„În Irak oamenii sînt o marfă”. Nu contează că ești român, polonez sau italian, contează că pentru cineva ești dușman. Aparții taberei adverse. Mircea Dinescu avea dreptate cînd reducea oamenii la o simplă marfă.

Este o tragedie să pierzi pe cineva în război. Indiferent că este vorba despre jurnaliști sau despre soldați. Dar jurnaliștii, soldații, asistentele și medicii au plecat în Irak voluntar. Riscul există și a existat mereu. Și ei știau asta. Că au plecat din spirit de aventură, că au plecat din entuziasm deja nu mai contează, contează curajul lor de a intra într-un alt spațiu civilizațional, și de a înfrunta ororile unui război terorist. Indiferent de ceea ce se va întîmpla, astfel de oameni sînt vedetele României. Ei sînt cei care ne fac pe noi, ceilalți, să ne privim încă în oglindă dimineața. Important acum este să devenim conștienți de șansele lor și de pericolele care îi pîndesc. Pericole pe care ei și le-au asumat. Profesional și uman.

Seara trecută a fost o grea încercare pentru consumatorul de media. Televiziunile s-au bătut în a comenta dispariția celor trei jurnaliști români și a însoțitorului lor. Ceea ce trebuia să fie o știre mai amplă într-un jurnal de știri, a devenit motiv de dezbatere națională. Comunicate de presă ale CNA și Clubului Român de Presă și-au exprimat solidaritatea și au făcut apel la instituțiile statului român să intervină, de parcă Bagdad-ul n-ar fi teatru de operațiuni militare. Fostul Mircea Geoană a apărut pe postul de televiziune Al-Jazeera cu un apel de suflet adresat răpitorilor. Succes media, capital de imagine, și pentru B1TV și pentru fostul ministru de externe, dar numai atît. Niște oameni care răpesc alți oameni din rațiuni politice sau economice nu-și vor elibera marfa fiindcă în România au studiat mulți arabi, sau pentru că unii dintre ei și-au întemeiat aici o familie. Apelurile de suflet nu au trecere într-o lume dominată de război. Iată de ce efortul Nașului și al lui Mircea Geoană rămîne doar un gest draguț, spectaculos fără îndoială, de invidiat pentru confrații din presă, dar inutil.

Din păcate, a existat un factor perturbator în toată această dezbatere televizată. Iar acest factor perturbator nu putea avea decît un nume: Mircea Dinescu. Un incontestabil onemanshow, dar din nefericire a demonstrat încă o dată că nu e suficient să apari des pe micul ecran pentru ca dreptatea să fie de partea ta.

Mircea Dinescu are propriile sale păreri față de participarea României la teatrul de operațiuni din Irak, și față de ceea ce ar trebui să facă, de acum încolo, statul român. Păreri rezultate dintr-o judecată simplistă și superficială, dar da, este dreptul lui Mircea Dinescu să aibă păreri. Este o regulă de bază a democrației. Problema gravă apare atunci cînd Mircea Dinescu vine pe un post de televiziune și face publice aceste păreri, influențînd pe cei care îl ascultă, adesea și mai puțin informați decît un realizator de televiziune sau analist politic.

Suferim de boala de a ne considera buricul pămîntului. Nu contează cît sîntem de pregătiți, în România oricine poate fi analist politic. Credibil. Ne pricepem la politica națională care oricum seamănă adesea cu un joc de fotbal pe maidan? Atunci sigur ne pricepem și la politică internațională. Din păcate lucrurile nu stau nici pe departe așa, iar părerile personale fără discernămînt aruncate la oră de maximă audiență pot face un rău imens României și eforturilor ei de a prezenta lumii o politică externă credibilă. Mă simt obligată, de realitate și de ceea ce știu, să punctez cîteva lucruri esențiale.

Membră NATO fiind, România participă la efortul coaliției internaționale din Irak. O coaliție discutabilă, scîrțîită, cu pași înapoi, cu declarații belicoase, dar oricum, o coaliție. România participă la operațiunile din Irak și Afghanistan dintr-un motiv foarte simplu: nu poți pretinde un beneficiu de securitate de la o alianță militară, fără să oferi un efort militar, pe măsura resurselor tale, acelei alianțe. Că ne place sau că nu ne place implicarea militarilor români sau a cadrelor medicale în aceste zone fierbinți, sau dacă se va decide retragerea efectivelor de către factorii de decizie astea sînt discuții separate. România nu face decît ceea ce este normal să facă o țară membră NATO, o țară care dorește să intre într-un club euroatlantic de elită, o țară care pretinde respect pe plan internațional. Am luat notă de faptul că Mircea Dinescu nu a fost niciodată de acord cu participarea României în Irak.

Dar mi-ar fi făcut mare plăcere dacă Mircea Dinescu ar fi oferit și o altă alternativă de securitate pentru România. Alta decît NATO, care se pare e o alternativă nefericită fiindcă ne pune soldații și jurnaliștii în pericol. Îmi este greu să cred că Mircea Dinescu nu realizează cît de complicată este, din punctul de vedere al securității, geografia căreia îi aparține România. Ne aflăm între două zone care pot genera surprize: spațiul ex-iugoslav și spațiul ex-sovietic, ambele cu o dinamică a securității greu de anticipat pe termen mediu și lung. Din punctul de vedere al securității România nu avea, după 90, decît varianta NATO. Lucru care va rămîne valabil cel puțin pînă cînd UE va fi în stare să dezvolte o capacitate militară capabilă să facă față provocărilor spațiului european și provocărilor globale.

Pe de altă parte este greu de spus cît ne-ar fi costat, în planul credibilității, refuzul de a participa la operațiunile din Irak. Să nu uităm că nu sîntem încă membru al UE, și România nu a fost foarte conștiincioasă la capitolul reforme pentru a se baza în efortul de aderare doar pe acestea. Participarea la operațiunile din zonele fierbinți nu se punctează la Bruxelles, este adevărat, dar dă un semnal clar în ceea ce privește capacitatea României de a-și susține angajamentele și la nivelul faptelor, nu doar al vorbelor.

Gafele lui Dinescu nu se opresc însă aici. Știe el că în satele românești oamenii fac noaptea de pază ca să-și apere bunurile de hoți. Cu alte cuvinte poliția română e incapabilă să protejeze cetățenii. Prin urmare, nu sîntem în stare să facem ordine în curtea noastră. Și atunci cum putem pretinde să facem ordine în curtea altora, adică a irakienilor? O concluzie a cărei logică este fracturată din start. Este discutabilă incapacitatea Poliției române, și asta a precizat și Cristian Sabbagh în discuția cu Mircea Dinescu. Dar să presupunem, de dragul demonstrației, că avem un Minister al Administrației și Internelor deficitar. Asta nu înseamnă musai că și Armata Română este la fel de incapabilă. Mai mult decît atît, chiar dacă n-am sta strălucit nici la armată ăsta nu este un motiv serios să nu participăm la coaliția internațională și să învățăm de la cei cu mai multă experiență. Este o ocazie foarte bună și cu tot riscul inclus militarii noștri au știut să profite de ea. Și ceea ce este și mai important, este bine să-i spună cineva și lui Mircea Dinescu, să știe măcar de acum încolo, că România a făcut și face față foarte bine provocărilor în operațiunile din Irak și Afghanistan. Soldații și cadrele noastre medicale dau dovadă de profesionalism maxim, și din acest punct de vedere nu există nici un fel de diferență între soldații, medicii și asistentele din SUA, Marea Britanie sau România.

O ultimă precizare: Mircea Dinescu are dreptate, Spania și-a retras trupele din Irak. Tensiunile dintre spanioli și americani țin de politica externă a Spaniei. Vestea proastă pentru noi este că un lucru pe care Spania și-l poate permite, România nu și-l poate permite. Pentru simplul motiv că nu avem locația geografică a Spaniei, nici puterea ei economică sau militară.

Este regretabil faptul că o personalitate ca Mircea Dinescu nu realizează că prin păreri personale de genul celor exprimate pe B1TV poate face un imens deserviciu nu numai celor trei jurnaliști ostatici în Irak, dar și soldaților și medicilor aflați în misiuni departe de țară, și chiar și eforturilor făcute de oficialii români în sprijinul unei politici externe sănătoase și aducătoare de beneficii de securitate.