În cohorta de tomuri care vizează etica și estetica acțională a insului autohton postdecembrist, cartea lui Radu Paraschivescu, Ghidul nesimțitului, apărută la Editura Humanitas, în anul precedent, constituie un demers salutar, care investighează luxurianța manifestărilor grobiene, receptate la toate palierele vieții sociale. Percepută ca un flagel inexpugnabil, un morb contaminant, incurabil, transmis de multe ori pe filieră genetică, nesimțirea constituie nu numai un modus vivendi, cât mai ales unul operandi, un cataclism care generează mutații senzoriale, recluziuni crustaceice din partea celor care au neșansa de a i se situa în vecinătate. Studiul este secundat de un Cuvânt de întâmpinare al lui Andrei Pleșu, care diagnostichează temeritatea auctorială în termeni basmici, antagonistul fiind penelat drept un „balaur șleampăt, ubicuu, intratabil, mondial și autohton”. Prefațatorul evidențiază maniera investigatorie, lectura accesibilă, fără excese neologice, tonalitatea jovială, tragicul evenimențial și situațional fiind camuflate sub armura ironiei condescendente. Volumul beneficiază de un prolog în versuri de Șerban Foarță, intitulat sugestiv balada lui Nesimțilă. Maestrul Holorimelor și calambururilor indigene anticipează textura ideatică a volumului, decelând falii ale bădărăniei, decorticând savuros amprentele etice ale apartenenților castei York, înregimentați eufemistic-ocultist „în apocrifa noastră «zodie/ a Porcului»”. Demarând fals retoric cu întrebarea „La ce e nesimțirea bună?”, Șerban Foarță relevă eficiența morbului, descoperind un mijloc de deplasare inedit, „autobuzna”, prin intermediul căruia reușești să te inoculezi eficient în troleu, tramvai, metrou, autobuz. În pofida faptului că „nesimțiții fac/ un soi de Internațională/ ai cărei membrii-s, parcă, gemeni”, aceștia nu acceptă încartiruirea în comunități restrictive, ca urmare a infatuării egolatre, neadmițând existența vreunui alter ego comportamental.

Volumul debutează cu un exordiu, ce are ca obiect atât explicitarea conținutului ideatic, cât și exfolierea particularităților mitocanului autohton. Intitulat Cum să simți un nesimțit, capitolul nu necesită percepții hermeneutice, vizând paradigmele acționale ale insului circumscris tipologiei, codul etic grobian, cutumă imuabilă, panaceu validat atât în mediul citadin, cât și în cel rural. Veritabil psihagog al nesimțirii, autorul alege o strategie modernă de abordare, aceea a adresării directe, neprotocolare, în consonanță cu conduita investigatului. Deplângând carențele medicinei actuale și conștient de faptul că un vaccin împotriva acestei plăgi este o expectanță truvabilă doar în literatura de anticipație, scriitorul își propune să reconfigureze crochiul insului mitocan, demers propedeutic, secundat de exemplificări evenimențiale. Veritabil boa constrictor, microbul nesimțirii poate fi facil diagnosticat, ca urmare a celor două note definitorii: „limbajul non-verbal și retorica.” Cum gesticulează nesimțitul. Limbajul trupului analizează caracterul exhibator proteic al insului care se abstrage eticii normale. Acesta are statutul unui colonizator, un señor medieval, care metamorfozează ambientalul într-o feudă din care neaveniții sunt expulzați prin gesturi care lezează senzorialul, antrenând capitulări rapide. Cinetica grobianului bulversează tranchilitatea anturajului, cu atât mai mult cu cât acesta „deține arta surprizelor consternante”. Conștienți de faptul că actele lor sunt repudiate de ceilalți, ei le exercită cu tenacitate „pentru violentarea asistenței, pentru oripilarea amuzantă.” Itinerariul grobianismului cunoaște o curbă ascendentă, insinuându-se direct proporțional cu gradul de perplexitate provocat. Lexemele bădărăniei reprezintă un adjuvant al gesticii. Cum vorbește nesimțitul. Limbajul pur și simplu radiografiază recuzita lingvistică a exponentului castei mitocane. Imun la riposte, ba chiar încurajat de ele, suferind de logoree, „zgomotos, răstit, grosier, ofensator”, acesta simte permanent nevoia de a se afla în centrul atenției.

Radu Paraschivescu are abilitatea elaborării unui Decalog al nesimțitului, ghid imuabil, care decriptează chintesența specimenului. Propozițiile imperative, dispuse dublant, pentru a augmenta consilierile, au valoarea unei propedeutici, asimilarea teoretică a codului etic facilitând accesul la concretizări evenimențiale: „1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreției; 2. Nu te gândi la ceilalți. Fii egocentric; 3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat; 4. Fă prozeliți. O să vezi că nu e foarte greu; 5. Batjocorește lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul; 6. Arată-te opac la argumentele celorlalți. Eventual, refuză-le de plano; 7. Caută mereu prim-planul. Încearcă să fii contaminant; 8. Evită să-ți pui întrebări. Drumul tău e unul al certitudinilor; 9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri; 10. Nu uita că marele tău dușman este bunul-simț. Combate-l cu fiecare gest și cuvânt.”

Un spațiu consistent în economia epică a tomului este alocat Nesimțitului călător, surprins în numeroase ipostaze: Nesimțitul zgomotos, Nespuțitul călător, Nesimțitul la volan. Codul rutier al proastelor maniere, Nesimțitul feroviar, Puiul de nesimțit călător. Prima secțiune debutează cu aserțiuni referitoare la demonetizarea conceptului de voiaj, deturnarea încărcăturii simbolice a acestuia, care nu mai deține atribute inițiatice, propensiuni gnomice, formative, ci se metamorfozează actualizant într-un mod eficace de surmontare a distanțelor. Devalorizarea stilisticii călătoriei conduce înspre permutări la nivel acțional. Nesimțitul, ins racordat la contemporaneitate, nu se abstage voiajurilor, participând intens, cu virtuozitate, la acestea. Călătoria cu autobuzul devine o Odisee, un traseu în care morbul mitocăniei înregistrează cote alarmante. Îmbarcarea într-un astfel de mijloc de transport atestă, în opinia autorului, validitatea teoriilor darwiniste, dar și a celor referitoare la selecția naturală. Astfel, escalada în autobuz se transformă într-o coridă, în care etatea sau sexul sunt eludate, instituind supremația forței: „Primii urcați sunt plăvanii musculoși, liceenii cu viteză de reacție, haidamacii cu palma cât cazmaua și ceafa încrețită ca blana de sharpey”. Nici femeile nu se sustrag strategiilor năvalei, metamorfozându-și accesoriile gospodărești, umbrela sau plasa împovărată de umbelifere, în veritabile arme albe. În cazul în care nesimțitul nu este ocupantul unui scaun, își poate etala recuzita busculantă prin tatonări tactile, inventariind cu acribie nurii doamnelor care au neșansa de a i se situa în vecinătate. Riposta este inutilă, ca urmare a aglomerației, iar asistența receptează pasiv „gimnastica de seducție rutieră”. Nesimțitul zgomotos nu servește doar exhibatorii mostre argotice, urlate la mobil, făcându-ne părtașii traiectului său biotic, social, ci și o redutabilă poluare fonică prin luxuriante protomanele, adecvate în funcție de prezența sau absența reprezentantelor sexului frumos. Omniscient în ceea ce privește derularea ritualului erotic, acesta lansează preludiul melodic acuplaționist: „Pe la spate, pe la spate/ C-așa vrea fetele toate”, îndemn dublat de coregrafii zdruncinătoare ale falangelor și carpienelor. Dacă până în acest moment a fost investigată armura comportamentală a nesimțitului „care face”, profilul celui care „nu face” marchează un grad mai avansat de nocivitate. Adversar redutabil al igienei, Nespuțitul călător impregnează ambientalul cu o gamă pluricefală de senzații olfactive, în care secrețiile glandelor sudoripare sunt concurate indigest de cosmeticalele uzitate excesiv, de dantura netratată, de aromele bahice sau de mirosul picioarelor hidrofobe.

Nesimțitul la volan este inconștient sumis celebrului dicton rabelaisian din abația telemiților, „Fais que voudras”, singura normă de conduită fiind asumarea interdicțiilor: „Pentru tine, Nesimțitule autentic, regula de bază e absența oricărei reguli. Nimeni și nimic nu te poate supune. [...] Participarea ta la trafic trebuie să fie o sărbătoare a nesimțirii, un ritual greu de fixat în tipare și niciodată predictibil”. Exemplul Nesimțitului feroviar conduce autorul înspre stabilirea unei taxonomii a grobianismului, bicefală, în care-l include pe nesimțitul timid, aflat la antipodul celui versat. De un statut particularizant beneficiază nesimțitul atins de daimonul sfidării, care exercită asupra asistenței o tortură psihologică mai savantă. Veritabil Păsări-Lăți-Lungilă al voiajului în comun, acesta nu ezită să colonizeze compartimentul, să-și amelioreze confortul prin descălțare sau parțiale numere de streap-tease, atunci când canicula și multitudinea accesoriilor vestimentare îl deranjează, ba chiar să-și epureze canalele auriculare de excesul de cerumen, cu sprijinul eficacelui adjuvant, unghia.

Nesimțitul la bloc, denumit și „blocatar”, este radiografiat atât în propriu-i apartament, cât și în exterior. Reparațiile în orele de liniște, „muzica dodecafonică”, raliurile bolizilor prin cartier în miez de noapte, bătutul matinal al covoarelor, organizarea unor picnicuri în curte, cu mici și grătare, vizionarea în haite exclusivist masculine a meciurilor de fotbal sunt doar câteva forme de manifestare ale bădărăniei. Calchiind titlul unui celebru studiu al lui A. Van Gennep, Riturile de (pe)trecere la bloc dețin supremația în ceea ce privește buscularea tranchilității locative. Acestea diferă în funcție de etatea sărbătoritului, de prezența sau absența delegaților parentali la eveniment, liantul melodic între generații fiind conferit de audierea cvasisacramentală, participativă, a manelelor. Autorul remarcă paradoxal amplificarea manifestărilor vitalist-dionisiace, pe măsură ce conținutul texturii maneliste se dramatizează. Nunta în parcare este asimilată, din punctul de vedere al construcției, unui „adăpost pentru sinistrați”, dar locația insalubră nu umbrește cu nimic euforia devastatoare a convivilor.

Din panoplia nesimțirii nu putea fi omisă viața mondenă a specimenului, cu atât mai mult cu cât acesta este un participant activ, care se inoculează degringolant și în mediile cultural-elitiste. Fie că este vorba de un vernisaj sau despre o lansare de carte, insul grobian glisează nonșalant printre platouri, neuitând să-și facă provizii și pentru acasă. Galant și altruist, acesta nu apare neînsoțit, atașul feminin fiind încurajat să-și etaleze, alături de magistru, grațiile hermeneutice cu voce tare, etichetând, în funcție de estetică, vorbitorii sau căpătând lecții de dezinhibare conjuncturală, prin ingerarea pantagruelică a produselor. La restaurant, nesimțitul nu va omite să-și arboreze pe masă celularul și cheile de la mașină și nici nu va renunța la ochelarii de soare, instrument eficace de radiografiere a asistenței. Companioana deține și în acest caz rolul unui element decorativ, „un obiect vorbitor de plan secund, o arătare docilă și dependentă, un breloc cu breton, un trofeu cu sâni”. La teatru, la film, la operă, La plajă sau Pe stradă, pur și simplu, Nesimțitul este un personaj ubicuu, iar nesimțirea - o maladie incurabilă. Telefonul mobil, zis și celular, zis și portabil constituie un accesoriu indispensabil al acestora, soneria lui făcându-se auzită la conferințele de presă, Ateneu, sălile de spectacol, Galele UNITER, meciurile de Cupă Davis, în timpul ceremoniilor nupțiale sau funerare, la examene, pe băncile elevilor, studenților, profesorilor etc., astfel încât Radu Paraschivescu semnalează mutația de paradigmă survenită ca urmare a contactului cu insul grobian: acesta nu este un cameleon, caracterul său este imuabil, în vreme ce noi, dacă vrem să supraviețuim, trebuie să ne adaptăm cutumele în funcție de acesta.

Nesimțitul V.I.P. este mai greu catalogabil, datorită profilului incert. Acesta se abstrage clasificărilor comune în ceea ce privește etatea, sexul sau profesia, convingerile religioase sau cele politice. Debarasându-se nonșalant de trecut, V.I.P.-ul mitocan s-a metamorfozat într-un „impostor parfumat sau un distribuitor de promisiuni neîndeplinite, de favoruri ilegale și de minciuni împachetate grijuliu”. V.I.P.-ul sindicalist își schimbă atât conduita, cât și vestimentația pe măsură ce promontoriul escaladei sociale i-a validat celebritatea. În scurt timp, emisarul maselor devine servul umil al puterii, în speranța accesării unui scaun senatorial. V.I.P.-ul politician este definit de triada „triș-potlogărie-abuz”, instanță cvasidemiurgică ce se sustrage legilor comune. La nivel de microsistem, acesta vandalizează nonșalant ajutoare umanitare, pentru ca în aceeași zi să-și exercite calitățile vocale în corul bisericesc. Autorul sesizează concilierea celor două ordini, laică și sacrală: „Pe Codul penal se așează duios cartea de rugăciuni”. Schimbarea de paradigmă comportamentală este generată de campania electorală. Hibernarea de aproape patru ani este înlocuită acum de platforme fanteziste, stratageme mitomane, câștigarea încrederii maselor prin promisiuni ce amintesc de raiul gitan din epopeea lui Ion Budai-Deleanu. Politicianul plagiator este concurat de Traseist, singurul cameleon al nesimțirii, ca urmare a tranziției nonșalante, într-o singură legislatură, de la un partid la altul: „liberalul socialist, democratul conservator și celelalte struțocămile din menajeria politică sunt maeștri în arta tocmelii, arhitecți ai compromisului și fachiri ai răzgândirii conjuncturale.” Volumul se încheie Cu nesimțitul la televizor, Nesimțitul moderator și Nesimțitul răsfățat de mass-media, crochiurile evocate trimițând de această dată la personalități cu identitate facil decriptabilă. Cartea lui Radu Paraschivescu reprezintă un periplu incitant în catacombele acestui flagel omniprezent, înfășurând securizant situațiile tragic-grotești în mantia râsului salvator. În pofida unor stângăcii semantice, tomul are o tonalitate vitalizantă, savuroasă, constituind o lectură ușor comprehensibilă, al cărei mesaj poate fi repede receptat.