“Trăim într-o epocă a subculturii și aceasta este o realitate la nivel global. Neobarbaria ne bate la poartă. Globalizarea economică își spune cuvântul și în artă și pune astfel în legitimitate subcultura de tip american, așa-numită cultură Coca-Cola. De aceea, am făcut un apel către intelectualii europeni, document pe care l-am trimis inclusiv Parlamentului European”.

Cum a ajuns un român în Germania
Pe 23 aprilie 1943, se naște, la Timișoara, Bata Marianov. În 1970, absolvă Secția de sculptură a Institutului “Nicolae Grigorescu” din București. În 1982, soția sa, Fulga, tot timișoreancă și tot artistă plastică, a plecat în Germania, la studii, și nu s-a mai întors. Familia s-a întregit abia peste doi ani, în 1984, când Bata a emigrat legal, împreună cu cei doi copii: Branco și Vladimir. “Este greu de presupus ca într-o metropolă cum este Frankfurtul să te aștepte cineva cu brațele deschise”, își amintește artistul. “Pur și simplu trebuie să pornești de la zero absolut. Am luat mapa cu lucrări sub braț și am început să bat Frankfurtul în lung și-n lat, pe la toate galeriile de artă unde credeam că voi găsi înțelegere și sprijin. Schema este simplă: bați la ușă. Îți deschide, zâmbitor, galeristul. Zâmbește până în clipa când constată că ești doar un artist și nicidecum cumpărător. Atunci se întunecă la chip și-ți spune nu, nu, mulțumesc. Iar tu insiști. Măcar priviți la ceea ce lucrez. Nu, nu. Și atunci tu îi spui că ai putea fi un nou Brâncuși sau un nou Picasso. El: astăzi am auzit a treia oară acest lucru.”

Două mii de mărci de la președinte
În clipa de față, Bata Marianov trăiește ca artist liber-profesionist. Deține un atelier în orașul Frankfurt, pe care l-a primit în urmă cu vreo 14 ani. A fost atunci o întreagă poveste, își amintește artistul zâmbind amar. Plecat din “raiul socialist” plin de speranțe, și-a dat seama că nici în putredul Occident artistul nu se bucură de un respect mai mare. Întrucât nu a găsit înțelegere la mai-marii orașului-gazdă în a obține un spațiu de lucru, a trimis o scrisoare Ambasadei Republicii Democrate Germane la Bonn, prin care a solicitat “azil cultural”. Copii ale acestei misive le-a expediat apoi tuturor politicienilor mai importanți din Germania Federală. “Cel mai drăguț a fost președintele german, Waitsäcker. Mi-a trimis de ziua mea două mii de mărci”, povestește Bata. Un exemplar al protestului său a ajuns și la Dipken, primarul Berlinului de Vest, întâmplător în același partid cu edilul șef al orașului Frankfurt. Acesta i-a telefonat omologului său și l-a rugat să-l ajute pe român. Bata a ajuns pe o listă de urgențe și, după doi ani, a primit un atelier din partea orașului. “Le tot repetam și acest lucru îl înțelegeau cu mare greutate. E-adevărat că la voi cârnații sunt foarte buni, berea, excelentă, iar untul de masă, de calitatea întâi. Însă eu nu pentru asta am venit la voi. Am venit să continuu un discurs cultural, care mi-a fost interzis în România.”

Artistul, un dar sau o povară?
“Acolo, în Germania, breasla artiștilor este ca o asociație de papagali, spune Bata. Totul decurge pe principiul: ai o galerie care te vinde, ești genial. Dacă nu te vinde, ești un mare nimic. Vânzarea de artă se bazează pe același principiu de cultură căzută pe mâna băcanilor ca și în România de astăzi: distracție, manele germane care amuză o societate blazată. Hali-gali-geseschafft! Trăim într-o epocă a subculturii și aceasta este o realitate la nivel global. Neobarbaria ne bate la poartă. Globalizarea economică își spune cuvântul și în artă și pune astfel în legitimitate subcultura de tip american, așa-numită cultură Coca-Cola. De aceea, am făcut un apel către intelectualii europeni, document pe care l-am trimis inclusiv cancelarului german Gerhard Schröder, și Parlamentului European”. Bata Marianov este însă la fel de supărat și pe “băcanii culturali” din România. Când, alături de Liviu Bu-toi și cu sprijinul logistic al lui Gheorghe Tăuș, a lansat Festivalul de Jazz de la Gărâna, avea planuri mari. Dorea să realizeze în acel sat cărășean un program cultural global, un centru cultural european. Cu regret, spune el, nu i-a reușit. Au început tot felul de disensiuni. Oamenii cu care a pornit la drum nu au rezistat până la capăt. Fiindcă persistă acea mentalitate extrem de păguboasă: cum să ne îmbogățim cât mai repede și cum să ne aranjăm un al doilea salariu. Nicidecum să depună efort, să muncească, povestește artistul, cu amărăciune. “Există o anumită realitate pe care nu o putem eluda. Până nu spunem lucrurilor pe nume, vor perpetua confuziile. Una dintre confuzii este că se vorbește foarte mult despre turismul cultural și nimeni nu știe să explice ce anume acoperă acest termen. Deci aceia care au pensiuni și restaurante la Gărâna și-și tipăresc afișe cu reproduceri ale sculpturilor noastre fac turism cultural, iar când eu le solicit sponsorizare, îmi întorc spatele. Acesta este turismul lor cultural... Ce facem cu frumoasele noastre idealuri? Ne rezumăm la manele, mititei și bere în loc să promovăm valorile culturale?.”

Artistul, prin lume
Cartea de vizită a lui Bata Marianov este impresionantă. Dovada cea mai elocventă o constituie, desigur, expozițiile personale și de grup și simpozioanele la care a luat parte. A avut următoarele expoziții personale la: 1969 -Galeria “Ateneul Tineretului” București; 1973 - Galeria “Helios” Timișoara; 1974 - Galeria “L’Ascendente” Milano, Italia; 1975 - Galeria “Căminul Artei” București; 1977 - Galeria “Helios” Timișoara; 1980 - Galeria “Il Fiore” Bassano, Italia; 1982 - Galeria “Pro-Arte” Lugoj; 1984 - Galeria “Gradska Galerija” Piran, Iugoslavia; 1988 - “International Centre of Congrese Cagliari” Sardinia, Italia; 1989 - Galeria “Brueckenturm” Mainz, Germania; 1990 - Galeria “Agora Art Galeria” Frankfurt am Main, Germania; 1992 - “Kuenst-lerhaus” Frankfurt am Main, Germania; 1994 - “Auer-Platz” Heidelberg, Germania; 1994 - “Kuenstlerhaus” Frankfurt am Main, Germania; 1994 - “Leinwandhaus” Frankfurt am Main, Germania; 1995 - Galeria “Era Bauro” Andora la Vella, Andora.
Dar iată și expozițiile colective: 1974 - “Bastion “Timișoara; 1975 - “Sala Dales” București; 1978 - “Căminul Artei “ București; 1979 - “Sala Fr. Schiller” București; 1980 - “Sala Dales” București; 1981 - “Simeza” (cu Grupul “8+1") București; 1981 - “Muzeul Satului” București; 1981 - “Muzeul Partidului” București; 1982 - “Muzeul Partidului” (cu Grupul “8+1") București; 1985 - “Im Hof Gallery” (cu grupul “Albatros”) Frankfurt am Main, Germania; 1986 - “Municipal Gallery” (cu grupul “Albatros”) Bad Camberg, Germania; 1991 - “National Museum of Arts” Belgrad, Iugoslavia; 1993 - “Maison du Chevalliers Gallery” Carcasonne, Franța; 1993 - “Municipal Museum of Lavelanet” Lavelanet, Franța; 1993 - “Simoncini Gallery” Luxembourg; 1994 - “Leinwandhaus Gallery” Frankfurt am Main, Germania; 1994 - “Simoncini Gallery” Luxembourg; 1994 - “Second Festival of Art” Abzac, Franța; 1994 - Beginning of the exhibition “Itineranta” Narbonne, Lavelanet, Franța, și Lerida, Spania; 1995 - Andora La Vella, Andora; 1995 - Cap Rroig, Spania; 1995 - “Simoncini Gallery” Luxembourg; 1996 - “Cultural Center Tecla Sala” Barcelona, Spania; 1997 - “Luis de Ajuria Hall” Aretoa, Spania.
La toate acestea se adaugă și participările sale la cele 14 simpozioane (tabere de sculptură) din țară și străinătate și prezența sa în opt cataloage de artă din România și de peste hotare.

Indiferență?
Povestea este interesantă. În 1990, venind în România să-și rezolve niște probleme personale, a fost invitat de un amic să meargă la Gărâna, unde acesta vroia să cumpere o casă. “Și în loc să o cumpere prietenul meu, am cumpărat-o eu. Și încă foarte ieftin”, spune Bata. Acest lucru se întâmpla pe vremea când cocheta cu ideea de a-și cumpăra o căsuță în sudul Franței. În același an, soția sa, Fulga, și cei doi băieți ai lor, au venit să-și petreacă vacanța în proaspăta lor reședință de la țară. Când s-au înapoiat în Germania, Fulga i-a destăinuit că a făcut și ea o afacere: a cumpărat ceva teren... tot la Gărâna. “Atunci ne?am întrebat ce putem face noi cu terenul, povestește Bata. De crescut vaci, nu ne pricepeam. Așa că ne-am gândit să facem un parc de sculptură monumentală.” Și așa s-a născut Fundația Culturală “Arca”. Cu sprijinul Ministerului Culturii, al Consiliului Județean Caraș-Severin și al câtorva sponsori, Bata a organizat la Gărâna, în 1996, primul simpozion internațional de sculptură. A fost să fie și o ediție a doua și aceasta cu un an mai târziu, în 1997. Sculptorii au lăsat aici nu mai puțin de zece lucrări de artă care, actualmente, expuse fiind soarelui, frigului și ploii au început să se degradeze. Pentru a rezista în continuare în asemenea condiții, este absolut necesară conservarea lor. Dar acest lucru costă și, din nefericire, autoritățile locale și oamenii de afaceri cărășeni rămân indiferenți. Atitudinea lor l-a determinat pe Bata să se gândească la mutarea lucrărilor la Caransebeș, unde a găsit deschidere la edilii orașului. Probabilitatea ca Wolfberg (Gărâna) să rămână fără impozantele lucrări de pe Dealul lui Bata Marianov este cu fiecare zi tot mai mare. Și cum Festivalul de Jazz scârțâie și el din punct de vedere organizatoric, Gărâna riscă să rămână doar un sat de vacanță al bogătașilor și nimic mai mult, este de părere artistul.

Agenda nr. 44/2003