Luminița Suse reușește să surprindă, dincolo de manifestarea exterioară, esența profundă a lucrurilor și fenomenelor. Bioglife conservă trăiri absolute, revelații de ordin psihologic și spiritual. Tensiunea interioară transferată cuvântului plasează acest complex de sunete într-o relație directă cu transcendentul, încărcându-l de sens: “de o viață urc munte/ să ajung la rana amurgului/ unde timpul își coagulează/ semnele de trecere în ziua de dincolo” (Petroglifă).

Al treilea ochi al poetei zărește pentagramele în care e zidit omul. Această încadrare în simbolul perfecțiunii generează, cu o evidentă lipsă de efort, diverse situații concentrate asupra gestului și timpului, derulate într-o nouă dimensiune a spațiului: “să lăsăm timpul să deșire crini/ din trupurile noastre înscrise/ în pentagrame” (Zidiți în pentagrame)

Nu doar cu expresionismul vin în atingere versurile Luminiței Suse, nici doar cu postmodernismul, deși cadrul de conexiune al ideilor este mânuit și schimbat cu ușurință: “din inimă/ infinitate numărabilă de stele/ visează în cădere/ sămânța// la rădăcină de vis/ douăsprezece cuvinte fluieră/ din cinci muguri de os/ eu” (Eu).

Poezia de față înlocuiește frecventele nedumeriri omenești cu răspunsuri de ordin mai ales intelectual și filozofic: “să eliminăm genitivul din gramatică/ nimeni nu aparține nimănui/ nimeni nu deține nimic”, “nimic substanțial nu se poate restaura/ în viața de dincolo” sau “să ștergem moartea din dicționar/ și atitudine” (Versuri antigenitive).

Una dintre cauzele autenticității acestor versuri este lejeritatea cu care noțiunile saltă de la un context la altul, fapt ce trădează profunda implicare culturală a autoarei. Ele abundă în metafore care surprind prin prospețime, precum elementele unui joc în care cititorul, pretinsul adult, se transpune pe de-a-ntregul, în care își regăsește gravitatea care-i absoarbe întreaga existență și în care își transferă stările interioare de conștiință. Se știe că revelația e capabilă a inversa planurile percepției. Lucruri susceptibile să aparțină domeniului ficțiunii sufletești, aici apar ca realități consistente. Poeta reușeșete să transpună în cotidian obiectul reveriilor sale, fără a secătui viselor seva, fără a le afecta splendoarea sau a le exila în întunecimea întâmplării.

Simbolismul vine și el în tangență cu poezia Luminiței Suse. Specific acesteia este cultivarea elementului muzical și a unei sonorități verbale aparte: “iar rugăciunile în biserica noastră/ sunt în permanență acompaniate/ de corul Merulius Lacrimans/ ronțăind lemnul băncilor” (Merulius Lacrimans).

Adesea, senzațiile transmise sunt simultan auditive și vizuale. Avem de-a face cu o poezie plină de simțul realității și totodată aeriană, contrast care ne ajută să-i recunoaștem, fără dificultate, autorul: “nu am timp de împământenit/ hainele nu prind rădăcini/ gândul levitează” (Aeriană). Această din urmă afirmație se bazează și pe frecvența utilizării cuvintelor cu rol de simbol: stea, nori, cer, înger, albastru. Referirile poetei trec, deseori, dincolo de granițele lucrurilor, acolo unde e intuită nemărginirea, adică acea spaimă încântătoare aflată în strânsă legătură cu sublimul: “iubit ești atunci când mergi pe nori/ purtând la piept un fagure de miere” (Învățături către fiul meu). Imaginația se lasă lesne alimentată de promisiunea a încă ceva, a ceva în plus, lăsându-se cu dificultate mulțumită de obiectul din imediata vecinătate a simțurilor.

Aici, limbajul poetic și-a cucerit o oarecare autonomie, fiind cu ușurință translatat din planul artistic în cel programatic, (“frunzele aprinse abandonează arborii/ transferând cronica anului/ (încrustată neglijent pe pielea lor)/ în inelul exterior al bazei de date din coajă”), sau din plan serafic în cotidian (“ah, îngerii/ levitând cu ochii închiși/ și creieri spălați de lumină// dacă ar încerca să se vadă/ în ochii noștri/ i-ar molipsi răceala din oglindă”).

Versurile derulează dezinvolt noi termeni lingvistici ca “albăstrușul de ou” sau noi note muzicale cum ar fi “iu” și “bi” alături de “re”, aduse parcă la lumină dintr-o realitate primordială. Și da, un oarecare grad de noutate ar trebui să aducă orice poezie autentică și orice “instrument” care vine în atingere cu mintea și sufletul nostru, pentru a satisface un oarecare grad de curiozitate al oamenilor-copii care suntem și care “ne credem adulți dacă nu ne mai ținem de mână”.

Elegia Luminiței Suse are și ea un caracter filozofic: „de fiecare dată/ când le strig numele/ peste tot ce există/ ecou de versuri acute/ se întoarce/ lovind din neființă” (Părinți). Desfășurată între bioglifele înscrise în pământ și cuneiformele schițate pe cer, poezia este o zbatere continuă întru înălțare: „mă ridic pe vârfuri și strig la stea/ să mai aștepte un pic/ mă voi înălța eu singură/ până la ea”. Uneori e complet decodificată, fără să i se diminueze din profunzime, ceea ce pune în evidență onestitatea poetei: „nu mă tem de întuneric/ mă tem doar/ că nu îmi voi mai vedea copiii// [...] printre orbi/ devenind fără voie/ umbră mamă pentru lumini orfane” (Orbind).

Efectele versurilor sunt variate, uneori generatoare de senzații auditive, alteori vizuale, pentru ca, în final, toate la un loc să fie cauza unei puternice impresii sufletești. Poezia se remarcă prin forță de reprezentare și originalitate. Contrastul lumină - întuneric este folosit cu măiestrie pe tot parcursul volumului. Lumina de extremă intensitate estompează contururile obiectelor, astfel încât efectul ei se aseamănă cu întunericul, cu petele negre ce ne apar în fața ochilor după ce am privit îndelung soarele.

Aproape fiecărui poem îi putem asocia un tablou, îi putem potrivi o partitură muzicală. Fiecare are o savoare intrinsecă. Potrivit spuselor lui Edmund Burke, „poezia nu este o artă imitativă”. Un anume ceva este imitație în măsura în care seamănă cu un alt lucru și, „fără îndoială, cuvintele nu au niciun fel de asemănare cu ideile pe care le reprezintă”.