Rolul lui Sergiu Nicolaescu în cinematografia perioadei comuniste mi se pare oarecum similar cu cel al lui Păunescu în literatura aceleiași epoci. Tolerați sau promovați – cine, oare, o să ne poată spune vreodată adevărul? – amândoi au produs mult, erau populari, nu tot ce au lăsat în urmă e de calitate, dar nici nu trebuie aruncat totul la pubela istoriei. Vorbesc aici de Nicolaescu regizorul, deoarece ca actor nu m-a convins decât când eram pe-a V-a și am văzut Un comisar acuză. Am fost duși obligatoriu cu școala.

Faptul că un regizor agreat de regimul comunist – altfel nu putea produce zeci de filme – a dovedit un mare apetit pentru istorie mi se pare oleacă suspect. Fiindcă este știută pofta tuturor totalitarismelor pentru măsluirea realităților istorice sau pentru reinterpretarea lor în cheie ideologică adecvată. Nădăjduiesc (încă) să nu ajungă pruncii viitorului să învețe istoria după Dacii, Mihai Viteazul, Mircea, Nemuritorii, Pentru patrie etc. Nici să-și contureze imaginea comunismului urmărind aventurile comisarului Moldovan sau pe cele ale Pistruiatului, fiindcă le-ar deveni deosebit de simpatică „orânduirea socialistă”.

Când am auzit că Nicolaescu va face un film despre viața lui Carol I m-a luat îngrijorarea. Mă gândeam că încă un personaj important din istoria acestei țări urmează să fie ciopârțit, mutilat. După ce am văzut rezultatul, înclin să cred că aveam dreptate, măcar la nivel… estetic. Carol I nu e un film propriu-zis, ci un fel de docu-dramă: pe jumătate documentar, pe jumătate film.

Habar nu am cum arăta proiectul în mintea regizorului, dar rezultatul este un eșec. Singurul lucru cu care am rămas au fost niște informații pe care nu le cunoșteam. În rest, un scenariu cacofonic, jocul crispat al actorilor, melodramă fără susținere epică și fără tensiune. Un ghiveci bine împachetat și vândut ca mare realizare de către MediaPro Pictures.

Orice literat care se respectă, dacă ar fi avut ocazia, ar fi putut pieptăna scenariul, izbăvindu-l de povara repetițiilor supărătoare sau a stânjenitoarelor accidente precum „dinastică-Carol”. Probabil că în privința dialogurilor nenaturale – în marea lor parte – nu prea era nimic de făcut. Așa le-a vrut scenaristul Nicolaescu.

Există inconsecvențe de procedură rizibile. La un moment dat intervine o voce care citește, în germană, scrisorile primite de către Carol I de la expeditori nemți, peste care se suprapune vocea traducătorului. Când însă avem de-a face cu un expeditor rus, scrisoarea este citită direct în românește. S-or fi terminat vorbitorii de rusă?

Andreea Măcelaru, care joacă rolul Principesei Maria – viitoarea regină Maria – rămâne de mai multe ori pe ecran cu un zâmbet tâmp, în genul știristelor care trag un rânjet după ce tocmai ți-au relatat despre un atentat sângeros. Când vorbește, te jenezi, fiindcă zice chestii care nu sună firesc, replici luate parcă din manualul de istorie. Dar presupun că regizorul i-a cerut să joace astfel.

Dacă mai adăugăm și piruetele – marcă înregistrată – cu care se prăbușesc toți „împușcații” din film, vocea lipsită de intonație a regelui sau prezența ușor stingheră și nedumerită, chiar superfluă în unele scene, a viitorului rege Ferdinand, devine aproape imposibil să te concentrezi asupra conflictului moral al lui Carol I, care se vede nevoit să aleagă între dorința sa și cea a poporului. Deși nu e comedie, pe alocuri pufnești fără să vrei și se duce toată tensiunea.

Nici măcar drama familială a familiei regale care a pierdut-o pe singura fiică – aflată la o vârstă fragedă – în timpul unei epidemii de scarlatină nu se încheagă astfel încât să susțină și să justifice epic sau cinematografic o discuție finală –retrospectivă și reconciliantă – între Carol și Elisabeta. Toată scena e artificială și cam în falset.

Naratorul inserat ca martor ocular al desfășurării evenimentelor e o găselniță interesantă și deconstructivă. Dar de atâta de-construcție involuntară beneficiază această producție încât abia se mai ține pe picioare. Prea i se văd toate cusăturile.

Din cele 90 de minute ale filmului, vreo 15 (cel puțin) cuprind doar secvențe de epocă de la diverse ceremonii sau de pe front, fără niciun comentariu. Poate că noi ar trebui să credem că astea compun atmosfera specifică. Ei bine, nu credem. Ci suntem tentați mai degrabă să suspectăm că regizorul voia să aducă filmul cumva la dimensiunile regulamentare. Se tace prea mult într-un film despre o perioadă în care s-au întâmplat multe lucruri și în care s-a modernizat practic România, abia ieșită de vreo 50 de ani din Evul Mediu.

Unde mai pui că se recurge la numeroase inserții din alte filme – că te și întrebi ce o mai fi avut de lucru pentru filmul de față –, toate, fără-ndoială, în regia lui Sergiu Nicoalescu. Nu mă corectați, vă rog, fiindcă exact așa scrie pe genericul final (și noi așa se cuvine să citim): Nicoalescu. De unde se vede că filmul a fost făcut cam în grabă și cam de mântuială. Sau că cineva a vrut să-i facă o farsă nasoală venerabilului. Sau să zic „genialului”? În paranteză fie spus, nu știam că cantitatea e criteriul unic ce dă măsura genialității, dar ne-a spus-o în sfârșit Antena 1…

Amprenta regizorală se simte însă în densitatea – însemnată! – de împușcături pe oră. Acest „Clint Eastwood al României” – cum îl numea un amic mai tânăr (felicitări!) – nu ne lasă fără porția de bum-bum necesară. Sunt și gloanțe, și obuze, și grenade, și cai… pentru toate gusturile.

Faptul că această peliculă biografică a beneficiat de „sprijinul” Centrului Național al Cinematografiei înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât că scenariul a fost selectat pentru a primi bani de la bugetul de stat în vederea realizării. Iar această selecție este rezultatul unui concurs. Concluzia mea e că slabă concurență trebuie să fi avut Nicolaescu din moment ce, cu un scenariu atât de slab și prost scris, a reușit să câștige. Sau – așa cum se întâmplă în România – a fost „preferat” el de către… juriu, nu tinerii ăștia care se ocupă de prostii și câștigă premii pe-afară.

Cu toate acestea, aș zice că filmul merită văzut o dată. Fără niciun fel de ironie, îi mulțumesc prietenului care m-a cadorisit cu el. Pe lângă un manual de istorie sau o carte serioasă, e bun și filmul. Mai colorează puțin atmosfera austeră a tratatelor de istorie. Muzica-i faină.

Totuși, dacă nu l-ați cumpărat, eu zic să cereți DVD-ul de pe la prieteni, cunoștințe. Nu dați banii pe el.