Florin Dochia este un poet cunoscut în lumea literară și pentru faptul că îngrijește revistele literare Revista Nouă și Urmuz. Este un sonetist cu experiență, lucru dovedit și de recentul său volum Nopți cu Inanna Lee. Sonete înamorate, volum pe care l-am primit de curând odată cu noul număr al revistei Urmuz în care mi s-a publicat o recenzie. Cu o postfață elaborată a criticului Mioara Bahna, volumul conține 77 de sonete și este modern ilustrat, din loc în loc, de chiar autorul volumului, sub pseudonimul Flowerin Flow.

Titlul volumului deconspiră din start legătura cu personajul Annabel Lee al lui Edgar Allan Poe, ultimul poem complet al autorului american în care tema se referă la moartea unei femei frumoase. Pe scurt, naratorul se îndrăgostește de personajul poemului în așa grad încât și îngerii îl invidiază. Supradragostea aceasta rămâne vie chiar și după moartea femeii iubite. Dacă în tinerețe dragostea lor se consuma într-un regat de la mare, după deces, dragostea se continuă la mormântul de lângă mare, vizitat zilnic. Este o iubire ideală, neobișnuită și aproape neînțeleasă, din moment ce serafimii o invidiază și se pare că tot ei se fac vinovați de moartea femeii frumoase.

Poeziile sunt numerotate cu litere romane, de la I la LXXVII, asigurând fluiditatea stărilor emoționale, curgerea sonetelor, elegiac. Spre deosebire de stilul clasic sonetului, Florin Dochia renunță la majuscule, oferind astfel o notă modernă formei poemelor sale, însă, părtrează cuatrinele și terținele, cu punctuația necesară.

Acest volum este numai dragoste. Numai gest și atingere. Prețiozitatea sentimentului este accentuată de repetarea sintagmei pietre prețioase.

Spațiul visării și al dorinței se află pretutindeni, iar uneori punctat de anumite cadre intime, revelatoare, precum: -n așternut la mine, în somnu-ți, pe câmp de sunătoare și pelin, în umbra porții, în câmpul înflorit, infernul, printre epave, pe țărmul mării, în suflet, secretul loc trandafiriu, peștera de cretă: s-a-ntâmplat, cândva, Inanna Lee, să fim/ în peștera de cretă-nchiși o vreme,/ când a venit din zare să te cheme/ o umbră lungă, spunându-și serafim./ XLVI (pag. 64), în ambră: închisă în ambră te voi găsi în zori,/ Inanna Lee, de te voi pierde iară;/ îți vor lipi privirea tristă-n ceară -/ cu aripi căzute nu mai poți să zbori./ XLVIII (pag. 66) etc.

Iubita este întruchipată fie de o diafană pasăre măiastră, fie de o femeie nepăsătoare: tu, nepăsătoareo, pur și simplu treci,/ cresc în urmă-ți fluturi galbeni pe poteci-/ X (pag. 20), adică poate atinge extremele imaginației poetice auctoriale. Dar și goethian, în personajul unei fete blânde, cu un chip celest./ XI (pag. 21). Mai este zugrăvită plastic asemenea unui izvor de cer înalt albastu, de cuvânt sau un soare care curge pe pământ./ XXIII (pag. 35). Poetul consideră că universul e, de fapt, o femeie. De zei născătoare./ XL (pag. 56). Sau, de ce nu, femeia e un adevăr pe jumătate: ești doar un adevăr pe jumătate./ eu am visat să-l aflu întreg, vreodată./ în nopțile în care, cufundată/ cu totul în visare, te străbate// dorința de plutire, suspendată/ de-un fir subțire, care-n vânt se zbate,/ eu văd din întuneric cum te scoate/ chiar mângâierea mea, neînsemnată.// îmbrățișarea ta oprește clipa/ când pe răzoare a-nflorit tulipa./ în ochiul tău tot cerul se reflectă,// și în albastru-i ai ascuns aripa/ grea de înger. E gata cu risipa/ de dragoste, îmi lași iarna perfectă./ XLIV (pag. 62), ori chemarea la-ntâmplări toride: tu ești chemarea la-ntâmplări toride/ sfielnic cum te-apropii de firide/ în care-am pus mesajele secrete/ LV (pag. 75) .

Poetul se erijează în menestrel ori aed pentru a-și atinge scopul, acela de a fi alături, împreună cu ființa dragă: vreau să fii în dans, copilă-ntre aezi,/ să aștern doar roze unde te așezi,/ să te îmbrac în voaluri din tărâmul sfânt./ . XI (pag. 21)

Versul dochian are ceva nobil în el, ceva care, în plan personal, romanțează dulcele sentiment al iubirii până acolo până unde se referă la Romeo și Julieta, o poveste de dragoste dăinuind pestre vremuri, cu savoarea ei shakespeariană inubliabilă: atât de frumoasă de parc-ai muri/ chiar mâine și-otrava o bei din potir/ cum tineri naivi născiciți de shakespeare,/ grăbind să găsească un drum spre a fi,// gustau împreună-al iubirii delir,/ fă ceau înserare din zorii de zi./ pornită urci înspre sfinte tării,/ atât de frumoasă, ca unsă cu mir,// îmi pari, când doar somnul ți-e unic stăpân/ și-n minte vagi urme din noapte-ți rămân,/ ca umbre fierbinți în al lumii talaz.// iar pleoapa-ți se zbate ușor de un vis,/ în care eternul de tern e ucis./ atât de frumoasă, îngropată-n extaz.../ IX (pag. 19). Iar sentimentul meu e că acest volum are un puternic accent shakespearian, de parcă am revăzut piesa de teatru până la sfârșit. Impresia derulării scenei balconului, de exemplu, am avut-o citind sonetul XIII (pag. 23): fereastra-i deschisă, în noapte pătrund./ candela e stinsă, flacără-n zadar./ umbre între trestii din beznă apar/ și strigă la mine, cum să le răspund?

Rămânând în sfera delirantă shakespeariană, versul pe scena sărmană, suntem bieți actori XX (pag. 32) se traduce aforistic în: lumea-ntreagă e o scenă, iar actorii suntem noi!

Atât de frumoasă, cât ești de frumoasă, atât de divină, ești flacără lasă să se vadă sentimentul de idolatrie care îl subjugă pe poet, îl transpune în iubitul etern al femeii frumoase: ești flacără, iubito, eu sunt jarul/ pe care l-ai aprins din nou aseară;/ de parc-ar fi venit noaptea polară,/ ai înălțat, pe țărmul mării, farul./ îți lași în valuri trupul de fecioară-/ îți mângâiase glezna pantofarul/ și-acum pășeai pe ape, aveai darul/ pe care menestrelii îl cântară./ vom arde împreună și doar zorii/ ne vor chema-n popasuri provizorii,/ căci vom începe iar când vine amurgul.// o stea sau fulgerul ce trece norii/ vom fi, ori purtătorii unei glorii/ pe care ne-a trimis-o demiurgul./ XIX (pag. 31). La fel de importanțe sunt atributele: înrobit, subjugat, fierbinte, sau verbele a alinta, a răsfăța, a vibra, a domina, a seduce, a desfăta ori metafore expresive precum/: sălbatica-ți tandrețe/ XXII (pag. 34), pentru tăcerea mea, tu ești izvor/ de cer înalt albastru, de cuvânt,/ ești soare care curge pe pământ/ și-mi luminează gânduri ce te vor./ XXIII (pag. 35), inima îți e un gol strălucitor,/ arde tot- în mine a rămas doar scrum./ XXVI (pag. 40). De remarcat sunt și efectele vizuale, un adevărat spectacol liric, așa cum se petrece în sonetul XXVII (pag.41): astăzi inima ta e un fluture./ tristețea mea e insulă pustie./ pe noi curgea lumină străvezie,/ de fierbintea șoaptă să ne scuture.// vezi sângele-n artere cum descrie/ acolade-n dimineața tulbure?/ ca o ploaie în boabele de strugure/ te răspândești în zarea viorie:// jumătate foc și jumătate frig./ un pumnal în spate nopții am să-nfig,/ bezna să se scurgă toată dintre noi.// suntem una iarăși! – cerului să strig./ dar e doar părere, nu e un câștig:/ fluturele arde, pierim amândoi.

Paradoxal, deși trăiește cu intensitate o iubire maniacă aproape, autorul este singur, își destăinuie sieși dorințele, arde pe jarul propriului suflet, monologhează cu o nălucă, iubește o fata morgana până la paroxism: îți amintești? Erai incandescență/ când nopțile albe nu se mai sfârșeau/ și eu îți șopteam: te vreau, te vreau, te vreau,/ iar chipul tău era evanescență/ XLIII (pag. 61), o consideră zeie miraculoasă, dar ea pare să fie inexistentă fizic. E doar închipuită. Pare a fi manipulat de o forță uriașă căreia nu-i poate răspunde decât prin poezie, singura și umila salvare de la o iubire platonică. Pare că poetul devine un Buratino tras pe sforile vieții. De referință în acest sens îmi pare sonetul XXV (pag. 39): flămândă, clipa îmi înghite viața;/ tu mai salvezi din ea când ești cu mine,/ căci las iubirea ta să mă domine:/ fii păpușarul, eu rămân paiața!// te-mbracă noaptea-n străvezii hermine,/ eu gust pe-ascuns din sânul tău dulceața/ și sparg cu vraja vorbei fortăreața -/ caliciu: tu pistil și eu stamine.// e-o mare înflorire când ții clipa/ pe loc și știi să îi îngheți aripa,/ s-o țintui parcă veșnic în albastru.// dar vine iarna, gata cu risipa;/ și zeul răbdător își stinge pipa,/ iar eu mă-ntorc tot la ce-am fost: sihastru.

Iubirea este o perpetuă căutare, o repetată încercare, ispită care generează păcate și iar păcate, cu alte cuvinte, este dulceață vie-a fructelor necoapte,/ sau rană ce mi-o lasă al rozei spin./ XXIX (pag. 43); în noaptea asta sunt exploratorul/ acestui trup de patimă arzândă./ păcatul lasă-n el privirea-i blândă,/ mă-ndrumă cum să-ți fiu adoratorul./ XXX (pag. 44).

Pe alocuri, în poezia lui Florin Dochia apar inserții cu accente nichitiene prin termeni: nevieții/ VII (pag. 15) sau prin versuri: când lumina ne rănește în amurg,/ nesățios te caut prin mansarde./ dorința de-a te poseda mă arde./ simt pe mine reci sudori cum curg./ XXXVIII (pag. 54); plouă infernal. în mansarde-i pustiu/ LVIII (pag. 80). Acestea amintesc de Ploaie în luna lui marte: Ploua infernal,/ şi noi ne iubeam prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte.

Care să fie îngerii care au “ucis-o” pe femeia frumoasă? Bănuiesc faptul că subtitlurile unor poezii spre sfârșitul volumului încearcă o dezlegare: angel in dream, angel in rain, angel in forest, angel in water, angel in grass, angel in the city, angel bwtween the walls care se încheie cu acel înger blând. Toți acești îngeri sunt de fapt păzitorii stării onirice, ai vegetației, ai vieții.

Deși sunt multe de spus despre acest volum impecabil de poezie, am să închei prelegerea mea cu un sonet foarte frumos despre o iubire idealizată, și anume cu sonetul XLIX (pag. 69) în care ideea de iubire infinită, neștirbită, premărită se poate închide între copertele unei cărți, devenind astfel, odată cu autorul, nemuritoare: privește-n zare: au plecat cocorii./ o lume de tăcere ne desparte./ te voi închide-n versuri, într-o carte,/ și-ți voi păstra-n dfințenie fiorii.// iubirea noastră nu mai are moarte,/ n-au cum s-o mai ajungă vrăjitorii./ sunt ferecate porțile-nchisorii/ și tu, prințesă, ai ajuns departe.// spre tine nu există drum de ape/ și nici de aer, sunt legat de pleoape/ cu somnul cel ce nu se mai sfârșește.// dar va veni o zi când va să crape/ capcana clipei. Voi deschide trape/ să intre iar lumina ta, firește.

Un itinerariu interesant, incitant despre o iubire imensă nu poate decât să atragă cititorul. Vă invit la lectură!

Ottilia Ardeleanu

Năvodari,

20 oct. 2019