătrânii ce mai viețuiesc în sat, despre trecutul neamului lor, despre cum i-a afectat primul și al doilea război mondial, despre viața plină de privațiuni din perioada imediat postbelică.
Dintr-o convorbire avută cu fosta lui învățătoare doamna Elena (Nușica) Balabasciuc, reiese și drumul greu pe care l-au avut de urmat cei ce au devenit, ca învățători sau profesori, adevărați luminători și îndrumători ai copiilor de huțuli. Era doamna Nușica una din acele învățătoare tinere venite în patria huțulilor din satele ucrainiene, din apropierea Sucevei. Erau fete plăpânde..., frumoase, cu glasuri mângâitoare de parcă simțeai toată adierea, legănarea visătoare a spicelor din lanurile întinselor câmpii ale Ucrainei celei din cărți, adiind unduios asupra stepelor roditoare... ființe delicate, cu glas alinător ca de mame grijulii, dezvăluind copiilor necuprinsa gingășie a învățăturilor din manuale. După alte câteva pagini aflăm că doamna Nusica este mama lui Casian Balabasciuc, acel inginer agronom care în postura sa de scriitor și organizator de activități culturale, a căutat și a reușit în câteva rânduri, să reînvie tradițiile, portul, cântecele și obiceiurile acestui neam ce stă să se stingă.
În ultimul capitol găsim părerile de bun simț ale acestor oameni, referitoare la problemele actuale ale cetățenilor acestei țari. Răspunsurile vărului Casian Cocerhan din Ciumârna din subcapitolele: „despre furt ca-n codru”, „ajutoarele necuvenite”, „despre subvențiile date de stat agricultorilor”, toate cuprinse în capitolul Politica de nivel înalt ar putea sta, și poate sunt, în atenția forului legislativ și al celui executiv.
Această carte, adăugată celor nouă apărute anterior, ne dovedește că aria preocupărilor domnului Viorel Darie s-a mărit prin includerea unor teme de actualitate alături de cele istorice, de morală creștină, de călătorie, sau cele cu tentă științifico-fantastică.