Domnule Marius Marian Șolea, care e statutul dvs., acum, în cadrul Ministerului Culturii și Cultelor?

Prin această precizare, a temporalității, înțeleg că vă trădați voluntar simpatia... Făcând teologia, am fost preocupat și de tema prezentului continuu. Astfel, încerc să o aplic la dimensiunea socială a vieții de consilier în cadrul Biroului Cultură Scrisă, Lectură Publică... Cel puțin cât timp mai am de apărat câte ceva, până la desființarea acestei structuri organizatorice a culturii scrise din România, un recent proiect de hotărâre de guvern, plecat deja din MCC, după o postare pe un site paralel celui oficial, în scopul unei așa-zise dezbateri publice, proiect semnat de Marko Bela și Adrian Iorgulescu. Măsura trebuie să facă parte din programul lor de guvernare... Nu știu exact cărui partid îi aparține paternitatea, UDMR sau PNL, dar de semnat, îl semnează împreună.
Prin această hotărâre de guvern, culturii scrise din România îi va corespunde, organizatoric, un compartiment, care poate avea și o singură persoană, vreo bidinea rămasă în suspensie de la lipirea afișelor electorale, iar cultura minorităților va avea un Serviciu... Diferențele dintre cele două structuri le vor afla, nu peste mult timp, oamenii de cultură și toți cei implicați în această poveste, pe care îi văd fundamentând acum rezistența prin lașitate și neimplicare. Vrând-nevrând, cultura minorităților este parte a culturii naționale a României, măcar până la desființarea noastră ca stat unitar. Dar încă de pe acum, determinați de un viguros vizionarism, în Ministerul Culturii și Cultelor, Biroul corespondent culturii naționale se desființează, iar cultura minorităților este/rămâne un Serviciu! Legătura dintre toate aceste întâmplări și posturile ocupate prin concurs este curată coincidență.
Direcția Generală Creație Contemporană, Diversitate Culturală, tot ce înseamnă cultură în România, indiferent de domeniu, este condusă de către domnul Demeter Andras Istvan. Serviciul Cultura Minorităților este condus, prin delegație, temporar, imediat după ce a venit, de către Krizbai Bela. Direcția Relații Internaționale, Reglementări Europene, Armonizare este condusă, tot prin concurs, de către același Krizbai Bela. Șeful actualului Birou Cultură Scrisă, Lectură Publică, Victor Bădoiu, venit în minister, prin concurs, simt că mă repet, are soția ciucană de etnie maghiară, enoriașă a bisericii la care domnul Krizbai îi este preot unitarian în reședința județului Harghita. Invit cititorii curioși sau pe cei preocupați de antropologie să vină la minister și să-l afle în plenitudinea sa biologică pe acest domn Victor Bădoiu. Din același punct de vedere, ca detaliu al sugestiei, vă spun că dumnealui a avut la proba scrisă cea mai proastă lucrare dintre toți candidații, cauzele fiind acum arhicunoscute în minister și în afara lui, dar proba orală a fost fenomenală, în seamantica filosofică a cuvântului, eu neputând să înțeleg până astăzi cum respectiva Comisie de concurs a reușit să-l facă să vorbească... Nu știu ce arome afrodisiace s-au folosit în acea zi, încât au reușit să-i facă să vibreze corzile vocale. Această personalitate, a cărui prestație scrisă a fost afișată pe ușile ministerului, vitregindu-ne însă cineva, pe unii dintre noi, de cea orală, este plimbată de o soartă fastă prin diferite instituții ale țării pentru a aplica niște hotărâri ale altora. În consecință, bugetul Biroului corespondent culturii naționale a fost de 0 lei în 2006. Nimeni nu a vrut să mai susțină finanțările unor evenimente de cultură românești.
Sunt convins că aceia care pun sulurile de hârtie igienică în Ministerul Culturii și Cultelor sunt români. Ceilalți nu contează, pentru că își înghit continuu existența, au o serie întreagă de motive care îi fac să accepte tot ceea ce trăiesc...

• Care este situația revistelor culturale din București și din provicie, în acest moment, având în vedere declarațiile făcute la decernarea premiilor Revistei Luceafărul?

Tot ceea ce am declarat în ianuarie 2006 s-a împlinit punct cu punct, integral, de parcă aș fi participat eu însumi la scrierea destinului culturii scrise. Pentru ce am spus atunci au vrut să mă bage în Comisia de disciplină a ministerului. Nu s-a mai întâmplat acest lucru absurd, pentru că, în ultimul moment, au fost unii mai inteligenți care au înțeles că acolo, ringul fiind prea mic, urma să îi calc în picioare pe cei care ar fi îndrăznit să mă acuze că spun adevărul. Aceste situații sunt foarte riscante pentru preopinenții care nu-și sesizează adevărații inamici, iar eu știu să fac respectiva distincție și am reacții în consecință. Dacă asculta cineva ceea ce spuneam atunci, nu s-ar fi întâmplat nimic din dezastrul care este acum. Apelul domnului Nicolae Breban, semnat de 700 de oameni de cultură, cât și Protestul Uniunii Scriitorilor, au fost doar consecințe ale unor constatări.
Revistele din București nu-și vor înceta aparițiile, aici este un alt tip de relaționare. Inclusiv conceptul grupurilor de interese, nu mă pricep foarte bine, bănuiesc că este doar un concept, are o materializare mult mai eficientă în București. Vizibilitatea este diferită. Problema subvenției este, cu precădere, a revistelor din provincie. Dacă unii politicieni sau instiuții din București ajung la concluzia că este normal să dai bani și pentru cultură, acest lucru se întâmplă mai rar în provincie. Inclusiv datele difuzării sunt diferite, implicit a potențialului venit. Și publicitatea are costuri diferite, tot în favoarea celor din capitală. Mai sunt multe alte aspecte, nu este locul aici pentru o analiză completă. Nu doresc să argumentez eu de ce trebuie să existe într-o țară reviste de cultură... Am în vedere cel puțin un aspect pe care îl enunț acum: revistele din provincie sunt în acele orașe singurele locuri unde se mai face cultură, fără a discuta aici și performanța acesteia, așa încât tinerii care au respectiva disponibilitate își găsesc, la începutul devenirii lor, un spațiu de comunicare, de dialog, în care pot încerca o ameliorare, condiția oricărui proiect. În acele redacții, există oameni care îi pot îndruma. Altfel, barul, discoteca, golăneala și tot ceea ce ține de consumismul personal, egoist, ne vor domina într-un procent mult mai apăsător ca acum, din simplul motiv că vor fi tot mai puțini aceia care înțeleg ce se întâmplă cu ei, tot mai puțini aceia care vor gândi și vor emite soluții, idei. Românilor le-a trebuit mereu cineva care să le spună sau să le arate realitatea.

• Care este sistemul acordării subvențiilor pentru cultura scrisă, în acest moment?

În prezent, print-o ordonanță de urgență din ianuarie 2006, subvenția culturii scrise, și pentru publicații culturale, și pentru titlurile de carte, a fost trecută la Administrația Fondului Cultural Național, o instituție subordonată Ministerului Culturii și Cultelor. O hotărâre absolut aiuristică, acest cuvânt conținând în sine toată buna cuviință și toată indulgența posibile. Această instituție, înființată, deși corect, în grabă, conform normelor din Uniunea Europeană, vechiul nostru mimetism, prin care îi facem pe stăpânii momentului istoric să creadă că suntem așa cum ne doresc ei, nu putea să aibă rezultate corecte, în favoarea celor pentru care există. În primul rând, oamenii care au fost aduși acolo... Fără habar de ceea ce înseamnă fenomenul, de proiectul editorial al acestor reviste, de importanța culturală a celor care scriu în ele. S-au inventat niște posturi și apoi s-au inventat niște persoane fără identitate culturală, care să le ocupe. Criteriul fidelității de partid a dominat orice gândire care ar fi trebuit să facă referiri la scopul propriu-zis al acestei instituții care nu are alt rol în afara celui de arbitraj. Firește, AFCN trebuie să existe cel puțin pentru că așa este în unele țări europene, dar justificarea lui e corectă pentru proiectele mari. O editură care vine cu o carte la subvenție nu are ce căuta la AFCN. Subvenția Culturii Scrise trebuia să rămână la Ministerul Culturii. AFCN a îngreunat și mai mult procedura acordării acesteia, nu a îmbunătățit cu nimic relația editor-finanțator. Nu au oameni pregătiți pentru așa ceva. Sunt niște adunați de pe oriunde. Iar din Comisiile de la AFCN fac parte niște inexistenți în cultura română, cu două excepții pe care nu le pronunț, nedorind ca numele dumnealor să rămână asociate cu neica-nimeni, fiind eu mai grijuliu decât au fost ei înșiși... În plus, procedura contabilă va fi făcută tot la ministerul culturii, de aceleași funcționare. Dacă luăm în calcul și faptul că angajații AFCN muncesc..., deci au salarii din bani publici, care mai este șmecheria schimbării? Descentralizarea prin afectarea a ceea ce vrem să descentralizăm și fuga de responsabilitatea împărțirii acestor bani. Principiul descoperit de MCC – dacă nu mai avem activitate în acest domeniu, nu mai avem nici înjurăturile specifice domeniului... Această inteligență nu ar trebui să corespundă unor oameni cu funcție de ministru, secretar de stat etc. Pentru că tot veni vorba, trebuie spus că Ioan Onisei, secretarul de stat căruia îi corespunde, prin fișa postului, cultura scrisă, a fost singurul care s-a opus plecării subvenției din MCC și pasării ei, cu toate scandalurile specifice, la AFCN. Numai că dumnealui a plecat în decembrie 2005 în Nigeria, chestiune de francofonie, și când s-a întors, bronzat și puțin gripat, virus luat pe traseul Otopeni-Șoseaua Kiseleff nr. 30, subvențiile erau deja transferate la AFCN în textul ordonanței din ianuarie 2006... Mi-a explicat pe scurt cum a stat situația, iar eu am înțeles imediat, nedezamăgindu-l cu nimic. În afară de faptul de a ști că dumnealui nu îi era frică de scandaluri/ dezbateri/ dialoguri cu nemulțumiții, îmi aduc aminte că subvențiile din 2005, și reviste, și edituri, au fost făcute numai de mine, fără să am nici măcar un singur articol împotrivă, record național, deși domeniul este foarte sensibil… Adică, tocmai în momentul în care am arătat, cel puțin din mândrie, că se poate, ministerul și-a sacrificat activitatea/existența. Întocmai ca sinucigașul care vrea să aibă liniște, dându-și sufletul unui diavol pe care îl face să aibă legătură cu el, creând un raport, instituțional, de subordonare…

• Se pot produce ilegalități?

Acuma, ilegalități se pot produce peste tot, nu trebuie să înființezi încă o instituție pentru acest lucru. Și nici nu cred că trebuie să ne punem această problemă în România. Aici, numai ce nu există nu este ilegal. Dar, firește, pot să nici nu se producă. Mai degrabă, am vorbi despre corectidudinea acordării unor sume. Nu are sens să vă spun cine a primit și cine nu a primit. Informația este depășită în acest moment. Pe de altă parte, cei care ar fi interesați de o asemenea discuție știu deja listele. La noi, pentru a-i da cuiva o circulație rapidă, pentru a face ca un lucru să fie cunoscut, trebuie să îl pui pe o listă...
Am să exemplific doar niște neconcordanțe între publicațiile culturale care au primit finanțare, între punctajul obținut la marea bacalaureală de la AFCN și sume. De pildă, Revista Martor a obținut media 93.6 și a primit 55 de milioane. Revista Arhitectura, revistă de cultură scrisă..., media 93, mai mică, a primi 288 de milioane! Historical Yearbook, media 88, suma 29 de milioane. Revista Memoria, media 87, imediat sub Yerbook, a primit 113 milioane. Viața Românească, media 83.8, a primit 39 de milioane. Vatra, 82.6, și Arca, 82.2, au primit 157 de milioane, respectiv 87... Vă pot da și alte asemenea exemple, fără a mă pronunța în legătură cu valoarea proiectului editorial al acestor reviste, extrem de diferit între ele, ca să nu iscăm discuții, nu caut pricini de scandal... Chiar și Luceafărul Copiilor, media 80.4, a obținut mai mulți bani ca Revista Istorica, medie superioară, 85.5. Aceste combinații par un rezultat între efectul gândirii din acele Comisii de la AFCN, am să vorbesc curând și despre componența lor, și o tragere la sorți, asemenea celor de la UEFA...