Cunoasterea indirecta este o forma aparte de cunoastere care presupune dobandirea de cunostinte prin instrumente de cunoastere agent – agent, spre deosebire de cunoasterea directa care presupune instrumente si metode de cunoastere obiect – agent. Cunoasterea indirecta ar putea cadea astfel in sfera comunicarii.
Mijloacele de comunicare pot fi dintre cele mai diverse, insa cel mai dezvoltat si mai divers sistem este cel al alfabetului, care permite o forma orala si o forma scrisa. Apare desigur diferenta intre o forma orala care presupune doar o componenta temporala si o forma scrisa care presupune o componenta temporala si una spatiala.
Avand in vedere cele doua componente ale formei scrise a comunicarii, se poate observa o legatura cu teoria semnalelor si sistemelor. Ca o analogie, amintim ca exista doua componente esentiale in analiza unui semnal adus la intrarea unui sistem: amplitudinea semnalului (componenta “spatiala”) si frecventa semnalului (componenta “temporala”).
De asemenea, se pot remarca similitudini in privinta etapelor necesare transmiterii semnalelor intre sisteme, etape precum codificarea, modularea (la transmisie), respectiv demodularea, decodificarea la receptie. De asemenea, operatia de comprehensiune specifica actului comunicarii poate fi echivalata in cazul sistemelor cu operatia de detectare si corectare a erorilor. In cazul in care apar diferente intre semnalul receptionat si cel transmis, “mesajul” semnalului receptionat este eronat, este ne-comprehensibil.
Intrebarea se pune insa cu privire la operatia de interpretare. Din punct de vedere al comunicarii, interpretarea presupune “degajarea intelesului expresiilor care compun mesajul transmis, utilizand conventiile lingvistice de interpretare”. Utilizarea “conventiilor lingvistice de interpretare” asigura un echivalent care trece insa limitele “fizice” ale sistemelor si se apropie de interpretarea sintactica pe baza unui vocabular prestabilit – codul masina.
Asadar, pana aici, comunicarea se reduce la stiinta factuala cu rezultate incontestabile in experienta (in tehnica). Ceea ce ne conduce cu gandul ca pana aici, comunicarea (fie ea si agent - agent), se reduce la experienta, adica ceea ce s-ar diferentia ca mod de cunoastere in cunoasterea indirecta s-ar subsuma cunoasterii directe. O alta consideratie ar intari si mai mult aceasta incluziune: capacitatea relativ infinita de “memorare” a tehnologiei actuale, in care conostintele tuturor agentilor si-ar gasi loc.
Intr-un plan strict al utilitatii propus in cadrul acestui model de cunoastere, se afirma ca “relatia stabilita de Pitagora nu este redescoperita de catre fiecare agent care o foloseste pentru a obtine noi cunostinte”. Desigur ca este incontestabil faptul ca teorema lui Pitagora este unul din fundamentele geometriei, permitand dezvoltarea unor aplicatii in domenii conexe precum masurarea distantelor (utilizand principiul triangulatiei) sau proiectarea inclinatiei acoperisului in constructii.
Insa sa luam alte doua exemple: conditia mecanicii newtoniene dupa aparitia teoriei relativitatii a lui Einstein sau spatiul tridimensional in contextul dezvoltarii teoriilor privitoare la spatiul n-dimensional. Ceea ce am putea afirma la prima vedere este faptul ca atat mecanica clasica a lui Newton, cat si spatiul tri-dimenional sunt teorii sau concepte perimate, “rasturnate” de teoria relativitatii, respectiv de spatiul n-dimensional. Insa relatia dintre aceste perechi este una de “incluziune inductiva”, astfel ca teoriile considerate invechite devin cazuri particulare ale noilor teorii: Einstein relativizeaza masa corpurilor (in relatia fundamentala a sa, viteza luminii este o constanta, iar masa corpurilor este variabila), asadar mecanica Newtoniana reprezinta un caz particular in care masa corpurilor este considerata constanta, iar analog, spatiul tridimenional este un caz particular al spatiului n-dimenional (cu n = 3).
Odata insa cu aparitia noilor teorii apar cateva intrebari: Mai au acestea echivalent in experienta? Iar daca nu mai au echivalent in experienta, atunci care este baza prin care se postuleaza aceasta operatie denumita de noi “incluziune inductiva”?
Putem considera acest demers inductiv ca fiind infinit? Atunci care este scopul ultim al stiintei in genere?
Dincolo de aceste intrebari deschise, dorim sa revenim inspre aceasta legatura dintre experienta si noile teorii: in ipoteza in care spatiul n-dimensional nu poate fi verificat/dovedit empiric inseamna ca, din punctul de vedere al acestui gen de cunoastere, el nu exista. Sa fie un simplu model “ideal” utilizat datorita confirmarii experimentale a rezultatelor oferite de utilizarea sa? Sau sa fie elementul “real” care vadeste o dimensiune metafizica? In aceasta ipoteza, “incluziunea inductiva” de care am vorbit devine un instrument al metafizicii. Atunci a murit sau nu a murit metafizica odata cu dezvoltarea si autonomizarea stiintelor factuale?
Toate aceste exemple si toate aceste intrebari, chiar daca pot parea usor fortate sau pot fi usor gresit interpretate sau formulate au rolul sa “ne aduca aminte” de faptul inca nu am rezolvat-o cu raspunsurile cu privire la directie si sens in general sau macar cu raspunsurile la trei intrebari simple: De ce? Cum? De ce asa? Ne amintim de asemenea un exemplu haios si interesant in care un cercetator de la o universitate celebra din America, lucrand intr-un proiect de antropologie, a vizitat un trib de “indieni” si a incercat sa-l studieze, iar in demersul sau la un moment dat l-a intrebat pe un membru al tribului: “What is your job?”, iar raspunsul a venit: “My job is to remind you!”.
Cu acest exemplu dorim sa facem trecerea inspre o ultima consideratie cu privire la disocierea pe care Bochenski o face intre autoritatea deontica si autoritatea epistemica. In vreme ce autoritatea deontica este similara unui ordin in armata, ordin care se executa (se crede, se asimilieaza, se ia de bun), nu se dicuta, autoritatea epistemica presupune un demers argumentativ prin care se incearca modificarea convingerilor si credintelor auditorului (relatia profesor elev).
Cu privire la afirmatia ca “cine are autoritate deontica asupra cuiva nu are epistemica” si invers, dorim sa aducem in discutie doua exemple, unul de sorfinte laica (relatia maestru – discipol) si unul de sorginte teologica (monahul).
Relatia maestru – discipol in sensul in care dorim sa o intelegem in contextul de fata, presupune, pe langa transmiterea cunostintelor, o dimensiune morala, ordonatoare, presupune o ierarhie verticala, in care maestrul, fiind pe un nivel mai inalt al cunoasterii, are o autoritate “cazona”, cu rol initiatic pentru discipol: pentru ca discipolul sa-si ajunga maestru este nevoie de respectarea unui algoritm.
Monahul, de pilda parintele Arsenie Papacioc, are un discurs uneori comic, uneori grav, insa de fiecare data pilduitor: vorbind despre modul cum dracul ne ispiteste, da exemplul unui tanar calugar care insotea in calatorie un calugar mai in varsta si, ajungandu-i noaptea din urma, poposira langa un butuc, iar parintele (care nu putea sa doarma in general) a adormit pe butuc. Insa in noapte i-a venit tanarului gandul – ispita ca ar trebui sa-l trezeasca pe parinte ca sa mearga in manastirea care era aproape, ca sa doarma si tanarul. Si tot asa i-a venit gandul de noua ori pana dimineata. Iar dimineata, cand s-a trezit parintele, l-a intrebat pe tanar ce a facut toata noaptea de are noua cununi pe cap?
Insa dincolo de aceasta pilda, vine intrebarea reporterului catre parintele Arsenie Papacioc: “Dar cum ne dam seama care gand vine de la dracu si care de la Dumnezeu?” iar parintele raspunde ivind un zambet cald si compatimitor: “Asta va priveste”.
De aceea, pe baza acestor doua exemple, ne permitem sa spunem ca exista “ceva” care (ca sa folosim un termen din geometrie) se afla la congruenta dintre autoritatea deontica si cea epistemica si ne permitem de asemenea sa spunem ca acest ceva nu este dat cunoasterii, fie ea directa sau indirecta, ci este ceva care vine de “dincolo de” cunoastere (si asa am facut loc si transcendentului), iar acest “ceva” se spune in limba romana ca este intelepciunea.