|
Biography Coca Farago (prenume: Ana - Virginia)
Coca Farago (1 august 1913, Craiova - 1 septembrie 1974, BucureÈ™ti) este o poetă, prozatoare, traducătoare È™i autoare dramatică. Este fiica scriitoarei Elena Farago È™i a lui Francisc Farago, funcÈ›ionar bancar, È™i primeÈ™te la naÈ™tere numele Ana-Virginia. Farago manifestă o precoce înzestrare literară, astfel că versuri ale poetei de numai 10-11 ani, din care va cita cu simpatie, îl motivau pe Lucian Blaga a glosa pe seama artei „miraculoase" a copiilor într-un articol din „Cuvântul" (1925). ÃŽnvață într-un institut privat de fete, ulterior frecventând Conservatorul craiovean „Cornetti", unde își susÈ›inea examenul final la secÈ›ia artă dramatică, în pragul celui de-al treilea deceniu.
Câțiva ani după absolvire profesează ca actriță la Craiova, în trupa Teatrului NaÈ›ional, È™i, episodic doar, la CernăuÈ›i. Cu Tantzi Cocea, Lucia Demetrius È™i Emil Botta evoluează, de asemenea, entuziast, în cadrul companiilor de teatru experimental „Masca" È™i „Treisprezece È™i unu", fondate la BucureÈ™ti, în 1932, de G.M. Zamfirescu. Emancipându-se discret de sub tutela mamei, decide a se stabili în capitală, schimbând până în preajma celui de-al doilea război slujbe modeste: stipendiată de Muzeul „Al. Saint Georges", la Biroul de presă al FundaÈ›iei Regale sau la Ministerul Muncii, Farago mai funcÈ›ionează, din 1945, ca instructor scenic la Apărarea Patriotică, pictor decorator, regizor de culise la Teatrul Poporului din BucureÈ™ti È™i la NaÈ›ionalul craiovean, îndrumă cercuri È™i cenacluri ale Sindicatelor Unite (Ilfov, BucureÈ™ti), e asistentă la Muzeul „K. Zambaccian" etc.
ÃŽnstrăinarea de familie a tatălui (prin divorÈ›ul din anii '20), apoi moartea lui în circumstanÈ›e neelucidate, logodna - timpurie - eÈ™uată cu Mihail Avramescu (la acea dată încă fervent al avangardei), un mariaj din nou nefericit, ce se desface, survin ca tot atâtea momente ce apasă existenÈ›a scriitoarei, a cărei sănătate e precară. Se recăsătoreÈ™te în 1940 cu Geo Maican, actor È™i autor de scenarii teatrale. Va părăsi viaÈ›a literară spre finele decadei, când neurastenia sa recidiva. Membră a Societății Scriitorilor Români (1937), ca È™i a Societății Autorilor Dramatici Români (1938), Farago se afirmă în deceniul al patrulea al veacului trecut printre condeiele interesante, promițătoare, ale „noii generaÈ›ii".
Primele versuri le semna, aproape simultan, în „ViaÈ›a literară" È™i „Arhivele Olteniei" (1928); continuă cu proză, în „Biletele de papagal" argheziene, în treacăt sau pe spaÈ›iul unor rubrici consacrate, mai publică în periodice ca „Ramuri", „Muguri", „OstaÈ™ii luminii", „Azi", „Familia", „Linia nouă", „Vremea", „Universul", „Adevărul literar È™i artistic", „Freamătul", „Poezia", „ViaÈ›a Basarabiei", „Hyperion", „Frize", „Meridian", „Litere", „Gând", „Junimea literară", „Luceafărul" (TimiÈ™oara), „Nenufar", „ViaÈ›a românească", „Gând românesc", „Pagini basarabene", „Festival", „Front literar", „Pasărea albastră", „Gazeta femeilor", „Domnul de rouă", „Revista scriitoarelor È™i scriitorilor români", „Făclia", „Adevărul", „DimineaÈ›a", „Cuget clar", „Lumea", „Comuna", „Patria", „Gazeta cărÈ›ilor", „Universul literar", „MeÈ™terul Manole", „Prepoem", „Orizonturi" (GalaÈ›i), „România literară", „Veritas", „Convorbiri literare", „Jurnalul" (BucureÈ™ti), „Seara", „Luceafărul" (BucureÈ™ti), „Flacăra", „Pan", „Studio Teatrul NaÈ›ional", „Revista FundaÈ›iilor Regale", „ViaÈ›a", „DemocraÈ›ia", „Contemporanul", „Femeia", „Veac nou" etc.
Debutul în volum, obscur de altfel È™i grăbit lăsat în urmă, îl reprezintă pentru Farago trei „povestiri ciudate" traduse din Villiers de l'Isle-Adam (Decapitatul, 1931); vreme de un deceniu È™i mai bine a mai transpus, în periodice, cu precădere versuri (Heine, Rilke), pentru ca în 1946 să imprime masiva tălmăcire după ViaÈ›a lui Nijinsky, povestită de Romola Nijinsky (prefaÈ›a preluând un articol dedicat artistului de Paul Claudel).
Tenace, aptă a-È™i lua în serios vocaÈ›ia, Farago a exersat în varii genuri literare; redebuta la scurt timp cu teatru, probabil stimulată de acelaÈ™i G.M. Zamfirescu, mentor al tinerilor scriitori-actori dornici a înfrunta, la începutul anilor '30, pastiÈ™a È™i rutina. Privite îndeobÈ™te sub specia unui teatru de lectură, piesele (ce apar mai toate în „Familia") nu trec, la timpul lor, neobservate, È™i mai târziu se impun atenÈ›iei unor istorici ai dramaturgiei prin nota certă de modernitate (È›inută reflexivă, miza pe intertextualitate È™i metaforă). Un prim act teatral (datat 1934, retipărit de sine stătător în anul următor) a cunoscut È™i o montare pe scena NaÈ›ionalului din Cluj; „dezamorsând", cu ironie în subtext, conflictul pe care îl anunță ÃŽntâmplarea, Farago se amuză persiflând convenÈ›ii, stereotipii, modele, într-un scenariu căutat, parodic.
AtracÈ›ia spre teatrul de idei, pirandellismul - cu formula teatrului în teatru È™i uzura măștii - reÈ›in în piese ca Manole È™i Ana (1935; rescrisă în 1940, în umbra dramei expresioniste a lui Blaga) ori Sala de aÈ™teptare (1938), un text demitizând condiÈ›ia actorului, nu È™i „magia" actului artistic, în fine, cuplul dilematic È™i predestinat, asociat misterului creaÈ›iei, revine într-un poem dramatic ce improviza pe tema jocului himeric al artistului (Natură moartă, 1941). AtaÈ™amentul pentru teatru o face a se regăsi din când în când pe Farago È™i în postura cronicarului dramatic (a comentat spectacole de Victor Ion Popa, Ion Sava, în publicaÈ›ii ca „Jurnalul" craiovean, „Falanga" etc.).
La rândul său, avea să intre în vizorul criticii prin cărÈ›ile de proză mai cu seamă. Imaginând o spovedanie a eroinei (Gelia) către un tânăr medic (Vladimir), „romanul" Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim (1936) inspiră mai adesea comentarii ce-È™i caută premisa în datele psihanalizei È™i în complexul freudian schiÈ›at (de unde însă È™i vulgarizări, aserÈ›iuni riscate ori superflue). DecepÈ›ia trăită de Antim, inadaptat învățător de È›ară, la vestea naÈ™terii unei copile ce pare să uzurpe locul fiului dorit, e o „figură" epică tranÈ™antă, comună È™i mentalității maniheice a basmului - lume a absurdului naiv. ReacÈ›ia frustrărilor în lanÈ› porneÈ™te de aici. Gelia trece prin copilărie afectată de nepăsarea ce i se arată È™i suferind pentru distanÈ›a ridicată de un părinte despre care È™tie totuÈ™i prea puÈ›in; va căuta în timp să-l înÈ›eleagă È™i să-I preÈ›uiască; din „pânda" reciprocă, de durată, a celor doi, Antim cel mizantrop, ursuz È™i sceptic, È™i copilandra tandră, însuÈ™indu-È™i viclean È™i îndârjit abilități de băietană spre a nu-l dezamăgi, se iscă tensiunea de substrat a cărÈ›ii.
Ca intermezzo între două cărÈ›i, Farago practică o publicistică la graniÈ›a cu proza alertă, degajată; secvenÈ›e citadine, contraste pitoreÈ™ti (patosul aclimatizării la metropolă, maliÈ›ii de blochaus È™i tramcar) nasc replici de un haz destins, spumos, È™arje duios vitriolante „â la nenea Iancu" alteori, o satiră subÈ›ire a vulgului ubicuu, în „fiÈ™e", schiÈ›e de portret, „momente". Dany, protagonistă într-o altă încercare de roman (din care s-au păstrat fragmente), lua asupra sa ceva din acest duh sarcastic, incisiv.
Lirismul È™i tendinÈ›a psihologizantă domină È™i în prozele antologate, în 1940, în Vulturul albastru (efuziunile, locvacitatea fiindu-i amendate autoarei, în revers). Pagini de monolog sau dialog, lungi solilocvii în care autoscrutarea nu contrazice darul de a privi iscoditor înjur închipuie o partitură adecvată pentru eroii săi contemplativi ori pentru eroine ce despică firu-n patru, disimulându-È™i, sub un aer de bravadă, sfiala, vulnerabilitatea. StigmatizaÈ›i de boală sau de nenoroc, adolescenÈ›i febrili ori purtaÈ›i de reverie, introvertiÈ›i È™i imaginativi, îi întorc chipul de enfant prodigue printre reflexele oglinzii mate, tulburi. Statice aparent, mai toate povestirile sfârÈ™esc prin a focaliza incertitudinea, impasul, entropia; exorcizarea unui rău lăuntric, conÈ™tientizat treptat sau intuit, nu coincide însă È™i cu happy end-ul. InconsecvenÈ›ele, mici falii sufleteÈ™ti trezesc un „freamăt al zădărniciei". SpaÈ›iul delimitează È™i închide ca într-un cerc apăsător, malefic, ecoul vocilor (È™i vieÈ›ilor), acutizând obsesiile (Stradă, Disc). Alienarea È™i scindarea fiinÈ›ei, îndepărtarea de sine È™i de ceilalÈ›i conduc la fragmentare discursivă (ÃŽntuneric).
Terifiant, simbolul păsării de pradă e un avertisment ibsenian în Vulturul albastru, proza considerată emblematică pentru volum, aproape o „nuvelă teatrală". Reactivând o traumă pe care eroina vrea s-o „uite" în trecut, cu reîntoarcerea unor prieteni de demult la „vila fără nume" aparÈ›inând soÈ›ilor Samarin, un vechi conflict tinde a se reface È™i se tranÈ™ează într-o descărcare violentă peste ani. Concentrând epicul, miÈ™cările de tragic menuet ce leagă ori desfac lăuntric cele două cupluri, Farago privilegiază atmosfera È™i sugestia. Deschiderea spre formele moderne e o constantă È™i în poezie. Prin versurile ample È™i fluente cutreieră o frenezie tristă, reversul expansivității stând adesea într-o miÈ™care retractilă.
Fără emfază, Farago se confesează în poeme „simple", poeme „pentru suflet chinuit", cântece „fără melodie". ÃŽn spaÈ›iul poeziei de notaÈ›ie, visul închipuie plutirea, zborul, tentaÈ›ia ascensiunii; iubirea dă ocoluri mari unei absenÈ›e. Lăsând în urmă vârsta (È™i maniera) simbolistă - sunt însă suficiente stihuri ce eÈ™uează în evanescență È™i banalitate - poemul confesiv, È™optit, ceda cu timpul pasul elegiei. Pentru cartea de versuri din 1943, Poeme pentru singurătate, pe care Farago È™i-o ilustrează cu desene proprii, i se atribuie un premiu al Societății Scriitorilor Români.
Opera literară
Întâmplarea, Oradea, 1935;
Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim, București, 1936;
Vulturul albastru, București, 1940;
Poeme pentru singurătate, București, 1943.
Traduceri
A. de Villiers de l'Isle-Adam, Decapitatul, București, 1931;
Romola Nijinsky, Viața lui Nijinsky, prefață de Paul Claudel, Iași, 1946.
|
Recommended Reading
