Istorie și memorie

Am sub ochi a treia ediție a unei cărți semnate de Jean Sevillia cu titlul, parțial provocător, Historiquement correct. Pour en finir avec le passé unique.
Jean Sevillia, născut în 1952, este redactor șef adjunct la Figaro Magazine si autor a încă cinci cărți care au cunoscut un mare succes, printre care, Zita, impératrice courage (1997), Le Terrorisme intellectuel (2000) și, ultima dintre ele, Moralement correct (2007).
Historiquement correct nu este o carte originală, ci o sinteză de puncte de vedere recente, - adevărate „revizuiri” ale imaginii unor evenimente istorice, prezentate în manuale, tratate și enciclopedii într-o manieră anacronică: „Judecând trecutul în numele prezentului, corectitudinea istorică hăituiește rasismul și intoleranta în Evul Mediu, sexismul și capitalismul sub Vechiul Regim, fascismul în secolul al XIX-lea. Că aceste concepte nu înseamnă nimic în afara contextului lor, interesează prea puțin: din punct de vedere mediatic, anacronismul este profitabil. Nu este lumea științei, ci a conștiinței; nu domnește rigoarea, ci imprecația; nu avem de-a face cu triumful criticii, ci al dialecticii. Este, de asemenea, triumful manicheismului /.../ Corectitudinea istorică reduce totul la înfruntarea binară dintre Bine si Rău, dar un Bine și un Rău reinterpretate, potrivit moralei de azi./.../ Personalități, societăti și perioade întregi sunt astfel diabolizate."
Pornind de la acest citat - poate prea lung, dar reprodus pentru ca el așază bine balizele cărții - s-ar zice că autorul se apleacă mai ales asupra clișeelor negative și că demersul lui ar consta, esențial, în îndulcirea unor severități fixate în mod nemeritat față de anumite evenimente, personalități sau perioade istorice din trecut. Este drept că în cea mai mare parte a cazurilor, exact asta e situația. Așadar, avansează Jean Sevillia, sprijinindu-se pe lucrările unor istorici reputați, Evul Mediu n-a fost nici pe departe atât de întunecat pe cât se crede, ci dimpotrivă o perioadă de mare creativitate, cruciadele nu au fost aventuri războinice dictate de impulsuri economice, ci reacții la expansiunea Islamului, Inchiziția nu era un instrument de represiune obtuză ci, dimpotrivă, o instituție necesară, care administra, conform unor proceduri riguroase, justiția spre a asigura stabilitatea socială și care, tocmai pentru acest motiv, era sprijinită de opinia populară; Regii Catolici spanioli, Isabela și Ferdinand nu erau rasiști și antisemiți, așa cum sunt considerați de mulți în vremurile noastre, ci niște politicieni abili și preocupați de unitatea religioasă a statului lor, conform sloganului medieval, universal valabil „ O Credință, o Lege, un Rege”, distrugerea civilizațiilor precolumbiene nu ar fi urmarea cruzimii și barbariei invadatorilor, ci al ciocnirii dintre două lumi care vehiculau valori opuse: lumea europeană creștină, a mizericordiei și a încrederii în dragostea divină, și lumea incașilor și a aztecilor dominată de divinități sanguinare pentru al cărui cult erau sacrificați anual mii de oameni.
Exemplele ar putea continua, fiindcă Jean Sevillia ajunge până în secolul al XX-lea până, la așa-zisa indiferență a Vaticanului, față de soarta rezervată evreilor în lagărele naziste, sau până la războiul din Algeria, tratat de regulă ca un abces imperialist în istoria Franței.
Dar există și fața cealaltă a medaliei: Jean Sevillia are în vedere și privilegiații istoriei - personalități și evenimente - care s-au bucurat și se bucură încă de un statut favorabil nemeritat: de exemplu, Revoluția franceză.
Când s-a consumat căderea comunismului în România și când Nicolae Ceaușescu a fost executat la Crăciunul din 1989, mulți s-au grăbit, în acel an, în care se celebraseră două secole de la începutul Revoluției franceze, să apropie evenimentele din România de ceea ce se petrecuse în Franța. Orgoliul național era stimulat să persevereze în această măgulitoare aparență de asemănare și de componenta „artistică” și dramatică, foarte importantă în primele trei zile de revoltă populară: banderola tricoloră a crainicilor de la televiziune, patriarhul care binecuvânta revoluționarii, drapelele găurite și fluturate de pe tancuri sau din camioane, de tineri insurgenți entuziaști, zvonurile despre grupuri de teroriști care ar ataca aeroporturile și instituții importante ale statului și așa mai departe. Mai târziu, pornindu-se de la reportajele unor ziariști francezi, a început sa se strecoare îndoiala, și nu mult a lipsit ca evenimentele din România să fie considerate un fel de spectacol de prost gust, un trucaj uriaș cu câteva victime naive care și-au pierdut viața din cauză că au luat farsa în serios. Apoi, credibile în proporții variabile până astăzi, au apărut teoriile complotului, ale loviturii de stat susținute de serviciile secrete străine - toate acestea, cu un subtext negativ față de istoria națională: nici vorbă să existe vreo asemănare între falsa revoluție românească și adevărata, autentica, măreața Revoluție franceză!
Or Jean Sevillia, sprijinindu-se pe istorici francezi de prima mână, ale căror puncte de vedere critice au marcat și manifestările prilejuite de aniversarea bicentenarului (Pierre Chaunu, Jean Tulard, Fédéric Bluche, Alain Gérard etc.), tocmai acest lucru explică: Revoluția franceză nu a fost nici adevărată, nici măreață și nici cu consecințe întrutotul salutare. Ea a reprezentat o înlănțuire de evenimente sângeroase, având la origine un grup de extremiști obsedați de putere, care au manipulat opinia publică, au expropriat și și-au însușit reformele inițiate, într-un spirit de respect social și de continuitate, de regii Franței în deceniile de dinainte. De altfel, în 1789 instituția regală era iubită și respectată de francezi și abolirea ei nu a reprezentat nici pe departe o voință majoritară.
Extremiștii au sfârșit prin a se masacra reciproc: „Condusă în numele poporului, - scrie autorul - revoluția s-a făcut fără consimțământul poporului și adesea chiar împotriva poporului”. Printre numeroasele faptele expuse de Jean Sevillia spre a argumenta o asemenea judecată severă, cele mai pertinente sunt poate cele care demonstrează arbitrariul, caracterul nelegitim al politicii de represiune exercitate de Roberspierre, Saint-Just și comilitonii lor.
Autorul pornește de departe, de la deceniile ce au precedat Revolutia și arată că nici Ludovic al XVI-lea, nici înaintașul său, Ludovic al XV-lea, nu au fost monarhii conservatori care ar fi dorit menținerea Vechiului Regim cu orice preț. Astfel, în 1749, Ludovic al XV-lea a încercat să impună principiul egalității în fața impozitului, desființînd privilegiile fiscale ale aristocraților și clerului. Parlamentul s-a opus și nu a acceptat decît după o rezistență îndîrjită instituirea unui impozit universal de 5%. Era o măsură esențială pentru a combate o criză financiară artificială, producătoare de conflicte sociale. Deși jumătate din numerarul existent în Europa era deținut de Franța, visteria statului era goală, tocmai datorită privilegiilor fiscale acordate nobilimii, clerului și burgheziei.
Tot Ludovic al XV-lea a vrut să procedeze la o inventariere a bunurilor Bisericii pentru ca plata impozitelor să fie echitabilă.
Parlamentul și mai ales clerul s-au opus din nou, cu atîta energie încît pînă la urmă, regele a cedat și clerul a continuat să fie scutit de impozite.
Pentru că opozița sistematică a Parlamentului bloca reformele, ceva mai târziu, regele se debarasează de el, desființează venalitatea și ereditatea funcțiilor și introduce gratuitatea justiției. Măsuri cu iz cît se poate de "revoluționar!" De asemenea, împreună cu miniștrii săi elaborează diferite măsuri fiscale, reluate mai târziu, în 1790 în plina revoluție de Adunarea Constituantă. Natural, fără să recunoască întâietatea monarhiei în inițierea lor.
Ludovic al XVI-lea, timid și dornic să liniștească spiritele, face eroarea să recheme Parlamentul în 1774. Or opoziția este de rea-credință. Pe de o parte, Parlamentul se opune tuturor inițiativelor de reformă și modernizare reluate de la Ludovic al XV-lea, iar, pe de alta, își face capital politic din simpla opoziție față de rege, erijîndu-se în promotor al libertății și adversar al unei pretinse puteri absolute. Oponenții regelui se selectează dintr-o elită total desprinsă de poporul simplu, pe care pretinde că-l reprezintă. Convenția care va proclama Republica în 1792, este aleasă într-un climat de teroare. Doar 700 000 de alegători își exprimă – cu voce tare, public, conform procedurii stabilite - opțiunea. Acești 700 000, selectați cu grijă, reprezentau mai puțin de 10 la sută din corpul electoral ce număra 7 500 000 de membri, la o populatie de 28 de milioane de locuitori. Executarea regelui va fi votată cu 384 de voturi pentru și 334 contra, de această Convenție care, în ansamblu (903 deputați), reprezenta voința a 2,5 la sută din populația Franței!
Sigur că schimbări fundamentale erau necesare și că odată odată pornit, bulgărele de zăpadă al reformelor se va transforma într-o adevărată avalanșă. Jean Sevillia nu intentionează să minimalizeze partea constructivă a Revoluției. El însă observă întîietatea monarhiei în inițierea reformelor și prețul plătit de francezi pentru uzurparea lor de către liderii revoluției. Aplicarea acestor reforme nu justifică politica de represiune și teroare ce a însoțit-o.
Revoluția franceză a făcut între 200 000 și 300 000 de victime din toate taberele, incluzând condamnații executați în urma unor sentințe judiciare, prizonierii uciși în închisori, masacrele datorate conflictelor dintre facțiuni. La scara Franței de astăzi, observă Jean Sevillia, cifrele acestea ar însemna aproape 600 000. Și presupusă, în manualele școlare și în lucrările de vulgarizare, a fi fost îndreptată mai ales împotriva aristocrației si a clerului, Revoluția a fost în realitate altceva: numai între 7 și 9% din numărul victimelor reprezintă aceste două grupuri sociale. Restul era „poporul” pe care-l invocau Robesprierre și Saint-Just, dintre care 31% erau muncitori și meșteșugari, 28%, țărani, 20%, negustori... O asemenea „macabră contabilitate” dar nu numai ea, ci și, printre altele, politica totalitară avant la lettre, de purificare a populației de elementele indezirabile, îl îndreptățesc pe autor să-l introducă pe Robespierre într-o serie, alături de Lenin, Stalin și Hitler.
Robespierre, Incoruptibilul, a creat astfel un tip de dictator, un „model cultural” pe care-l regăsim mai târziu răspândit ici și colo mai în toată lumea. Dar și, în sens mai larg, strategia cuceririi puterii de către revoluționarii francezi, așa cum o descrie Jean Sevilla, seamănă frapant cu strategia bolșevicilor ruși și a partidelor comuniste din fostele "democrații populare". Fiindcă nu doar Robespierre, ci și Revoluția franceză în ansamblu a devenit un "model" istoric reluat de "revoluțiile" și de "mișcările revoluționare" din secolul al XX-lea.
Capitolul rezervat Revoluției și Terorii se termina cu o reflecție tulburătoare despre istoria politică a Franței. Revoluția din 1789 ar fi lasat moștenire culturii politice din aceasta țară „o profundă inaptitudine” pentru reformă: de atunci începând, schimbările se operează în Franța mai ales prin forță „și adesea prin violență”. „Nu e sigur că această metodă este dreaptă” , încheie cu o ironie amară Jean Sevillia.
Contează mai puțin faptul că scenariul montat de autorul francez nu este complet și că nu ține seama de toate variabilele care s-au manifestat în același timp. Dar scenariul lui Jean Sevillia este un scenariu posibil, el reprezintă o "lectură" credibilă a revoluției franceze despre care, la drept vorbind, nimeni nu știe cum a fost în realitate, nici chiar cei care au participat la ea. Fiindcă dacă raportul lor cu ea era direct, pe de altă parte apropierea prea mare, și fizică, și afectivă, statutul lor social, destinul lor, manipularea care s-a exercitat asupra lor, toate acestea le-au ascuns multe dintre elementele esențiale ale realității.
Și de fapt, un eveniment istoric de o asemenea amploare are el o realitate unică? Și, mai ales, o realitate fixă, ca un adevăr matematic elementar ca, de exemplu suma unghiurilor unui triunghi?
Știm de mult că răspunsurile nu pot fi decît negative
Citind paginile consacrate Revoluției franceze de Jean Sévillia și revenind apoi la evenimentele din 1989 din România, este evident că ultimul dictator comunist din Europa nu avea nimic din spiritul tolerant și deschis al monarhului francez, tîrît pe eșafod acum peste două secole. Și cu toate acestea, nici imaginea lui nu este fixată odată pentru totdeauna. Această imagine face parte dintr-un context, mult mai larg, și el schimbător. Căci e un lucru cuminte să presupunem că, aidoma Revoluției franceze, nu doar evenimentele românești din decembrie 1989, ci și întreaga paranteză mondială comunistă din secolul trecut vor fi "citite" altfel decît astăzi, peste cîteva zeci de ani. Nu este sigur că judecățile vor fi la fel de aspre ca ale noastre. Și firește, în niciun caz la fel de pătimașe. Pentru oamenii acelui viitor îndepărtat, indiferent de regimul politic în care vor trăi, gulagurile și teroarea din vremurile noastre vor fi devenit o abstracție, delatorii și torționarii vor fi dispărut de mult din memoria colectivă, fără urme, ca niște insecte, iar bîlbîielile, violența și paranoia dictatorilor care au însîngerat popoare și continente întregi în secolul al XX-lea se vor transforma în imagini culturale, mai mult sau mai puțin benigne.
Într-o piesă de Cehov, unul dintre personaje se mîngîie cu ideea că oamenii de peste trei sute de ani vor ști să aprecieze suferințele îndurate de rușii de la întretăierea veacurilor al XIX-lea cu al XX-lea. Era o iluzie. Suferințele acelea au fost repede măturate de alte suferințe, tot rusești, dar mult mai cumplite, și de tragediile mondiale care au debutat în mai puțin de două decenii.
Memoria istoriei nu e nici dreaptă, nici nedreaptă, ci doar selectivă și reducționistă. În fond, ca orice memorie.

(Din vol. Imprevizibilul triumf, Edditura Institutul European, 2008)