“Sufletul este matricea și recipientul tuturor științelor, precum și al oricărei opere de artă”, susține Jung. De aceea este interesantă și chiar necesară lărgirea punții dintre psihologie și literatură. Știința proceselor psihice e în măsură să explice nu doar structura psihologică a operei de artă ci și pe aceea a creatorului.

Cosmetica dușmanului, privită ca un dialog continuu între ego și alter ego, se încadrează în acele cutremurătoare experiențe în care contrariile își dispută întâietatea. Experiența este ridicată din cotidianul banal la înălțimea, deloc neglijabilă, a trăirii Améliei Nothomb și returnată, cu putere de convingere, conștiinței cititorului.

Suntem în întunecimile spiritului. Există ceva în om de o esență străină, ceva ascuns, abisal, care amenință să învingă natura umană prin incomprehensibilitate. Și chiar reușește. Dublul poate fi complementarul, însă aici este adversarul care instigă la luptă. Întâlnirea personajului, Jérôme Angust, cu dublul său, Textor Texel, este un eveniment nefast, o întâmpinare a morții atât din perspectiva executantului cât și a executatului. Textor Texel insistă asupra etimologiei numelui său, prevenindu-ne din start că va fi, simultan, țesător și obiect al țeserii sale. Evident, Textor face trimitere la text în timp ce Texel apelează verbul latin texere (a țese). Astfel, aparentul dialog nu este altceva decât un monolog interior.

Dublul diabolic este fiara ale cărei forțe nu pot fi domesticite și în ghearele căreia eul sucombă. Þesătura psihologică a personajului se transformă, treptat, în giulgiu. Sacrificând stăpânirea - cel puțin parțială - a realității și viața personală omul își trăiește falsa grandoare într-un vis cu ochii deschiși, la modul delirant. Considerând ca aparținându-i elemente și calități de dincolo de limite, el cade pradă inflației psihice și se pierde pe sine. Din exhibiționist ajunge criminal, apoi sinucigaș.

Textor neagă, dacă nu existența, cel puțin autoritatea lui Dumnezeu, considerând religia un simplu instrument de manevrare spirituală sau teocratică: e foarte dureros să descoperi nulitatea lui Dumnezeu și, prin compensație, atotputernicia dușmanului interior. Erai convins că trăiești cu un tiran binevoitor deasupra capului și brusc îți dai seama că trăiești la cheremul unui tiran răuvoitor care-și are sălaș în pântecele tău. Eul subconștient nu-și poate accepta refularea, așa că devine monstrul interior în care personalitatea se resoarbe.

Personajul nu recunoaște nici lumea sufletului. Prizonier în cercul strâmt al eului, ajunge să fie orbit de propria imagine. Gândul ne poate zbura la musca bâzâind în jurul unui punct luminos cu care nu se poate confunda. Sau la un Narcis înecându-se în oglinda deschisă spre adâncimi interioare, care îi reflectă adevăratul chip. Asistăm la un proces de scurtcircuitare a vieții afective și la un fel de încercare de identificare cu supraomul.

Dovezile existenței dușmanului interior, al dublului adversar, sunt imposibil de contestat, în timp ce dovezile existenței lui Dumnezeu sunt extrem de subtile și inconsistente, argumentează Textor. Dușmanul este cel care distruge, din interior, tot ce merită distrus, care ne arată decrepitudinea intrinsecă fiecărei realități. Este cel care ne scârbește de noi înșine și care, atunci când zărim chipul dumnezeiesc al unei necunoscute, ne dezvăluie moartea ce zace în această frumusețe. Putem presupune că revolta împotriva perenității frumosului pământean îl determină pe Angust-Textor să-și ucidă soția la zece ani după ce o violase în cimitirul din Montmartre. Dacă ne lasă libertatea de a decide între violul real și cel imaginar, înseamnă că Amélie Nothomb ridică problema legată de distanța dintre intenționalitate și faptă.

Orice stare intențională inconștientă este cel puțin virtual conștientă. Conștiința nu este în întregime intențională, după cum nici intenționalitatea nu este în întregime conștientă. În general, omul are tendința să deosebească imaginile de fundalul lor. Personajul nostru, însă, nu o poate deosebi pe Isabelle, singura femeie din viața sa, de fundalul pe care îi apare. Iar acesta e, din nefericire, moartea. Pe fondul morții apare chipul de nepătruns al femeii: o îmbinare de trăsături și priviri care s-au transformat, brusc, în singura realitate, enigma cea mai importantă a universului purtând înscris un mesaj suprem. Stările de conștiință nepatologice se caracterizează prin puternica impresie de familiaritate. Dar moartea nu poate fi familiară. Punctul culminant - definitivarea rupturii personalității în regim diurn și nocturn - e atins. De acum înainte viața afectivă își mută sediul pe tărâmul iraționalului, al întunericului și negării. În Teoria naturalistă a conștiinței, Adrian Niță susține că orice stare intențională își stabilește condiții de satisfacere numai în virtutea unui fundal de dispoziții, înclinații, tendințe. Stările intenționale nu funcționează autonom, bazându-se pe setul de capacități de fundal. Acesta permite interpretarea perceptivă și facilitează anumite tipuri de disponibilitate, iar structurile sale sunt conștiente.

Căutarea unei justificări permite dușmanului interior să preia controlul. Încercarea de a găsi o motivație a propriilor acțiuni fatale e dovada instalării complexului de vinovăție. Dar ispășirea individuală nu numai că nu-l salvează pe om de personalitatea lăsată pradă autonomiei, ci îl deconectează de la realitate, aruncându-l într-o dispoziție patologică. Nu toți criminalii au sentimentul vinovăției, însă, atunci când îl au, nu se mai gândesc decât la asta. Vinovatul se îndreaptă spre pedeapsa lui întocmai ca apa către mare, ca omul jignit către răzbunarea sa. Umbra abandonată își revendică subiectul. Dar, ca natură secundară a ființelor, umbra este strâns legată de moarte.

Jung numește umbră tot ceea ce subiectul refuză să recunoască și să admită și care totuși, i se impune mereu, direct sau indirect - de pildă trăsăturile de caracter inferioare sau alte tendințe incompatibile. Această umbră se proiectează în visurile lui. În Cosmetica dușmanului ia înfățișarea unei alte persoane, care nu este altceva decât reflectarea unui eu inconștient. Umbra se manifestă de asemenea prin cuvinte și acte impulsive și necontrolate, care trădează întotdeauna un aspect al psihismului și trezește în subiect tendințe ocultate. Chiar dacă nu sunt malefice, riscă să devină astfel, în măsura în care rămân refulate în umbra inconștientului.

După zece ani de falsă inocență, zidurile etanșe ale minții lui Angust cedează și faptele ocultate trec în lumina conștiinței. Nu poate accepta nici rolul victimei nevinovate, nici rolul asasinului. Și totuși, faptele se cer asumate când cel de-al zecelea an își rotește ziua crimei prin memoria vinovatului. Pentru el nu mai există șansa interpretării vreunei partituri în orchestra umanității. Datorită unui accident mental ajunge față în față cu asasinul din adâncul ființei sale. Realizează cât de caraghioasă e nevoia oamenilor de a-i acuza pe alții că le-au distrus viața, când reușesc foarte bine s-o facă ei înșiși, fără ajutorul nimănui. În timp ce Angust își izbește capul de perete, același cuvânt, repetat obsesiv, îi însoțește gestul: Liber!. Și, într-adevăr, se eliberează de povara vieții.

Chiar și cel mai îndrăgostit bărbat ajunge să-și dorească, fie și pentru o clipă, să își ucidă soția - afirmă scriitoarea într-un limbaj al granițelor. Poate fiindcă fiecare soție întrezărește în bărbatul ei, fie și pentru o clipă, monstrul delectându-se cu violuri reale sau imaginare. Când cele două clipe se suprapun, catastrofa se produce. Pentru partea masculină, iubirea înseamnă cucerire. Dacă femeia nu se lasă cucerită încet, pe parcursul întregii vieți, ci dintr-o dată, bărbatul (de o calitate cel puțin îndoielnică) nu-și mai poate etala armele și își va disprețui victima. Va deveni irascibil la sensibilitatea și grația acesteia. Incapabil de comuniunea cu sufletul feminin, va sfârși într-o singurătate jalnică. Femeia e ciobul din inimă pe care îl va elimina negreșit. Jumătatea naturală e substituită de dublul demonic.

Chiar dacă Amélie Nothomb reia vechea și uzata idee că fiecare ucide ceea ce iubește, o face într-un stil convingător și cu foarte ramificate conotații psihologice. Cosmetica, zice ea, este știința ordinii universale, morala supremă care guvernează cosmosul și ar fi total anticosmetic ca asasinul lăuntric să-și arate chipul fără să fi trecut mai întâi printr-un vertij sacru.