agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 10310 .



Legende androgine
article [ Books ]
“du-te departe, nu se știe în care parte și adu cu tine ce nici tu nu știi prea bine”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [cam ]

2008-02-01  | [This text should be read in romana]    | 



Ilinca Bernea zdruncină mitul androginului și, jucându-se cu fețele medaliei, transformă fantasticul în real. Deprinsă cu dansul pe sârmă al artistului, își asumă pericolele aferente, respectiv prăbușirea în hăul filozofiei pe de o parte, în timp ce în cealaltă amenință prăpastia misticismului religios. Chiar mai mult, experimentează ea însăși prăbușirile amintite, pentru ca mai apoi să se întoarcă “în punctul în care se confundă timpurile”, pe firul fragil al vestigiilor spirituale. Curățându-l de ignoranța depusă, ajunge la embrionul conceptului de androginitate și îl aduce la stadiul de organism matur, în prezentul cel mai palpabil cu putință. Matul și Ilinca sunt personaje cât se poate de reale. Femeia-bărbat cucerește cu ușurință atașamentul cititorului prin naturalețe, prin originalitatea stilului său - sintetico-analitic, etico-estetic și intelectualo-sensibil - care nu poate “simpatiza cu nici un sistem de idei definit prin opoziție cu altul”.

Apărut la Editura Cartea Românească în 2004, buchetul de Legende androgine aduce la lumină aspectul cel mai prețios al vieții unor mari artiști, anume dragostea, fără de care creația lor ar fi fost, dacă nu de neconceput, cu siguranță mai fadă. Purtătoarea legendelor are deopotrivă vocație de povestaș și filozof; de psiholog și umanist, de psihanalist și idealist. Dar, înainte de toate, Ilinca Bernea este un ist al iubirii.

Legendele androgine au ținut Matul în viață. Matul și povestașa alcătuiesc planul nu doar prezent ci și transparent al scrierii, coabitând ingenios cu planurile aparținând timpului deja scurs, dar făcând parte din aceeași dimensiune, anume cea în care actele și stările de fapt, percepute în mod obișnuit ca discordante, contradictorii, se transformă în realități complementare. Vizionăm, cu încântare, cum se derulează în dimensiunea mai sus amintită evenimente deopotrivă predestinate și profetice, legate de viețile unor androgini ca Vivaldi/Anna, Mozart/Stanzi, Egon/Edith, Karl/Lara, Gellu/Lygia, Erwin/Yvonne, cu toții purtători ai amuletei create de alchimistul Rudolf. Rolul acesteia e de a răsturna semnul, de a da visului valențele treziei și invers. Ca fețe ale aceleiași monede, visul și realitatea pot permite, atunci când e necesar, trăirea a doua vieți paralele. Purtătorilor amuletei le-a fost dat să locuiască o altfel de dragoste, întru totul metafizică, a cărei putere e făcută din aceeași substanță cu arta. Expresia artistică nu epuizează niciodată rezervele de iubire, după cum iubirea nu epuizează niciodată rezervele expresiei artistice.

Matul, aidoma predecesorilor săi, trebuie înțeles ca o “materializare a transformării, un înveliș, o îmbrăcăminte a scheletului, carne a timpului”. Unul dintre cei care izbutesc să urmeze calea cerului, să dezvăluie realitatea esențială a materiei, să indice sensul mersului, “mereu mai sus, mereu mai departe, în spirala care duce la marele Tot”. Matul este numele aflat în strânsă legătură cu moartea, cu jokerul jocului de Tarot, cu matrasul în care transmutația alchimică are ca scop atingerea purității și clarviziunii desăvârșite, trecerea pragului în calea spre nemurire. Lui, asemenea fraților androgini, i se arată, în somn sau aievea, fragmente dintr-o realitate primordială, imagini încărcate de sensuri ezoterice pe care e în măsură să le și descifreze. Dar legendele nu au un început, fiindcă nu se pot încadra într-un timp istoric.

Așadar, lumea este ceea ce credem noi despre ea. Doar cine crede în androginitate își poate găsi jumătatea, doar cine crede în îngeri poate vedea îngeri. Elixirul vieții se poate extrage chiar și din piatră seacă. Dimpotrivă, cel care crede că “lumea e o cloacă nu-i va simți decât duhorile”.

Vivaldi, pe care muzica îl posedă ca o febră incurabilă, izolându-l de realitatea în care se mișcă ceilalți, se îndrăgostește la 47 de ani, plătind tribut greu hotărârii de a-și fi însușit fără vocație calea preoției. Anna e viziunea ocultată pe care o purtase, fără să știe, întipărită în propria-i ființă și care, la un moment dat, a izbucnit în lumina conștiinței ca și cum “cineva i-ar fi tras de pe suflet o pieliță ce-l înstrăina de el însuși”, scoțând la suprafață o amintire și totodată o presimțire. Amuleta alchimistul Rudolf a purtat, rând pe rând, chipul tuturor posesorilor ei, forma lucrurilor nefiind altceva decât o imagine mentală. Doar ceea ce se închipuie cu ochii minții există cu adevărat, restul e iluzie. Formele concentrează mesajul artei, ca formă de moralitate. Mult mai presus de obiect al delectării estetice, arta are menirea “să neliniștească, să sfărâme o ordine, să provoace cutremure în conștiințe, să dărâme lumea pentru a o reconstrui în bine”. Cum ar fi fost muzica lui Mozart fără existența lui Stanzi, din fericire, nu vom putea ști niciodată. Fiindcă creațiile lui Mozart sunt ale amândurora, ca rod al iubirii. Creațiile sunt urmări ale frământării peste măsură, ale gândirii peste măsură, dar mai ales ale iubirii peste măsură. “Cu cât e mai schingiuit sufletește un spirit, mai inadaptat la lumea exterioară, cu atât e mai strălucitor în interior, croindu-și expansiunea în conștiință”. Cu cât zidurile care îl despart de ceilalți sunt mai trainice, cu atât e el mai creativ în încercarea de a le răzbate. Gustav Meyerink, însinguratul, străinul de lume, este la rându-i personaj al legendelor androgine. Tânjind după ceva indefinit, caută și el absolutul, cu nesaț. Prea sensibil pentru tagma masculină, prea puțin dominator și impulsiv pentru gustul femeilor, este repudiat de femei și bărbați deopotrivă, îndurând soarta tuturor androginilor. A tuturor ființelor care sunt deopotrivă reflexive și intuitive, sentimentale și raționale, pure și lucide, mistice și intelectuale, pasionale și cumpătate. Androginitatea este puterea spirituală care “unifică toate falsele contradicții pe care gândirea duală le vânează himeric”. Tot ce îi profețise Heidi odată cu dăruirea amuletei se împlinește întocmai. Istoria are o memorie secretă, o peliculă care conservă lucrurile și întâmplările, care colectează gândurile și viziunile, sentimentele și visele oamenilor. Această memorie secretă poate fi oricând accesată prin puteri alchimice. Egon Schiele e un alchimist întunecat care extrage aurul din durere și zbucium, inspirația sa izbucnind din convulsii sufletești, “un mag al durerii universale, un colector de energii ale durerii”. Legendele androgine consolidează ideea că nimic nu se produce întâmplător. De aceea, fantasmele lui Karl Werner sunt în strânsă legătură cu Mozart, Gellu Naum învinge dresajul la care omul e supus în permanență și o recunoaște pe Lygia, iar Yvonne, asupra căreia povestea Ilincăi se concentrează îndeosebi, simte prezența lui Erwin încă din copilărie. Fiecare dintre personajele androgine s-a deplasat, în timpul său lumesc, pe o orbită singulară, fiecare a fost descoperitorul unor coincidențe tulburătoare între ceea ce află și ceea ce știe deja, ca și cum ar fi un purtător al embrionului adevărului, adevăr presimțit cu mult înainte de a fi fost gândit. Pentru fiecare răspunsul alchimic la întrebarea "cine sunt?" e: “Unul devine Celălalt în numele Sinelui”.

Specializarea Ilincăi Bernea în psihologia artei și-a pus amprenta benefică asupra legendelor sale. Ea a remarcat cum ctitorii de cultură s-au străduit din răsputeri să reducă la un anumit curent cultural creațiile atemporale ale geniilor. “Pe măsură ce lumea evoluează în timp, sufletul artiștilor se încarcă mereu cu mai multe contraste, stilul devine accidentat, contradictoriu, expresia se sfărâmă, limbajul artistic nu mai e unitar”. Afirmațiile sale vis-à-vis de artă sunt toate asumate, bine argumentate și, în special cele vizând muzica, produc o reală încântare. Astfel, citind fără un fond sonor din Vivaldi sau Mozart ai senzația că lipsește ceva. Simți nerăbdarea de a lua sau relua lectura lui Gellu Naum, a lui Gustav Meyerink, a poemelor lui Schiele, a sonetelor lui Shakespeare. “Splendoarea artei constă în faptul că niciodată nu reușește să fie mai substanțială și mai profundă decât viața și totuși își propune imposibilul”, iar muzica nu e niciodată aceeași pentru cei ce o ascultă, fiindcă “ascultând – noi interpretăm sunetele după un algoritm propriu sufletului nostru, care deformează realitatea sonoră și o transformă în ceva familiar ființei noastre profunde”.

Masculinitatea și feminitatea sunt prezentate ca fiind expresii ale mutilării sufletești, manifestate acut în iubirea-întâmplare, în iubirea-plăsmuire, mai exact atunci când oamenii își direcționează fluxul afectiv spre o persoană oarecare, și nu spre una anume, mânați de presiunea interioară a ceea ce și-ar dori să trăiască, a ceea ce aspiră să li se ofere și tânjesc să simtă. De aceea, întâlnirea tradusă ca iubire este, în marea majoritate a cazurilor, un accident ale cărui consecințe sunt foarte rar recuperabile. Ilinca Bernea aduce în discuție realitatea incontestabilă a iubirii–Providență, în care fericirea nu se negociază, profitul emoțional nu e un țel prestabilit, în care împlinirea nu se caută în afară și singura lege guvernatoare este aceea de a-l face pe celălalt fericit. E aproape imposibil să traduci revelațiile în limbaj rațional, așa că vom întâlni fragmente poetice și alegorice care sporesc în frumusețe legendele androgine.

Toți cei care deraiază de la dictatura rolului de gen sunt considerați, de către societatea debusolată, drept mutanți. Ilinca Bernea scrie un adevărat tratat în care expune metodic fundamentele conceptelor de masculin și feminin, dar și interpretările și semnificațiile complet eronate care le-au fost atribuite și mai apoi transmise din generație în generație. Din copilărie suntem manipulați astfel încât să ne transformăm în femei și bărbați. Masculinul și femininul, ca fețe ale aceleiași medalii, sunt principii complementare, complementaritate care a degenerat, de-a lungul timpului, în contradicție. Ele exclud orice ecuație de tip inferior-superior, plin-gol, activ-pasiv, ființă-neființă. Aceste distincții există doar în mințile contaminate de delirul conceptual, de tendința de a defini prin opoziție, de gândirea duală excluzând armonia principiilor. Nici suferința nici moartea nu sunt la fel de grave precum separarea elementelor a căror unuine ar fi reconstituit echilibrul, separare care a generat atât suferința cât și moartea. Androginul însă este acea ființă în care “coexistă și se îmbină armonios toate antinomiile posibile transpuse în trăsături sufletești și toate paradoxurile aparente pe care le cultivă rațiunea rațională”. Atingerea stării de androginitate este primul pas în inițierea alchimică. Mintea capătă puteri asupra materiei și tot ceea ce în mod obișnuit e considerat a avea o consistență reală se transformă în iluzie. Dimpotrivă, tot ceea ce părea că ține de domeniul ficțiunii sufletești apare drept singura realitate substanțială. Materializarea viselor trebuie înțeleasă, afirmă autoarea, ca o formă de conștiință în care se produce dematerializarea realității concrete, “în așa fel încât să putem transporta sufletul în acest spațiu-timp imaterial configurat de vise, trăind cu mult mai aievea acolo decât am putea trăi în cotidian materializarea fantasmelor noastre”. Inițierea alchimică e necesară pentru că dragostea însăși este un proces alchimic. Ea nu se produce arbitrar ci doar în condiții de clarviziune morală și afectivă. Este o alegere spirituală care se întâmplă o singură dată. Însă oamenii ajung tot mai greu la realitatea în care se produce dragostea, trăind în genere doar simulacrul ei, într-o stare alterată a conștiinței.

Yvonne, născută sub semnul ereziei, este colectorul durerii și zbuciumului ființei umane, fără a importa categoria în care a fost încadrată de către societate: femeie sau bărbat, prostituată sau fecioară, atee sau credincioasă. Cauza poate fi apartenența ei la categoria celor cărora le este dat să identifice dragostea, ca stare, înainte de a li se fi întâmplat, să îi poată desluși sevele înainte de a o fi experimentat. Foarte probabil ca dragostea reală să nu poată fi trăită decât prin intermediul acestei stări premergătoare care o declanșează și care provoacă atacul de panică în cazul unui eșec. Yvonne și Erwin tânjesc unul după celălalt. Regăsirea lor se întâmplă fiindcă au puterea de a investi un credit mai mare în imposibil și miracol decât în realitatea absurdă a cărei teroare și angoasă au puterea să o învingă. Pentru că nu suportă jumătățile de măsură, căutând continuu depășirea propriilor limite, dorind cu ardoare absolutul.

Răfuielile pe care Yvonne le poartă cu Freud, în momentele de răscruce, reușesc să anuleze teoriile acestuia. Freud, pretinde autoarea, a izbutit să distrugă singurul lucru bun pe care l-a creat civilizația, singurul care îi putea face pe oameni să-și înfrângă pornirile viscerale și să acționeze în spirit umanist: cenzura morală. A izbutit “să le canalizeze oamenilor atenția spre zona psihismului inferior, să le blocheze antenele de comunicare cu suprasensibilul și în felul acesta să împrăștie sămânța materialismului prin cultul plăcerii senzoriale, să uniformizeze conștiințele dictând femeia și bărbatul, stimulându-i pe oameni să se conformeze unor tipare stricte și să creeze o doctrină universală care intră în contradicție cu toate celelalte forme de cunoaștere și limbaje pe care oamenii le-au stăpânit vreodată”. Temperatura la care trăiesc personajele legendelor e una care transformă viața în insuportabilă, și care, dacă ar fi refuzată ar lipsi-o de sens.

Ilinca Bernea dezbate îndelung problema femeii, insistând asupra tuturor formelor de viol pe care le îndură, asupra modului în care bărbatul i se raportează, anume aidoma unui obiect-proprietate. Forțată să se privească mereu prin ochii celuilalt, ajunge, în cele din urmă, să se disprețuiască pe sine. Devine ceea ce i s-a inoculat că trebuie să fie, își pierde - fiindcă își detestă în urma dresajului - frumusețea naturală. Frumusețea constând într-un amestec de imperfecțiuni, de incongruențe de linii și forme, de contraste care s-ar fi putut armoniza în tot atâtea moduri câți oameni există. Femeia suportă teroarea viscerală a violului, refuzul inimii de a mai bate, paralizia gândurilor, moartea invadând ființa. Dar violul continuă fiindcă există cadre medicale bine instruite, o taxă de confirmare și șansa lobotomiei. Nimic nu e în măsură să anuleze teroarea femeii pentru care violatorul “există în fiecare trecător de pe stradă, în fiecare profesor care-i laudă abilitățile intelectuale, în fiecare prieten care-i ascultă confesiunile”; “violatorul stă undeva ascuns în fiecare bărbat, camuflat de tomuri de literatură, mascat de gesturi grațioase, de căldura unei voci, de melancolia unui surâs”. Yvonne simte o infinită milă și compasiune pentru slăbiciunea femeilor. Nicidecum mai impure decât bărbații, ele sunt doar mai coruptibile “prin acea propensiune a instinctului matern în conștiință, prin neputința lor de a se sustrage imboldului de a tolera, din iubire, păcatele și cruzimea” celor pe care îi înfiază sufletește, iubindu-i necondiționat. Masculinitatea excesivă este un produs al haitei de bărbați. Bărbatul nu poate fi de acord cu emanciparea femeii cât timp această emancipare presupune transformarea ei în altceva decât acel model în raport cu care se poate simți bărbat. Surprins cu exactitate este și modul de raportare a individului la drepturile omului, anume, ca și cum fiecare ar fi singurul om de pe pământ. De aici rezultă atitudinea conflictuală vis-à-vis de celălalt și, odată cu ea, starea de război generalizat, care se instaurează și pe teritoriul așa zisei iubiri, în numele dreptului la fericire. De aici întunericul tot mai dens străbatut tot mai rar de fulgerele speranței. În realitate “nu există doar două sau trei genuri ci tot atât de multe câte conștiințe umane. Genul, în sine, n-are nici o importanță. E un simplu apendice, un artefact, care nu ne face nici mai buni, nici mai profunzi, nici mai sensibili, nici mai puri, nici mai drepți, care nu ne apropie și nu ne îndepărtează cu nimic de Dumnezeu. Genul nostru lăuntric poate purta orice nume…” Degenerată în genitalizare, genizarea nu poate fi altfel decât dezgustătoare.

Erwin și Yvonne sunt dintre aceia care au curajul să gândească pe cont propriu, să acorde lucrurilor cu totul alte sensuri decât cele admise de curentele de gândire consacrate, care au puterea să sfideze realitățile oficiale. Pregătită îndelung, întâlnirea dintre ei se produce în spațiul în care totul se dematerializează, atingerile se prefac în stări, senzațiile în emoții, dorința în dăruire, unde sufletele migrează unul în celălalt și ființa devine o “stare de agregare a spiritului”. Comunicarea, probabil unica sursă de fericire, se produce într-un spațiu interior comun, într-un timp interior comun.

Legendei androginului Erwin/Yvonne îi sunt destinate un final pământean și o continuare – îmi place să spun - nepământeană. Finalul constă în uciderea Yvonnei pentru nesăbuința de a ieși din tipare. Erwin își va scrie recviemul din cerneala amestecată cu trupul prefăcut în scrum al iubitei sale. Dimpotrivă, continuarea înseamnă înființarea unui oraș-templu pentru androgini, pentru toți outsiderii patriarhatului, incluzând femei violate, fetițe agresate, homosexuali și lesbiene, troglodiți și genii, adică tot soiul de marginali. În pântecele Yvonnei se va zămisli piatra filozofală, care va crește și va răspunde la numele Egon Antonio, într-o lume liberă începând acolo unde se sfârșește hetero-realitatea.

Tragismul vieții constă în faptul că e tulburător de frumoasă dar suntem incapabili de a trăi în permanență la înălțimea acestei frumuseți, care e “deopotrivă profunzime, libertate și iubire”. Niciodată ființa umană nu va renunța însă la sacru, la acel teritoriu oniric unde se refugiază când evidențele empirice se împotrivesc dorințelor sale, când semenii dezamăgesc, când prietenii trădează.

Totul e real și ireal în același timp.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!