„Nu trebuie sa privești chiar daca ești plin de ochi”

Îmi imaginez ca nu mai scriu si îmi vine sa plâng, încep sa vorbesc, numai ca să mă țin in picioare, uite… daca te incomodez, ia-mă, anulează-mă, pune-mă acum pe mine deoparte să văd cum e, voi ști să stau cuminte, tu știi doar că ne revigorăm cu fiecare pierdere. Lucrurile par covârșitoare, e plin , e mult, e total, e chiar aici în mine, îți dau ca să am mai mult, ca să fiu mai mult, să-mi liniștesc tăcerea în gânduri prelungi, însetate și e mult, neclintit de mult, ad infinitum. Asta aș fi vrut să strig, să mă avânt, să mă sperii, să mă amestec, , „înalță-mă” țipa din alte ere, ”nu mă lăsa așa, poți sa mă ții , sa mă ai așa?”
Ca să nu mai fiu, pentru a nu mai fi nimic.

Vii cu mine, te rog? Imediat, numai sa-mi schimb sufletul.

…aici se întâmplă ceva, aici se petrece trecut ceva, aici se sfârșește din nou, ceea ce lăsai să devină fără frică iertare. În spațiul dintre noi a fost reținută ploaia. Calc si rămân stingher cu mâinile la ochi.



Altădată, de fapt, ce contează când, de parcă chiar ar exista un timp, de parcă chiar ar exista o percepție a timpului , astfel, într-un spațiu gândit de mine, văzut numai de mine, într-o mână de secunde imaginate, degeaba, mi-am impus de atâtea ori să stau dreaptă, capul înainte, ochii deschiși, ochiul deschis.
De fapt, nu aici vroiam sa ajung - cum ne închipuim naiv ca urmam scopuri, e invizibil, mâna mea e invizibila, peretele e invizibil, tu ești invizibil, poate că am vedea mai multe daca nu am vedea atât de multe. Mult, mult, obosesc, prea mult multe pentru numai doi ochi, îi închid ca să nu mă vedeți, m-am speriat că n-am să pot cuprinde înaintea și înapoia mea cu numai doi ochi pe care îi am. Uneori am mai mulți, dar nu îi pot activa în favoarea mea, mă depășesc , dispuși aleatoriu oriunde privesc, mă reflecta tot pe mine ca într-un miraj narcisiac. De aceea eu nu pot sa privesc „altceva-ul” decât cu numai doi ochi. Ceilalți se războiesc împotriva mea, mă țin in ei, mă colorează, fragmentează, disecă, când îi închid numai pe cei doi, răzvrătiții se reped la mine, încep sa boscorodească, mă amenința, fac haz, vă datorez multă atenție, am obosit și vreau să visez.


S-a umplut Pământul de oameni, l-au ghiftuit și abia respiră.
Să fii Suveran peste atâția!
Pe Dumnealui îl pun de obicei într-un colt, prins în cuie, înveșnicit milos pe o bucată de lemn, cu fruntea senină și cu un zâmbet vag, zgârcit aproape. L–au ogoit acolo cu îngăduință si înțelegere, o fi obosit și El, atâtea drumuri, sus-jos/jos-sus, e mai aproape de noi așa, poate să ne privească în voie, îndeaproape, cu răgaz. Cine știe câtă răbdare epuizează, așteptându-și ochii din misiune de aici de jos. ”El ignora că ochii lui Dumnezeu sunt de zece mii de ori mai strălucitori decât soarele, pentru a supraveghea căile oamenilor și pentru a privi locurile ascunse” (Psalmi, Siracide)

….și privea mult printr-un ochi strâmt, le avea pe toate prinse în crustătura lemnului care îi ocrotea liniștea. E frumos să ai lumea în palmă, zâmbim, da, e frumos…uneori visează la Casa Zâmbetului de Nouri.
Ii place așa. Răsturnat înapoi, cu mâinile mai mari decât cerul, risipind încă melancolic destine prin fiecare loc gol.

Lumina tulbure se așază în colțuri. Se prinde de mine. O aud și mi-e teamă.
E o simpla trăire.
Intensă și nestăpânită ca o suferință absurdă.
Să ne prindem de el, să-l mai invocăm o dată, să-l interogam, să-i tulburăm somnul, să-l invităm să-și caute altă gloată, alte turme, dar să ne lase potoliți, cu mintea clară, înseninată , ca pe o amintire frumoasă păstrată si revocată cu duioșie. Da, și ochii se gândesc dincolo. Abia acum mi-am dat seama.

A venit, a venit Soarele. Să-l acoperim și pe dumnealui cu justificările noastre existențiale. El e nevinovat. El e plin cu lumină pe care o risipește imparțial și fără gânduri și fără pasiuni. Soarele este un adept sigur al deconspiratorilor. Este blând și încă inocent. De aceea nu i-ar păsa de un parteneriat obscur.


De mult timp aștept un semn. Mi-l închipui abrupt, fulgerător, verde, cu reflexe luminoase. Când mă gândesc că, uite, l-am primit , nu mai e. Da, e bine așa , cu toate se întâmplă la fel, lucrurile trebuie să moară atunci când își trăiesc culminația, când simt în ele o împlinire, o lumină care le face să fie gata, făptuite, bune de uitat.

Spune-mi tu, care stai și privești forfota zbierândă a pașilor încâlciți, care te-ai oprit din mers și ai zis „gata , până aici, să destrămam încet povestea, de acu încolo văd și uit”, mai face să stai in mijlocul mulțimii –țeapăn, fără nimic, golit pe dinăuntru, făcându-te a rezista valului curgând pe două picioare?


Legea Sacră a Sf. Benedict: „noul venit va fi despuiat chiar în paraclis, pentru a uita de lumea din care a venit”



Omenirea mi se pare sferică, cercuri care se multiplică nesperat, înșirându-se amăgitor pe retină, amestecându-se, uniformizându-se aiurit. Ei bine, în toate aceste cercuri este cuprins omul, micuțul om, nevinovatul om, creatura cu numele de „om”, care uneori speră să iasă din acest val mergând continuu degeaba, pentru că n-are cum, pentru că nu există colțuri , mai ales pentru cei care le caută. Să vrei să te retragi, să privești înăuntru sau în afară, nu poți. În față , în spate, peste tot sunt oameni care se uită nestăpânit la tine, care așteaptă să îți faci mai repede socotelile și să mergi înainte, să lași loc altora care să te urmeze, pentru ca valul convoi lung și încet să înainteze, nu cumva să stea în loc și să stagneze evoluția universului.
De-ar exista un final sigur al lucrurilor, ne-am resemna mai ușor.
Da , eu întârzii mereu, fără să vreau mă grăbesc undeva, mă concentrez mult pe direcție, până uit cum se merge, până uit că am o direcție. Nu există direcție, nu există mers, e doar o proiecție ștearsă a lui, abia intuită, dar care totuși ne întreține iluzia că vom ajunge undeva.
Chiar dacă se îmbulzesc peste mine, uneori mă înghiontesc, nu contează, noi, oamenii, e firesc sa ne îmbulzim, așa am citit eu undeva, când bat clopotele de exemplu, când Somnul e rupt sau când ne gândim prea mult la ceva mărunt si se face frig. Suntem etern valabili, asta vroiam să spun. Ne forțăm, împingem timpul înainte cu efort, ca să nu mai fim tragici și să nu ne mai vină a plânge că se termină timpul.


… Omul diabolic este omul răzvrătit. Este omul invizibil constrâns la anonimat. Neatent la ceremonialul social, nepăsător la multicolorele priviri îndreptate asupra-i (ochii lui nu spun nimic- obișnuiți, fără expresie). Când trece pe stradă, aproape că nu-l deosebești de mulțime. Nu e de unul singur-oamenii diabolici au împânzit lumea cu suspine și încă nu se vad.
Grămezile nu se știu între ele.
Suntem aproape de acolo, aici chiar că nu dispunem de nici un gest salvator, toate, dar toate au fost amăgite și au plecat cu ce a mai rămas din ele în spatele lumii, acolo vor să ne privească dormind mersul pe o bucată de timp care moare, care se moare, care ne moare, acolo se vor aduna grămadă, vom regândi aventura care a durat ceva, a durat că mi-au înțepenit picioarele, oarecum am ajuns undeva, cât de departe, cât de demult, apreciabilă încumetare de a exista.
Acum, să contemplăm împreună, să petrecem cu mâinile amândouă ceea-ce-se-duce, căci eu nu mai vad.
Nu mi-a mai rămas nimic de gândit, scotocesc, fac găuri, până și aerul se întinde pretențios, șmecher, cu înțelesuri, mă enervez si mă întorc pe partea cealaltă.

Ce stai așa, lipsit de semnificație? Cum așa să exiști fără semnificație. Găsește-ți repede o semnificație si agaț-o de haină, să o vedem și noi și să ne bucuram împreună.

Prea mult zgomot și nu putem să ne ființăm, la urma urmei, să ne ființăm odată și cu zgomotul pe care îl avem.” Identităților ,vă rog să vă aliniați în rânduri ordonate, nu se tolerează indisciplina, vă rog, e chestiune serioasă! Vizatele s-au lipit unele de altele solidare, mute de solicitudine. „Azi vom face un alt demers de ființare. In caz de reușită, dragile mele, vă închipuiți, vom putea face orice dorim, asta da libertate. Vrei sa zbori-poftim, zboară cât vrei, cu anumite specificități, bineînțeles, dar alea mai la urmă. Altceva, poate te temi sa mori, se adresează uneia care îl privea stânjenită, nici o grijă, cred că vom renunța la moarte! Pentru că se va anula totul, toate principiile ontologice se desființează numai dacă ni se aprobă ființarea, nu….
„Dle….Sufl..et, îndrăznesc să vă întrerup, cine aprobă fii…?”
„Ssst!..” o mustrară celelalte identități „…numai să se aprobe, dragile mele, firește eu îmi asum…imense responsabilități, dar…totul e să realizam odată fii…”





Ar trebui sa mă mut din mine. E strâmt și sufletul crește, crește. M-am umplut de suflet și abia mă aflu. Și e cald. Suntem mici, neîncăpători. E la limită, zâmbeau ființele tragice, ideile se bălăbănesc de colo-colo, de parca ar exista loc între suflete.
Mai știam ceva restant in mine, un reziduu păgubaș reiterat periodic cu nostalgie. De fiecare dată când simțeam insuficiența ridicându-se lunguiață, instigatoare , o (mă) amăgeam alinător:” nu poți înainta. Nu ai putere. Nici eu nu am. Dar este ceva în mine care te face neputincioasă”. Încovoiată, cu privirea năucită, mă lăsa așa ca pe o întristare amânata, ca pe o pauza prelungita, forțată.

„De ce nu ești bună cu mine?”, se ruga îndrăzneț. „Ba da, sunt…voi fi, te voi privilegia și pe tine odată, da, neapărat, vei fi unica mea mângâiere, unica mea posibilitate, voi fi blânda, bunicuță, dar mai lasă-mă un pic…acum nu pot sa îți răspund”
Neîncrezătoare îmi întoarce spatele nevăzut, înfundându-se si mai mult in mine.
… ”Voi fi buna”, îmi repet. Chiar de acum. ”Buna ziua, pietricica micuță, ce vă face sufletul? Vă este bine aici?…A, dar nu vă mai osteniți, pietricică scumpă, să-mi răspundeți. Întrebam și eu așa…știți..( confidențial)încerc să fiu bună. Dar, la naiba, ți-am spus să taci, piatră nenorocită, ce parcă eu te-am întrebat ceva, sau în orice caz, te-am rugat să-mi răspunzi…dar ți-am spus să taci, da?. Stimata mea pietricică , chiar nu e necesară intervenția dumitale, te rog sa mă crezi…”


S-a ros Cerul! Nu-l atingeți, să nu se scurgă albastrul. El nu e pentru noi- e pentru cei care îl mai rod încă. Să plecam , să cântam și să găsim altul. Căci cerul perfect nu mai există, l-au sfâșiat epigonii, mediocritățile noastre plângărețe, l-au uns pe deasupra, l-au spoit cu neștiință si mândrie, a rămas doar o proiecție a lui, o umbră vagă, transpusă cu gând rău, zgârcit.
Și maimuțele sunt capabile de metafizică, produc și ele cu destul de multă greutate silogisme pretențioase, încercări apreciabile, de altfel, numai că s-a ros Cerul.
El e altfel. Dar vreau să-l înțeleg. Cu cât încerc să-l privesc mai mult și mai îndrăzneț, cu atât simt o rezistență (exterioară, eram tentată să cred), o plictiseală curioasă, ambiguă, locul asta e umblat, de multe ori, it’s useless, apoi mă revoltam firesc ca să mă întărât mai mult în a obține ceea ce sunt îndreptățită să am.
Dăruiește-te muritorilor de ochi, rupe misterul, nu te mai juca, treci lumina și se grămădesc mândre nopțile. Își strânge picioarele sub ea. După ochii închiși au venit s-o mângâie mâinile celorlalți ca niște gheare scoase din păr, ca o negreață impusă, binevoitoare. Zâmbește cald și toate din jurul ei se prefac duioase, fără de cusur. Se simțea plină și ei o mai compătimeau încă.
„Dar ieși de acolo!”, îmi venea să strig. „Ce te ascunzi ca un exilat, cu pretenții de victimă?” Până răbufnea din mine un șuvoi străin, copleșitor, irezistibil „ Ești fals! ești fals!”
„Regele e gol!!! Regele e gol…”
L-au adus în mijlocul mulțimii ca să-i admire absența, imperfecțiunea, imaterialitatea trufașă. ”Să-l lăsăm așa”, șoptește timid o bătrână. „Așa l-am avut din totdeauna” Privirea Înaltă se mai plimba încă bănuitoare, aproape nesigur, printre ei. ”Și e al nostru”, adăugă cu mai multă tărie Sufletul Smerit.


Am rupt foile. Se albeau prea tare, de la sine, nepermis, nevăzut. Numai tu sa nu pierzi scrisoarea pe drum, ai grija, ține-o nedesfăcută, ca pe o cutie a Pandorei, sacra podoaba ce strălucește când o privești, te rog sa nu te uiți prin părți să nu pierzi scrisoarea.

Și în genere nu vreau nimic. E mulțumitor, relaxant, dureros de calm și altfel (adio, servus, civilizație albă multicolora de pluș! dacă se întâmplă ceva tragic, spectaculos, bateți in peretele de sticlă, am să știu sa ies fără zgomot).Și totuși lucrurile rămân neschimbate, grozav mai obosesc să le vad așa. Și timpul rămâne (ești Timp! striga, ce-ai crezut ca poți fi? existență?)

Cântecul e pe margine, l-au lăsat acolo, din când în când își amintesc de el cu nostalgie, dar nu îl mai recunosc, i s-au uzat capetele. Mă primesc înapoi, sunt eu, am o ciocolata, vrei s-o împărțim?

Ultima bomboana ca și ultima vârstă. Pentru că azi se termina Timpul, gata putem merge înapoi, s-o luăm de la sfârșit cu răbdare și smerenie, pentru că azi se termina timpul, cum am mai spus. Așa m-am gândit eu.

„La revedere, domnilor, doamnelor.
Nu răspunde nimeni. Mă duc..”(J. -P. Sartre)
Surzii vorbesc si se minunează.