Henri de Toulouse-Lautrec, într-un stil unic a insuflat pânzelor sale vântul nebuniei din satul Montmartre, la sfârșitul secolului 19. Montmartre, în memoria colectivă, este asociat cu dansatoarele insolente, burghezii săi decadenți și prostituatele, ceea ce a făcut din Toulouse-Lautrec, pictorul bordelurilor și cabaretelor, deși acestea n-au ocupat decât trei ani din viața sa.
Toulouse-Lautrec și-a petrecut copilăria la 100 km de capitală, la Aveyron, în castelul du Bosc, datând din 1180. Din partea paternă a moștenit ochii de căprioară și soarta crudă căreia i se datorează silueta scundă. El suferea de disostoză, de aceea picioarele nu i-au mai crescut. Familia sa e una dintre cele mai vechi din Franța. La originile sale stă un frate al contelui de Toulouse care s-a căsătorit cu o domnișoară de Lautrec, formându-se astfel ramura Toulouse-Lautrec. Descendența familiei din epoca medievală a ajuns până în zilele noastre.
În familia pictorului toți sufereau de microbul desenului. Tânărul Henri se simte atras de lumea adulților, păstrându-și un simț al derizoriului din care face în pictura sa cel mai bun mijloc de expresie. La 19 ani, cursurile de pictură ale lui René Princeteau îl duc la Paris, însoțit de mama sa. Se instalează în Montmartre, deoarece mama sa cumpărase castelul de Malromé, iar Henri avea să stea singur la Paris. A locuit în apropiere de Moulin Rouge și de „Les decadents“. Locurile frecventate de Lautrec, la sfârșitul secolului 19, există și astăzi, printre care și vechiul atelier al lui Fernand Cormon, unde pictorul a stat timp de cinci ani. Când a venit la Fernand Cormon, acesta era foarte în vogă. Cea mai mare parte a pictorilor tineri din acea perioadă au apreciat stilul lui Cormon, care prefera să le sugereze, să-i ajute, nu să le impună. Acest atelier e unic azi în Paris, întrucât și-a păstrat înfățișarea. Printre tinerii elevi ai lui Cormon era și Van Gogh, căruia Lautrec i-a sugerat să se ducă în sud pentru luminozitatea acelor regiuni. Van Gogh i-a urmat sfatul, pictura sa ajungând una din cele mai mari revoluții picturale de la sfârșitul veacului 19. Tot în atelierul lui Cormon, Lautrec întâlnește și o tânără fermecătoare, Marie-Clémentine, care era model. Ea, când l-a văzut pe Lautrec și-a spus: „El nu e prea mare, nici prea bogat, aș fi o contesă excelentă.“ Au avut o relație de aproape un an, dar Lautrec nu se căsătorește cu ea.
În 1889, Moulin Rouge se deschide și-i va atrage pe parizienii dornici de distracție în Montmartre. Artiștii s-au regăsit aici pentru că era un fel de vamă în Paris, vinul fiind mai ieftin. În acest context, venea în acest loc Loutrec cu prietenii lui. El aducea aici ucenci de pictori care plăteau în tablouri pe care le expuneau pe pereți. Este totodată legendă și realitate. Astăzi Moulin Rouge este un trecut spre viitor. Le Moulin de la Gallete a avut un destin interesant: s-a transformat în restaurant. Clădirea a aparținut inițial abației din Montmartre, iar în 1830 a devenit sală de bal frecventată de lenjerese și de muncitori, dar și de pictori ca Renoir și Lautrec. Cine pășește matinal pe străzile din Montmartre, adică atunci când sunt pustii, ele evocă cel mai bine lumea lui Toulouse-Lautrec. Cu cât vizitatorul se îndepărtează mai mult, poate vedea pridvoare frumoase, adesea cu grădini superbe. În 1860, satul Montmartre începe să devină un arondisment al Parisului, iar în anii 1880, Montmartre era cartier parizian. Aici toată lumea se cunoștea, exista o adevărată viață la țară și se știa că e deja un loc extraordinar la porțile capitalei.
În 1960, se înființează un muzeu în Montmartre, pe o colină care poartă numele localității. Casa e considerată cea mai veche de aici, din 1875 devenind un loc important pentru artiști. În ea, se vor perinda succesiv pentru perioade mai lungi sau mai scurte nume mari din istoria artei. Cel mai cunoscut e Renoir care își va face atelier la parter și unde va picta cele mai faimoase tablouri ale sale: „Dans la Moulin de la Gallete“ și „Balansoarul“. La etajul doi, a stat o vreme pictorul Émile Bernard. Atelierul a fost închiriat apoi de pictorița Suzanne Valadon care fusese în tinerețea ei iubita lui Toulouse-Lautrec.
Colecțiile permanente prind contur în epoca de aur a Montmartre-ului, între 1881 și 1907. În această perioadă apare o generație de artiști care se va intersecta cu generația impresionistă a anilor 1870-75 și cu cea cubistă din 1905-10. În trecerea spre o imagine bidimensională, afișul va fi important mijloc de expresie pe care Lautrec și colegii săi îl vor explora și va permite apariția unor moduri inedite de reprezentare la sfârșitul veacului 19. În muzeu sunt juxtapuse lucrări și documente ale tehnicilor diverse, cu scopul de a reconstitui ambianța cabaretului Chat Noir frecventat de Lautrec și cabaretul Mirliton, al colegului său Aristide Bruant. Și cafenelele constituiau galerii, unde adesea clienții cumpărau tablouri expuse pe pereți. În acest spirit al vremii, patronii cafenelelor din Montmartre, ca Salis și Bruant, erau și mecena.
În 1885, Rodophe Salis își mută celebrul cabaret Chat Noir pe strada Laval, nr. 12, acum strada Victor Masse. Timp de 11 ani, aici va fi un cabaret celebru în Montmartre. Cântecul „Îmi caut norocul la Chat Noir“ este caracteristic pentru acest loc. Publicul era întâmpinat de academicieni îmbrăcați elegant, de vitralii care împodobeau ferestrele sau de decorul interior neo-gotic al cabaretului. Azi există doar amintirea acestui loc celebru din Montmartre.
Teatrul Trianon și L’Elisee Montmartre formau o singură construcție la sfârșitul secolului 19 și a rămas așa până în 1903 când au ars. Ele s-au reconstruit apoi. Trianon-ul este singura clădire care a păstrat structura cafenelelor din vremea lui Lautrec: promenada într-o parte, unde tinerii din cartier își găseau clientela, ring de dans cu oglinzi și tribune pentru muzicieni. Oamenii pe atunci adorau să se privească dansând. Decorul sălii de spectacol, tipic secolului 18, sugerează că numele de Trianon i se potrivește pentru că amintește de decorul palatului Versailles, cu cariatide, medalioane, flori și frunze, și cu grădină de iarnă. Grădina de iarnă era locul cel mai important al unei café-concert. Aici s-a lansat La Goulue. Înainte să intre în ritmurile de cancan la Moulin Rouge, ea și-a început cariera aici. Trianon este singurul teatru parizian care ne permite să ne imaginăm spectacolele din acea vreme. Trianon a cunoscut un mare succes cu spectacole de operetă și de revistă până în 1938-39. Războiul a pus capăt teatrelor de revistă din cauza mobilizării generale. Trianonul, ca și alte teatre au devenit apoi cinematografe. Venise epoca de aur a cinematografului. Această activitate a continuat până în 1990, când s-a pus problema restaurării Trianonului, pentru a i se reda funcția inițială.
L’Auberge du Clou ocupă un loc important în Montmartre, la sfârșiul evului 19. Numele provine de la pictorii care, adesea lefteri, plăteau în tablouri pe care le atârnau pe pereți. Era un loc frecventat de oameni diferiți ca Toulouse-Lautrec, Debussy, Courteline. Era un fel de Chat Noir, un loc în care se făcea teatru de umbre, în care se cânta, se povestea, se recitau texte și poezii. Este primul decor parizian de han, cu pereți cu grinzi. Astăzi, aceasta pare ceva banal, dar în acel timp nu exista așa ceva. Aproape în fața Chat Noir-ului, Le Cercle Masse era un loc celebru. Acolo se afla un tripou, un bordel de lux, ca multe altele din Montmartre. Din stradă nu se vedea nimic înăuntru. Era ceva tipic acestor cartiere pentru că era o singură poartă. O galerie mare ducea spre o grădină interioară. Din această grădină, se putea vedea frumosul hotel în stil „directoire“. Le Cercle Masse a fost tripou și un bordel celebru foarte multă vreme. Astăzi, în ciuda modernității interioare, a computerelor, în interior se simte aerul epocii lui Lautrec. Aici veneau scriitori, poeți. Lautrec a lucrat în salonul de primire al casei, unde așteptau fetele. Unele dintre ele sunt imortalizate în tablourile lui Lautrec. Între locatarele bordelurilor și curtezane erau anumite diferențe. „Pietroasa“ era femeia care căuta pietre prețioase, mai ales diamante. Ea se distingea de curtezana a cărei definiție este: „o bancnotă în circulație care e cu atât mai valoroasă, cu cât are mai multe semnături“. Locatara bordelului stătea într-o casă, pe când curtezana nu făcea decât să caute protectorii cei mai bogați. Prin urmare, era o întreagă ierarhie. Nici demi-mondena nu avea nicio legătură, deoarece ea era o femeie care a făcut o greșeală. În general, soțul îi închidea ușa, fiindcă ea uitase s-o închidă pe a ei, iar demi-mondenele n-au niciodată soți… Astăzi, este tendința să se amestece totul, dar pe vremea lui Lautrec nu se comitea o asemenea confuzie. Fiecare bărbat și fiecare femeie aveau locul bine definit.
Le Divan du Monde, în vremea lui Lautrec, se numea Le Divan Japonais și era o adresă binecunoscută în Montmartre la finele secolului 19. Aici, în a doua parte a serii, juca o artistă celebră, Yvette Guilbert, care ținea recitaluri cu melodiile sale „Birja“, „Madame Arthur“. În acea vreme, Le Divan arăta altfel pentru că doamna Yvette zicea că atinge tavanul cu mâna de pe scenă. Lautrec a venit de zeci de ori la Divan du Monde și a executat un afiș celebru cu Yvette Guilbert pe scenă, cu mănuși negre lungi. Era atât de cunoscută, încât toată lumea înțelegea că afișul era pentru ea.
Când Divan Japonais a fost redeschis în 1994, s-a lucrat foarte mult la insonorizarea localului. S-au făcut compromisuri între nevoile tehnice și cele de securitate. Erau stampe japoneze, iar pereții aveau frunze de orez. Peste tot în sală erau instalate lămpi cu gaz care făceau cald și iluminau. Dar, per ansamblu, nu s-au scos multe lucruri. Renovatorul a și redenumit Divanul Japonez: „Divanul lumii de 10 ani“. Aici, a intrepretat o generație nouă de muzicieni din toată lumea.
Primul atelier veritabil al lui Lautrec, din Montmartre, se găsește într-un imobil, la etajul 3, trădat de prezența unui luminator. Artistul a trăit în acest atelier între 1889 ți 1897. Aici a creat cele mai importante picturi ale sale, cu Mulin Rouge și cu Rue des Moulins. Luminatorul se găsește pe partea nordică a clădirii. Se zice că pictorilor le place luminozitatea puțin rece, limpede, fără raze de soare directe, perfectă pentru creația picturală. Aici Lautrec o primea pe Mireille, una dintre locatarele bordelului de pe Rue des Moulins. Ea plătea pentru toată ziua, altfel, patroana n-o lăsa să iasă. Ca să-i mulțumească lui Lautrec pentru această zi de pauză, ea cumpăra violete din piața Madeleine și i le oferea pictorului. Aceasta denota latura de copil bun a lui Lautrec pe care o arăta tuturor locatarelor bordelurilor.
Toulouse-Lautrec s-a instalat pe strada Frochot în 1897 și va rămâne aici până în momentul morții sale în 1901, în hotelul particular de la nr. 15, o mică insulă de verdeață, simbolică pentru Montmartre-ul anilor 1900, alcătuit din căsuțe fermecătoare, imobile mici de două-trei etaje. Lautrec nu e singura celebritate, întrucât și Jean Renoir a locuit aici. Alexandre Dumas va avea aici o casă, însă Lautrec a rămas în imaginarul pictural al sfârșitului de secol 19 principala personalitate artistică.
În 1899, mama lui Lautrec se stabilește într-un imobil aproape de fiul ei Henri, care făcuse o criză de „delirium tremens“ și era internat la St James din Neully, pentru dezintoxicare. Lautrec și-a revenit repede, apoi a început să aducă acasă la mama sa unde stătea mulți prieteni la prânz, iar la sfârșitul mesei, le propunea o surpriză. Coborau, mergeau 500 de metri și urcau din nou la etajul 5, unde se afla o femeie cândva tânără care fusese modelul pentru „Olympia“, tabloul lui Manet.
La moartea lui Toulouse-Lautrec, multe lucrări au rămas în fundul atelierului, iar rudele sale își doreau ca acestea să intre în colecții publice. S-a luat legătura cu muzeele pariziene, care au refuzat această donație. Autoritățile oficiale nu au recunoscut importanța lui Henri Toulouse-Lautrec, considerându-i opera insignifiantă. Contele și contesa au fost ajutați în căutările lor de Gabriel Tapie de Celeyran, vărul primar al artistului, și Maurice Joillant, un prieten din copilărie. Aceștia doi au avut ideea să viziteze orașul natal al pictorului, Albi. La începutul secolului 20, palatul Berbie a fost dezafectat, în virtutea separării bunurilor dintre Biserică și Stat. Și, se pare că posibilitatea de a intra în posesia lucrărilor lui Lautrec li s-a părut o oportunitate edililor orașului Albi.
Toulouse-Lautrec este un autor de afișe puternic, care a introdus publicitatea în sensul pe care îl concepem astăzi. Însă Lautrec e mai mult de atât. Este considerat un desenator excepțional, un pictor rafinat care știe să întrebuințeze culoarea ca să-și construiască opera. Este un inventator de soluții plastice pe care le vor prelua mulți artiști ai secolului 20. Picasso și Matisse au avut o admirație pentru Toulouse-Lautrec. Lautrec e fascinat de firea umană, dar mai ales de autenticitatea individului. El nu reprezintă niciodată portretul social, aparența exterioară, ci adevărul interior al modelului, ceea ce îl apropie de caricatură, dar este o greșeală, fiindcă el trece de masca socială până-n profunzimile ființei din fața sa.