agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-01 | [This text should be read in romana] |
Vă invităm să ascultați LIVE pe Internet cenaclul de la Café Deko. Pentru a accesa emisia, puteți intra pe pagina www.radiolynx.ro, în meniul principal (din stânga paginii, link-ul POEZIE.RO LIVE. Link-ul este afișat pe toată perioada transmisiei. Dacă există ascultători care prefera să audieze (the hard way) introducând url-ul în winamp, adresa este: http://www.radiolynx.ro:9500/live
Duminică 6 august, ora 14.00, vă invităm la ultima ediție de vară a Cenaclului poezie.ro, unde vor prezenta doi binecunoscuți poeți: Radu Herinean (la mulți ani, Radu! reușite, iubire și prietenii cu tine mereu să îți fie!) și Marius Marian Șolea, pe care la o altă ediție e cenaclului l-am ascultat cu pasaje din romanul său viitor, iar duminică va veni cu poezii și se va declara Liber. Așteptăm impresiile voastre aici, în spațiul pentru comentarii, dar mai ales live, în spațiul Deko, acolo unde microfonul nu mai este deloc singuratic. *** Radu Herinean ninge în Rakek am aflat că ninge în Rakek dar nu e încă iunie plopii își mai scutură încă fulgii pe la colțurile străzilor mai vezi încă bălți may-day may-day, avem o problemă ziua asta nu vrea să plece noaptea a fost ca un vis sau un film despre triburi ce nu-și găsesc pacea până când nu rămâne unul singur nu e o luptă de orgolii e doar un fel mai ciudat de selecție naturală pentru un loc în care nu e spațiu pentru doi observ similaritatea și mă retrag tăcut nu vreau să rămân singur aici n-aș vrea să rămân singur nicăieri nu contează că sunt un singuratic dar n-are nici un rost să insist mi-am găsit pacea în tăcere și e un pact permanent cu mine însumi în favoarea oricui dar nu a mea. nu înțeleg de ce ninge în Rakek de ce nu renunțăm la lupta pentru putere nu pot să accept că primăvara asta ne-a luat pe nepregătite a aruncat cu noi în toate părțile doar ca să ne trezească la realitate să ne arate cât și cum suntem de singuri câteva sute de mile n-ar conta atât de mult între noi cât contează că stăm cu spatele unul la celălalt. șase bă băi frate, stau la etajul 6 și mă gândesc la regula aia stupidă o poezie la 6 ore, pe care urmează azi s-o implementez în voi cu forța așa că mai scriu o poezie se fac șase în ultimele șase zile ca să nu fiu obligat să aștept e 6 iunie 2006, stau de șase să văd dacă-mi sună telefonul lucrurile nici că puteau fi mai liniștite poate l-am uitat pe silent și vibrații și nu-l simt din motive obiective sunt șase litere, chiar dacă unele se repetă, mi-e dor de aleea cu melci mă întreb dacă în bucurești plouă sau doar voi suferiți de gripă aviară sâmbetele, ca de ziua a șasea refuz să mă mai obosesc jucând tenis nu prea-mi rămâne altceva de făcut decât să aștept să conduc spre casă mâine mai încet ca de obicei, preț de vreo șase ore ca să fiu sigur că ajung ultimul că nu e nimeni acasă, aprind câteva lumânări mă relaxez și-mi aprind o țigară la fiecare șase minute, un ritm îndrăcit am ajuns la un pachet pe zi și încă nu vreau să recunosc că mă numesc fumător zilele astea se comprimă și se confundă într-un taifun tembel de evenimente sunt șase pași până la ușă un număr egal de pași până la geam de șase ori șase versuri într-o poezie mai sunt șase minute până la ora 6.06 s-a făcut în jurul meu un fel de gol în care nu mai respiră și nu mai mișcă nimic crezi că vom supraviețui? atât despre azi! în mai unde ne așezăm pălăria atunci când toate locurile sunt ocupate cu frunze de toamnă, în mai... și peisajele prin care trec în fiecare luni mi se repetă pe fundul ochilor vineri de parcă aș merge nu doar înapoi ci mai degrabă cumva altfel aiurea, cu capul în jos de parcă nu m-aș întoarce ci doar aș reveni în revers într-o răsucire dubioasă a propriilor referințe temporale. îmi leg cravata, îmi verific vocabularul îmi pare rău că n-am o avalanșă de cuvinte îmi vine să plâng, să dorm și să vărs îmi dați și mie un punct de referință absolut relativ la discuția noastră anterioară de mai târziu... mai bine nu! nu nu, mai bine nu. toate locurile au rămas ocupate cu frunze de toamnă în mai iar eu în disperarea mea, mi-am pus pălăria invers și acum plutesc cu pantofii spre cer călcând pe nori ca un nesimțit și ca un pervers pot doar să mi-o îndes mai tare pe cap și mă afund mai tare în înalt cad în sus exact așa cum îmi descria ea atunci când eu eram prea atent la cuvintele ei ca s-o înțeleg, prea neatent ca să n-o cunosc.. acum... cocorii zboară razant în câmpul de floarea soarelui și mici maci în care îmi fac veacul și versul. pe drumul de lângă trec în viteză cuvinte la marginea lui stă plictisit un moș umbra mea... nu-și mai numără zilele de o vreme doar privește în sus la mine, cum dispar ușor omorât de asfințit, ucis de noapte. gonesc printre târguri îndepărtate privirii și ce-o mai fi în stânga mea, gândurile îmi zboară la acel drum, scurt înapoi, lung înainte totul nu mai e ce-a fost, nimic s-a dus dracului mi-a mai rămas o singură întrebare și un singur răspuns: atunci când toate locurile sunt ocupate, cu frunze de toamnă, unde ne așezăm pălăria Service Level Agreement plouă pe Sofia, mi-e silă de viața asta de cămin de 5 stele halat de baie, papuci, încercăm să economisim apa vă rugăm lăsați prosoapele murdare pe podea prosoapele refolosibile pe raft și pentru alte metode pe care le folosim consultați pliantele Sofia e udă toată, ei economisesc apa picăturile cad de jos în sus poeții români ar trebui să stea pe la casele lor atunci când muzele au ajuns la capătul puterilor mai ales atunci viața aste de cămin de cinci stele îmi repugnă mesajele de la protectorii culturii scrise îmi repugnă pierderea de vreme îmi repugnă dar mă consolez cu drumul spre casă în fiecare sfârșit de săptămână cu o oră mai devreme Sofia vrea să intre în uniunea europeană cu polițiștii de 10 leva (ce-i drept unii sunt de 20) cred că "sin city" o descrie cel mai bine la doi pași de același cămin de 5 stele aplicați-mi o procedură de management al schimbărilor fă-mi o ofertă favorabilă și nerefuzabilă am s-o compar totuși conform procedurii standard de achiziții cu alte câteva oferte, măcar așa de formă și vă vom comunica rezultatul în maxim 30 de ani după care mergem împreună la monitorul oficial, pe drum o să anticipăm mirosul teilor care așteaptă să înflorească ne ținem de mână și ne gândim la catalogul de servicii la contractul de consultanță și de ce nu la anexa 1 în care am detaliat așteptările partenerilor Sofia varsă prea multe lacrimi, cred că o să se usuce nu pot decât să sper că se deshidratează și moare ca s-o putem părăsi o dată pentru totdeauna fără să mai fie nevoie să memorăm drumul înapoi la ea acum o să mă întorc pe partea cealaltă aia pe care scrie realitate crudă și poate ceva mai târziu revin să văd ce mai face Sofia asta personalizată dintr-o poezie terminată și terminată. Balada minerului disponibilizat mă-ntreabă un preten "bre, auzi?! minerii, când rămân șomeri... ... cum sunt? e un cuvânt, am lapsus" zicea el... vă jur! păi eu, ultima dată când i-am văzut, spărgeau poarta liceului Gheorhe Lazăr cu un burghiu enorm (simbol falic) ("dădeau" și ei la liceu) așa că probabil, zic eu, minerii disponibilizați sunt terminați, fără faruri pe frunte și fără scule. minerii disponibilizați rămân de căruță, fără lămpaș, minerii disponibilizați sunt demineralizați un fel de... apă plată, naturală, din subteran! dragule, minerii sunt cei care în povești au cele mai nasoale roluri zmei, sperietori și bau-bau, sunt cei care muncesc din greu iar la o adică sunt turiști în vizită "de lucru" la București, minerii sunt un fel de teroriști dar să nu crezi că deturnează trenuri ei doar merg cu Nașu în grupuri organizate, foarte mari. așadar, în loc de concluzie vă mai spun doar că știu. minerii au salariul minim pe economie și spor de subteran (tot din economie) minerii sunt cei care n-au avut de ales minerii mor des, prea des doar ca dacă aș continua așa balada asta ar deveni un poem trist o doină de jale așa că mai menționez doar că minerii disponibilizați sunt (mai toți) tot români. Kishinev - Return Of the King la casa de copii în mod normal poeziile n-au subtitlu ei bine, asta are teoretic, orice apartament are o toaletă ăsta n-are apartamentul meu din bucurești are o baie mică și ăsta are, infimă la casa de copii mă culcam ultimul, singur aici, la fel, din fericire "ești supărat rău pe chișinău" îmi zicea o veveriță n-ai înțeles nimic, nu sunt ba chiar sunt recunoscător scriu o poezie pe zi așa că săptămâna asta din punctul meu de vedere cantitativ sunt mai împlinit decât tot ultimul an luat la un loc.. păcat dacă nu-nțelegeți nimic nu-s eu de vină probabil am luat accent moldovenesc în noaptea asta am s-adorm cu două gemene actrițe proaste într-un film prost: minutul newyorkului (nu, nu este despre chișinău) dar surpriza am păstrat-o pentru final: dragi colegi, îmi revine rolul ingrat să vă dau ultima veste proastă de anul acesta: s-a terminat hârtia igienică! o țară relativă muncește, mănâncă, ascultă, votează așteaptă, frământă, speră, calculează.. ai pierdut trenul fiindcă n-ai nimerit scara ai încercat să călătorești clandestin și acum zaci strivit ca un vierme plat pe roata din spate a ultimului vagon cu o importanță și o prestanță ce nu încape nici în jumătate de univers sau... jumătate de țară lenevește, borăște, păcălește românește ocolește, zăpăcește, îmbogățește,te de ce să țintești cerul când poți foarte bine să mergi cu căruța.. "da șefu, sigur șefu, lasă-ne să ne aliniem în ham lasă-ne să ne luăm de la gură și să-ți umplem căruța nu te uita înapoi nu țipă nimeni n-ai călcat pe nimeni cu roata din spate oricum nu era atent așa că și-o merită de ce ținea ochii închiși? e doar un vierme".. deja vânăt.. de nervi jefuită, furată, abuzată, violată amuzantă, pierdută, discretă, abandonată nici o vină nimeni. n-are nici o vină în Þara în care hoțul nu e cinstit și atunci când e întrebat: "ai furat?" el răspunde: "ce?" alege tu.. ce! eu am ales ce trebuia și degeaba du-mă în altă Þară Þara asta e prea nobilă pentru mine în Þara asta adevărul este adevăr fiindcă așa spun hoții Þara asta e pur și simplu RELATIVÃ iar mie îmi trebuie o țară absolută (oare Ucraina primește refugiați?) .. e întâi decembrie și te rog io o vreme nu-mi mai spune "la mulți ani" dacă nu vrei să te trimit în … the "deci" show sau cum să eviți o revoluție spirituală "Hi! My name is (what?)...my name is (who?)... my name is... " deci nici un efort intelectual nu consumă celule cenușii până la andropauză, pentru fiecare celulă moartă, apar altele două, mai grase și mai frumoase, în locul ei așa că ce rost are să ne conservăm când pe toți ne paște inspirația din când în când în când ne mai dăm singuri câte un șut în cur o problemă ca o ecuație de gradul trei cu patru necunoscute un fel de gang-bang pentru intelect și un genocid pentru fantezie pentru ca până la urmă să ne cenzurăm singuri și să ne dăm încet la fund. cubanezii nu mănâncă deloc carne de porc american, țepos sau nu fiindcă porcii americani nu prea-și găsesc locul în societate dar mai ales fiindcă green piș nu le dă voie să îi înjunghie-n gâtlej înscrieți-mă și pe mine urgent în asociația pentru salvarea porcilor vacabonți fiecare capitol este o poveste de sine stătătoare, uneori tristă ca istoria lui Ion Ion Þiriac care e un fel de Iuda sau un fel de mâncare doar că pe noi comisia de disciplină nu ne poate arde deocamdată. să nu mai spui la nimeni, dar membrii comisiei de disciplină suntem noi dacă n-ar fi prea lungă ar fi scurtă, funcția asta se aplică mereu suntem prea invizibili și prea orbi ca să ne putem cunoaște așa că scrisul rămâne o ultimă iluzie generatoare de realitate până când vom putea spune toți într-o singură voce: "Soldatul Ryan a murit" ...de ciudă mușcă-ți limba înainte să îți ascuți creionul, scriitorule în jurul tău roiesc roiuri roind a iureș aiurind aiurit biografia mea nu e material de recitat pentru voi, hiene jigărite dar am să vă anunț eu când va veni momentul să mă interpretați, printr-un testament dacă nu te-ar chema Gigel te-ar chema mă-ta în casă că au început desenele animate, noi ne rugăm ca proștii de tine să rămâi să terminăm și noi meciul ăsta de ping-bong dar tu ești mai prieten cu Tom și Jerry de pe fox kids "hi kids, do you like violence ? Îhm... excuse me! can i have the attention of the class for one second..." "the record is not over yet" o dată pe lună toate pozele pe care le fac sunt întunecate azi nu sunt nori, azi nu vrea sa plouă gândurile ies pe stradă și orbecăie se dau cu capul de stâlpi și de ziduri nimic nu mai corespunde cu vechea realitate ne-ntâlnim umbrele fără sens pe contrasens viața mă privește printr-o lentilă macro sunt strâmb și diform... sau poate doar deformat lucrul ăsta nu mă mai privește deloc și mult câteva impresii cârcotesc liniștit pe la colțuri o să mă prefac mai departe că nu le aud scot blițul și le trosnesc un flash în ochi nu mă prea interesează ce se întâmplă mâine mai am încă vreo câteva zile să petrec din martie presimt o ploaie palidă înnebunitoare cineva a remarcat un fapt incredibil și-a avut curaj să mi-l spună trei sunete mai târziu m-am împăcat cu ideea mă mai sâcâie doar câteva cuvinte rostite răgușit în miez de noapte "you know i love you so, you know i love you so and so" o dată pe lună sunt lunatic, am fost ieri și atât balada microfonului singuratic microfonul singuratic iluminat ipotetic de un singur spot ce ar trebui sa lovească moale centrul scenei microfonul singuratic o banalitate pentru spectatorii-actori din primele rânduri si o sperietoare pentru speriații care s-au izolat în spate lângă mașina de cafea în seara asta, microfonul singuratic este la dispoziția dumneavoastră un trofeu pe care îl puteți simți în cele mai adânci răni ale conștientului atunci când veți face pasul înainte către o lectură în care veți agoniza încet cu inimile gata să vă sară din piept aproape ca o locomotivă cu lemne alimentată brusc cu energie atomică din belșug microfonul singuratic îmi va accepta o singură poezie, aceasta, aflată poate deja la ultima strofă așa că ar fi bine să vă pregătiți foaia cu versuri și să faceți deja acel pas înainte... dacă ți-e greu să urci pe scenă singur te voi ajuta cu un fundal muzical pe măsură: maestre pianist, o muzică mai lentă te rog așa... pianisimo-relaxando, să facem loc poetului... și cuvintelor lui cineva să blocheze ușa de la intrare trebuie să fim siguri că nu va deranja nimeni această luptă dintre noi și microfonul singuratic o enigmă și o provocare apărută din întunericul perfid al unei scene smulse dintr-un roman de Agatha Christie în ecranizarea lui Alfred Hitchcock un fel de "Păsările criminale din Orient Express" parcă aud deja zgomotul șinelor de tren tu-dum - tu-dum, tu-dum - tu-dum simți cum crește suspansul? uite-te peste umăr, în spate din două în două secunde, sau chiar mai des de după fiecare umbră pare să pândească sălbatic microfonul singuratic hai, veniți și înfruntați microfonul singuratic nu e deloc greu, vă jur, pare neînsuflețit, deși probabil prima dată când vă veți afla aici vi se vor înmuia picioarele apoi vine o transpirație rece, ca în clipa morții simți că glasul ți-a dispărut și dacă vei deschide gura nu se va auzi decât un țipăt deznădăjduit, disperat, pierdut, agonic și meschin lumina îți intră în ochi ca să îți mărească emoția scena începe să se învârtă într-un ritm amețitor și uite, primele cuvinte: "bună seara, sunt radu herinean, bine v-am găsit poezia mea s-a terminat deja, lipsită de emoție și de inspirație, însă provocarea rămâne să vedem cine îndrăznește să mai recite acum..." *** Marius Marian Șolea* Iarna Deși la mine este tinerețea și timpul care se întoarce, mă simt atât de înstrăinat în spațiul acesta al tău, de parcă aș fi basarabeanul uitat de tot pământul într-un sat rusesc, îniernat și acoperit de singurătate. gândurile mi le aud cum aș auzi niște viscole. mâna, care ar fi trebuit să te salute, rămâne locului. e frig, nu am cui spune că e frig. de la mine încolo, drumurile sunt acoperite, chiar și gardurile. firește, știu că undeva ar trebui să fii, dar nu aud nimic, îmi aud doar gândurile, scârțâind ca zăpezile sub picioarele timpului. nu aș vrea să plec și să parcurg înstrăinarea albă înțelegând că, în toată această perioadă cât am fost lângă tine, vibrația sufletului meu a fost deficitară. dacă prezența mea nu-ți e de ajuns, cum îți vor fi de ajuns cuvintele mele? firește, știu că undeva ar trebui să fii, dar zidul de purpură este între noi, fisurat, pe alocuri, de câte o rostire. Cu bine! Pentru toate lucrurile care nu se pot spune banal există poezia. cei pierduți nu vor putea vreodată să caute pe nimeni. de afară, timpul se ascunde în mine de teama unor întâmplătoare uitări. poate că fuge de tine, de viața și de zâmbetul tău. dacă ai fi fost sinceră, ne-am fi întâlnit. tot timpul te-am văzut îndepărtându-te, nici o rezonanță, nici un ritm… în schimb, asfaltul te dinamizează, îți confirmă convențiile. de pe ale cui tâmple crezi tu că am cules eu vaietele pe care le tot duc la Dumnezeu? câteva au căzut și printre aceste cuvinte. am avut ochii fierbinți, dar tu nici măcar nu ai observat, deși te-am privit insistent. chiar te și înțeleg, ai fost preocupată de prețuri, informații, vocații, destine… aceasta e metoda pe care am găsit-o, cotrobăind înfrigurat prin groapa de gunoi a lumii, cu toate că știu prea bine că tiparnița din Evul Mediu a turtit odată timpul... până atunci, el fusese sferic. în urmă, a început să-i crească picioare pentru a putea să meargă umăr la umăr cu noi și ține foarte mult la sincronizarea asta, dar pe noi, oamenii liberi, ne preocupă numai Dumnezeu, El este tot ce am putea să fim. în rest, nu ne mai interesează nici o altă devenire. Arta poetică a vremurilor noastre Lumina și satul intrau cu totul într-o gură mare, care mi se părea a fi verde, numai datorită înaltelor păduri dimprejur. nu-mi zâmbea, dar mă gândeam de atunci că am să o țin minte așa, mâncând timpul. lucrurile acestea se știu, descrierea și imaginea corespondentă, ca prime etape ale poftei, sunt depășite demult. și, oricum, dragă cititorule, nu te pot invita… nici nu vei putea să ajungi până aici, pentru că este deja întuneric. păsările se aud zburând și toate distanțele până la luminile cerului, la fel, se aud. ca niște corzi învelite de păreri, vibrând când sunt întrepătrunse de gânduri. ții prea mult la ceea ce știi. dar adevărul, de după gratii, te privește fix, cu ochii mari, cât sufletul… și oasele sunt tot niște gratii, așteptându-ne să evadăm o singură dată. pentru câtva timp, rămân și martorele acestei evadări. în general, viețile oamenilor sunt comune, numai restul pare să conteze și ne tot invidiem unii pe alții pentru aceste rămășițe. nimic contra nimic… Nu cred ca omul să fie numai o carne sentimentală Oare de ce știu femeile că noi avem atâta nevoie de ele? că umerii lor miros a margini de timp... acest drept, pe care și-l veghează zâmbind, ia o formă de asuprire prea mare, de sub care ar trebui să ieșim, luptând pentru o emancipare care nu acceptă martiri. ochii noștri sunt însăși dovada că nu putem să vedem tot ceea ce există, mâna este dovada că multe rămân neatinse și tot așa mai departe. nu doar cu ochii beliți îl poți afla pe Dumnezeu. în fond, numai pentru asta trăiești. nu fi tâmpit, pentru că nu te mai recuperează nimeni! noi înșine suntem dovada că existența nu se limitează în noi. dacă vreodată vei vedea că se apleacă la gândurile tale cerul, la gânduri, la picioare, privește înăuntrul tău, să poți avea lumină! să nu ți se împiedice mersul de umbră, voința de vreo ezitare și timpul de una dintre părerile tale. cu bine! cineva îmi bate la ușă, ai putea să fii chiar tu. nu cred ca omul să fie numai o carne sentimentală. De seară La capătul unui surâs culcat se află depozitul de uitare al acestui întreg care ne împresoară. să fie memoria un prilej al pietrei, sau faptele oamenilor să fie un loc al gemetelor noastre lângă timp? câtă legătură poate să aibă perdeaua de la fereastra mea, care lasă, dimineața, timpul să îmi aducă lumina, cu spațiul și cu nemurirea? lucrurile pe care eu le cunosc mărturisesc și altceva decât propria lor existență. pe tine nu te-am aflat și te pot asculta vorbindu-mi despre tine. femeie, limita mea ești tu. De început de toamnă continuă Când lucrurile pe care le știi încep să te doară, atunci ai nevoie de altcineva, de la care să afli, privindu-i doar ochii, lucrurile noi, în care ai putea să îți întinzi odihna, așteptarea. mâinile mele s-au împreunat, odată, cu mâinile mării și atunci am văzut că mâinile mării există chiar și unde ale mele încep să se termine. invers, niciodată... frumusețea mării o mai are, uneori, prostia. poate și de asta am dorit să fiu un atât de bun înotător, așa încât în această problemă numai Dumnezeu mă poate întrece. multe dintre lucrurile voastre au devenit ale mele și am rămas fără odihnă, într-un colț al camerei noastre. sunt mulțumit numai să vă privesc dormind. chipurile voastre și tresăritul mă fac să vă știu exact toate visele. viața, cea pe care o doriți, este între voi și trezia mea. nu vă treziți, rămâneți așa, nu are nici un rost să vă forțați destinul! nici lumea nu v-o cere, iar eu sunt atât de aproape, de nedesprins de zvâcnetul vostru... inițiatic, a rămas să consum dragostea dintre mine și voi. când am terminat, voi nu mai erați. nu m-ați așteptat niciodată, nefiind conștienți de existența voastră. Renunțare Cândva, oasele și gândurile mele vor sta departe și sigur de tot ce-am cunoscut, fără posibilitatea de a li se mai întâmpla ceva sau de a repara niște erori, așa cum am visat întruna. o umbră de tristețe a murdărit zăpada și ca un foc s-a adâncit în strălucirea albă. aș putea să-mi încălzesc mâinile cu care, apoi, să te caut, dar nu, am să mă ocup de alte idei... dacă am avea gesturi conduse de inteligență, ci nu venite din plăcere, răsfrânte numai spre noi înșine, am putea să ne iubim cu adevărat! sunt atâtea lucruri care ne rămân străine, doar pentru că de altele nu ne putem desprinde. cu siguranță că sunt niște lumini care pribegesc în căutarea înțelesului lor, nedezlipite de un întuneric la îndemână, chiar familiar, cel în care se pot ele vedea și pe care îl tot adâncesc. și am refuzat să-mi încălzesc mâinile cu care, apoi, să te caut. există un confort al autodistrugerii... Lumea este întoarsă în mine Înțelesurile umblă după noi, cum umblă cățeii după omul jucăuș. iar atunci când o femeie se ridică deasupra lunii ei și îți prinde mijlocul, ținându-te, strâns, între coapse, cuceritor, iar tu îi înfăptuiești voința răspicat, atunci existența lui Dumnezeu se complică puțin... să nu uiți că sămânța pe care ți-o cere, cu suflări de moarte, este însăși inima și lacrima Lui. Dumnezeu ar vrea să-ți îmbrățișeze sufletul atunci, dar tu i-ai pironit, în cruce, mâinile pe trupul tău. să mă credeți, rugina se prelinge pe mine ca pe o poartă nedeschisă de mult. până mă vor face corabie, aș vrea să mai scârțâi. voi putea să mai cresc, lumea este acum întoarsă în mine, salvator, ezitant. din acest motiv o pot și stăpâni, dinamizat din întâmplare în întâmplare. Dinspre vară Tremură lumina între toate cuvintele noastre, așa cum tremură soarele între frunzele cu gurile deschise. e vară, fluturii se opresc deasupra lucrurilor… se lasă peste frumuseți, comparându-se cu ele. adierile par niște ezitări obiective. un început de părere este această viață și oamenii aleargă goi dintr-o stare în alta. fiecare luptăm să o trăim mai ușor. luptăm ca niște fluturi adumbriți, nedezlipiți de moarte, de lanțul ei micronic, numit sintetic timp. neștiind ce este fericirea, vrem să fim fericiți. căutăm să avem cea mai frumoasă fundă a respectivei legături, pe care unii altora ne-o perfecționăm, în conflicte și, când este cazul, și în înțelegeri. într-o sărbătoare continuă, ne imaginăm a fi nouă înșine cadou. un lanț alimentează materia cu gânduri. eu pot să o ascult vorbind cu mine, uneori. tu? voi toți sunteți cai muți, nechezând înăuntrul unei alergări, cu potcoavele izbindu-se de vise și tocindu-se de fluturi. pe toate le putem măsura… ce vârstă, însă, o fi având libertatea? Traiectorii Toate aceste lumi, cu care ne batem pentru a le supraviețui, vin uneori și se așează înaintea unui gând, iar alteori înaintea unui zâmbet, pentru ca el să poată trece mai departe. sunt oameni care, ajutați de un astfel de gând, călătoresc spre stele, zei, păreri. cei ajutați de zâmbet studiază terenul... părerile se întâlnesc undeva, ca niște ape largi, mute. chiar și pe aici, dacă, vreodată, v-ați uitat atent pe unde mergeți, nu cred că nu le-ați văzut, pe alocuri, băltind. cântecele nu încep în noi, ele rămân ale altora, în noi doar se termină. în câte o seară, în fiecare dintre voi rămâne o ușă deschisă. gânduri, păreri, chiar și inimi se pot adăposti, de teama unor întâmplări considerate a fi importante. nu vă mirați de ce am fost singur! am luat lângă mine, de la fiecare în parte, singurătatea voastră. și regret că atunci când m-ați urât nu am venit lângă voi. Despre încălcarea unor idei străine Deși inima mea are în sine universul întreg, nu pot să nu văd cum anumite idei cad printre oameni, sperând să fie supuse pieziș. eu sunt un fel de zâmbet al timpului, din care mai rupem câte o dorință. în inima mea este universul și vreau să cunosc acest univers. acum, sunt mai liber și mă gândesc la moarte mai mult. mai mult chiar decât atunci când a trebuit să omor. eram prea tânăr, mi se părea normal să fac să cadă o privire îndreptată spre mine și care nu dorea să mă studieze prea mult. anvergura unui sentiment este utilitatea lui, am început să îmi spun ori de câte ori deschid mai mult ochii și, implicit, vă privesc în lumină. s-a uscat sângele de pe chipurile voastre și este posibil ca el să fi căzut pe drumurile pe care eu le parcurg. Poemul de dragoste pentru fiecare dintre noi Ca o străină ești, rătăcind pe propriul tău drum. lumea este acum o fereastră către întuneric. lumina, cât ar fi ea de îndepărtată, este tot în tine, adu-o la geam și deschide fereastra! numai așa vei putea să vezi în lumină lumea și toți oamenii care stau la geamuri. cu bine, mai mult nu îți scriu, este de ajuns... până la urmă, ne vom putea privi, așa cred. și dacă vor fi niște zâmbete și niște ochi plecați, poți să consideri că lumea îmi atârnă de conturul gurii și că ochii mei au început să nu mai poată sprijini privirea lui Dumnezeu. lumea îmi atârnă de conturul gurii, obligându-mă să zâmbesc. of, ce lume grea!... Temporală În timp ce muzele s-au transformat în femei, eu am îmbătrânit. nu mi-e teamă că mă vor învinge și îmi vor lua privirea, redându-mă întunecosului gol, ci doar că va trebui să lupt continuu cu ele, pierzându-mi din puterea de a căra dragostea la groapa comună. iar până când inima mea va bate-ntr-o femeie, apoi într-un copil, mai am de privit, încă mă mai pot înțelege, răzgândi și ierta. zilele foșnesc sub picioarele timpului. cineva le mătură abstract, prindem foarte puține sub tălpile noastre. toate se adună și ard, ca un rug, în memorie. vrăjitoriile ne sunt pedepsite, iar ascultarea față de timp și de rost o ducem la capătul fricii. este curat viitorul, ca niște arbori tocmiți să ne arate că viața există, inclusiv direcția pe care ea ar trebui să crească. numai de asta să fie moartea atât de previzibilă, pentru că știm atât de multe lucruri despre viață?... Poem social S-a încruntat la geamuri chipul lumii și nu ne-a mai rămas decât să ieșim în curte, gândurile noastre fiind gardul. păsările de pradă, ca niște sprâncene secerând lumina unor ochi nevăzuți, s-au apropiat de inima noastră. în curte, soarele este atât de puternic! pun mâna dreaptă la ochi și mâna îmi pare de aur. pe tine te așez în dreptul omenirii și devii, dintr-o dată, doar o simplă etichetă a ei. fiecare bărbat își are dumnezeii săi, fiecare femeie, la fel, își are dumnezeii ei, care sunt puțin mai sensibili, inconstanți și ezitanți într-o oarecare măsură. pentru a scăpa de complexul de superioritate, dumnezeii bărbatului, deși au aflat de dumnezeii femeii, îi cam ignoră, pe motiv că niciodată aceștia nu devin de ajuns... bărbatul și femeia, unul cu altul, se mai întâlnesc, dar dumnezeii lor, între ei, niciodată... Fragment de scrisoare Frumusețea își ia pe lângă ea penibilul ca pe un fel de martor care s-o mărturisească înaintea lumii și să-i faciliteze percepția. am ales să scriu despre orbul care niciodată nu o să se mai poată întoarce acasă pentru a muri. acesta vorbește de pe drum, nu știu exact unde se găsește acum. uneori, mai aflu de la câte un semen drăguț, supus de repere. îmi plâng gândurile peste trăsăturile din veci ale chipurilor voastre. prin adresare, v-am ales să-mi fiți contemporani pentru o vreme, niște străini impacientați de întâlnirea cu speranța și cu marile idei. vă fac mărturisiri, nu mi se întâmplă prea des, realitatea e aceeași chiar dacă oglindirea ei se face printr-un ciob sau printr-o oglindă întreagă. dacă eu mă schimb, și lucrurile dimprejurul meu se schimbă. dacă tu te vei schimba, eu însumi voi fi schimbat atunci, de vreme ce te-am putut astfel privi... din această lume, nu mi-a trebuit nimic, cu excepția timpului. Omului Omule, mă voi vindeca de toate plăcerile și visele tale numai dacă voi muri pentru tine. limitat prin naștere, numai prin moarte voi putea să fiu liber. femeie, îmi ești atât de dragă! te privesc și te văd ca pe o mască a inimii mele, pentru că inima mea s-a primenit cu tine pentru balul acesta al lumii. toată muzica o dau gândurile tale, rostite șoptit, cu buzele moi și cu ochii. mâinile mele, un zbucium materializat al sufletului, au început să te mângâie, în loc să-ți arate unde ar trebui să privești, pentru a putea să vezi acolo totul, inclusiv pe mine. să fie moartea liniște și viața numai sunet? Poem scris după o ploaie de vară În creiere ni se termină timpul și inima e locul unde el se naște, pentru fiecare dintre noi în parte. în rest, niște secvențe care duc la eternitate, legăturile dintre acestea fiind un aport personal, căruia i se mai spune viață, trăită, de preferință, în libertate. tinerii, întocmai ca bătrânii, trec doi câte doi prin locuri ferite. au ieșit, pentru moment, din vâltoare, fiecare având un cu totul alt motiv. unii cred că mirul curge și din sfârcuri de sfântă, iar alții constată că Dumnezeu se poate găsi în domolirile lor. nu îi condamn prea mult pe nici unii dintre ei, mie însumi îmi zâmbesc și cărnurile crude, și Dumnezeu îmi surâde prin niște întâmplări. dar oare veșnicia, pe care o port, o fi ea mai mică decât timpul pe care îl trăiesc? De sfârșit și de bine Noi, oamenii, suntem niște roți pe care se transportă timpul, niciodată gratis. trecem prin noroi, alteori prin praf, prin bălți și pe drumuri bune. câteodată, putem să traversăm și petece de cer. toate acestea nu sunt decât semne că drumul există. văd împrejurul meu cum toți îmbătrânesc, mai ales femeile... obrazul și zâmbetele, speranțele lor și gâtul, mâinile și ochii care le-au văzut – ele știu tot timpul că ochii care le-au privit într-un anume fel au rămas într-o oarecare măsură ai lor. în ceea ce mă privește, schimbările-s minore, de nebăgat în seamă. la o privire mai atentă, aș putea fi însuși timpul dacă toate aceste lucruri ar veni din inimă, pentru că așa e lumea, o rană spre înăuntru întoarsă, ea fiind pe jumătate universul întreg, iar cealaltă jumătate e inima mea. cu bine! * poeziile fac parte din volumul, în pregătire, Liber |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy