Pe 30 noiembrie, când România bugetară îl sărbătorea pe Sf. Andrei din vârful patului, cu o cafeluță fierbinte, inaugurând o binemeritată vacanță, de fapt, prefațând începutul vacanțelor din sezonul de iarnă, iar cealaltă Românie își tura bormașinile, la Tipperary („acolo unde Tipperary preia conducerea, Irlanda îi urmează”), în reședința sa, ieșea din viață Shane MacGowan. F yez all, F yez all, F yez all

Cum era cântecul cu pricina?

Goodbye, Piccadilly

Farewell, Leicester Square

It's a long, long way to Tipperary

But my heart's right there.

Știam că se va termina astfel încă de la începutul acestei săptămâni, când Victoria Mary Clarke, soția și partenera sa de o viață confirma că Shane este mai bine și că tocmai a fost externat din St. Vincent's University Hospital, din Dublin, unde fusese internat încă din luna iulie, urmare a unei encefalite virale de care tot nu se vindeca. De fapt, ideea era ca Shane să moară acasă. Ar fi fost frumos să fie altfel, ar fi fost minunat ca Imelda May să îl fi vizitat acasă pe Shane cel în refacere, din păcate, fotografiile postate de familie o înfățișau pe cântăreața irlandeză vizitându-l poate pentru ultima oară pe Shane. Pe 1 decembrie, la moartea sa, Michael D Higgins, președintele Irlandei declara public că: „Shane va fi păstrat în memoria noastră drept unul dintre cei mai mari textieri din muzică. Multe dintre versurile cântecelor sale ar fi fost la fel de bine poeme perfect făurite, dacă asta nu ne-ar priva de șansa de a-l asculta pe el cântându-ni-le.” F yez all, F yez all, F yez all

Premierul României, Marcel Ciolacu, declara de asemenea că: „Regret trecerea în nefiinţă a unui mare om de stat, dr. Henry Kissinger. Contribuţia sa va continua prin moştenirea sa în politica externă şi ideile politice şi va rămâne inspiratoare pentru viitoarele generaţii de diplomaţi şi lideri”. Cancelarul federal german Olaf Scholz a salutat angajamentul lui Kissinger în favoarea prieteniei dintre Germania şi SUA, apreciind că lumea a pierdut „un mare diplomat, dintotdeauna ataşat de ţara sa natală”. Președintele francez Emmanuel Macron, spunea despre Henry Kissinger că a fost „un gigant al istoriei. Secolul său de idei şi de diplomaţie a avut o influenţă durabilă asupra epocii şi lumii noastre”. La rândul său, preşedintele rus Vladimir Putin a salutat joi memoria unui „om de stat înţelept şi vizionar. Numele lui Henry Kissinger este strâns legat de o politică pragmatică ce a permis să se ajungă la o atenuare a tensiunilor internaţionale şi la acorduri foarte importante americano-sovietice care au contribuit la întărirea securităţii mondiale”. Premierul Japoniei, Fumio Kishida, a salutat „contribuţiile semnificative la pace şi stabilitate. Henry Kissinger a adus contribuţii semnificative la pace şi stabilitatea regionale, inclusiv în normalizarea relaţiilor diplomatice între SUA şi China.” Potrivit ministrului de externe ucrainean, Dmitro Kuleba „moştenirea sa intelectuală va continua să influenţeze modul de a înţelege diplomaţia şi ordinea mondială”. Despre Shane, numai de bine, muzica, poezia, literatura, ele unesc oamenii, numai că alt fel de oameni.

Până la urmă, F yez all, F yez all, F yez all, cum cred că ne-ar zice Shane de dincolo, acolo unde mi-l imaginez la aceeași masă cu Sinnead O'Connor, cu două borcane imense de Pogues, whiskeyul produs de trupa care fără Shane ar fi cântat probabil numai pe la nunți, înmormântări și festivaluri câmpenești și din care a primit și el odată, demult, la lansarea brandului, două sticle, cu „Haunted” pe fundal, sau alături de Kirsty MacCall, cu „Fairytale of New York” repetată obsedant. Nu că ar fi nedrept, dar reacția publică la moartea lui Shane e oarecum în pas cu a celor două cântărețe irlandeze, ambele decedate cu mult înainte de termen, ale căror morți mulți s-ar grăbi să le compare cu ale eroinelor din Grecia antica, dacă „the luck of the Irish” nu ar fi mai puternic și mai de impact. Sinnead s-a sinucis din disperare, depresie, jale, după moartea fiului său, în vreme ce peste Kirsty, cea care înota alături de băieții ei în lacul Cozumel, din Mexic, a trecut în urmă cu 23 de ani, cu viteza luminii, o barcă cu motor, a cărei prezență era interzisă în acele locuri. Când mor artiștii să nu avem pretenția să le fie simțită lipsa de către alții, decât eventual tot de artiști, sau de fanii lor. Am încercat să îmi explic logic de unde atâta resimțită durere, de unde atâta impact, pentru mine, de joi încoace. Pentru că era evident pentru cunoscători că Shane nu va mai cânta niciodată nici cu The Pogues, nici cu The Popes și că nu mai exista nicio altă perspectivă de a-l mai vedea vreodată în vreun concert. Pentru că știam că Shane nu va mai scrie niciodată vreun vers, nu va mai da interviuri și nu va mai înregistra nimic. Cu alte cuvinte, nu mai aveam niciun interes direct. Și atunci de ce această șale. Încerc să mi-o explic prin nostalgie, printr-un timp, o atmosferă și o anumită lejeritate a ființei la care nu voi mai avea niciodată acces în lipsa curatorului. Curatorul a murit. Muzeul teribilismului meu de punker convertit în rocker și în iubitor de fusion ce înghițea de la muzica tradițională la beaturile cele mai trăsnite născocite în cluburile londoneze a venit vremea să se închidă. Poezia de inimă rea, de cârciumă, de cafenea, poezia de limbă engleză, maghiară sau franceză la care am ajuns după ce vreo două veri am visat numai trubaduri și truveri și Whitman și Villon și Ady și Baudelaire și Poe și Jozsef și Mallarmé și Prevert a prins viață prin versurile lui Shane, ale lui Nick Cave sau Tom Waits. Astăzi, diorama geme de poeți morți, iar scenele înghesuite, îmbâcsite și scrijelite ale cârciumilor au devenit saloane de lux pentru dj-i și pupitrele lor. F yez all, F yez all, F yez all

Știți ce spunea Shane despre muzica sa? „Nu sunt chiar un rock star, dacă știți ce vreau să spun. Cânt muzică irlandeză. Nu există vârstă la care să te oprești din a cânta muzică irlandeză. Chiar dacă m-aș retrage din a cânta pe scene, tot aș continua să cânt în cârciumi.” Pentru că pentru toți cei din generația sa, muzica irlandeză se confunda cu Shane. Cu Shane a cărui prietenie cu Sinnead a fost atât de puternică încât nu a putut fi frântă nici atunci când irlandeza avea să cheme poliția la ușa lui Shane, chitit pe heroină, de teamă să nu întindă bocancii. Mai încolo, întrebat fiind dacă se mai poate vorbi despre o relație cu Sinnead, Shane avea să declare: cu ea relația continuă, cu heroina nu.

Shane nu mai e. Shane, pe care minți îmbâcsite l-ar pune sub obroc pentru că a fost junky, sau bețiv, sau sordid, sau ce vreți voi. Nu vorbesc prostii. Sunt aceleași persoane care ne introduc copiii în literatura română spunându-le că Ion Creangă, de exemplu, a fost un bețiv. Sau o altă doamnă spunea pe internet despre Nichita Stănescu că „a fost un mare bețiv și de asta a și murit, nereușind să-și continue cariera.” Nichita, cel care spunea că „Peste ani mă vor bea zeii şi vor simţi în mine gustul tău.” Știți ce spunea Shane despre băutură? „Găsiți băutură în multe cântece pentru că există băutură în viață. Băutul stimulează imaginația.” F yez all, F yez all, F yez all

Anul acesta, de Crăciun, o să mă gândesc și la el. La tipul născut pe 25 decembrie și care toată viața lui a înjurat din fundul plămânilor că nu se poate și el bucura de o zi numai a lui, trebuind să o împartă cu pruncul Iisus. Despre care spunea, cu aceeași franchețe: „Nu pot decât să mă țin de spusele lui Iisus, singurul tip vorbăreț pe care l-am avut, la naiba. Buddha nu scotea o vorbă. Sfânta Treime nu vorbea. Dar cred că toate merg într-un singur sens, peste tot e vorba despre uniune, despre dragoste, despre milă și înțelegere.”

F yez all, F yez all, F yez all

„The people I meet as I go on my way

They all have a story to tell

How they once had a lover who left them on the by-way

To wonder this lonely hell

And if you know, don't let me go

And if you know, don't let me go

And if you know, don't let me go

I love you so

I love you so”