Așa cum tragicul în teatrul Greciei antice își micșorase simțitor diametrul peratologic (peras cf.gr. limită) în ceea ce privește apartenența sacrului de simțul civic de la Eschil la Sofocle și apoi la Euripide („sfânta treime” a clasicismului grec antic - aceștia trataseră aceeași piesă pe coordonate diferite de conștientizare a respectării limitei față de sacru – ca factor decisiv în relația justițiară a divinului pe pământ); el a devenit o matrice în care se va rehibridiza și coordonata divină, aceea care privise până nu demult cu condescendență, de undeva de sus, spectacolul care credea că îi fusese destinat exclusiv.
Codexul existențialist al lui Sartre își cerea dreptul de a-și consuma propria conștiință a existenței și a făcut-o grefând elementul divin pe tiparul tragicului elenist. Transplantul Sfintei Treimi - cele 3 eidos (eidos cf. gr. înfățișare) ale unui Jupiter diavol/zeu/muritor canibalizează cu atât mai mult propriul teren viu pe care-l parazitaseră pentru a-i consuma toate energiile din dotare prin faptul că la sfârșit toate mătcile în care se așezaseră aceste desfășurări de forțe se epuizează.

TRILOGIA SPAÞIULUI
A) toposul ceresc
B) toposul pământean
C) toposul conștiinței

Însuși spațiul piesei (spațiul de interferență al tuturor legilor) e tridimensional. Coordonata cea mai profundă este a conștiinței. Dacă ar fi să suprapunem acest teritoriu peste o dimensiune a trinității, am putea amplasa ultimul topos în același loc în care se produc marile mutații spirituale ale omenirii - Sfântul Duh. Nu e deloc întâmplător faptul că Jupiter în calitate de reprezentant divin are acces la el, ba mai mult, își poate permite să-și aplice singur practicile care derivă de acolo. Acea supraconștiință îl face uneori chiar să-și aroge dreptul la psihanaliză. Uimitor e însă cum acceptă să și-o aplice singur. Următoarele două citate pot evidenția acest lucru:
(Oreste reîntors în orașul în care toți îl credeau mort, sub un nume fals, dialoghează cu Jupiter în ipostaza lui umană.)
[„Jupiter: Închipuiește-ți că într-o zi se înfățișează (Oreste, n.a.) la porțile acestui oraș. (...) dacă l-aș întâlni atunci, i-aș spune: „Tinere...”, i-aș spune tinere pentru că e cam de vârsta ta, dacă trăiește. Pentru că veni vorba, (...) pot să aflu numele tău? (...) Perfect. Așadar i-aș spune: Tinere, pleacă! Ce cauți aici? Vrei să-ți revendici drepturile? (...) drum bun, tinere, rânduiala dintr-un oraș și rânduiala din suflete sunt șubrede: provoci o catastrofă. (Privindu-l în ochi.) O groaznică nenorocire care va cădea asupra ta.]
- pentru ca mai târziu, după ce Oreste își anunța decizia de a nu cădea tentației de a avea remușcări asupra acțiunilor sale:
[Jupiter: (către Oreste)(...) toate astea au fost prevăzute. Trebuia să vină un om care să vestească amurgul meu.”]
Jupiter acționează pluridimensionar și ca spectator care se plimbă prin piesă și asistă la ea, și ca psihanalist, și ca Dumnezeu , și ca Satana, și ca Sfântul Duh (atmosfera - el își creează singur evenimente tragice) și în cele din urmă dă marea lovitură sub centură teatrului însuși. Victimizându-se în deplină asumare în fața lui Egist - piesa lui de rezistență, el conturează și pentru spectator cât și pentru propriile personaje- marionetă universul de așteptare al modului în care un muritor ar trebui să mai privească sacrul de acum încolo. Acesta e un moment critic cumulând suma tuturor tragediilor, momentul de grație al piesei, în care tragicul se epurează singur pentru a se reinventa apoi în scopul de a-și consuma și el traseul unui dat:
[„Egist: Ce mai aștepți, zeule atotputernic, de ce nu-l trăsnești?
Jupiter (rar): Să-l trăsnesc? (Pauză. Obosit și gârbovit) Egist, zeii mai au o taină...
Egist: Ce ai să-mi mai spui?
Jupiter: Din clipa în care libertatea a făcut explozie în sufletul unui om, zeii nu mai pot face nimic împotriva lui. Asta-i o treabă omenească și numai ceilalți oameni - și numai ei - au căderea să-l lase în libertate sau să-l strângă de gât.
Egist (privindu-l) Să-l strângă de gât?... Bine. Am să te ascult, fără doar și poate. Dar nu mai spune nimic și nu mai rămâne pe aici, căci nu mai pot răbda.”
Pus deci într-o situație anormală, Egist se vede nevoit să creeze un catharsis de tip nou, direcționat vertical în gol fiindcă zeul abdicase de la piedestal. Jupiter își asumase foarte bine consecințele unui kamikaze -sacrul autoîmblânzit - permițând muritorilor detașarea față de sacru, semnul că el își înscenează o „frumoasă moarte” față de propria lui condiție limitată de la care nici măcar nu mai putea abdica. Prin acea auto-trecere în derizoriu - cu măreție autosabotându-și ultima redută a resortului de putere, el anticipează sacrificiul christic al lui Oreste. Avea și el nevoie de porția lui de sublim - deși pentru muritori gestul se clasifică drept un junk climax de care să te poți rupe și pe care îl poți recondiționa pentru alte predestinări.
Așadar întrebarea se revendică: ce este mai important: prezervarea sacrului sau prezervarea conștiintei sacrului? Și tocmai veriga considerată cea mai slabă, umanul însuși cu toată karma lui blestemată vine să aducă răspunsul.
Nostologia (nostos cf. gr. întoarcere, revenire) instaurează o nouă ordine: coruperea corupției conștiinței divine. Ea înțelege astfel că își poate crea un antidot că să poată acționa înțelepțit de la minus infinit la plus infinit. Oreste, personajul rotund, care nu poate deveni mai puternic decât deja este (egalându-l pe Jupiter pe palierul de putere coercitiva), devine premisa de la care se poate salva conștiința divinității saturată de sine însăși. Plecarea din cetate dublată de baleierea decadenței creează un acces către misterul anduranței, un moment crucial de anvergura efectului Sfântului Duh însuși. Oreste lasă în urmă și verticalul-tată (Jupiter) și orizontalul-fiu (poporul cetății) în același loc, egalizând două contra-forțe și instaurând tridimensionalul.

TRILOGIA FEMEII

Însuși elementul feminin e trifazat:
a) Electra, femeia-angelică
b) Clitemnestra, femeia-demonică
c) Eriniile-muște

Surprinzător, regina-mamă (care își persecutase fiica după moartea tatălui acesteia) e răzbunată și redresată uman prin remușcările fiicei, iar fiica-înger e decăzută prin ratarea drumului până la capăt al responsabilizării față de complicitatea la crimă. Din această cauză ea se degradează fizic subit din momentul în care își mușamalizează menirea revanșardă.
Electra mai are însă o ipostază care frizează biblicul: după momentul matricidului, ostracizată de regele Egist (tatăl ei vitreg) fuge împreună cu Oreste și i se adresează acestuia nu în calitate de soră, ci de iubită (apariție demnă de o Marie Magdalenă):
[„Electra: Ia-mă în brațe, iubitul meu, și strânge-mă din răsputeri. (...) Mă iubești? (...) Dă -mi mâna. (îi ia mâna și o sărută) (...) Te iubesc. Trebuie să mă gândesc că te iubesc.]
Dublura Erinii-muște vădește capacitatea păcătosului de a da dovadă de conștiință (zeițele răzbunării matricidului apar numai celor vizați, față de ceilalți circumscriși apar doar ca muște). Eriniile, trei la număr în mitologia greacă, au rolul de a stigmatiza și de a abate infernul asupra păcătoșilor. Ele sunt o infra-conștiință ce acționează canibalic asupra anterioarei absențe a conștiinței de facto - iată cum un factor pasiv devine auto-destructiv prin conștientizare:
[„Erinia: Voi pătrunde în tine precum bărbatul în femeie, căci tu ești soția mea și vei simți apăsarea dragostei mele. Ești frumoasă, Electra, mai frumoasă decât mine, dar o să vezi cum te îmbătrânesc sărutările mele; în mai puțin de șase luni o să fac din tine o babă, iar eu o să rămân tânără. (...) Electra, ai nevoie de noi, ești copilul nostru.”]

TRILOGIA LIBERTÃÞII

Sunt 3 mari tipuri de libertate care declanșează mari nenorociri:
a) lipsa de libertate
b) libertatea ca auto-suficiență
c) condamnarea la libertate

Poporul cetății e condamnat dar renunțând la liberul arbitru, el se și autocondamnă să consume un măr adamic de tip nou: remușcarea. De aceea devine insignifiant ca și forță și uneori îi putem atribui eticheta de „muște” în sensul acela peiorativ, cu care se și identificase. Pentru cetate libertatea înseamnă frică față de ea însăși.
În ceea ce privește libertatea ca auto-suficiență - (iată cum ea devine un elastic uriaș care, dacă e întins prea mult, sufocă și atunci nu poți decât să-i dai drumul, știind că te va plesni peste simțurile deja dilatate și ele) - Jupiter atotputernicul însuși e plictisit de atâta acces în intimitățile și evoluțiile acțiunilor de pretutindeni încât ajunge să-și inoculeze propria nenorocire: își va crea singur o limită, ca să vadă cum să reacționeze nu numai față de ea, ci chiar de eșecul sau. Sacrul care își auto-consumă propria funcție, sacrul-barbar.
Condamnarea la libertate însă e categoria cu cel mai înalt grad de asumare, e o auto-flagelare. Oreste, căruia i se luase libertatea de a sta lângă familia lui, căruia i se ucisese tatăl, câștigase o libertate temporară precară: să capete cunoaștere sub mentoratul Pedagogului (aici că pseudo-tată) . El însă alege să-l ucidă hamletian pe ucigașul tatălui său și să comită matricidul nu numai pentru propria ușurare, ci și pentru binele cetății. El va comite și sacrificiul suprem de a lua toate remușcările celorlalți asupra lui deoarece înțelesese că dacă-ți depășești limita, ești pedepsit, dacă nu recunoști că ai făcut-o, vei fi degradat, iar dacă nu ți-o depășești, nu ești om. Accepțiunea aceasta ultimă montează un nou tip de sacru, ca specie upgradată a umanului.

AL TREILEA ESTE INFERNUL (Sub semnul „L’ enfer c’est les autres”)

Toate personajele își duc propria condiție ca un infern, mai mult sau mai puțin asumat.
Dintre toți, regele Egist are o evoluție spectaculoasă. Personaj care-și recunoaște în orice moment nimicnicia, el acceptă chiar să i se asimileze imaginea drept clonă a lui Jupiter, fostul lui mentor în fărădelegi. Caracterul lui profund uman izbește prin faptul că nu-și mai putea suporta propriul infern pe care-l instaurase și asupra cetății. Odată ce află de planul lui Oreste de a-l ucide, el își salvează ultimul dram de onoare și nu se împotrivește morții. Pentru el trecerea prin infern e o înțelepțire, o ocazie de iluminare.
Dar cea mai mare victorie asupra infernului o are Oreste. De îndată ce el înțelege că numai actul sau juxtapus condiției blestemate de a aparține neamului Atrizilor poate răzbuna moartea tatălui sau Agamemnon prin alte două morți, el nu are nici o îndoială că infernul pe care tocmai și-l crease lui însuși, dacă și-l va fi asumat, va ridica infernul ce căzuse de ani de zile asupra cetății (oamenii trăiseră numai într-o autosuspendare de tip umanoid, numai prin a-și comemora morții și pentru a-și justifica păcatele față de aceștia într-o transă a remușcării continue) Oreste devine un Iisus care vrea să ia toate păcatele asupra sa, să transfere infernul asupra propriei condiții care îl și distruge dar îl și salvează în același timp.
[„Oreste: Iată-vă deci, preacredincioșii mei supuși! (...) Și totuși, o, oameni ai mei, eu vă iubesc, pentru voi am ucis. Pentru voi. Am venit să-mi cer înapoi regatul și voi m-ați respins pentru că nu eram de-ai voștri. Acum sunt de-ai voștri, o, supușii mei, suntem legați prin sânge și sunt îndrituit să fiu regele vostru. Greșelile și mustrările voastre de cuget, crima lui Egist, toate sunt ale mele, le iau pe toate asupra mea. Nu va mai temeți de morții voștri, sunt morții mei. (...) dar nu va fie frică, locuitori ai Argosului: nu mă voi așeza, șiroind de sânge, pe tronul celui răpus de mine. Un zeu mi l-a oferit și eu am spus nu. Vreau să fiu un rege fără țară și fără supuși. Adio, oameni ai mei, încercați să trăiți. Totul este nou aici, totul trebuie luat de la capăt. Și pentru mine începe viața. (...) (Iese, Eriniile se năpustesc urlând asupra lui)
De fapt, acest ananke (cf. gr. necesitate) a lui Oreste de a rupe lanțul vicios legând cer și pământ acționează din plan terestru absolut providențial. Nici puterea lui Jupiter desfășurată în cel mai înalt grad nu ar fi reușit asemenea răsturnări de situație.

CONCLUZIE

Și ce mai rămâne de respectat în planul divin? Unde să ne situăm și noi muritorii o limită că să nu gravităm degeaba? Răspunsul îl poate da la sfârșit tot Jupiter, cu toată gravitatea cu care a fost de acord s-o facă: în necesitatea ei.
Dacă Dumnezeu însuși ar fi venit să-l testeze pe Sartre despre unde crede acesta că ar putea duce existențialismul și i-ar fi adresat o singură întrebare cu 2 piste false: „Daca ții ochii deschiși dar ești în întuneric și în jurul tău nu sunt geamuri, ce vei face?” - cu siguranță Sartre ar fi răspuns – „Deschid un nou ochi”.
[„Egist: Zeule atotputernic, ce altceva sunt eu decât teama pe care o simt ceilalți față de mine?
Jupiter: Și eu cine crezi că sunt? (arătând statuia) Și eu am o icoană, de ani dansez în față oamenilor. Un dans lent și posomorât. Trebuie că ei să mă privească: atâta timp cât au ochii ațintiți asupra mea, uită să privească în ei înșiși. Dacă mi-aș uită datoria o singură clipă, dacă i-aș lăsa să-și întoarcă privirile...
Egist: Ce s-ar întâmpla?
Jupiter: Lasă. Asta nu mă privește decât pe mine”]