În volumul Stare nediferențiată, Editura Brumar, Timișoara, 2006, Adina Dabija se dovedește o poetă nonconformistă tocmai datorită conformismului ei poetic autentic. Mă refer la neaderența la mode și tendințe, la ancorarea în poeticitatea intrinsecă. Departe de retoricul post-textualism douămiist și deloc mai apropiată de pixelii și de sonorizările chill-out ale celor din 2000+, această poetă reușește să prelucreze temele generației ei într-un mod simplu, neafectat, fără unde de șoc.

Un prim ciclu: Carnea și alte stări de agregare, ne-ar putea trimite la mult-textualizatele viscere douămiiste, exemplele putând fi luate de peste tot: Peniuc, Herbert, Vlădăreanu, Vlada etc. Inițial, titlul pare să confirme tendințele: „Am treizeci de ani și am cunoscut sângele./Sunt fiica a doua a Anei/care și-a băgat fusul în uter/ca să scape de copil./Atunci am văzut eu prima oară sânge”, dar apoi viziunea se adâncește: „toată copilăria mea mi s-a dat să beau la cină/câte un degetar de vin roșu/ca să fac sânge” (Sângele). Și în Femeia care a mâncat ziua și noaptea e îmbucurătoare aceeași hiperbolizare seducătoare, reflectată la nivelul simbolului: „Se făcea că supsesem toată lumina zilei în sânii mei colosali/și acum o împărțeam la bărbați”. Reluată este și figura lui Ianuș, însă îmbogățită printr-o paralelă culturală: „Dacă n-ai clipi te-aș pune-ntr-o ramă/Lângă una din femeile neterminate de Rubens/Intr-o posibilă perioadă bizantină” și modernizat prin devierea sugestivă de la discursivitate: „Hai, vorbește, spune ceva, orice/Chelnerul așteaptă speriat/Cu o plasă de fluturi în mână”. Recapitulând, Adina Dabija își pune și ea: „întrebările care se nasc între gură și anus”, dar găsește răspunsuri diferite, cu detentă metafizică: „și timpul, ca un vierme uriaș,/își sapă în tăcere trecerea prin noi”. Leitmotivul volumului este tubul, înțeles ca mediu accelerator spre o țară magică, o trecătoare prin oglindă. Alice în Þara Minunilor pretinde a nu folosi obiecte magice (Totuși pălăria mea nu e tub). Interesul ei este să aducă miraculosul la nivelul cotidianului, fără a-l macula, însă: „pe mine nu mă interesează de unde vine țeava prin care am fost scuipată pe pământ/acum e vremea mea/pe mine mă interesează viața/viața în sensul ei cel mai pur, al panglicii de la pălărie” (Lumea văzută prin tubul de hârtie igienică).

Încetul cu încetul, discursul poetic câștigă în gravitate, centrându-se pe autoscopie. Verbul poiein ajunge să semnifice ordonarea sinelui, devenind tangențial cu atitudinea poetică barocă. Sinele răvășit, pulverizat de exterioritatea pestriță și gălăgioasă, se retrage în scoica spiritului și declanșează geometrizarea sufletească: „Totul poate fi redus până la urmă la o idee/Când, mergând pe stradă, despici lumea în două cu pieptul/și înzemoșata și nepătrunsa lume/îți pare acum mai degrabă ca o bucată tare de brânză/pe care o tai ca s-o mesteci mai ușor/ești tu însuți o idee/care merge pe stradă deghizată în om./Te sucești în stânga și-n dreapta cu tot corpul, ca lupul,/despici până și aerul cu coatele/și în mijlocul minții tale e ochiul fix al morții/și multe multe sertărașe,/toate așezate două câte două/bine rău frumos urât” (Imposibilitatea sensului).

În felul acesta, cartea se domolește, subiectul ei devenind Poezia și alte stări nediferențiate, cum sună titlul unui ciclu. Livrescul revoltei („Cărțile lui Henry Miller sunt poeziile cele mai importante/pe care le-am scris într-o noapte”) și prețiozitatea folclorică („cu mine se petrec fapte cu adevărat locuite de draci/cum ar fi că mă pieptăn cu zimții de la bocanci”, Tramvaiul 16), ajung și ele teme predilecte. Pentru că poeta încă se zbate într-o zonă turbionară, unde unitatea tematică este încă intangibilă. Din ce în ce doar titlurile mai spulberă praful de pe retina cititorului, sau distihuri răzlețe, amuzant blasfemiatoare: „această erecție mare și inexplicabilă/care are tendința să-l gâdile pe Dumnezeu la tălpi”. Și iată, se atinge climax-ul cărții, un imn înalțat îmburghezirii, Ianuș cu burtă și chelie, cântec jeluitor pentru un fost rebel: „L-am întâlnit pe Ianuș futut de viață./Are copil mic, burtă și chelie/e tehnoredactor la adevărul./ El, care râdea de burtoșii cu chelie/înjura și scria poezii,/e acum tehnoredactor la adevărul/are un aer respectabil,/bea bere pe terasă la Casa Presei Libere/și spune „când eram tânăr”. Imaginea Gavroche-ului liric se încearcă a fi salvată in extremis, nedovedind nimic altceva decât că, poate, nu oricine are ceva de ratat: „E liber, nu se mai imită pe sine însuși./A găsit în fine calea sinceră spre ratare/pe care o apucăm cu toții”.

De acum încolo cădem în adevărata stare nediferențiată,, în care totul este totul, ori nimic nu este nimic. Zbătându-se să scape de platitudine, Adina Dabija se întreabă pentru a-și răspunde metaforic: Minerii sunt sexi? – ciorapii mei de mătase în calea năvălitorilor! Versurile devin patetice prin burlesc: „Oh, dacă ar avea sâni de consistența salariilor,/minerii ar fi sexi”. Ai senzația că lecturezi o mironcostiniană ,b>Voroavă la cetitoriu, una disperată, însă: „să să vază că poate și în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare ce să chiamă stihuri”. În trend macedonskian, mai scapără formulări inteligente, sprințare: „în ziua în care bicicleta mea va învăța să meargă singură/eu voi învăța să merg pe bicicletă” (Eu pe bicicletă). Însă cartea s-a transformat deja într-un jurnal al nereușitelor birocratic-sportive de fiecare zi. După ce ni se povestește despre eșecul la examenul auto, suntem introduși într-o zonă delicată și fugitivă: dragostea și alte locuri de trecere. Plonjând în apele minimaliste, poeta se întreabă Cum să mă fac vin vechi, sau ascultă Vocea din cămară, unde: „ridurile mamei tale devin hărțile adolescenței tale”. Apoi deschide Cutia cu antidoturi pentru otrăvurile banale: „Materia visează, deci va exista”.

Detașabile sunt anumite fragmente care, dacă ar fi conservate ca atare, izolat, ar mântui scriitura aceasta de verbozitate: „Imaginea lui plonjează în adâncuri./El își scoate un adidas și-l aruncă peste buza fântânii/ca să-și pescuiască chipul,/dar șireturile nu ajung la fund;/El se aruncă în fântână și bea” (Fântâna). Între viziune profundă și ludic puberal, între Dragoste și cozi de pisici, autoarea aceasta când te pune pe gânduri, când te gâdilă până obține un râs facil: „Un lucru mi-e însă imposibil:/să fac dragoste cu tine/atunci când fac dragoste cu tine/[...]/până când iubirea e nara mea în care stai/când mă ții la tine-n ureche”.

Iată un Twist 2: „După-amiezile mele sunt lungi, mi le petrec în spatele picioarelor”. Și iată o artă poetică literală, neprecupețită artistic: „Incă nu s-a descoperit cum își aleg trăsnetele drumul de la cer la pământ. De ce lovesc un copac, și nu altul. Această femeie a fost lovită de trăsnet în 1995. <>” (Dintr-un reportaj de pe Discovery am transcris această poezie. Precizez că ea nu-mi aparține, este a femeii care o spune).

Deși nu și-a închegat un stil al ei propriu, și acest lucru se răsfrânge negativ prin discursuri poetice albe, nediferențiate, Adina Dabija are caracter. Nu se lasă dusă de curent și nu este ușor de corupt de mode facile. Aceste calități mă fac să cred că ea mai are multe lucruri de spus în domeniul inutilului bine șlefuit și greu de atins. Rămânem în așteptare trează.