Plotin a fost exponentul unei filosofii emanaționist imanentiste circulare. Imanentismul lui a fost caracterizat ca fiind unul de tip emanaționist circular întrucât nu este o concepție imanentistă statică sau o ontologie descriptivă ci o concepție cosmogonico-cosmologica dinamică, dialectico-speculativă, cu pretenții cosmo-justificative, prescriptive și care prezintă un univers auto-conținut si autarhic. Procesul cosmic coincizând cu creația este unul continuu spre deosebire de concepțiile imanentiste creștine- gen Dionisie Areopagitul- în care lumea, de esență divină, este deja creată, nemaiasistând la modificări importante pe linie cosmogenetică. La Plotin, dimpotrivă, creația este un proces continuu, lumea este procesuală, fiind într-o continuă emanație, deci este gandită dialectic, iar componentele cosmice se regenerează, materia se dezintegrează și se reintegrează, spiritul se dezîncarnează și se reîncarnează, motiv pentru care utilizăm eticheta ‚circular’. Vorbim despre circularitate în măsura în care materia, deși constituie ultimul nivel ontic, singurul non-reflectant, nu face ca sistemul să fie unul vertical, deoarece materia nu este un scop în sine și nici o formă de degradare finală întâmplătoare a emanației Unului, ea aflându-se în serviciul spiritului, motiv în virtutea căruia suntem și abilitați să folosim cuvântul –‚circular’- spiritul se reîncarnează periodic în materie, iar metensomatoza lui conferă circularitate procesului.
Primul nivel ontic din concepția plotiniană este Unul, spiritul pur, creator, însă lipsit de determinații sau atribute. Unului îi lipsesc toate calificativele posibile, fiind absolut necalificat, iar aparentul paradox dintre natura strict negativă, vaduvită de caracteristici a Unului, și creativitatea lui se explică tocmai prin faptul că Unul, așa cum îi spune și numele, care este o autologie, reprezintă totalitatea crono-spațială a lumii, nimic neputând exista în afara lui. Deci, deși este non-determinat, Unul este creația perpetuă de lume.
Următorul nivel ontologic din punct de vedere cosmogonic este Nous-ul, Intelectul. Aceasta este treapta ființială unde are loc prima alienare și degradare a principiului macrocosmic, primul nivel unde acesta își pierde negativitatea originară și unde putem vorbi, implicit, despre atribute ale acestuia. Aici, la acest nivel transcendent al lumii, ființează Intelectul și ideile. Acestea sunt conținute într-un mod indistinct în substanța Nous-ului, însă diferențiindu-se una față de alta. Intelectul este cel care le gândește, acestea jucând rolul unor arhetipuri, comparabile cu cele ale lui Platon. Ele sunt idei pure, situate din punct de vedere ontologic chiar deasupra spiritelor individuale, tot așa cum în metafizica platoniciană ideile din dimensiunea supra-sensibilă, în calitatea lor de prototipuri ale tuturor aspectelor mundane, erau superioare din punct de vedere axiologic spiritelor dezîntrupate. Intelectul, ca prima ipostaziere heterogenă a Unului, constituie primul nivel ontic în cadrul căruia acesta se diferențiază față de sine însuși, renunță aparent la unitatea lui esențială, fără a deveni încă personal.
Acest salt, involutiv din punct de vedere axiologic, însă necesar conform teleologiei cosmice, se realizează ulterior, la nivelul ontic al spiritelor celeste. Însă până atunci, metodologic vorbind, Plotin ne prezintă o a treia categorie ontologică a lumii, Sufletul Universal. Sufletul Universal este echivalentul noțiunii hinduiste de mahat fiind textura care susține întregul univers, un fel de infrastructură metafizică a lumii fizice. Tot așa cum spiritul Unului este echivalent cu lumea pe care a creat-o și care-i este consubstanțială, dintr-o perspectivă apodictică se poate afirma că Unul este singura substanță și realitate, iar dintr-una inductivă, că spiritul Unului infuzează întreaga materie, la fel și Spiritul Universal este matricea materiei, unde sunt conținute toate posibilitățile de agregare ale elementelor fizice.
Urmează nivelul spiritelor individuale, neîntrupate, care este primul nivel individual al lumii, prima dimensiune în care Unul devine nu doar înstrăinat față de sine însuși și determinat, dar și, deopotrivă, personal.
Ultimul nivel este cel al materiei, locul unde spiritele se încorporează temporar, și singurul care nu reflectă mai departe energia pură a Unului, fiind cel mai opac nivel creațional, îndeajuns de dens încât să nu mai permită o desublimare mai mare a substanței divine. Însă, teleologic vorbind, ‚aporia’ procesului se datorează rolului central pe care-l joacă spiritele individuale în cadrul lui, faptului că creația se desavârșește în și prin instanțierea multiplă a Unului ca personalitate întrupată.
Este, deci, un sistem în cinci timpi, un sistem dialectico-speculativ pentadic. El poate sa fie comparat cu modalitatea de raționare aristotelică utilizată în cazul formulării teoriei cauzelor. Ca și la Aristotel, concepția celui mai ilustru dintre neo-platonicieni utilizează cinci momente, egal de necesare, dar inegal de vizibile în cadrul procesului cosmo-genetic. Astfel, Unul corespunde cauzei formale din gândirea Stagiritului. Unul indeterminat de la Plotin își poate găsi un analogon- nu și un echivalent, bineînțeles,- în ideea operei de artă, care este expresia (noetică) a cauzei formale, fiind corespondentul abstract al obiectului fizic care urmează să fie opera de artă.
Cauza materială a lui Aristotel, adică prima materia folosită de către artist pentru a-și creea opera, în cazul sculptorului, blocul de piatră, poate să fie asemuită cu Sufletul Universal plotinian, în calitatea lui de țesătură a continuum-ului spațio-temporal, cum am spune în termeni moderni, sau de țesatură a lumii, așa cum enunța Plotin. Cauza eficientă, care la Filosoful antichității eline desemna persoana responsabilă cu plăsmuirea operei de artă, adică artistul, este comparabilă cu Intelectul de la Plotin, el fiind prima dimensiune cosmo-temporală gânditoare, și una din cele două posedând acest atribut alături de spiritele individuale, cu deosebirea că acestea din urmă se împărtășesc de la baza noetică a Intelectului pentru a-și desfășura procesele inferențiale, care nu se realizează per se, ci își găsesc baza în această substanță mai degrabă metafizică decât extra-retiniană, care sunt ideile conținute în Intelect. Cauza instrumentală, verigă a teoriei cauzalității și a genezei operei de artă mai puțin evidentă în teoria aristotelică, însă atestată livresc de autorul însuși, și care la filosoful clasic grec vizează metodologia de pregatire a instrumentelor implicate în procesul artistic creator, cât și modul de utilizare al lor, poate să fie comparată cu materia fizică de la Plotin. În fine, cauza finală, care este opera de artă finalizată sau obiectivarea în materie a intenției creatoare a artistului din concepția estetică aristoteliciană, poate să fie pusă în paralel cu spiritele individuale, care sunt ținta și quintesența creației, oglinda divinității și singura componentă a procesului emanaționist macrocosmic care are capacitatea și chiar obligația morală de a se întoarce la obarșie, definitivând cercul cosmogonic. Acestea ar fi considerațiile prin care ar trebui sa se revină la Plotin.