Formă poetică tradițională japoneză, haiku-ul modern (ale cărui baze au fost puse în 1892, o dată cu reforma lui Masaoka Shiki) reprezintă o poezie scurtă, de numai 17 silabe, împărțite în trei versuri, de câte 5, 7 și respectiv 5 silabe.

Chiar dacă tema unui haiku poate fi oricare, de obicei acesta descrie o situație obișnuită, decupată din viața de zi cu zi, dar într-un mod care să îi ofere cititorului o experiență cu totul nouă pentru o situație poate familiară. Motivul primar pentru a scrie și a citi haiku îl reprezintă împărtășirea unor momente din viața noastră care ne-au mișcat, a unor experiențe și percepții unice. Uneori accentul e pus pe prima impresie a autorului, exact așa cum a fost ea în momentul respectiv, dar întotdeauna ceea ce contează cel mai mult nu este atât conținutul în sine al experienței, cât mai ales calitatea acesteia și intensitatea percepției autorului.

Profunzimea unui haiku nu este una evidentă, imediată... Pentru a ajunge la ea, cititorul trebuie să facă un efort de transpunere, să se deplaseze, imaginar, punându-se în locul poetului.

În fapt, atunci când compune un haiku autorul acestuia ne spune: „E greu să vă explic ce anume simt. Poate însă că dacă vă împărtășesc ceea ce a provocat și ceea ce m-a făcut conștient de ceea ce simt, veți simți și voi același lucru.”

Deși nu întotdeauna acest lucru este evident, conținutul unui haiku este dat de dramele mărunte care se joacă în mințile noastre, nu de decorul în care au ele loc. Prin haiku este sugerată o stare limită între poezie și semnificație, o „iluminare temporară” (atât a autorului, cât și a cititorului) prin care înțelegem ceea ce e în exterior ca fiind parte a interiorului nostru.

Un alt element (mai mult sau mai puțin) obligatoriu într-un haiku este așa numitul „kigo”, un cuvânt care sugerează (uneori într-un mod foarte subtil) anotimpul în care este scrisă poezia. La fel ca și structura metrică, această regulă nu este esențială pentru a scrie un adevărat haiku. Chiar și în Japonia, țară în care sunt compuse peste un milion de kaiku-uri în fiecare an, există poeți care au renunțat la structura tradițională (5/7/5 silabe) în favoarea unei mai mari libertăți de exprimare a gândurilor lor, sub formă poetică. În alte țări, în care limba oricum nu permite aceleași efecte sonore ca în japoneză, respectarea structurii silabice rămâne la latitudinea fiecărui scriitor în parte (la fel ca și în cazul traducerilor de haiku-uri dintr-o limbă în alta).

Motivul inițial pentru care un haiku trebuia să indice anotimpul era acela că haiku-ul nu reprezenta decât partea introductivă (versurile inițiale, hokku) a unui poem mai lung, scris împreună la petreceri de către mai mulți poeți, pe rând.

Tot o trăsătură distinctivă a haiku-ului o reprezintă și împărțirea acestuia în două zone distincte (una de 12 și alta de 5 silabe), împărțire marcată în japoneză prin silaba finală a unuia din versuri, și care în alte limbi poate fi sugerată prin folosirea unui anumit semn de punctuație (semnul exclamării, punct, linie de pauză etc.) sau prin alte mijloace.

Închei oferindu-vă și câteva exemple de haiku-uri:

Să fie pletele colinei
aceste sălcii
pieptănate de vânt?
(Arakida Moritake)

Scoțând luna
din cadă
și risipind-o...
(Ryuho)

Dusă de vânt,
o ceață pe apă, ușoară,
și prin ea un vas.
(Nishiyama Soin)

Tăcerea;
o pasăre pășește peste frunzele căzute;
ascult-o!
(Ryushi)

Primăvara se duce curând,
trandafirul galben pălește,
lăptuca se face amară.
(Yamaguchi Sodo)

Glasul fazanului,
ce dor mi-a fost
după părinții mei morți!
(Matuo Basho)

Visul fluturelui despre flori, -
cu dragă inimă l-aș întreba,
dar n-are glas...
(Reikan)

Zi fără sfârșit.
Ochii au ostenit
să privească marea.
(Tan Taigi)

Stârvul unui crab
călcat în picioare –
dimineață, toamnă.
(Masaoka Shiki)

Ploaie peste luna de toamnă:
sub fereastră
castane răpăind...
(Usen)

În timp ce totul
înverzește, copilului meu
au început să-i dea dinții.
(Nakamura Kusadao)

La noi, unul dintre poeții care au scris haiku-uri a fost Nichita Stănescu, însă haiku-urile sale sunt de fapt metafore și simboluri condensate, uneori paradoxuri. Sensul lor este sensul gândirii:

Moartea e copil.
Ea suge drept lapte
nisipul clepsidrei.
(Nichita Stănescu)

Mă mușcă un câine
ah, privesc prin el
ca printr-o fereastră.
(Nichita Stănescu)

Șiroind de lumină
Un pește-mi cade-n brațe,
zburător.
(Nichita Stănescu)

De departe, totul
pare un punct.
Dar cine e aproape?
(Nichita Stănescu)