Prostia


Prostia, ca slăbiciune a minții, nu este vreo vină, vreun viciu sau vreun păcat, este un dat genetic; cineva este prost așa cum are ochii albaștri sau mușchii puternici. Fapt este că prostul, prost fiind, nu poate pătrunde în miezul lucrurilor, nu are discernământ, percepe faptele în sine, desprinse din contextul lor, e incapabil să asocieze sau să disocieze, nu poate nici analiza o stare de lucruri cât de cât complexă, nici sintetiza elemente în aparență disparate. Cum lumea îi este greu de înțeles, o potrivește el cumva puținei sale înțelegeri, punând de bine, de rău la un loc noțiuni false ori confuze, de obicei preluate anapoda din lunga și bogata tradiție a prostiei omenești. Lucru firesc, pentru că, neeputând abstractiza, prostul trebuie să se folosească de generalizări gata făcute de alții, la fel de proști ca și el, dacă nu mai rău. Într-adevăr, dintre două sau mai multe posibilități, prostul o alege fără greș pe cea mai stupidă și apopi se odihnește asupra ei. Ar fi de scris o morfologie a prostiei, în care diversele ei manifestări să fie elaborate și sistematizate ca paradigme, și o sintaxă a ei, adică o teorie a felului în care se desfășoară prostia, a dezacordurilor, a pleonasmelor și a elipselor ei, care nu sunt o economie de expresie, ci simple lacune prin care se strecoară incoerența. Prostul nu are o clară conștiință de sine, nu învață din experiență și ca atare nu este autocorectiv. Prostia se hrănește din puținul ei și se regenerează din propria ei substanță, rămânând mereu egală cu sine. Într-o însemnare intitulată Caracter de prost, Eminescu vorbește de „Luarea metaforelor ad litteram” și de „stăruința în neghiobie”. Într-adevăr, și e o observație subtilă, cum ar putea suplini prostul cel de-al treilea termen al comparației, a cărui absență este definitorie pentru metaforă, când el nu e în stare nici de o comparație desfășurată, lipsindu-i capacitatea de a observa similitudini? Dacă îi vorbești de noaptea neființei, el crede că se lasă întunericul și aprinde lampa. Cât despre „stăruința într-o neghiobie”, ea este una din principalele caracteristici, și dintre cele mai de temut ale omului prost, care, pe cât de ușor concepe o idee neroadă, pe atât de greu se desparte de ea. Mobilitatea și readecvarea sunt prerogative ale inteligenței. În tradiția românească avem, cât privește prostia, o scurtă capodoperă, Povestea lui Creangă, unde o femeie neroadă își prohodește pruncul la gândul unei primejdii ipotetice și lesne de înlăturat; un om, ca să aibă lumină în casă, cară soarele cu banița, un altul dă să-și dărâme casa ca să scoată carul înjghebat în ea, un altul caută să zvârle nucile în pod cu furca, altul, în sfârșit, se căznește să suie vaca cu funia în șură, gata s-o sugrume. Prostul nu se descurcă în plan pragmatic pentru că încurcă până la catastrofă relația dintre mijloace și scopuri. În sângele lui curge, ca o esență tare, o chintesență a ceea ce în germană s-ar putea numi Urdummheit, prostia originară, cea de la obârșia vremurilor.
Numai că această infirmitate și deficiență a intelectului nu este întotdeauna inocentă, și atuncci încep necazurile. Într-adevăr, prostul e și el om și trebuie să o scoată cumva la capăt pe lumea asta, și cât mai bine dacă se poate. Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante și nocive în ordinea moralității. Neștiind ce statut are și ce loc i se cuvine, prostul se amestecă unde nu-i fierbe oala, încurcă ițele, crezând că le descurcă, se face purtătorul celor mai imbecile prejudecăți, debitează, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune, este bănuitor și susceptibil, neștiind de glumă, imaginează conspirații universale și vorbește ca un profet, mai și găsind pe cine să-l creadă; neavând îndoieli, devine dogmatic și tinde să facă din maxima acțiunii sale o lege universală. Și, neștiindu-și lungul nasului, e adesea peste măsură de obraznic și mai întotdeauna trufaș, pentru că prostul dacă nu-i fudul, parcă n u e prost destul. Iar când se întâmplă să fie și harnic, simțind în chip obscur că trebuie să-i substituie calității cantitatea umple și încurcă domenii întregi de activitate cu produsele sale inepte sau de-a dreptul delirante și e adesea răsplătit pentru asta cu distincții și ranguri. Dar cel mai rău este că prostul, ajuns într-o situație critică din propria lui prostie, devine feroce și poate fi bestial. Mulți oameni au pierit zdrobiți de prostia biruitoare. Puținătatea spiritului naște monștri. Dar adevărata primejdie a prostiei stă în mulțimea proștilor: ne place, nu ne place, lumea e plină de proști. Tot Creangă zică că, dacă prostia ar durea, ulițele ar vui de zbieretele proștilor. Iar lumea lui Caragiale, când mai explicit, când mai puțin, conține o cantitate explozivă de proști de toată seama. Prin mulțimea lor devin periculoși. Mai ales că ticăloșii inteligenți știu să se folosească de cei proști pe scară istorică, exploatând ticăloșia oarbă și tâmpă care dospește în prostia omenească. Îi investesc cu putere, ținându-i însă la cheremul lor, și apoi îi asmut împotriva noastră ca pe o haită. Îi mai țineți minte pe activiștii obtuzi, trufași și britali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri? Și nu-i simțiți cum mișună încă printre noio, travestiți, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori și autoritar ca guvernanți, trezind ecouri de prostie de-a lungul și de-a latul țării, răscolindu-i întunericul și ura pe care o emană întunericul? Ba simțim, prea bine simțim, și poate tot mai este ceva de făcut. Iarăși Eminescu, vorbind de moftangii, spune într-un loc: „Toți suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume și toți nu vor binele, ci numai posturile patriei”.
Bine ar fi să nu aibă parte de ele, pentru că mare primejdie este pentru obște înălțarea proștilor în ranguri și dregătorii. Păcat de-o biată țară, i-ar fi ajuns ticăloșii.

Petru Creția – Eseuri morale – Editura Muzeul Literaturii Române București - 2000