Nu-mi vine să cred că au trecut peste 10 ani. Parcă era ieri, un mic anunț în Yedioth Aharonoth, într-o zi din mijlocul săptămânii, conținea un apel către cei ce sunt dispuși să ia interviuri video supraviețuitorilor Holocaustului, în scop documentar. Știam că Yad Vashem strângea mărturii, dar anunțul era publicat de " Survivors of the Shoah, Visual History Foundation", întemeiată de Steven Spielberg, în 1994, un an după apariția celebrului său film " Lista lui Schindler", și căuta voluntari în Israel, preferabil vorbitori de limbi străine.
Din familia mea mai era în viață doar tatăl meu, trecut prin lagăr de muncă obligatorie, în nordul Moldovei. Mama și bunica muriseră în 1984 și 1990, fuseseră deportate în Transnistria, țineam vag minte puținul pe care mi-l povestiseră în România, mai nimic, voiau să cresc fără resentimente, departe de o realitate crudă, pe care ei o trăiseră parcă pe o altă planetă, unde domneau ura, umilința, crima. Citisem "Fabrica morții", "Cartea neagră", "Am fost medic la Auschwitz", și totuși eram atât de departe de a realiza suferințele generației părinților mei, chinurile îndurate, permanența și obsesiva prezență a morții, curajul de a o înfrunta și învinge. Emigrat în 1970 în Israel, am văzut multe filme, am citit cărți, dar ai mei îmi vorbeau rar despre Holocaust, cu un ton detașat, în puține cuvinte, fără detalii.
Am luat legătura cu organizația, numită, pe scurt, Fundația Spielberg, și am urmat un curs intensiv de istorie și geografie a perioadei pre și post belice, despre iudaism și semnificația sărbătorilor, a obiceiurilor locale, structura comunităților evreiești, evenimentele care au precedat legilor de segregație rasială, în diferite țări. Și, desigur, despre al doilea război mondial, despre Holocaust, lagărele de muncă, concentrare și exterminare, cum s-a putut întâmpla incredibilul, asasinarea a 6.000.000 de evrei, bătrâni, femei, copii, care aveau doar vina de a aparține poporului evreu. La curs s-au prezentat sute de voluntari, având parcă aceeași dorință de a închide un cerc invizibil, neclar desenat în suflet și în minte, un perpetuu dialog imaginar cu părinții, majoritatea fiind formată din urmași ai supraviețuitorilor celei mai cumplite crime din istoria omenirii. Am rămas câteva zeci de persoane, pregătite pentru acest monumental proiect, nu am întâlnit nici un alt vorbitor de limba română, am fost instruiți cum să luăm interviurile video, care urmau să facă parte dintr-o arhivă de peste 50000 de mărturii, la care să aibă acces istorici, familiile celor pieriți în Holocaust, studenți, oricine dorea să cerceteze întunecata perioadă și consecințele ei, obiectivul declarat fiind de a nu se uita, de a lăsa generațiilor viitoare mărturii elocvente ale suferințelor supraviețuitorilor și un mesaj ferm, dar optimist, că aceste orori nu trebuie să se repete. Fundația își avea sediul principal și arhiva la Los Angeles, în California, birouri în multe țări, iar interviurile erau multiplicate pentru Yad Vashem (Ierusalim), Muzeul Holocaustului (Washington), Centrul Simon Wiesenthal (Los Angeles), Arhiva Video Fortunoff (Universitatea Yale - New Haven), The Museum of Jewish Heritage (New York).
Fiecare interviu dura circa 3 ore, împărțit în 5-6 casete de câte 30 de minute, care se desfășurau fără nici o modificare ulterioară, filmarea trebuia să curgă spontan, în general la domiciliul persoanelor dispuse să povestească despre ele însele, să reconstituie momente din viața lor și a familiei, înainte de război, pe toata durata lui și după înfrângerea trupelor naziste. Structura interviurilor era puțin rigidă, 20% din timp era dedicat perioadei dinaintea războiului, 60% se concentra pe Holocaust și reconstituirea tragediei persoanei intervievate, 20% era rezervat epopeii postbelice, prezentării de fotografii, obiecte și documente, precum și a familiei supraviețuitorilor. Camera de filmat era aproape tot timpul fixă, close-up pe personaj și expresia feței lui, doar la început era filmat și cel ce lua interviul, iar în ultimele minute se introduceau mesajul supraviețuitorului, crezul lui în viitor, imagini ale urmașilor, amănunte despre viața sa în Israel, după emigrare, uneori întreaga familie reunită.
Cursul în sine a constituit, pentru mine, o lecție de neuitat. Mi-am dat seama cât de puțin știam despre Holocaust, despre ceea ce s-a petrecut în diferitele colțuri ale Europei "civilizate", despre masacrele nemiloase, cât de puțin conta viața fiecăruia, cât de firesc au decurs evenimentele, cum s-a ajuns de la antisemitism la legi rasiale și pogromuri, la asasinate în masă, la statistici, cifre care spun atât de puțin despre tragedia fiecareia dintre victime, cu câtă ușurință au fost lichidați, torturați, chinuiți, umiliți și batjocoriți oameni care au copilărit și crescut alături de foști prieteni, deveniți apoi călăi.
Când am plecat la drumul anevoios al interviurilor, mi-am dat repede seama că partea cea mai grea era prima întâlnire cu oamenii, așa-numitul pre-interviu, în care erau solicitați să reconstituie date, locuri, să-și amintească evenimente importante, să povestească despre familie, cu nume, ani, cât mai detailat, pentru încrucișarea mărturiilor și stabilirea unor adevăruri istorice obiective. Aveam un formular cu multe pagini, pe care trebuia sa le umplu, cât mai exact, să storc de la cel intervievat amănunte demult uitate, ceea ce îl supunea la un efort considerabil, fizic și sufletesc, mai ales datorită vârstei înaintate și a dificultății de a localiza în timp și spațiu fiecare amănunt. Timp de aproape doi ani, de prin ’95, cred, cam de două ori pe lună, uneori mai des, chiar săptămânal, fixam o întâlnire cu un supraviețuitor, după datele furnizate de biroul din Ierusalim. Căutam să ajung cât mai devreme, după ziua de muncă, știind că prima întâlnire e cheia comunicării mele viitoare și a reușitei interviului. De obicei discuția era în limba ebraică, unii scriseseră deja cărți autobiografice, pe care mi le ofereau după pre-interviu, care dura, de obicei, vreo două ore. Plecam spre casă stors de energie, urmărit de descrieri macabre, pe care trebuia, totuși, să le evit în prima faza, pentru a nu afecta spontaneitatea interviului propriu-zis. Mă întrebam în fiecare seară de ce mă ambalasem la un asemenea proiect anevoios, ce anume mă împingea din urmă, ce dialog cu mine însumi, cu trecutul și cu familia mea încercam să-mi limpezesc. De fiecare dată găseam un alt răspuns, care devenea o nouă întrebare în ziua următoare. Adormeam cu greutate, visam locuri unde nu fusesem niciodată, dar ajunsesem prin cuvintele îndurerate ale noilor mele cunoștiințe.
Majoritatea covârșitoare a interviurilor luate de mine a fost cu supraviețuitori din Polonia, Germania, Cehia, Ungaria, Ucraina, oameni trecuți prin Auschwitz, Birkenau, Buchenwald, Dachau, Mauthausen, Treblinka, sau ghetouri de unde au evadat, riscându-și viața, lăsând în urmă frați, mame, rude, prieteni, arși în crematorii, împușcați de armata germană sau a țărilor aliate ei, pieriți de foame, tifos, mizerie, aruncați în trenuri, sufocați, schingiuiți, dezumanizați, supuși la cele mai cumplite și inimaginabile chinuri.
Fundația Spielberg era excelent organizată, Steven Spielberg donase primii bani (cca 14 milioane de dolari, cred), apoi multe societăți industriale, artiști, politicieni, personalități de pe toate meleagurile, întelegând importanța acestui proiect, ofereau sume consistente, sprijinind idealul regizorului. Echipa de conducere din USA - Michael Berenbaum, Ari Zev și Michael Engel- era foarte calificată, devotată și plină de energie, la fel și Bill Steinberg și Diana Weisman, responsabilii cu producția, iar biroul din Ierusalim, coordonat de Shoshana, lucra fără oboseală, era ca un mecanism bine uns, care lupta contra timpului, pentru ca numărul celor care mai puteau depune mărturii se împuțina pe zi ce trece. Dar contribuția cea mai asiduă o depuneam noi, furnicile care cutreierau în lung și lat țările în care luam interviuri, pentru a lăsa posterității cât mai multe destăinuiri.
Deși începutul a fost greu, în timp, colaborarea mea cu operatorii devenea tot mai simbiotică, ne întelegeam din priviri, simțeam ritmul dialogului și aproape nu mai era nevoie de semnul ușor, pe umăr, când operatorul mă înștiința că mai aveam două minute și trebuia schimbată caseta. Între mine și supraviețuitori se creau prietenii, îmi telefonau uneori după interviu, pentru a-mi mulțumi că li se oferise posibilitatea să comunice lumii ceea ce nu îndrăzniseră să povestească propriilor copii, mă anunțau când aveau vreo sărbătoare în familie, mă înștiințau când primeau copia interviului și mă rugau să mulțumesc Fundației Spielberg pentru nobilul proiect. Colindam prin Tel Aviv, Ramat Gan, Ghivataim, Raanana, Holon, Nathania, Kfar-Saba, ajungeam uneori la Ierusalim, după fiecare interviu simțeam o sfârșeală, dar și un catharsis, trăit prin interacția cu oameni care păstrau o permanentă durere în suflet, pe care nimic nu o putea înlătura, dar cărora le dăruisem aceste câteva ore în care se confruntau cu trecutul, retrăind cumplita tragedie personală, dar și triumful asupra morții și bucuria de a transmite generațiilor viitoare teribilele lor experiențe. Mă însoțea privirea lor, ochii triști, deseori înlăcrimați, dar, întotdeauna, cu o scânteie de speranță.
Simțeam că sunt util altora, că dăruiesc ceva din mine însumi pentru un ideal, un scop pe care îl împărtășeam simultan cu mii de oameni, care alergau, ca mine, din loc în loc, să adune ultimele fărâme din memoria unei generații apuse. Interviurile deveneau tot mai curgătoare și dramatice, îmi permiteam chiar să ies puțin din tiparul impus, solicitându-i pe operatori să adauge și o mică notă artistică, să schimbe unghiul camerei de filmare, să o miște uneori, accentuând atmosfera intimă, sau dinamica dialogului. Dar, într-o zi, am ajuns la un rabin din Bney Brak, foarte puțin comunicativ, cu toate insistențele și strădaniile mele, răspundea laconic, nu reuseam să acopăr aspectele istorice obligatorii ale interviului, nu transmitea aproape nimic personal, pierdea firul povestirii, se oprea, confunda locuri și date, cele trei ore au trecut cu greu și mi-au lăsat senzația unui total esec. Am plecat dezamăgit de mine însumi, după un uriaș efort, simțeam nevoia să întrerup pentru un timp această muncă sisifică, poate chiar să renunț la participarea la proiect. A doua zi am telefonat la Ierusalim și am solicitat o pauză de o lună, pretextând o perioadă dificilă la cabinet. După numai trei săptămâni însă, primesc un telefon de la centrala din Los Angeles, de la unul dintre directorii fundației, care mă anunța că Spielberg și colaboratorii lui vizionaseră interviul meu cu rabinul din Bney Brak, tradus în engleză.

(urmarea în numărul viitor)