Îmi amintesc de cuvintele lui P. Gutton, cuvinte care m-au făcut să mă opresc asupra dinamicii pulsionale și a scenei pe care se desfășoară “le pas de deux” între Eros și Thanatos, în adolescență: “Construcția subiectului în adolescență se realizează prin stări de iubire succesive”. Și primul gând pe care l-am avut a fost că dragostea la prima vedere, atât de intensă și de fulgerătoare, de fermecătoare și devastatoare, este de fapt o re-construcție a unei iubiri primare, o reîntâlnire, o regăsire a obiectului pierdut... Și poate că violența atât de caracteristică adolescentului, agresivitatea și capacitatea sa de a urî nu sunt decât o formă de apărare împotriva disperării, un doliu neîmplinit după copilăria pierdută, o angoasă primitivă resuscitată de agonia unui timp de mult trecut și a unui timp necunoscut ce urmează să vină...

Polaritatea structurală și dinamică a vieții psihice, fie ea sensibilitate și gândire, viață și moarte, iubire și ură, plăcere și neplăcere, absență și prezență, eu și obiect, feminin și masculin, presupune o dublă valență, un spațiu psihic dublu marcat între o seducție și o pierdere originară, o “mărturisire pe două voci”, un afect dublu împărtășit, un “discurs viu”, antagonism ce ne urmează de la naștere și până la pieire. O viață ce se desfășoară după o “elipsă” (Catherine Couvreur), ce are două drumuri, cu două centre distante, două destine diferite ce se întâlnesc în același punct.

Adolescența, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalității, se manifestă printr-o extraordinară dispoziție pentru iubire, prin apetența și teama intensă de a pune în opoziție, în același timp, noile obiecte de iubire și obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconștiente din copilărie, gardiene ale continuității). Crearea și recrearea acestei legături obiectale este o dispoziție gordiana de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.

Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuși, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puțin de pierdut decât cel care și-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menținerea relației obiectale. Dar care este poziția obiectului, acum, la pubertate/adolescență? Și, în fond, ce fel de obiect?

Răspunsul, deși pare a fi simplu, implică dificultăți de explicare, întrucât ne aflăm pe axa narcisică a iubirii: statutul obiectului poartă antinomia între pulsional și ideal, poziția sa narcisică fiind apropiată de cea a obiectelor parentale idealizate. Și, pentru că pericolul narcisic este de fapt sentimentul de pierdere a obiectelor parentale (și prin ele, o parte din sine), întotdeauna idealizate, iubirea adolescentului cuprinde în ea tristețea, durerea, deznădejdea și, continuând astfel, pasul spre ostilitate și ură. Iubirea poartă în ea acum două dimensiuni: cea a autoconservării (tandrețea, atașamentul) și cea senzuală, parțială, dimensiuni ce se condensează în același obiect dorit și iubit, obiect ce își reclamă alteritatea, sexualitatea proprie, identitatea. Și totuși, care este decalajul între realitate și fantasmă? Unde intervine iar deziluzia, care aduce cu ea violența depresiei, atât de frecvent întâlnită la adolescenți?

Experiența iubirii în adolescență implică și diferența/complementaritatea sexelor, ce aduce intr-un “spațiu dual”, nou, arhaicul genital, sau chiar pregenital: suprapunerea polimorfă a zonelor erogene orale, cutanate, anale, vizuale, auditive. Dimensiunea pre-oedipiană a stării de îndrăgostire/iubire poate confirma sentimentul “oceanic”, extatic, ce amintește de prima iubire, mereu pierdută, regăsită mereu, după mitul platonian. Limitele se șterg, contururile dispar, doi într-unul singur, un Tristan și o Isolda, ce mor iubind. Pentru adolescent este dificil să trăiască, să înțeleagă, dacă nu chiar să accepte aceasta nediferențiere, pentru ca el este în primul rând în căutare de sine însuși. Travaliul de diferențiere presupune puternice confruntări inconștiente și conștiente, experiențe conflictuale, ambivalență intensă, distincția progresiva între masculin și feminin, atât în sine însuși, cât și în celalalt.

Iubirea în adolescență este cuprinsă într-o dublă dramă: fiind o relație cu celălalt, ea pendulează între necesitate și contingență; fiind o relație cu sine însuși, ea poartă marca “nebuniei”, care pendulează între “efervescența euforiei” și “melancolia fără consolare”. Este un Eros care râde și care plânge, în același timp, cu aceeași intensitate, cu aceeași pasiune, pentru același obiect/subiect aproape specular, dublul, geamănul îndurerat.

Iubirea în adolescență, prima iubire, starea de îndrăgostire nu pot fi înțelese decât prin prisma amenințării în care își au originea, anume cea a pierderii simultane a iubirii materne și a iubirii primare din copilărie. La extremă, regăsim acei adolescenți agresivi, violenți față de proprii părinți, pe care îi fac să sufere, dar față de care resimt o iubire mută, răvășitoare. Nu este vorba aici despre conflictualitatea primordială între Eros și Thanatos, ci mai degrabă de o amenințare depresivă, o veritabilă “lacrimă a Erosului”, o suferință sexualizată, o iubire în lacrimi, o dorință de moarte uneori, datorată pericolului de a pierde iubirea, obiectul iubirii.

Și, încă de la mereu amintiții îndrăgostiți, Romeo și Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenți în iubire este, în esență, mortifer (“Îndrăgostiții sunt singuri pe lume...”). Și am putea continua prin a spune că nu există iubire adolescentină fără o arheologie formată din iubirile din copilărie și suferințele lor, iar dincolo de această arheologie universal umană nu putem regăsi decât obiectul original și originar, mama.

Imperativul - conștient, inconștient - iubirii în adolescență este că subiectul, prins într-o fantasmă megalomană, poate să ajungă la ființa iubită, dar numai la ea. Trecerea de la “ea este totul pentru mine”, și “noi suntem unul”, la “totul este în van, nu mai vreau nimic, sunt atât de singur” este foarte facilă când repetiția nevoii duce la nevoia de repetiție. Și astfel iubirea este legată de moarte, intricare urmată, uneori, de o fatală dezintricare.

Întâlnindu-se cu iubirea, adolescentul este afectat de această nouă senzație, tinde să raționalizeze trăirile, să le țină la distanță sau să le permită dezvoltarea. Confuzia sentimentelor poate fi contrabalansată de o capacitate de speculație sau meditație filosofică, încercând prin teoretizare să transforme emergența sexualității și sensibilității în raționalitate și rațiune. Iubirea îl fascinează, dar îl și înspăimântă. Pentru a fi trăită, starea de îndrăgostire trebuie să fie acceptată ca o experiență nouă, necunoscută, potențial devastatoare și constructivă, simultan. Obiectul genital al iubirii din adolescență tulbură prin noutatea lui, pentru că este o noutate ”veche”, întâlnită într-o perioadă în care, deși există, această diferență sexuală între sine și celălalt nu avea un sens, nu era percepută, reprezentată, trăită. Acum, dimensiunea genitală a obiectului (cea a celuilalt sex) apare în realitatea sa completă. Starea de îndrăgostire prefigurează această reîntâlnire, o pune în scenă, mobilizând toate fragmentele din trecut care o compun, cu speranța de a trăi aceeași senzație oceanică, o comuniune cu celalalt în completitudine.

Regăsit în orice iubire, la orice vârstă, sentimentul “oceanic” este cu atât mai puternic în adolescență cu cât deschide versiunea adultă a senzualității umane. Percepția diferenței dintre sexe este însoțită însă și de un sentiment de absență, de vid, deoarece cristalizarea obiectului iubirii și experiența îndrăgostirii videază eul de investirile sale afective. Hemoragia narcisică, suscitată astfel prin iubire, este într-o anumită măsură compensată de investirea narcisică a obiectului. Acest sentiment de vidaj narcisic trăit de adolescent face ca obiectul iubirii să fie perceput ca obiect narcisizant, complementul ideal, ființa perfectă atât de mult așteptată, cea care declanșează de la prima vedere impresia că toată lumea se schimbă grație ei. Acest complement narcisic este și elementul reconciliator, pe de o parte, cu senzația unei stranietăți a tuturor trăirilor corporale, iar, pe de altă parte, cu senzația unei pierderi a continuității existenței, provocate de criza pubertară. Aceasta duce la o puternică regresie la iluziile și fantasmele din copilărie, la propensiunea spre izolarea de lumea reală, la acel joc al iubirii cu codul lui secret propriu adolescenților, joc care are menirea de a-i proteja de lumea exterioară. Pe acest fond de iluzie necesară se formează un fel de pasiune, de nebunie a iubirii, cât și magia ei.

Iubirea și ura sunt fețe ale aceleiași medalii și au aceleași origini: pulsiunile sexuale. “Ura devine opusul iubirii doar odată cu constituirea organizării genitale”, afirma Freud, iar Winnicott adaugă, ulterior, că a urî nu înseamnă în mod obligatoriu și a-l distruge pe celălalt.

Dar dacă “ura, în calitate de relație cu obiectul, este mai veche decât iubirea” și “ea provine din refuzul originar pe care eul narcisic îl opune lumii exterioare”, atunci aceasta ne face să considerăm că ura ar avea o origine diferită de iubire: ea ar fi în serviciul autoconservării. Ea nu ar mai fi cealaltă față a iubirii, ci s-ar opune la tot ceea ce amenință autoconservarea. “(...) Adevăratele prototipuri ale urii nu provin din viața sexuală, ci din lupta eului pentru autoconservarea și afirmarea sa.”

Adolescenții, ieșind cu greu din copilărie, doliu neîmplinit, firește, încearcă să construiască din nou scena lor psihică, ținând seama de necesara renunțare la obiectele de iubire parentale pentru a salva propriul lor statut de subiect. Această renunțare nu se face fără suferință și durere, fără detresă și disperare, iar reproșurile și revolta adresate părinților cuprind un fel de trădare. Copilăria fusese un fel de promisiune pentru satisfacerea dorințelor (“Nu acum, mai târziu, când vei fi mare...”). Frustrările erau tolerate datorită acestei promisiuni. Or, adolescența este perioada în care căile incestuoase și paricide devin posibile, uneori realizabile. Adolescentul are nevoie de întreaga sa inteligență, de competențele sale, de toate forțele sale psihice pentru a se apăra de pulsiunile intolerabile, de decepțiile, de conflictele sale, și în special împotriva urii pe care o resimte față de părinți, de adulți în general.

Adolescența implică un potențial traumatic în măsura în care acest exces blochează organizarea defensivă preexistentă și obligă la dez-legări pentru a crea noi legări. Aceste mișcări pot căpăta alura unor veritabile explozii de reacții pasionale, încărcate de ură, ce pot copleși eul fragil al adolescentului. Repetiția experiențelor dureroase reactivează ura, agresivitatea. Dorința de răzbunare îl determină pe adolescent să părăsească scena obiectală, devenită dintr-o dată neplăcută și insuportabilă, pentru a se închide într-un narcisism omnipotent și, prin urmare, mortifer. Totul se petrece ca și cum întâlnirea cu un obiect, acum sexuat, vine să confirme disperarea trăită în copilărie, să reînvie primele leziuni ale eului, făcând astfel ca eul adolescent să se prăbușească într-o regresie narcisică și distructivă.

Echilibrul acestor investiri și dezinvestiri potențiale s-ar putea restabili la sfârșitul adolescenței, când subiectul ar fi pregătit să întâlnească cu adevărat un obiect diferit și sexuat, în care să găsească necesarele gratificații. Dacă însă adolescentul nu a avut posibilitatea să găsească ”obiectele suficient de bune” care să îl ajute să consolideze și să lege mai profund investiția obiectului, el va renunța la aceasta căutare și se va replia regresiv într-o lume în care dorința de a-l întâlni pe celălalt nu mai este investită, ci distrusă.

Și, astfel, nu se mai constituie sentimentul identității sexuale personale, nici reprezentarea clară a obiectului, fiind deschisă astfel calea spre maladie sau perversiune. Obiectul, iubit sau urât, ia astfel forma unei amenințări pentru existența subiectului, cu atât mai mult cu cât el reactivează imagouri arhaice, afecte primare. Iar pasul de la iubire la ură este făcut, pentru că, după cum afirma Piera Aulagnier, obiectul devine pentru eu o altă sursă exclusivă de plăcere, care îl deplasează în registrul nevoii, nu al dorinței.

Ne rămân deschise iubirea și ura adolescenților pe un tărâm în care nu se poate spune adio copilăriei și nici bun venit maturității, dar le cuprinde pe amândouă, în conflictualitate și dizarmonie, într-o polaritate neconciliată între iubire și ură. Dar să nu uităm “aimer c’est croître, croître c’est aimer”...