|
Biography dascalu alexandra
Ce s-ar face lumea fara cuvinte, caci ele inseamna si ce nu inseamna, vorbesc, chiar daca nu au glas si, mai ales, nu cunosc varsta, raman in timp si in inimile oamenilor!
Cand aveam 11 ani, am inceput sa astern cuvinte impletite in versuri si in urma condeiului a aparut prima mea poezie. Scriam atunci despre un lucru care mi-a tulburat copilaria… O persoana foarte draga mie pleca dintre cei vii la doar 11 ani. Sufletul imi era gol… Nu intelegeam de ce un copil ce inca nu gustase din bucuriile vietii trebuia sa moara!Si singurul mod in care puteam sa-mi manifest durerea si zbuciumul sufletesc a fost scriind versuri:„Cand floarea~florilor s-a stins/Cazut-a inc-o stea/Afland si iarna cea cu parul nins/A lacrimat si ea./Cand floarea~florilor s-a stins/Cocorii au strigat/Plangand departe au zburat/Spre cerul innorat si-ntins. ” [„Floarea-Florilor” ] Mai trebuia lucrat la elementele de versificatie, insa Dumnezeu mi-a dat talentul si imaginatia necesare pentru ca, putin mai tarziu, sa apara in revista „Pax” intaia mea poezie despre primavara: „Frumoasă esti, tu, primavară !/Cu părul prins in floarea vieții/Cu rochia-ți de vânt uoșară…/Tu dai splendoare dimineții ! ’’ [„Primavara’’]
Au urmat diverse publicatii in aceeasi revista, insa si temele s-au diversificat. Pe langa poezii inchinate naturii, am inceput sa scriu despre viata si despre moarte, despre dragoste si despre copilarie, descrise asa cum percepeam eu aceste realitati la varsta aceea.
O data cu trecerea timpului am invatat ca trebuie sa pun suflet in ceea ce fac, in ceea ce scriu, pentru ca oamenilor, cititorilor, le place „sa gaseasca inimi” intre randuri, le place ca acestea sa vibreze alaturi de ale lor.
Artistii sunt singuri traind intr-o lume a lor…Insa nu ma consider artista… Din contra, sunt un om, o fiinta care creeaza si care pune vorbe pe hartie ca sa-si linisteasca sufletul, fiindca, asa cum spun versurile mele:„Mi-e sete de soare/ caci ploile si-au scuturat/de-atatea ori naframa peste mine,/Mi-e sete de foc/fiindca am inghetat/sa stau si sa astept renasterea-mi,/”[Mi-e sete…] caci, „A mai cazut o lacrima/ Pe-al meu obraz lovit de ploi/ Si dintre toate visele, /Doar unul il vreau inapoi!”[In loc de sfarsit]
Desi am inceput sa scriu pentru sufletul meu, am avut bucuria ca randurile mele sa placa, si ca dovada stau premiile pe care le-am obtinut la diferite concursuri. Poate cel mai important a fost „Tinere condee” unde in clasele a VI-a si in clasa aVII-a am obtinut mentiune si respectiv premiul al III-lea la sectiunea poezie. „Apogeul imaginatiei ” mele, cum imi place sa-i spun, l-am atins anul trecut, cand am obtinut locul al II-lea in cadrul aceluias concurs unde am participat cu 19 poezii in care am abordat teme ca viata, moartea si dragostea.
Pentru prima data, participam cu versuri albe, un stil total diferit de cel cu care obisnuisem pana atunci. Poeziile „Mi-am pierdut ingerul”, „Suflet de toamna” sau „Iarna timpurie” dezvaluie sentimente ca singuratatea, teama sau durerea, dar in final readuc speranta, intr-o atmosfera romantica, asa cum se intmpla in „Lumini si umbre”:,,Tacut, afara , dar in adancuri plin de glas,/Un trecator imi bea cu sete gandul …/Si, din putinul ce in mine a ramas,/Sfios,condeiul meu asterne randul./Iar printre literele poeziei/Isi face un crampei din mine locul/Si, in a noptii feerie,/Cuvintele incep sa-si joace jocul.’’
Viata si-a pus amprenta si peste sufletul meu. De aceea majoritatea scrierilor mele ascund tristete, zdruncinate de realitatea rea, dura ce ma inconjoara… Intr-un moment in care imi simteam inima singura, am asternut cuvinte pe hartie… Apoi am recitit… condeiul meu scrisese:„Mi –am pierdut ingerul…/a fugit pe nesimtite,/s-a ridicat intre nouri/si s-a ascuns intr-un fulg de nea./Afara ninge cu smoala,/abundent…/dar fulgul meu/s –a catarat acolo sus,/intre stele/si nu vrea sa mai coboare./L –am amagit/ cu flori de gheata si cu vifor,/dar nu a vrut sa vie…/insa eu sper/sa se intoarca/dintre nouri.” [ „Mi-am pierdut ingerul”]
Poeziile care ma reprezinta cel mai mult sunt „Trup fara suflet”, „Lacrimi care plang”, „Lumini si umbre” si „In loc de sfarsit”, poezii care infatiseaza realitatea inconjuratoare in raport cu lumea sufletului meu, sufletul meu care „a uitat… a uitat sa fie copil si… a murit!”[„Trup…fara suflet”] caci „Secole trec, secole cad si pier/Si intr-o liniste desculta si flamanda,/Curg umbre-nconjurate de mister,/ Lumini fug spre-ntuneric sa se-ascunda !’’ [ ,,Lumini si umbre’’ ]
Dar nu numai poezia e cea care poate sa dea contur gandurilor mele si paginile de proza ma reprezinta destul de bine…Imi ofera posibilitatea sa dau frau liber imaginatiei, sa impletesc amintirile cu visele, dezamagirea cu speranta. Fata de poezie, proza imi ofera libertatea cuvantului, nu ma limiteaza cu ritm sau cu rima… proza nu-mi cere masura metrica… Ea vrea doar originalitate si creativitate.
Proza a insemnat o provocare pentru mine… am inceput sa scriu si altceva inafara de poezie cand am citit un titlu care mi-a trezit interesul ,,Ca sa fii fericit trebuie sa fii impacat cu tine insuti”… vroiam sa vad ce iese, asa ca am inceput sa scriu… Mana imi era usoara si cuvintele se asezau cuminti pe hartie :,,Noaptea a început să cadă, iar eu simțeam că este mult mai greu sa lupt cu mine însumi, decât împotriva ei…un câine ud, flămând, neînsemnat a început să urle și am simțit că am o viață mizerabilă, simțind în pașii maidanezului pașii mei. Fără să mai gândesc, m-am ridicat de pe banca udă și am lăsat în urmă locul uscat , am început să merg ușor, simțeam că plutesc și am pornit spre casa ei, iar sufletul meu era convins ca irecuperabil este doar timpul… Speram ca și ea sa creadă același lucru…”
Un imbold pentru a continua sa scriu a fost si premiul a III-lea pe care l-am obtinut anul trecut la concursul „Tinere condee” unde am participat cu lucrarile „Indemn”, „Iata omul!”, „Viata de om” si „Singuratate”, care cred ca a avut cel mai mare impact asupra cititorilor:,,Închid ochii si mă chinui să dorm… Dar nu! Nu pot nici măcar să pun pleoapă pe pleoapă fiindcă singurătatea pare să-mi fi intrat și în vis, nu vrea să-mi dea pace! Deschid ochii și mi se pare o eternitate fiecare secundă ce se scurge, fiecare minut ce se topește în noaptea-ntunecoasă și rece ce s-a lăsat ca un blestem peste lumea aceasta păcătoasă și rea, dar, mai ales, peste sufletul meu. Dacă pătrund adânc , adânc înăuntru-mi, descopăr aceeași singurătate ce mi se înghesuie în tot trupul, până în vârful degetelor, până în fiecare fir de păr, căci plictiseala în care mă aflu, în ea, mi se scaldă sufletul și fiecare clipă ce trece, parcă, din ce în ce mai greu…
[…]Tăcerea se îneacă în tăcere, însă… E lumină! Dimineața e friguroasă… Plouă și vântul urnește încet norul de la fereastră pentru a pune altul… Nu simt nimic…doar pentru că mă simt singură?”
Nu vreau sa oblig lumea sa-mi citeasca randurile, vreau sa o las sa ma descopere, sa imi intre in suflet si sa ma cunoasca! Vreau sa o schimb si sa o fac mai buna… nu stiu daca voi reusi.
Important este ca imi place sa scriu.Imi place sa scriu, pentru ca : Scriu sa uit si sa-mi amintesc,/Scriu sa mor si sa traiesc,/ Scriu sa detest si sa doresc,/Scriu sa dorm și sa ma trezesc,/Scriu sa ma-nalt si sa ma prabusesc…/Scriu sa rad si sa plang,/Scriu sa plec si s-ajung,/Scriu sa ma sufoc si sa respir,/Scriu sa m-adun sau sa ma-nsir,/Scriu sa vorbesc si sa tac,/Scriu sa ma cert si sa ma-mpac,/Scriu sa ma-nalt si sa cad,/Scriu sa inghet sau sa ard,/Scriu sa amortesc si sa simt,/Scriu sa va arat ca nu mint,/Scriu fiindca scrisu-mi face bine,/Scriu ca sa uit de tot, de toate si…de mine!!!”[ ,,Scriu…’’]
|
Recommended Reading
