Am găsit zilele trecute, printre lucrurile scoase la vînzare de un pensionar care încearcă să mai cîștige un ban, o carte de Nicuță Tănase. Se numea „Carte de explicare a viselor” și părea la prima vedere o carte din domeniul astrologiei. Nu numai la prima vedere, atîta timp cît am găsit-o pe internet într-un site ce se ocupa tocmai despre această pseudo-știință. Numai cine nu a auzit de el ar crede că Nicuță Tănase putea să scrie o carte „serioasă” despre vise.
Am aflat despre numele lui citind, pe cînd eram elev în școala generală, o carte care m-a impresionat: „Răpirea ucenicului nevrăjitor”. Un amestec fermecător de intrigă polițistă și umor de calitate, ambalate frumos într-o poveste pentru copii. Am fost tentat să citesc și cealaltă carte de Nicuță Tănase pe care o aveam în bibliotecă și am descoperit în lectura volumului „Fără minuni, Doamne!” plăcerea de a recunoaște același stil sprințar și direct care te captivează încă de la primele rînduri.
Mai tîrziu am găsit în anticariate alte două volume semnate de același autor: „M-am făcut... tată mare” și „Fără înger păzitor”. Bucuria lecturii m-a cucerit din nou. Talentat pînă în vîrful creionului, reușea de la primele pagini să-ți capteze curiozitatea. Se întîmpla adeseori să nu mai lași cartea din mînă. Stilul scriiturii sale, persiflant și ironic, îl asemăna cu Ion Băieșu sau cu Radu Cosașu (cu a sa cronică a lui Belphegor). Îmi amintesc și de rubrica lui permanentă din ediția de sîmbătă a „Informației Bucureștiului”. Singurul ziar de prînz din perioada comunistă găzduia peripețiile unei biciclete prin București, povestite cu atîta talent narativ de Nicuță Tănase. Era viața de zi cu zi observată cu umor și cu duioșie, în contrast total cu „seriozitatea” articolelor politice și sociale care înnegreau coloanele ziarului.
Nu am reușit însă niciodată să aflu ceva despre viața scriitorului, cu excepția destăinuirilor din „Fără înger păzitor sau Cum am devenit scriitor”. Absent din viața publică, fără apariții la televiziune, Nicuță Tănase moare în 1986 la numai 62 de ani, într-o perioadă cînd cultul personalității atingea cele mai înalte culmi imaginabile și cînd nu mai era permis nimănui altcuiva să fie omul zilei.
După revoluție, numele lui Nicuță Tănase a fost uitat cu totul. Pe internet, în afara site-ului de astrologie, scriitorul mai este de găsit pe listele unor anticariate virtuale. Fără biografie, fără bibliografie. Un scriitor peste care s-a așezat pe nedrept uitarea. Și din literatura căruia, dacă se scutură zgura realismului socialist (inevitabilă pentru un autor provenit, totuși, din mediul proletar), rezistă pînă astăzi pagini întregi. Cred că reeditarea unei cărți cum ar fi „Fără minuni, Doamne!”, i-ar aduce postum noi generații de cititori.
Dacă mă gîndesc cu nostalgie la perioada adolescenței și a primilor ani de studenție, acest lucru i se datorează și bicicletei fermecate a lui Nicuță Tănase. De care mi-e dor și pe care aș mai vrea s-o ascult povestind cu talent despre București și despre oamenii lui.