agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-07-14 | [This text should be read in romana] |
Există, din păcate, nu suficiente cărți în literatura laică universală care să conțină puternice mesaje religioase, iar dintre cele care există amintesc aici cărți precum „Idiotul” sau „Frații Karamazov” ale lui Dostoievski, „Învierea” lui Tolstoi, „Don Quijote” al lui Cervantes, „Quo Vadis” al lui Henryk Sienckiewicz și altele. Autorii acestor cărți nu reușesc numai să creeze un context ideal în care pot plasa mesajul, ci reușesc să creeze și personaje extraordinare, verosimile și, cu atât mai uimitoare cu cât ele, îndrăznesc a spune, devin un soi de embleme ale spiritului creștin în literatura laică. Notez mai jos un fragment referitor la starețul Zosima, personaj din romanul lui Dostoievski „Frații Karamazov”, fragment care, spun eu, întărește cele afirmate mai sus: „Mare evlavie am pentru starețul Zosima, care nu-i decât un personaj literar și făurire a lui Dostoievski, dar cu atâta sinceritate, neconformism și tărie conceput încât pare mai viu decît mulți așa-zișii vii care, - vorba lui Francois Mauriac – nu-s decât cadavre purtate de apa mohorâtă a vieții. Zosima e contrariul tuturor habotniciilor, îngustimilor și neroziilor. La el ar trebuie să se gândească toți acei care confundă viața spirituală cu uscăciunea și monahismul, cu acreala ori cu murdăria. Dostoievski l-a și opus lui Terapont, falsul grozav ascet și sfânt de pradă, învățându-ne a prețui nu excesele prostești și bizareriile fără de cap și noimă ci adevăratele virtuți creștine: libertate, bucuria, iubirea, simplicitatea, discreția, smerenia.
Zosima e o creație litarară, dar cât de viu a fost genialul creștin care l-a închipuit (după un model real, pare-se), dăruindu-ni-l cu neprecupețită mărinimie spre întărirea noastră sufletească și spre ferirea de fățăriile pasă-mi-te foarte cuvioase ale unui Terapont. De alde Terapont e plin pământul, iar Zosima e dintre, vai, puținii aleși.”1 Îndrăznesc să cred că și aceste cărți sunt inspirate de Duhul Sfânt și că ele sunt una dintre numeroasele căi prin care Dumnezeu lucrează în om. Am citit de curând povestirile lui Oscar Wilde și pot spune că majoritatea au un substrat religios, însă cea care m-a marcat puternic este aceasta: „Uriașul ce se iubea doar pe sine”. Este o alegorie extraordinară a iubirii. Uriașul ce se iubea doar pe sine În fiecare după-amiază, când ieșeau de la școală, copiii se duceau să se joace în grădina Uriașului. Era mare și frumoasă, cu iarbă verde și moale. Ici-colo, prin iarbă, se înălțau flori frumoase ca niște stele și de jur-împrejur erau doisprezece piersici care primăvara se înveșmântau în flori delicate, de culoarea trandafirului și a mărgăritarului, iar spre toamnă se încărcau de roade bogate. Pe crenguțele lor veneau păsărelele care cântau atât de dulce, încât copiii se opreau de multe ori din jocul lor ca să asculte. - Ce veseli și fericți suntem aici! strigau ei. Dar, într-o bună zi, se întoarse Uriașul car fusese plecat la prietenul său, Căpcăunul din Cornwall. De cum sosi, îi văzu pe copii jucându-se în grădină. - Ce căutați aici? strigă el cu glas foarte aspru, punându-i pe fugă pe copii. Grădina mea e a mea și numai a mea! Asta o poate înțelege oricine și nu voi lăsa pe nimeni să se joace aici afară de mine. Așa că înconjură grădina cu un zid înalt și puse pe el un afiș: Intrarea oprită! Uriașul acesta nu se iubea decât pe sine. Bieții copii nu mai aveau acum unde să se joace. Încercară să se joace în drum, dar acolo era mult praf, erau pietre colțuroase și nu le plăcea. După ce-și făceau lecțiile, porneau să rătăcească de-a lungul zidului înalt care înconjura grădina Uriașului și vorbeau din amintiri despre frumusețea acesteia. - Ce fericiți eram acolo! Apoi veni primăvara și țara întreagă se umplu de floricele și de păsări cântătoare. Numai în grădina Uriașului stăruia încă iarna. Acolo n-aveau chef să cânte păsărelele, căci nu erau copii care să le asculte, iar copacii uitară să mai înflorească. Singurii pe care îi încânta această stare de lucruri erau Zăpada și Gerul. - Primăvara a dat cu totul uitării grădina asta, așa că aici putem trăi tot anul! strigară ei. Zăpada înveli iarba cu mantia ei mare și albă, iar Gerul argintă fiecare copac. Apoi îl poftiră la ei pe Crivăț, iar acesta veni de îndată. Era înfofolit în blănuri groase și toată ziua urla prin grădină și sufla atât de tare, încât dărâma coșurile caselor. - Nu înțeleg deloc de ce nu mai vine odată Primăvara! zise Uriașul, privind pe fereastră la grădina albă, înghețată. Trag nădejde că o să se schimbe totuși vremea. Dar Primăvara nu veni, și nici Vara. Toamna le dădea tuturor grădinilor poame aurii, dar nici una grădinii Uriașului. - Prea se iubește doar pe sine, zise Toamna. Într-o zi, pe când Uriașul stătea treaz în pat, auzi o muzică încântătoare. Atât de dulce îi răsuna în urechi, încât socoti că trebuie să fie muzicanții Regelui ieșiți la paradă. De fapt, nu era decât un scatiu care cânta la fereastră, dar cum de atâta amar de vreme nu mai auzise nici un tril în grădina lui, i se păru că aude cea mai armonioasă muzică din lume. Atunci Grindina încetă să-i mai danseze deasupra capului, iar prin oberlihtul deschis pătrunse în casă o mireasmă încântătoare. - Cred că, în sfârșit, a venit Primăvara! spuse Uriașul și, sărind din pat, se duse la fereastră. Și ce-i fu dat să vadă? Avu parte de o priveliște încântătoare. Printr-o spărtură în zid, copiii se strecuraseră în grădină și se așezară pe crengile copacilor. Era căte un copilaș în fiecare pom. Și fiecare pom se bucura atât de tare încât se acoperise de flori și-și legăna blând rămurelele peste capetele țâncilor. Era o scenă adorabilă. Dar într-un colț era încă iarnă. Era colțul cel mai îndepărtat al grădinii și acolo rămăsese în picioare un prichindel. Era atât de mic, încât nu ajungea nici la ramura cea mai de jos a unui copac și se învârtea în jurul trunchiului plângând amarnic. - Urcă-te, băiețelule! îi striga copacul și-și pleca ramurilecât putea de jos; dar prichindelul era prea micuț de stat. Văzând aceasta, Uriașul simți cum i se topea inima: - Vai, ce rău am fost, gândindu-mă numai la mine! Abia acum înțeleg de ce nu venea Primăvara aici. Am să-l urc pe bietul prichindel în vârful copacului și pe urmă am să dărâm zidul, iar grădina mea o să rămână de-a pururi locul de joacă al copiilor. Așa că se strecură jos, deschise încetișor de tot ușa din față și ieși în grădină. Dar când dădură cu ochii de el, țîncii se speriară tare și o rupseră la fugă, iar grădina fu copleșită din nou de Iarnă. Numai băiețelul rămase pe loc. Iar Uriașul se furișă îndărătul lui, îl luă ușurel în palmă și-l cocoță în copac. Iar acesta izbucni pe dată într-o revărsare de flori. Băiețelul întinse brațele, îl cuprinse de după gât pe Uriaș și-l sărută. Iar când ceilalți copii văzură că Uriașul nu mai era afurisit, veniră în goană mare înapoi, aducând cu ei și Primăvara. - Ei, copilași, acum e grădina voastră, zise Uriașul. Și punând măna pe un topor, dărâmă zidul. Iar la amiază, când oamenii se duceau la piață, îl văzură pe Uriaș jucându-se cu copiii în cea mai frumoasă grădină pe care o văzuseră vreodată. Și după ce se jucară toată ziulica. spre seară veniră să-și ia rămas-bun de la Uriaș. - Dar unde e prichindelul care vă însoțea? întrebă acesta. Știți, băiețelul pe care l-am suit în pom. Uriașul îl îndrăgise tare mult pe micuț, pentru că acesta îl sărutase. - Nu știm. A plecat, răspunseră copiii. - Neapărat să-i spuneți să vină și mâine, zise Uriașul. Dar copiii răspunseră că n-au habar unde stă, pentru că nu-l mai văzuseră, de fapt, până atunci. Iar Uriașul se întristă. În fiecare după-amiază, când ieșeau de la școală, copiii veneau și se jucau cu Uriașul, Dar băiețelul pe care-l îndrăgise atât nu se mai arătă niciodată. Uriașul era foarte bun cu copiii, numai că tânjea după prietenul său micuț și adesea vorbea despre el: - Ce n-aș da să-l mai pot vedea o dată! spunea el mereu. Într-o dimineață de iarnă, în timp ce se îmbrăca, se uită pe fereastră. Acum nu mai ura Iarna, căci știa că este doar Primăvară adormită și că florile se odihnesc la vremea asta. Deodată, uluit, se frecă la ochi și privi cu luare-aminte. Era, cu siguranță, un spectacol nemaipomenit. În colțul cel mai îndepărtat al grădinii se afla un pom înveșmântat în spendide flori albe. Avea ramurile de aur și de ele atârnau poame argintii, iar dedesubt stătea băiețelul pe care îl iubise. Uriașul alergă în culmea bucuriei și ieși în grădină. Străbătu în mare grabă pajiștea și ajunse lângă copil. Dar când se apropie, se împurpură la față de mânie și strigă: - Cine a îndrăznit să te rănească? Căci în palmele copilașului erau urmele a două cuie și tot câte două cuie îi răniseră piciorușele. - Cine a îndrăznit să te rănească? strigă Uriașul. Spune-mi, ca să-mi iau paloșul și să-l ucid. - Nu, acestea sunt doar rănile Dragostei! răspunse copilul. - Dar tu cine ești? întrebă Uriașul copleșit de o teamă respectuoasă, care-ț făcu să îngenuncheze înaintea copilașului. Iar acesta îl învălui pe Uriaș într-un zâmbet și spuse: - Tu m-ai lăsat cândva să mă joc în grădina ta. Astăzi vei fi cu mine în grădina Mea, în Paradis. Iar în după-amiaza aceea, când veniră în fugă copiii să se joace în grădină, îl găsiră pe Uriaș mort sub copacul din care flori albe ninseseră asupră-i.” Povestea aceasta înfățișează cum nu se poate mai bine atitudinea omului care e despărțit de Dumnezeu și, ca urmare, izolat în propriul egoism ca într-o sferă de sticlă, lipsit de capacitatea empatică și incapabil a rezona cu cei de lângă el. Acesta este înfățișată în relația Uriașului cu copiii. Alegoria anotimpurilor, nu foarte originală, e simplă și pe întelesul copiilor: Iarna corespunde acelei stări sufletești predominante omului lipsit de relația cu Dumnezeu, înverșunat, ursuz, gol, lipsit de dragoste, monoton; Primăvara în schimb, la polul opus, e starea care arată deplina comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, fericirea, deschiderea, dăruirea, dragostea, căldură sufletească. Înțelesul anotimpurilor poate fi transformat într-o formulă simplă: Iarna = depărtarea de Dumnezeu, Primăvara = comuniunea cu Dumnezeu și, implicit, cu semenii. Iar Zăpada, Gerul, Grindina, Crivățul nu sunt decât patimile care se statornicesc în sufletul omului care se ține departe de Dumnezeu. Scena în care Uriașul vede pe fereastră Primăvara adusă de copii și în care înțelege că a greșit, o văd ca pe momentul de revelație, de descoperire a propriei stări de păcat. De la înțelegerea aceasta până la dorința de a se schimba, de a ajuta nu mai e decât un pas, pe care Uriașul se grăbește să-l facă: se strecoară în spatele „prichindelului” pentru a-l ajuta să urce în copac. Dumnezeu care vede dorința omului de schimbare, tristețea lui în fața păcătoșeniei lui, nu face decât să-i dea o șansă de a face binele, de care Uriașul își dă seama și pe care aleargă să îl împlinească. În continuare, scena sărutării Uriașului de către băiețel, nu e decât imaginea sărutării omului de către Dumnezeu, e semnul iertării păcatelor, e metafora bucuriei lui Dumnezeu când un păcătos se întoarce, e imaginea tatălui care își primește fiul risipitor, e imaginea începutului, e acel răspuns al lui Hristos pe care îl găsim în Evanghelie: „Îndrănește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Evanghelia după Matei, 9.2) sau „Căci acest fiul al meu mort era și-a înviat, pierdut era și s-a aflat.” (Evanghelia după Luca, 15, 24, Pilda fiului risipitor). Îmbrățișarea aceasta a „prichindelului” și a Uriașului e momentul descoperirii dragostei lui Dumnezeu, e momentul vederii Lui cu ochii sufletului. De aici și dorul, tânjirea Uriașului după Dumnezeu (după ce copilul pleacă și nu se mai întoarce), tânjirea omului după Dumnezeu de care a reușit să se bucure, să se împărtășească. Aici se potrivește foarte bine acel „Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit.” Dacă până la finalul povestirii cititorul nu intuiește că „prichindelul” e Iisus, dialogul din final i-o poate arăta deslușit: copilul are semnul cuielor în palme și în picioare, e Iisus cel înviat. Aici eu văd comuniunea în care se află Uriașul și Dumnezeu; Uriașul a ieșit din egoismul lui, acum îl doare suferința celuilalt, a deschis ochii spre nevoile celorlalți. Replica din final a copilului: „ Tu m-ai lăsat cândva să mă joc în grădina ta. Astăzi vei fi cu Mine în grădina Mea, în Paradis” nu e decât răspunsul din Evanghelie pe care Domnul Hristos îl dă tâlharului: „ Astăzi vei fi cu mine în Rai.” Dialogul din finalul povestirii m-a zdruncinat atât de puternic când am înțeles că acel copilaș era Iisus, Iisus care se dăruiește pe sine, necontenit, nouă. La nivel teoretic știm cu toții aceasta, la nivel teoretic, superficial știam aceasta, însă citind dialogul dintre Uriaș și copilaș, am realizat nu numai că înțeleg, dar și că simt cu toată puterea sufletului, că „palpez” profunzimea faptului că Hristos în marea Sa dragoste Se dăruiește pe Sine, nouă! Povestea Uriașului nu e decât poveste omului care e despărțit de Dumnezeu, suferă, apoi, din mila Domnului, i se deschid ochii și inima, îl cunoaște pe Dumnezeu, tânjește după El - în acest timp împlinind poruncile Lui - ca în final, se stea față către față cu Domnul, să se bucure de vederea Lui și să se împărtășească de Viața Veșnică în Rai. Dar acesta e mesajul pe care eu l-am cuprins. Îi las pe cititori să recitească povestea și, recitind-o, să cuprindă, poate, alte înțelesuri. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy