agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5222 .



Ioan Adam: Un cartograf al suferinței
article [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Valman ]

2008-05-01  | [This text should be read in romana]    | 






Mai degrabă scriitor decât gazetar, Ioan Adam scufundă realitatea în apele unei “oglinzi de cerneală”, căutând nu să „restituie”, ci să „reflecte”, proces complicat, care nu mai presupune doar trimiterea înapoi a suprafeței lucrurilor, ci dezvelirea miezului lor, a cauzelor și, eventual, a soluțiilor: „acum mă las des pradă cotidianului, pentru a-i descoperi rădăcinile și a-i întrezări viitorul”. Din vechea meserie de jurnalist, Ioan Adam păstrează simțul analitic, luciditatea, capacitatea de a sesiza amănuntul revelator, calități dublate de o sensibilitate care nu se confundă cu sentimentalismul și cu retorica, precum și de o autocenzură greu de depistat la gazetarii dintr-o generație puțin mai tânără: „Din cele câteva sute de texte scrise între anii 1991-2005 [...], n-am reținut aici decât vreo cincizeci. Imaginile de atunci le-am răsfrânt prin note în altele de-acum, aducând jocul de oglinzi cât mai aproape de Azi, când teatrul lumii românești – de aproape sau de departe – ne propune noi și noi premiere, care ne solicită văzul și gândirea” (p. 6).
Volumul („Oglinda de cerneală”, Editura Adam, 2005) debutează, și nu întâmplător, cu imaginea dezolantă a unei Românii postrevoluționare, în care valorile tradiționale au început să dispară și în care lumea satului, de exemplu, în loc să-și revină din coșmarul comunist, se pierde în inerție, defetism și indolență. „Neașteptata înstrăinare a țăranului de grâu”, hectarele întregi nelucrate, „vetrele românești ale pâinii” din Dobrogea, Muntenia, Þara Bârsei, Câmpia Transilvană până sus, spre poalele Apusenilor, lăsate în paragină, demonstrează că retorica parlamentară din iarnă și din primăvară se răzbună, că țăranul, sătul de vorbe și de chițibușuri juridice, neconsiderându-se proprietar de drept al pământului primit după înlocuirea regimului comunist, a dobândit un comportament tipic de arendaș care nu vede dincolo de ușa pătulului său, ceea ce justifică starea deplorabilă a țarinilor: „O inerție, o nemișcare de început de lume m-a luat prin surprindere aproape pretutindeni. Negru, închircit, cu spicul rărit, tras spre pământ parcă nu de gravitație, ci de forța fatală a nepăsării, fratele grâu (cum îi spunea prietenul meu, poetul Titus Vâjeu) dormita într-o tristă splendoare” (p. 8). Recenzând apoi „Papagalul verde” al lui Arthur Sschnitzler, reporterul iese din „academia sublimă a grâului”, pentru a intra în aceea a literelor, unde se află și semnale de alarmă trase, și lumini crude aruncate asupra realității, dar și posibile soluții: lumea nu se vindecă prin râs, ci prin ironia mușcătoare, prin oglinzile care-i trimit înapoi cu fidelitate chipul hâd: „deși fundalul este istoric (acțiunea e plasată la Paris, în orele premergătoare căderii Bastiliei), trimiterea regizorală la revoluția română e transparentă. La „Papagalul verde”, un fel de cabaret politic unde se joacă teatru cu subtext, ultima reprezentație adună o lume pestriță, de la borfași și prostituate la nobili decrepiți, pe care un instinct pervers îi cheamă să audă în premieră, de pe scenă, replici pe care istoria le menea unui spectacol la o scară mult mai mare. Teatrul ca lume și lumea ca teatru, similitudinile și coincidențele lor, cuvântul care provoacă realul și realul care se resoarbe în cuvânt ca într-un joc blestemat de oglinzi paralele, acestea ar fi mizele lui Schnitzler” (p. 16),
Acestea ar fi, de altfel, și mizele lui Caragiale, abordat în volum într-o întreagă serie de articole, unele vizând modul greșit de receptare a dramaturgului în zilele noastre, altele subliniindu-i actualitatea de necontestat în lumea noastră nevrotică, debusolată, gata să-și calce în picioare valorile. Românii de astăzi trăiesc, deși nu le-o mai impune nimeni, sub același imperiu al necesității: „O stare de necesitate se ghicește în spatele tuturor cuvintelor, și n-am greși văzând, ionescian, personajele ca pe niște victime ale datoriei. În O scrisoare pierdută, Pristanda, omul care știe tot, constată – cu o dureroasă voluptate – că statul [...] ne cere numai datoria. Supuși acestei continue presiuni, eroii adoptă fără rezistență limbajul corespunzător. Un fel de imperialism al simțirii li se transmite tuturor: nu mai comunică, ci decretează, impun urgențe și necesități. Preluată tale-quale sau trecută pe sub furcile negației ori ale condiționalului, formula se repetă de vreo 80 de ori, pe scurt, e supraticul tuturor” (p. 30).
Miza vieții românești contemporane, departe de a fi ideea, cum se pretinde, este detaliul anatomic, scandalul, retorica parlamentară și stradală; sfâșierea unei conștiințe artistice devine, cel mai adesea, spectacol exterior, proces la bară sau circ, miturile populiste, gen mitul omului providențial pentru o națiune, renăscând...din propria lor cenușă: „e de observat, încă o dată, că la români mitul compensează o realitate negativă, se naște din jale. Cidul e imposibil la noi, fiindcă n-avem psihologia cuceritorului: ne-am apărat perpetuu, iar mentalitatea noastră defensivă ne apropie de troieni, nu de ahei” (p. 40). Există un conflict de mentalitate propriu lumii românești, detalii minore, ținând în aparență de sfera orgoliilor personale, trimițând întotdeauna la înfruntarea surdă, niciodată încheiată la noi, și care acționează ca o frână fără greș în toate zonele politicului, economicului, socialului, culturalului.
Fie că vorbește despre fapte și întâmplări contemporane, fie că analizează contexte politice ori culturale, fie că ia în discuție gafele diplomatice, starea de asediu asupra literaturii, învâțământului ori sănătății, Ioan Adam păstrează dreapta măsură. El explică, nu incriminează, refuză radicalismul și lejeritatea opiniei, și se alătură, cu modestie, convingerilor unui disident, Doru Novacovici, căruia îi face o cronică echilibrată, încheiată cam așa: „dar acest cartograf al suferinței scrutează de asemenea ceea ce este și ceea ce va fi cu noi. Iar ceea ce descoperă în viziunile lui nu e, uneori, mai puțin dureros. Ascunse, ca simptomele unei boli vremelnic vindecate, otrăvurile trecutului ne amenință viitorul. Iar cele mai primejdioase sunt dezunirea, dezbinarea și discriminarea între fiii aceluiași neam. Deocamdată zidul dintre cei dinafara frontierelor României de azi și cei dinăuntru n-a căzut. Pe alocuri, parcă a crescut! Dacă nu-l vom dărâma, noi ziduri se vor înălța. Și atunci, Doamne ferește, România va fi o confederație morganatică incluzând subiecți precum Þara Oașului, a Maramureșului, a Obcinelor, a Zarandului, a Severinului, a Bârsei, a Hațegului, a Loviștei, a Făgărașului și așa mai departe, până la totala fărâmițare. E o perspectivă tristă la care nu-i deajuns să reflectăm. Împotriva ei, Doru Novacovici ne propune o soluție: trebuie să acționăm!” (p. 103).


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!