Aninoasa, cel mai mic și mai vitregit oraș al Văii Jiului, de fapt o comună ridicată peste noapte la rang de oraș, este locul de întâlnire a celor două Jiuri. Jiul de Est, izvorât din Parâng, străbate orașele Petrila și Petroșani și își unește apele învolburate cu Jiul de Vest, care parcurge din Retezat un drum mai lung, trecând prin Uricani, Lupeni, Vulcan și Aninoasa.
Nu departe de confluența lor, se află un copac deosebit, declarat monument al naturii: Liriodendrum Tulipifera sau arborele cu lalele, cunoscut sub denumirea de tulipan. Singur la marginea șoselei, dar semeț, a înfruntat de-a lungul a treisprezece decenii numeroase vicisitudini. Acum își duce povara anilor susținut de o plombă din ciment și înconjurat cu o centură de metal. Dar nu se dă bătut și înflorește în fiecare an și parcă de fiecare dată florile sale galben-verzui, ca niște lalele, sunt tot mai frumoase.
Ascultându-i foșnetul frunzelor sub formă de liră, vei afla povestea lui.





O poveste care începe în anul 1880, când baronul Maderspach, moștenitor al unor vaste domenii în Vale, construiește aici un castel luminat cu acetilenă, încălzit în anotimpul rece prin orificii implantate în pereți, cu ajutorul unui cuptor amplasat în beci, înconjurat de o grădină deosebită, cu multe specii nemaiîntâlnite de plante. Grădina, un adevărat parc dendrologic, se mândrea și cu un iaz, ba chiar cu stânci amenajate special pentru ca zburdalnicele capre negre să se simtă ca acasă. Din toată imaginea feerică de odinioară, a mai rămas doar el, bătrânul tulipan și, la câțiva metri, pe fundația vechilor grajduri, s-a înălțat actualul Cămin Cultural. Castelul nu mai există, a fost dărâmat piatră cu piatră în vremuri triste, prin „munca voluntară” a localnicilor.
Pe vremea când „casa cu turnuri”, cum era numit castelul, era cea mai impunătoare construcție din zonă, Ana-Margareta Maderspach, soția proprietarului, era cea care se îngrijea de grădină. Fire sensibilă, iubitoare de frumos, era o talentată pianistă și vorbea limbile română, maghiară, germană, italiană și franceză. Sub îndrumarea ei atentă, grădinari aduși din îndepărtata Argentină făceau ca grădina castelului să rivalizeze cu renumitele grădini din occident. Probabil, pe aleile sale, își citea emoționată scrisorile venite de peste mări și țări, de la prietenul său, Jules Verne, cu care aceasta a corespondat o bună vreme. Inspirat de locurile și peisajele pitorești descrise de Ana-Margareta în scrisorile sale, Jules Verne a scris în 1892 „Castelul din Carpați”.
Astăzi părerile referitoare la amplasarea locației sunt contradictorii. Speculând beneficiile pe care le-ar avea turismul de pe urma celebrului castel, mai multe ruine de pe teritoriul județului se vor a fi nu niște ruine oarecare, ci tocmai ale vestitei construcții descrise de Jules Verne în cartea sa.
Citind cu atenție cartea, identifici ușor satul Verești ca fiind Iscroni, sat component al fostei comune Aninoasa.

„Satul Verești e atât de puțin însemnat, încât cele mai multe hărți nici nu-i indică așezarea. În ordine administrativă stă chiar mai prejos decât vecinul lui, numit Vulcan […] La ora actuală, exploatarea bazinului minier a dat avânt considerabil afacerilor în târgușoarele Petroșani, Livezeni și altele, depărtate cu câteva mile. Nici Vulcanul, nici Vereștiul nu s-au ales cu cel mai mic câștig de pe urma vecinătății cu un mare centru industrial; sunt și azi așa cum au fost acum cincizeci de ani, așa cum fără îndoială vor mai fi și peste o jumătate de veac."

Și de această dată, abilitățile de anticipator ale lui Jules Verne sunt evidente. Referitor la Aninoasa, putea merge cu previziunea peste încă o jumătate de secol. Odată cu închiderea celor două exploatări miniere, Iscroni și Aninoasa, orășelul care, oricum nu avea agitația specifică marilor orașe, e acum și mai tăcut. Negrul cărbunelui de altădată pare să se fi așternut peste sufletele aninosenilor, peste al căror viitor plutește un aer de incertitudine.
Puține sunt momentele în care se schimbă această stare de tristețe. Un eveniment menit să aducă puțină veselie este Nedeia tulipanului, desfășurată în fiecare an, la Ispas, păstrând tradiția unui calendar nescris al nedeilor momârlănești din Valea Jiului. Localnicii se adună pe platoul situat peste drum de arborele cu lalele, când acesta este încărcat de flori. Tulipanul privește tăcut furnicarul de oameni venit să petreacă. Câți dintre ei cunosc, oare, povestea sa? Câți dintre ei au citit, oare, "Castelul din Carpați"? Sunt convinsă că, din păcate, din cauza grijilor cotidiene, oamenii se îndepărtează tot mai mult de lectură, justificându-se astfel lipsa de interes a aninosenilor pentru o carte cu care ar trebui să se mândrească.