Cred că cel mai frumos anotimp a rămas agățat în crengile unui copac, într-o eră în care dinozaurii rupeau flori și după ce le stropeau cu flăcări le duceau întru cucernicie femelei celei întru creație pogorîtă. Dacă ar fi să tragem o linie, să facem în ciudă soarelui, zilei și nopții, apoi această linie ar trebui să fie, să arate, ca absența unei femei, pusă cu grijă în vitrina cotidiană.
Să luăm așadar absența, și goală, pînă dincolo de închipuiere, să o punem manechin în vitrina zilelor noastre. Criticii vor spune, șuierînd printre dinți: ce nud perfect, ce nud frumos mai este iubirea. De la prima închipuire, cea atîrnînd de ramul unui copac, trecem la învățătură, mersul pe ape. Odinioară, meduzele erau niște femei frumoase care în schimbul unui pocal de aur se lăsau sub plapuma prinților vreme puțină atît cît nebunia nici să se întîmple dar nici să se lase de văzut la felinarul orbului în toată măreția sa. Călătorind, în zilele noastre am observat că atît dinozaurul de odinioară, cît și iluzorica sa femeie meduză s-au transformat într-un parfum a cărui rețetă nefiind înregistrată la OSIM, s-a lăsat pierdută, o dată cu aceasta intrînd în beznă și posibilitatea repetării. Și cum esențele tari se țin în sticluțe mici, ne vedem siluiți să notăm în fiecare dimineață, școlărește la ce oră răsare luminosul, la ce oră se lasă în hamul plecării.
Vînd apartament negru, semimobilat, la subsol în condiții avantajoase.