agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-05-20 | [This text should be read in romana] |
“La inceput a fost Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul” (Evanghelia dupa Ioan 1:1)
Omul, cea mai inteligenta dintre creaturi, dar, totodata, si cea mai dificila si violenta, apare pe pamant ca o incununare a creatiei (sau evolutiei, dupa cum afirma unii cercetatori), crezandu-se a fi un adevarat “finis coronat opus”. Fiind un exponent al inteligentei fiintiale, se astepta de la om sa se transforme intr-o unealta a pacii sau, macar, un adevarat ‘stapanitor’ al lumii inconjuratoare. Nu numai ca nu s-a ridicat la aceasta valoare, dar dupa cum spune un autor englez, Anthony Storr (in cartea “Human Aggression”), “…faptul ca omul este o fiinta agresiva este, deja, o certitudine. Cu exceptia anumitor rozatoare, nici o alta vertebrata nu isi distruge in mod constant membriii propriei specii… Realitatea sumbra este ca suntem cea mai cruda si mai nemiloasa specie ce a pasit vreodata pe pamant.” Aici intervine paradoxul, desi individualist, desi agresiv si viclean, omul nu poate trai pe cont propriu. El se naste ca membru al unei specii, ca parte a umanitatii si traieste in comunitate. Veriga a unui intreg lant genetic, omul face legatura intre cei dinainte si urmasii sai, fara macar sa vrea asta, e ceva intiparit, nu poate fi altfel. Avand ca tipar genetic apartenenta la neamul omenesc, omul creste in familie, in comunitatea, in ‘tribul’ in care s-a nascut. In cartea sa, “Good life”, Nigel Biggar explica faptul ca omul a simtit nevoia crearii unor legaturi inca din preistorie, in acest fel a aparut ‘tribul’, ca exponent al unei vieti in comun. Putem defini ‘tribul’ ca un grup social al carui membri impartasesc o identitate si interese comune, acestea ducand la o loialitate reciproca foarte puternica. Am crezut pana acum ca acest fel de organizare este unul primitiv si invechit, dar istoria recenta a adus aceasta idée mult mai aproape decat credeam. Razboiul din Yugoslavia a adus cu el separarea acestei tari in grupuri entice, un razboi etnic, uneori aproape de salbaticie. Acest razboi ne atrage atentia ca omenirea revine mereu si mereu la organizari primordiale si aceasta rivalitate tribala nu este ceva strain Europei, ceva ce am putea gasi undeva, prin Rwanda. Acest comportament tribal nu este ceva nefiresc si, chiar daca poate fi folosit intr-un mod cu totul revoltator, nu este ceva rau. Apartenenta la un ‘trib’, la un anumit grup, este ceva innascut omului, este ceva firesc. Tribul este, de fapt, un loc al dragostei, comunicarii si comuniunii. Nigel Biggar spune: “Este firesc sa te simti legat de comunitatea care te-a hranit si care, intr-un mare procentaj, te-a facut ceea ce esti. Este natural sa te identifici cu cei care vad lumea in acelasi fel in care o vezi tu insuti, care vorbesc aceeasi limba, spun aceleasi povesti, admira aceiasi eroi si au aceeasi scara de valori. Este natural sa te simti atras de catre cei care au aceeasi imagine despre realitate ca si tine, astfel confirmandu-ti opinia ca fiind cea corecta. Este firesc sa ii iubesti pe cei cu care poti usor comunica, pe cei pe care ii intelegi deja si pe cei de care esti deja inteles. Este normal sa iti iubesti aproapele.” De ce vorbim mai intai despre ‘comunitate’? Pentru ca ea sta la baza comunicarii, la baza limbajului. Cuvantul “comunitate” vine din latinescul “communeo” si inseamna “a pune impreuna, a aduce impreuna”. De aici tragem concluzia ca aceasta “comunitate” umana nu inseamna a pune oamenii impreuna ca pe niste cartofi intr-un sac, fara relatie unul cu altul. Intr-o comunitate, oamenii dezvolta metode de comunicare prin care se dezvolta ei insisi. De aici avem limbajul. L. Wittgenstein afirma ca fara limbaj omul nu ar putea vietui. Mai mult, daca nu si-ar dezvolta limbajul in cadrul unei comunitati, ar fi acelasi lucru. Un om care isi faureste propriul limbaj nu va fi inteles de nimeni. Wittgenstein da exemplul unui copil care ar inventa cuvantul ‘durere’. (in cartea “Investigatii filosofice”) In situatia actuala, in care semnificatia cuvantului ne este familiara, ne e usor sa raspundem la nevoile copilului, insa daca nu am face legatura intre simtamantul (pare mai potrivit decat ‘sentimentul’) ce ‘ a produs’ cuvantul, si termenul in sine, nimeni nu ar sti cum sa reactioneze. La fel se intampla cand mergi intr-o tara straina. Vezi oamenii in jurul tau comunicand, dar tu nu intelegi limba. Nu poti spune ca ei nu se inteleg, cel care nu intelege esti tu. Si nu poti face nimic altceva pana nu inveti limba tarii respective. L. Wittgenstein spune: “Daca un leu ar putea vorbi, nimeni nu l-ar intelege.” Asadar, exista anumite fenomene comune unei anumite specii, un anumit limbaj, care ne face sa putem convietui. Exista si un anume tipar genetic comun, care ne inzestreaza cu abilitatea de a comunica. De exemplu, Konrad Lorenz (“King Solomon’s ring”) ne povesteste o intamplare foarte interesanta. Lorenz este un psiholog care a lucrat o viata in observarea comportamentului diferitelor specii de animale. Iata ce zice el: doi lupi se lupta incrancenat pentru stapanirea unui anumit teritoriu. Lupta dureaza pentru o vreme indelungata, insa, intr-un final, unul dintre ei realizeaza ca este mai slab, ca va fi invins, si cedeaza. Cum? Isi ofera beregata spre muscare celuilalt, Dintr-un cod genetic al speciei, l-am numi noi ‘cod al onoarei’, celalalt lup este obligat sa ii crute viata, chiar daca intra in stapanirea teritoriului respectiv. Interesant este ca autorul face aici o afirmatie hilara, punandu-se in pielea lupului victorios si acceptand cu greu ‘trofeul’, preferand, parca, uciderea, pana la urma prevaland, totusi, asigurarea continuitatii speciei. In cartea acestui autor intalnim multe situatii de genul celei de mai sus, dar am prezentat numai una pentru a arata ca acest cod genetic care uneste speciile exista, poate, chiar inainte de specia umana. Acest tip de ‘relatii sociale’ ne face sa realizam importanta limbajului in viata, nu numai cea umana. Un gest salveaza o viata si pastreaza specia, cu atat mai mult ar trebui sa o faca aceasta comunicare verbala, limba. O alta povestire care marcheaza vine din cartea lui Andrei Plesu, “Limba pasarilor”. Aici este vorba despre un ‘experiment’ al lui Alexandru cel Mare. Acesta important lider era foarte interesat in ceea ce priveste limbajul si comunicarea. Se spune ca, la un moment dat, ar fi poruncit ca un prunc abia nascut sa fie inchis intr-o camera a palatului sau, nepermitandu-i-se nimanui sa intre, numai celei care ii dadea hrana si ii schimba hainutele, si aceasta neavand voie sa il alapteze sau sa vorbeasca cu el. Dupa o perioada de doi ani, copilul a murit, In tot acest timp el a avut parte de hrana si imbracaminte, insa nu a avut nici un contact cu vreo alta persoana. Nu i s-a vorbit si nici nu i s-a aratat afectiune. Lipsa limbajului l-a omorat. Pornind de la alaptare, de la interactiunea cu mediul inconjurator, pana la limba si comunicare verbala, copilul are nevoie de mai multe mijloace pentru a se dezvolta atat fizic, cat si psihic. Abia prin aceste imagini ne dam seama cat de importante sunt toate acestea pentru viata umana. Ca o continuare a acestei povestiri, ne putem indrepta atentia spre “Cartea Junglei”, a lui Rudyard Kipling. Avem aici un alt exemplu de copil care, de aceasta data, supravietuieste. El nu are parte de o comunitate umana, insa ‘adoptarea’ lui de catre haita lupilor, ii devine acces la un alt nivel al limbajului, limbajul acestei specii. Comunicarea, non-verbala, desigur, are loc, copilul are parte de ‘afectiune’ si de limbaj, de aceea supravietuieste. Si aici ii dam dreptate lui Wittgenstein, caci el nu poate comunica aproape deloc cu cei din specia lui; abia o alta perioada de invatare il va aduce in cadrul acestei noi comunitati. Trecand prin toate acestea, putem afirma ca omul, desi vazut de filosofi ca “ego” si “individual”, nu poate trai decat in comunitate si comuniune. Chiar Aristotel, in cele doua tratate ale sale despre prietenie, recunoaste ca omul se implineste abia ca ‘cetatean’, ca membru al ‘orasului-stat’. Chiar daca tot el este cel la care intalnim cel mai mult ideea de ‘ego’ si de ‘individ’, Aristotel este cel care face din prietenie o virtute aleasa, de care este capabil numai omul desavarsit, care, mai mult ca urmare a acesteia, are acces la intelepciune si politica. Ce ar fi acest cetatean al lui Aristotel sau Platon (Republica) fara ‘orasul-stat’, fara comunitate, decat un individ care nu ar avea acces la desavarsire. In comunitate, omul are acces la dragoste, afectiune, ca si chip al Lui Dumnezeu in el (comuniunea avand ca model Sfanta Treime – pentru mai multe informatii pe tema, vezi Dumitru Staniloae, Ioannis Zizioulas, Pannaiotis Nellas s.a.m.d), are acces la limbaj, la comunicare, acestea fiind miljoacele desavarsirii sale ca individ. Comunitatea nu ii rapeste omului dreptul la o identitate, nu il face ‘mai putin’ unic si irepetabil. Omul este unic, inconfundabil si irepetabil, dar, in acelasi timp, este si o veriga a lantului neintrerupt al umanitatii, un membru al marii comunitati umane, al acelui “Trup al Lui Hristos” de la Sfantul Apostol Pavel. (I Corinteni 12: 14-27). Limbajul este ‘podul’ de legatura intre aceste unice, si totodata aceleasi, persoane, oamenii. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy