agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-09-25 | [This text should be read in romana] | Astăzi, 25 septembrie 2019, a apărut la Editura Ars Docendi – Universitatea din București Daniela-Luminița Teleoacă, Sonia cu accent grav și hiat (Roman), 353 de pagini, cu o prefață (sugestiv intitulată Dumnezeul dintr-un hiat) semnată de colegul nostru Victor Marinescu, căruia îi mulțumesc și cu această ocazie. Mulțumirile mele se îndreaptă, de asemenea, către toți cei care, à travers le temps, m-au fericit cu, de-acum celebrul, „ghiont de continuitate”! Iat-o pe Sonia! Desigur, cu accent grav! Și să nu omitem hiatul! „A-ţi aminti nu este un moft! Iar a scrie despre nu este chiar un fleac! Îţi trebuie curaj şi hotărâre, renunţarea la o parte din intimitate, fără teama, nici complexul că ceilalţi te vor descoperi şi, astfel, vei deveni (şi) mai vulnerabil... A te complăcea în amintire înseamnă a-ţi asuma trăirea sută la sută în suflet! Iar sufletul nu poate fi bagatelizat...” „Autodidactă înnăscută, pasională convinsă, Sonia nu a acceptat trecerea decât cu un anume preţ: a. să înveţe zilnic câte ceva, oricât de puţin, şi b. să se bucure zilnic, să trăiască zilnic încântarea ca pe o stare de graţie absolută”. „De la Profesoară a învăţat Sonia exigenţa exemplară, faptul de a nu se complăcea în mediocritate, nevoia imperioasă, aproape vitală, de a găsi înţelepciunea discernerii între esenţă şi aparenţă”. „Dar lumea e largă şi Cupidon lucrează full time ca un autodidact ce este, unul care are adânc insuflat cultul propriei activităţi şi meniri!” „... aşadar un fel de memorie afectivă slavă trebuie să se fi păstrat măcar puţin şi în sângele neliniştit, atât de latin al soniei!” „... în acest context, nimic nu se compară cu dragostea faţă de un el zămislit EXACT în conformitate cu tiparele ei. Îl cheamă Gabriel (ca pe unul dintre arhangheli, dar este o pură-pură coincidenţă, mai exact o simplă omonimie!) şi, pentru că se dă în vânt după numele în -escu, îi zice, pentru început, Vlădescu, continuă cu Iordăchescu, ezită la Mihăescu, se opreşte... concesivă la Tomescu. Da, Gabriel Tomescu nu poate fi decât bărbatul ideal! În primul rând pentru că nu ştie decât să o adore pe ea! Tot în primul rând pentru că ea hotărăşte în locul lui când/ce/cum/unde spune/face/gândeşte/ nu gândeşte/speră/îmbracă/dezbracă ş.a.m. d. Nu, nuuu..., asta nu înseamnă că GT nu are personalitate! Dimpotrivă! Şi nu, nu, el nu este doar o ficţiune, un... zburător, ştiu de el şi Sora, şi Verişoara, şi Colega aceea, până şi Mama şi Bunica. Cu toate sunt iremediabil încântate, iar, dacă băiatul va face şi carieră de medic, nu poate fi decât cel mai potrivit pentru Sonia lor! ” „Dacă ar fi fost după ea, l-ar fi corectat, totuşi, puţin pe Horaţiu şi, în loc de docere et delectare, ar fi instituit un docere et gaudere, pentru că, de fapt, Bucuria şi numai ea este starea supremă a Fericirii, iar Fericirea nu este deloc un concept arid, o abstracţiune, ci culmea vizibilă cu ochiul acela, tangibilă omeneşte în anumite condiţii, pe care Ziditorul i le-a descoperit celui receptiv la detalii aparent insignifiante (Delectarea are în ea ceva nu neapărat negativ, dar, într-un anume fel, superficial şi... neconvingător, cel puţin din punctul ei de vedere, aşa că un Strikethrough ar fi salutar... Să nu se supere nimeni!)...” „Într-un fel, Dirigintele ne ajuta să înţelegem mai bine mesajul orelor de filosofie care, la început, ne speriaseră de moarte pe toţi, mai ales că Profesoara era o unguroaică blondă care fuma ca un turc. Una care avea toate degetele ocupate cu câte un inel-două, brăţări multicolore şi zăngănitoare intimidant, ochi de şarpe cu imense cozi rimelate, buze prea sidefate, pomeţi mult prea înroşiţi, o feminitate sui-generis altoită pe un debit verbal năucitor enunţând verdicte la modul cel mai firesc. Am ieşit mai hotărâţi, mai nu prea din peştera lui Platon. Am stat strâmb. Unii mai înclinaţi spre stânga, alţii mai spre polul plus. Am încercat să judecăm cât de cât drept. Pe două-trei şiruri indiene, ne-am asumat închisoarea exterioară, experimentând pe dinăuntru din ce în ce mai pregnant un soi de Eliberare. Umbrele jucau pe feţe, mimau iluminarea, chiar ne-o aduceau!” „Profesorul de biologie adresase o întrebare clasei... Promisese un zece pentru un răspuns corect. Sonia intuise răspunsul. Dar s-a codit. Pur şi simplu pentru faptul că răspunsul i se păruse a fi aşa de banal, încât provocarea Profesorului nu putea fi decât o capcană. Şi nu voia să pice în ea! Îşi aminteşte şi azi: era ceva legat de substanţa cenuşie, substanţa aia caraghioasă care nu găsise de cuviinţă să se cuibărească în trunchiul cerebral decât în forma literei H (sau tot omul intervenise cu imaginaţia lui bogat-deformatoare şi... văzuse un... H, în loc de cine ştie ce altceva?!). A regretat mai apoi pentru că Profesorul îi luase cuvintele din gură, înainte ca ea să se decidă, totuşi, să-şi asume riscul de a cădea în capcană! A regretat mai ales că azi nu mai avea cum să-i împărtăşească celuilalt secretul... O mână nevăzută amprenta împrejurimile cu un nepăsător sau doar necesar şi firesc Viaţa merge înainte!... Mai multe zile consecutiv, Sonia şi-a repetat mecanic acest enunţ, doar-doar s-o prinde şi de ea înţelesul ce-i scăpase printre degete...” „Când vidul îmi dislocase mai mult de trei sferturi din sine, pacea-rugăciune mi-a ridicat încet braţele. Am simţit cum mă recompuneam. Omul, lepădându-se de moloz, creştea asemenea copacului ale cărui rădăcini fuseseră în sfârşit dezăgăzuite. Eram... Noi. Ne ţineam strâns de mână. Iasomia sălbatică a parfumului meu îţi inunda răsuflarea. Nu ne văzuserăm niciodată. Inima îţi tropotea. Răsuna în sala cu acustică high-definition din pieptul meu. Nu vorbiserăm nici măcar o singură dată. Dar tre-ceam. Tre-ceam îm-pre-u-nă. Într-un fel, ne sal-vam. Unul pe celălalt. Unul prin celălalt”. „Georgica vorbeşte mult, sfătos şi nu renunţă niciodată la apelativul fată!, care, la un moment dat, se prinde şi de Sonia. Mănâncă seminţe. Prăjite. De floarea-soarelui. Miros divin! Nu oboseşte niciodată. Leagănul este prins de tulpinile a doi mesteceni. Pleacă din curte şi ajunge undeva în ceruri. Vertijul este compensat de Poveste. Una deloc imaginară. Georgica este o adevărată gospodină. Taie toate colţurile de pâine. Le unge cu dulceaţa binecuvântată. Niciun gust nu se compară cu cel al minunăţiei rezultate! Într-o după-amiază, ele două şi încă vreo trei surate pot termina cu uşurinţă maximă cel puţin două borcane”. „Tata a schimbat bancheta din spate a Moskwicz-ului. Acum, povestea canapelei vechi se derulează în curtea mare, la umbra înmiresmată a celor doi vişini ieşiţi dintr-o unică rădăcină, împărţind până la un punct şi aceeaşi tulpină... [Atunci, sunt doi sau doar unul?! Soniei îi place să creadă că... doi! Şi-i crede, pe bună dreptate, siamezi!). Mama vine din grădină... Aduce apă rece. Din adâncuri de adâncuri. Din izvorul Poveştii. Răşina inundă nările. Nişte păduri foşnesc. Pe culmi, în văzul vecinilor şi al soarelui, rufele ude miros a Deval. A levănţică. Sută la sută. Praful secetos se adapă. Din senin începe să plouă. Mersul Mamei, privirea Mamei, întreaga ei făptură reconstituie un ritual. Ritualul. Consemnat în cărţi cumva sacre. Descifrabil doar prin ochii de dincolo de fire. Mama are obrajii ca două piersici. Mereu pe punctul de a da în pârg. Mama este mereu tânără. Nu s-a schimbat cu nimic de când ea a văzut-o, mai mult sau mai puţin conştient, prima dată... De pe bancheta dislocată a Moskwicz-ului resemnat la substituţii, Sonia o priveşte. Cu capul aplecat adânc pe spate. Pământul tot se răstoarnă. Câteodată, oamenii au un talent special (Mama mai ales): merg cu capul în josul cerului (şi nu e de ici de colo!!), ating primul milimetru din cearşaful celui de al doilea strat celest. Acolo Dumnezeu îşi ţine agenda şi darurile pentru cei care. Toate, învelite, în sentimentul pur, nediluat. Când ies, au pomeţi din nori bucălaţi şi gust de vată pe băţ. Ţi se topesc în privire. Dumnezeu nu protestează: împarte cu generozitate din propria dulceaţă de vişine sau... mă rog... Îngerii au figuri liniştite în ciuda crăpăturilor pe care epiderma proprie trebuie musai să le suporte în această nouă altoire. Pasărea se oglindeşte suverană şi argintie în excrescenţe benigne à l’envers. Zboară în inima pământului ca în cel mai înalt dintre ceruri. O lume se reinventează”. „Lucrează de zor. Construieşte. Căsuţa aceea. Deocamdată este minusculă, aproape invizibilă cu ochiul liber. Cine se apropie se opreşte însă. Apropierea dă curs meditaţiei. Oricine înţelege: deşi nimic nu se vede în exterior, locul acela are ceva anume, ceva care te îndeamnă să stărui să pătrunzi dincolo de aparenţele monocrome... Casa este formată din cuvinte. Cuvintele au şi ele dramele lor, propriile victorii. Înlănţuite, lăsate singure, puse la încolţit sau condamnate la tăcere, ele sunt capabile uneori chiar să te adăpostească. Poţi experimenta unele reticenţe; de pildă, teama că nu ai loc să intri (desigur, te-ai putea apleca puţin, te-ai concentra şi autosugestia ar institui efectul), că nu vei mai putea pleca... Vei şti însă să păstrezi suficient material pentru câte o fereastră. Şi, de fapt, nu trebuie să te temi, ba dimpotrivă: aici nu este exclus – cu puţină voinţă şi încredere – să atingi măcar o pătrime din acea stare de graţie. Aici îţi poţi trage dimineaţa mai aproape sau mai departe, poţi smuci timpul, îl poţi convinge să bea... să bea... să bea... Aici poţi avea la dispoziţie... trei jumătăţi din sfertul de sfert de sfert de cer...” „În fiecare luni suntem datori să facem efortul de a ne naşte, de a dobândi repede instinctul supravieţuirii în secunda imediat următoare, condiţie sine qua non a desăvârşirii unei săptămâni. Doar aşa putem accede la o Săptămână Mare, ulterior, la o Săptămână Luminată. Atunci nu va mai fi nevoie să ne gândim că nu avem banii necesari pentru a ne achiziţiona veşmintele, iar, dacă îi vom avea, nu va trebui să ne batem capul cu ce merge şi ce nu într-o anumită circumstanţă. Veşmântul nostru va veni de la sine. Va fi veşmântul tuturor anotimpurilor: de va fi cald, ne va ţine răcoare, prin siberii de va trebui să trecem, el ne va încălzi suficient de mult, cât să continuăm pe Cale..., aşa cum fiecare bătaie de inimă se pregăteşte să-i succeadă alteia, încetinindu-şi sau înteţindu-şi zbaterea, cât să nu tulbure sentimentul cosmosului...” „Oricum ar fi, îţi impui să fii curajos, iar curajul îl înţelegi ca pe o asumare profundă a Sinelui, acea entitate care – fără a ignora prezentul – îl depăşeşte pe acesta, incluzând deopotrivă universul de dinainte şi cel de după. E nevoie ca tu însuţi să insişti să poţi readuce viaţa, care, altfel, ar putea părea o simplă invenţie de laborator, un prefabricat anost ca toate prefabricatele. Pentru aceasta este nevoie, desigur, de minima disponibilitate şi de puţină îngăduinţă faţă de tine, aceea de a-ţi acorda răgazul pentru resuscitarea celor petrecute, depăşindu-ţi inclusiv temerile că ai putea deveni sclavul desuet al amintirii sau/şi pseudoprofet în ţara proprie... Drumul este lung, aproape că nu poţi ghici ce este la capăt şi, ca orice tărâm necunoscut, paginile albe provoacă anxietate, ispita de a ceda, de a te ancora exclusiv prezentului aşa de palpabil, aşa de la îndemână, cu toate ale sale... Dar prezentul nu există în sine; ignorând trecutul, dintr-un motiv sau altul, ne tăiem rădăcinile; vom fi veşnic înstrăinaţi. în acelaşi timp, opţiunea de a exista fără perspectivă este una profund descurajantă, e ca şi cum ai alege să trăieşti o asfixie continuă, iremediabilă. Curajul tău trebuie să te împingă să faci din „obloane” cel mult figuri de stil ermetice, oricând descifrabile de minţile şi inimile mirate, estetic vorbind şi nu numai...” „Sonia însă crede. Crede că, de fiecare dată când prăbuşirea va fi iminentă, Cineva îi va pune mâna blajină pe umeri; ea se va trezi; va înţelege că totul nu a fost decât un vis. Deşi, adesea, muntele acela imens se ridică, se tot ridică şi creşte peste respiraţia ei, obturează, asfixiază. De fapt, aşa i-a spus ea la un moment dat: munte; în realitate, este un bol negru, ca un bulgăre de zăpadă închis la culoare, care se tot rostogoleşte, se apropie, se apropieeeeee, adună în el tot molozul, toate neîmplinirile, toate probele de foc ce se impun a fi trecute pentru a mai prinde încă o oră, încă o clipă şi multele vise în care a rămas în urmă cu ecuaţii complexe, cuvinte străine, sisteme matriciale, hieroglife, poziţionări geografice, erori istorice, ascensiuni şi căderi politice, mai ales umane... O minimă compensare când, în starea de veghe, conştientizează că totul nu a fost decât o iluzie onirică. Atunci, probabil,... le simţim ca-n vis pe toate...”. „Magdalena este cât se poate de suplă. Şi blondă. Cât se poate de blondă. Părul îi cade înnebunitor de senzual pe umerii goi. Ca unei sirene i se unduieşte pe spate până în dreptul şoldurilor. Contrar aşteptărilor, nu are ochii nici verzi, nici albaştri, ci negri-negri. Pare o făptură neîndurătoare. O zeiţă războinică scandinavă. Chiar o vikingă înrăită. Dacă nu eşti atent, aproape că te poţi răni în ea. Ce mai atrage însă imediat atenţia este perechea de cizme lungi superelegante, mulate pe nişte gambe de invidiat. Poartă un sarafan café au lait glacé din catifea autentică, cu poale dantelate perfect scrobite. Bluza ce-i acoperă nudul este absolut irezistibilă. Roşie-roşie, perfect lipită de trup, împiedică vreo doi-trei nasturi să se încheie. În zone relativ palpitante. Magdalena are locul ei bine definit, un adevărat jilţ, încredinţat prin hotărâri oficiale de necontestat. Cel mult îţi poţi permite să o contempli de departe, preferabil fără să te simtă. Bunica cea Rea întreţine în mod conştient această aură. Magdalena are deja – în ciuda existenţei sale atât de concrete în clipa de faţă – prestanţa unui mit. Şi cu miturile nu-i de glumit! Le iei ca atare. Că-ţi convin sau nu. Şi mai are Magdalena-asta/-aia o savoare aparte. Cumva înţepătoare, electrocutantă, un parfum pe care Sonia l-a şi denumit curând: Garde-tes-distances! Într-o zi însă – asumându-şi toate riscurile –, a îndrăznit să o atingă! Desigur, când era absolut convinsă că nu o vede nimeni. În primul rând, Verişoara, tutorele cu acte în regulă ale sus-numitei. Nu se ştie exact ce a simţit, cert este însă că nu a repetat gestul. Şi-a impus să înţeleagă faptul că ambientul conţine două categorii de obiecte/subiecte: a) unele cu care poţi/se cuvine să intri în contact direct, b) celelalte care musai trebuie să rămână la stadiul de „intangibil”. Chiar şi aşa, nu-şi poate reprima unele comparaţii. De pildă, Luciana1 este ea frumoasă, dar nu este blondă. Nici aşa de înaltă. Plus că are vădite tendinţe de a depune. Pe te miri unde. Sonia nu ştie cum să-i mai acopere părţile problematice. A recurs la chirurgie plastică [Merită să rămâi chiar fără picioare, fără posterior, fără... În astfel de situaţii delicate, nu ai de ales!], chiar şi la ajutorul Bunicii celei Bune, posesoare a două maşini de cusut. Degeaba. Hai să zicem: aproape degeaba. În anumite poziţii mai ales, câte un colăcel insolent sare năbădăios în ochi. Mai mare ruşinea! Fată tânără! E de vină şi ea, recunoaşte Sonia, cu multele deserturi pe care i le tot serveşte zilnic, precum unei prinţese simandicoase. Aşa cu toate... Şi cu Mariana, şi cu Adelina, şi cu Harrieta, Geta, Cristina, Dorina, chiar şi cu Camelia rusoaica şi cu Luciana2... Care nu sunt deloc nişte doamne irezistibile, ci, cel mult, nişte fetişcane acceptabile/tolerabile, cărora nu le pasă prea mult cum arată. Încă nu ştiu (Oare, vor şti vreodată?!) să aibă propriul punct de vedere pe care să şi-l susţină ferm şi dezinvolt din fumul unei ţigarete, din datul genelor peste cap, nici măcar din întinderea flegmatică a degetelor pentru a fi sărutate. Nu cunosc voluptatea, deşi poartă (cu mici excepţii) părul lung, sâni şi nume feminine; sunt mai degrabă nişte asexuate ridicole. La fel de bine pot fi: o baterie, un peisaj naiv, o sticluţă de cerneală multicoloră, o numărătoare conştiincioasă şi puerilă. „... cine îşi poate închipui toate acele imense declanşări de energie în forul interior al copilăriei şi care anunţă, în ultimă instanţă, spaima structurală în faţa lumii – cum inspirat o numea Kierkegaard –, o anxietate sui-generis care se amplifică în forme specifice pe parcursul vieţii unui om şi care, în ipostază predominant pozitivă, nu poate rămâne fără consecinţe redutabile în plan gnoseologic?!” „Îi faci semn. Lui deus ăsta. Să tacă. Ce e mult nu e prea bun (eficient). Te împiedică să aprofundezi. Or, Sonia este o analitică prin excelenţă. S-ar putea lua la întrecere chiar şi cu visul Universului de a zămisli la nesfârşit un infinit în alt infinit şi tot aşa...” „Și-a făcut unghiile. Cu roşu. Le-a şters. A încercat verde sidefat... Prea de tot... S-a gândit ce uşor ar fi anulat operaţia cu un delete virtual... Și-a mânjit degetele. A inspirat la greu acetonă. A văzut. Privire roşie. În oglindă cuminte. Pe hol vernil. Printre dinţi a scăpat o semiînjurătură. S-a repezit la sticluţa cu ojă albă. Alb mat. Se aşază mai greu pe unghii faţă de cea sidefată, dar era prima lor întâlnire... neoficială...” „De bună seamă că Dumnezeu a fost foarte îndrăgostit când a creat Lumea! Nimicul nu s-a mai înţeles cu El. Sub nicio formă. Boem din fire, Celălalt Şi-a luat nelumea în cap [şi la figurat, şi la propriu]. A început să viseze. Fără limite. Când începi să visezi, Intuiţia funcţionează la cote maxime. Iar Geniul nu întârzie să apară. Nu, nu văzuse Lumea niciodată. Nici măcar nu ştia cum o cheamă. Suferea de Dor. A înţeles cu Inima Lui de Dumnezeu: numai aşa poţi ivi Sens, toţi ostaşii aceştia în armuri grele şi atât de cuminţi, gata oricând să slujească Rostului, fără ca o clipă să se plângă de constrângeri. Şi Sensul era Viaţă! Avea dată să îi fie Omului! Omul care nu a întârziat să-şi amăgească Părintele! Să-L dezamăgească! În repetate, nesfârşite rânduri, mizând orbeşte pe Îndelunga-Răbdare a Tatălui! Pe milosârdia Lui! Sensurile se erodau, se prăbuşeau în zona vidă. Îngerii transpuneau suferinţa pe note. Harpele lor se auzeau o idee şi în pământuri. Sunetul se pierdea repede. Iremediabil. Era o amintire? Măcar fusese?” „Cineva îi spusese că zgomotul, ca şi durerea, poate fi amortizat printr-un simplu exerciţiu de autosugestie. Sonia a verificat valoarea de adevăr a afirmaţiei respective pe propriile urechi, pe propria sensibilitate. I-a vândut pontul şi Terezei care, se pare, la un moment dat, s-a cam prins...” „Persoana din spatele ei, un fel de Mască, îi furnizase – cel puţin la prima vedere, cinic – o informaţie, strict o informaţie. Iar informaţiile se transmit impersonal, sintetic, făcând economie maximă la cuvinte, la sentimente. Din acest unghi, nu fusese cinică, ci cât se poate de normală, de… adecvată… contextual. Percepţia eronată de cinism era doar a Soniei, care avea programe ample de extindere a AFECT(IV)ULUI şi dincolo de graniţele strict personale ale acestuia…” „Aş vrea, aş vrea, Sonia, dar tare muuult aş mai vrea să mi se întâmple ceva deosebit!” – i se confesase DanaT cândva, în anul II de facultate. Sonia reţinuse oarecum mecanic enunţul. Pentru ea, o romantică incurabilă, ceva deosebit nu putea fi decât Iubirea. Dar, bine, atunci Andi ce rol juca? El nu era... ceva deosebit?! Totuşi, poate că nu aşa de... deosebit. Tocmai de aceea să fi avut Sonia în mod constant impresia că, deşi cei doi erau de mai mulţi ani împreună, DanaT nu putea fi decât virgină?! Li-te-ra-tu-ră! Nu are nicio legătură Iubirea cu virginitatea, nici virginitatea cu Iubirea, în orice caz nu în felul acela în care, naiv, o concepuse Sonia... Când descoperi subit că ai leucemie galopantă şi doar 22 de ani, nu mai este o taină pentru nimeni că ceva deosebit, ceva ieşit din comun nu poate evoca decât (speranţa într-)o vindecare miraculoasă!” „Într-o serie de cazuri, dragostea asta, pacostea asta sfârşeşte prin a-ţi deveni aproape indiferentă. Ea poate fi. La fel de bine, poate să nu fie. Oi fi dezamăgit? Poate doar obosit?! Puţin sau mult din fiecare?! Alegi să trăieşti cu metabolismul dat la minimum într-o hibernare drăcească. De fapt, iubeşti. Iubeşti o pisică, torsul ei irezistibil ce-ţi stimulează amorţeala. Chipul tău într-un tablou perfect static, pe care ajungi să-l preschimbi în icoană. O ploaie interminabilă adâncindu-ţi culcuşul şi limitându-ţi drastic interacţiunile cu exteriorul”. – (cu privirea undeva în podea) ... şi-apoi, în scurtă vreme, mi-ai lua şi hiatul... – (vădit surprins) Ce-aş face....? Ce ţi-aş lua? – (insistentă la culme, aproape dramatică) Ca să nu mai vorbim de accent! – (şi mai vădit surprins, aproape dramatic) Sonia, ce se-ntâmplă cu tine? Te simţi bine?! – (imperturbabil(ă), milităreşte) Da, mă simt cât se poate de bine! – (senzual-spiritual, cu voce de bas) ... atunci...?! Suntem, cumva, la ora de... fonetică?! – (categorică, adică feminină în acel sens) Nu, suntem la o oră muuult mai importantă! (concesivă... parţial) Lasă, nu-ţi bate capul! Eu sunt puţin mai altfel. Nu am pretins nimănui să mă înţeleagă, darămite să mă accepte [să mă iubească, mai exact]! – (strigător la ceruri de voluntar) Dar eu voiam... eu VREAU să lămurim! Eu chiar vreau! – (receptivă şi concesivă... măcar parţial; livrescă) Da, tu vrei să lămurim. Eu, la rândul meu, îţi explic ceea ce simt..., ceea ce, de fapt, ar putea reprezenta, la un moment dat, stavila principală în această posibilă uniune! – (diplomat, adică nesuferit) Nu, eu cred că te complici! Iartă-mă, spui cuvinte mari! Uneori, prea multă teorie distruge viaţa! Nu crezi că, înainte de toate, am putea încerca... pur şi simplu... să fim?! – (superlativ de fiinţială, superlativ de ea / egocentrică / posesivă) Dar eu sunt, chiar sunt, m-am săturat de atâta sunt! eu sunt altfel! Am nevoie de timpul meu, de fereastra mea, de aerul meu, de propriul... nu ştiu dacă să-l rostesc... cu minusculă sau cu majusculă, cât de lipsită de pietate aş fi în primul caz, cât de evlavioasă în celălalt... de propriul D/dUMNEZEU..., de un El / el personalizat... ca propriul sânge, ca propriul ADN... şi nimeni, dar nimeni să nu se amestece vreodată în relaţia asta! (Martiră şi patetică, în nuanţe acaju) Hai, ce mai aştepţi?! Fă-mă egoistă, ba nu, monument de egoism, spune-mi, te implor, spune-mi că sunt puerilă, răzgâiată şi absurdă, că am mult prea mult timp la dispoziţie, că mă plictisesc îngrozitor şi atunci îmi... găsesc de... lucru... Spune, spune măcar ceva din toate astea! Auzi?! – (categoric şi sapienţial; irezistibil în fum transparent de Double Happiness) Uite că nu spun nimic! Absolut nimic! Ce-ai zice să afli că s-ar putea chiar să te înţeleg... măcar parţial? – (masochist(ă) sau doar cu câteva idei fixe) Nuuu, nu trebuie să-mi faci pe plac, nu trebuie să mă impresionezi! Vreau doar să fii obiectiv, atâta tot! – (disculpându-se) Dar sunt obiectiv... – (negând) Nu, nu prea eşti! – (însufleţit de captatio benevolentiae, dotat cu îndelungă-răbdare: Iată un bărbat ideal! [a-de-vă-rat]) Sonia, e cât se poate de firesc să simţi ceea ce îmi povesteşti! Cu toţii o simţim... măcar uneori... – (iterativ-rectificatoare, lucidă până la crudă) ... măcar uneori! Genială precizare! Ei, asta ar fi una dintre problemele mele, uneori-ul ăsta care se extinde în mod constant dincolo de teritoriul îndeobşte admis! Aşa sunt eu... şi nu mă scuz, nici nu sunt vreo paranoică obsedată când repet enunţul ăsta! Pur şi simplu, mă asum cu toate ale mele! Și nu vreau ca NIMENI [pronunţă nimeni exact cu sensul „R&V”] să-şi facă vreo iluzie sau... altceva... [în fapt, tot o iluzie!] – (detectivistic) Înţeleg că aici e vorba despre certitudinea aia absolută... [rosteşte ultima secvenţă cu sensul rara avis ] – (cvasipotolită, afirmativă) Da, cred că înţelegi destul de exact! – (hiperfilosofic; cu bâlbe pedante) De multe ori, noi, oamenii, trebuie... mai exact este bine, este... necesar să ne mulţumim cu acele certitudini parţiale... – (căutând nod în papură) ... şi-apoi tu nu-mi poţi cere mie să mă schimb la 180 de grade, la fel cum nici eu nu o pot face în ceea ce te priveşte! – (suspect de maleabil, tehnicist şi clişeic) Am putea opera o serie de schimbări... de comun acord... nu e chiar aşa de imposibil! – (corectitudinea / onestitatea / nobleţea întruchipată; spirit cartezian în ordine feminină) Nu e drept, nu e prea aristocrat să violezi teritoriul intim al celuilalt şi să-i impui, convingeri, conduite... în care tu crezi cu toată fiinţa şi faţă de care celălalt are anumite dubii, reticenţe..., poate chiar o aversiune înnăscută! – (contrariat; însufleţit de principiile logicii) Dar... bine, aşa ar trăi fiecare izolat... [Sonia, ce Dumnezeului, că doar nu suntem specii diferite!] – (aproape sinceră, docilă, dând benignei disimulări o altă (in)utilitate) ... mi-e teamă! Mi-e foarte teamă! – (tandru, pentru a doua oară irezistibil) De ce ţi-e teamă? – (fetiţă mai mult decât neajutorată) ... de tot... de tot ce implică o relaţie între o ea şi un el! – (viclean) ... nu înţeleg! – (fals naivă; consistenţă de fluture) E mai greu de explicat: asta se simte cu sufletul! – (din nou didacticist) A exista în 2 se învaţă în timp... şi... cu... sacrificiu! – (aparent neatentă, sufocată de reverie)... şi ce rămâne... după? – (de 2 ori viclean) Care... după? – (pironindu-l) După ce... celor 2 nu le-a mai rămas cam nimic să-şi spună! – (autoritar, aproape masculin; adept fervent al tuturor carpe diem-urilor; poticnindu-se) Te duci prea departe... şi... Şi cu prezentul... cu el... Cu el ce faci? Dacă tu i te sustragi?! – (generoasă?!, laşă?!..., face un semn în eter) – (încurajat de muţenia interlocutoarei, imediat obligat să-şi înghită replica de reacţia verbală imprevizibilă a acesteia) Blanc – (bovarică, dar şi realistă, aproape irezistibilă) Spune-mi, te rog, până unde merg,... până unde pot merge concesiile? – (luat ca din oală) ... concesii?! Parcă vorbeam de prezent! – (neîndurătoare, intensiv-rectificatoare) Tu vorbeai de prezent! – (holbându-se) Blanc................................. – (deodată, tandră ca o după-amiază de sâmbătă) Știi şi tu cum e cu iubirea..., cu Iubirea... (Euripidiană, eschiliană, sofocliană) Ce faci, ce faaaci cu... deziluziile? Cu Deziluzia?!” „Văzut din exterior, spectacolul septuagenarei este unul cât de poate de ridicol. Iar dacă, prin reducere la absurd sau doar dintr-un imbold al încumetării (Te încumeţi să...? / Da, mă încumet să...), ţi-ai propune să scrii despre aşa ceva/cineva, atunci ai face-o, desigur, cu propriul risc de a nu părea verosimil [Criticii s-ar arăta neîndurători: exagerat!, nu se leagă!, artificial!, daţi pagina!]. Eii!! Dar problema asta s-a mai pus [= se va mai pune] şi cu alte ocazii! Căci realitatea este, măcar câteodată, (mult) mai puţin plauzibilă decât ficţiunea însăşi, cea dintâi sustrăgându-se acelor legi elementare ale bunului simţ, care te fac, într-un fel, părtaş coerenţei lăuntrice a omului şi a evenimentelor sale. În astfel de situaţii, legea care dictează este anomia, arbitrarul. Și... atunci, ce-i de făcut?! Să nu mai scrii?! Să te limitezi exclusiv la experimentarea live a momentelor/ personajelor respective, să-ţi asumi eventualele frustrări în faţa neputinţei tale de a schimba, fie şi parţial, lumea? Sau să scrii..., dar s-o faci într-un anume fel, astfel încât să poziţionezi inteligent (= inspirat) partea într-un ansamblu care să creeze măcar impresia de verosimil?! Mai exact, să ai răbdarea de a descoperi acele reguli intrinsece ale întregului care permit coexistenţa relativ paşnică a psihologiilor/evenimentelor coerente-logice-necesare cu cele aflate la antipod, ba, mai mult, cele dintâi furnizând entităţilor fantasmagorice inclusiv dreptul de a se manifesta, de a fiinţa, în virtutea acelei legi compensatorii menite a asigura echilibrul... Aşa că... Victoriţaaaaa!!! Te poţi manifesta oricum, dragă! Vei beneficia de anumite circumstanţe atenuante, vei primi chiar şi un certificat (provizoriu) de trecere pe roşu! Te declar personaj: întregul riscă el însuşi să te absolve,... cel puţin deocamdată! Profită! Start! Până la urma-urmei, dragă, tu ai un simţ histrionic remarcabil, că-ţi dai sau nu seama de asta! În alte circumstanţe ai fi fost redutabilă pe o scenă adevărată! Să fie, oare, vorba despre o vocaţie ratată?! Frustrări?! Pitici albaştri defulaţi?!” „Cu privirea plecată, lasă în urmă potopul vegetal purtând rana Sufletului Grădinii de Acasă, călcat fără milă în picioare de o victoriţă erodată pe dinăuntru. Baba face semn de păsuire suverană. Nu vrea să o supere mai mult. Măcar atât! Știe că, după absolvirea facultăţii, Sonia a renunţat la titularizarea în oraşul G[i]. S-a făcut luntre şi punte. A trecut (din nou) peste punctul de vedere al Părinţilor, al Bunicilor... A venit la Bucureşti să facă masteratul... Victoriţei îi vine peste mână/ gură/ imaginaţie să pronunţe cuvântul ăsta barbar, dar cunoaşte esenţialul, şi ce mai contează altceva? Sonia o să termine masteratul, mai apoi o să se apuce grabnic de doctorat, iar ea – aşa-victoriţă-cum-este – musai trebuie să o susţină căci – nu-i aşa? – fata asta o să-i facă pă gratis injecţii, un masaj aşa măcar o dată pe săptămână, mai ştii, poate şi o eventuală intervenţie de chirurgie plastică... Cunoaşte, de altfel, tot blocul această realitate! Aşa că musai trebuie să se calmeze, să aibă grijă cum se comportă! Câteodată o apucă însă dubiile: de ce Sonia-asta nu merge să facă practică la spital, la morgă... pă morţi, da, pă morţi, că aşa să făcea cânva! „Aaa... nu mai să face? S-a şchimbatără regulilii? [Sonia ridică din umeri. I-a spus o dată, de două, de nouă... cu ce se mănâncă doctoratul, dar parcă vorbea mai rău decât cu pereţii... În cele din urmă, s-a dat pe brazdă, şi-a însuşit percepţia băboiului şi, acum, chiar şi ea se întreabă câteodată când va veni ziua aia cu practică la morgă, când cealaltă cu injecţii în zona dorsală, când... cabinetul particular şi restul?! Într-un fel, acest tip de complacere în irealitate îi mângâie nostalgiile trecutului nu prea îndepărtat, când atât de mult cochetase cu visul medical...]. O aude mereu de limbi străine şi alte lucruri ciudate..., sufisuri, dăsinenţe, vorbe, ba nu..., verbe,... şi câte şi mai câte, dar se consolează repede: un doctoraş trebuie musai să cunoască măcar două-trei limbi străine, dacă nu chiar cinci... S-o lase, deci, liniştită! Să-i fie şi ei, Victoriţei, cândva mai bine. Îşi pune conştiincioasă proteza. Molfăie ceva imaginar. Cască şi caută epuizată în cartea de telefoane...” „– Nu vă supăraţi pă mine, da chiriaşii ie neşte mafioţi! Propitaru să bagă slugă la iei! Da ce n-aş da şî io să fiu chiriaşă! Să spele şî alcinevaşilea după mine, să plătească angaralilii... Hei! Mâine să ştiţi că scoatem covoru dân sufragerie! Nu să mai puoate!... –Dar l-am scos deja... săptămâna trecută! – se pomeneau leşinate în duet a) Sonia şi Gina, b) Sonia şi Ana... Și, între timp, se defectase liftul. Și cele două mafiote trebuiseră să urce pe scări, tocmai la etajul zece, un covor cât o piatră sisifică... Jos, în spaţiul caznei propriu-zise, în plină iarnă, la –10 grade, baba se vârâse sub vestonul comandantului de oşti. Şi nu se-ndura să mai iasă. Dădea instrucţiuni ferme cu bătătorul de covoare: la stânga!, la dreapta!, mai înspre colţ!, cu respiraţia înjumătăţită!, mai ales cu privirea în pământ!, aşa cum se cădea unor mucoase în faţa veteranei. Și apoi baba asta avea şi un simţ lingvistico-ontologic remarcabil... Intuia ea aşa, de fapt ştia aproape precis, mai exact... iezat, că Victoriţa se cam trage de la... victorie, aşa că nu se putea sustrage – ar fi fost o laşitate din partea ei! – ineluctabilului destin glorios. Sonia nu o văzuse niciodată, în cei aproape doi ani de supliciu cât a rămas în casa ei, nici măcar nu o auzise vreodată că ar fi avut măcar minima intenţie de a merge la... biserică. Desigur, de vină era piciorul ei bont! Avea toate scuzele din univers, nu?! Și, totuşi, nu era după-amiază în care să nu iasă, pe te miri unde! Venea cu acelaşi repertoriu: medicul de familie îi spusese să facă mişcare. Şi se mişca. În limite mai mult decât proprii”. „La fel ca în visul-coşmar, baba făcuse ochii mari cât cepele; îşi reprimase însă pornirea de a se da cu fundul de pământ, amintindu-şi subit că era ziua marii întâlniri, iar ea nu putea rata toate detaliile acelea aproape vitale (pentru o plictisită- de-moarte şi indiscretă-la-culme ca ea) din pricina unor scaune suplinind ingrat o jumătate lipsă de canapea. Și la ce oră pleci? – o iscodise pe Sonia. Aaaaaa, de-abia la 12,00?! Adică, ce?! O să stea pe capul ei încă trei ore?! Și-apoi era bolnav de nerăbdătoare să afle... să afle cu lux de amănunte tot ce avea să se întâmple: ce flori îi va aduce, dacă îi va săruta mâna sau o va săruta doar pe obraz, dacă îi va oferi braţul, unde o va invita... Avea bani îndeajuns să o ducă într-un loc de Doamne-ajută sau o s-o plimbe aşa aiurea pe străzi nesfârşite şi acum, pe gerul ăsta, nu ar fi fost o idee tocmai bună, gerul e el sănătos, dar cu măsură... Și mai ales, da, mai ales... cum aveau să se despartă seara? Dacă avea s-o invite şi data viitoare? Și, oare, avea să vină cu automobilul personal sau aşa ca un...?! – Bine, dar nu mă duc să mă... căsătoresc cu el! – aproape se disculpase Sonia. E o simplă întâlnire, nimic mai mult. Plus că nu am nici dispoziţia cea mai spectaculoasă pentru un rendez-vous... – ... hai, hai... nu mai face mofturi! – i-o retezase băboiul. Aşa ziceţi toate, când d-abia aşteptaţi să vă sărutaţi, să vă... – ... să ne ce...? – sărise obraznică şi Sonia, omiţând complet că fusese absolvită de păcatul canapelei... înnădite-cu-de-la-sine-putere. – Hai, nu te supăra! – adăugase formal Victoriţa şi se repezise la uşa ce da în balcon. O lovise de perete cu toată forţa în timp ce decretase aerisirea generală, la minus15 grade! Fugiţi care pe unde puteţi! De pildă, la baie ar fi o soluţie! Poate şi la bucătărie! Poate în lăuntrul vostru, probabil aţi fi cel mai în siguranţă! Ana străbate temerară holul. Ea este deja imună la ravagiile minusgradelor... Te-aş chema la mine! – se înduioşase Sonia de mai multe ori. Tot ea conştientizase fantomaticul acelui la mine. Care... la mine?! Aici, nici mâna, nici privirea, nici..., nici... nu mai sunt... la tine! Toate sunt amanetate... în schimbul..., chiar... în schimbul a ce?! Stai liniştită, Sonia! N-o să dureze o veşnicie iarna! De fapt, chiar m-am obişnuit... ştii, ţevile sunt calde! Și o împinsese în dormitorul blestemat să se convingă ea însăşi cât de calde erau ţevile, cât de uman respira ea în încăperea respectivă. Da, iarna avea să se ducă naibii odată şi-odată, mai mult, săptămâna viitoare avea să crească temperatura la minus 10 grade! Aşa că... să nu găsim nod în papură doar pentru că nu avem ce face sau doar pentru că am fost educate acasă mult prea simandicoase”. „Ea scurtase dialogul. Redusese eroticul/pornografia la ideea de estetizare a amorului prin cea de-a şaptea artă [ştia că, dacă l-ar fi contrazis în vreun fel, şi-ar fi tăiat craca de sub picioare]. El a fost fascinat de felul în care ea teoretiza, de fapt dezbrăca de carnal, de organic şi punea în reţete livreşti, fără nicio eventuală consecinţă gravă în realitatea imediată. Vrăjit, eschimosul îşi permitea să răstălmăcească puţin demersul Soniei, care tastase (pentru a câta oară?) CtrlS şi iat-o din nou sigură pe sine, înotând dezinvolt în cartezianismul genetic. Au trecut pe podul cu braţe de copaci încolăciţi. Ziua se făcuse mică. Intrase într-o fereastră. Cineva îi deschisese şi el, el se credea alesul ei! Dar înserarea punea la adăpost ticuri şi incertitudini. În ascunzătoare, Sonia păşea regal. El era la fel de protector şi de posesiv, numai pe jumătate primejdios”. „... despre Sonia s-ar putea scrie multe... că e imatură [poate, chiar puţin nebună..., desigur în sensul acela], că e răzgâiată, exagerată, că are o pudoare cel puţin suspectă [Nu, clar să fie, nu are simţul realităţii! Parol, nu-l are! Cotrobăiţi odată prin cuvintele ei!], că-are(-şi-nu-are) vocaţie de călugăriţă, mai ales o nevoie vitală de a fi înţeleasă, receptată cât mai ştiinţific, cât mai aproape de adevăr, de ea însăşi... Dar cum realităţile complicate se pierd, de regulă, în irealitate, cel mult în zâmbetele îngăduitoare ale aproapelui – mare pragmatician al tuturor timpurilor, dezideratele rămân doar deziderate... Aşa că ea ţine în continuare cu dinţii şi de hiat, şi de accent! Şi, când o veni potopul, ea o să plece cu sine însăşi! Aşa, doar aşa poate nutri minima speranţă de a (re)găsi acea lume în care nu va mai fi obligată să trăiască: va fi lumea care, într-un fel sau altul, va veni în prelungirea ei, Sonia-în-persoană situându-se în continuitatea firească a celeilalte. De bună seamă, atunci chestiunile de fonetică-ontologie vor intra într-un proces de revizie tehnică spectaculoasă. Efectele vor putea fi vizionate la scară amplă, dincolo de micimea omenească”. „Şi – cu aer de balerină ingenuă – îl făcuse proprietar cu drepturi depline pe cele, foarte probabil, şase kg aferente bagajului cu pricina. Deprins, în virtutea tradiţiei, dumnealui nu se dezisese, ba îşi luase în serios rolul de bun samaritean... care, nu ştiu cum se făcuse, rătăcise buchetul de trandafiri sau nu,... nu... rămăsese la stadiul de imaginaţie! Că aşa cu aproape-poeţii... La o adică, şi pe zâne le pot strânge pantofii... şi ele pot fi al naibii de nesuferite, cât sunt ele de zâne, dar uite cum trece un stol de narcise – rudele de sânge ale Soniei – şi ea, ea... tot Fata cu zâmbet de primăvară!”
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy