agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-09-18 | [This text should be read in romana] | Nu este cazul să se ocupăm aici de conceptul de generație. Reținem însă că generațiile se succed din treizei în treizeci de ani sau, după alți teoreticieni, la douăzeci și cinci de ani. În literatura română una dintre generațiile care a influențat cultura națională în totalitatea ei este generația anilor treizeci, în care s-au manifestat Lucian Blaga (1895-1961), Ion Barbu (1895-1961), Radu Gyr (1905-1975), Mihai Beniuc (1907 – 1988), G. Călinescu (1899 -1965), Mihai Ralea (1896 – 1964), Petre Pandrea (1904 - 1968), Nichifor Crainic (1889-1972), Mircea Eliade (1907- 1986), Dan Botta (1907-1958), Emil Cioran (1911 -1995), Constantin Noica (1909-1979), Mihail Sebastian (1907- 1945), Vasile Băncilă (1897 - 1979), Petre Þuțea (1902- 1991), Eugen Ionescu (1909 – 1994), Traian Herseni (1907 - 1980), Mircea Vulcănescu (1904 - 1952), etc. Alături de ei viața literară era susținută în anii treizeci de mai vârstnicii: Tudor Arghezi (1880-1967), E. Lovinescu (1881 – 1943), Nicolae Iorga (1871-1940) etc Ocupația sovietică a întrerupt desfășurarea firească a generațiilor, astfel că nu putem sări în mod firesc peste trei decenii, la generația 60, întrucât în deceniul al cincelea și al șaselea nimeni nu s-a mai dezvolat după legile normale ale vieții socio-culturale și s-au produs bulversări uriașe și fracturi, încât nu mai putem vorbi despre un arbore care crește natural, îndreptându-se spre înălțimi, ci despre crengi tăiate și aruncate în varii direcții de vântul propagandei. Nicolae Iorga va fi asasinat în 1940 de legionari, Mihail Sebastian va muri în 1945 într-un accident de circulație. Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, aflați în străinătate în anul 1944, nu se mai întorc în țară și vor muri pe în pământ străin. Tot printre străini vor fi inmormântați George Enescu, Constantin Brâncuși, Virgil Gheorghiu și mulți alții. Cei afirmați cu adevărat în anii treizeci, numiți mai sus, sunt, la început, scoși din slujbe, li se interzic cărțile, apoi, rând pe rând, trimiși în închisori. Născuți, în majoritate, în primul deceniu al secolului XX, ei ar fi trebuit, în vremuri normale, ca după terminarea războiului, să activeze în forță, având vârste cuprinse între 4o-65 de ani, cel mai tânăr dintre ei, Emil Cioran, având în 1944 doar 33 de ani. Ar fi fost dascălii generațiilor următoare, ceea ce nu s-a întâmplat. Radu Gyr, Petre Pandrea, Nichifor Crainic, Constantin Noica, Vasile Băncilă, Petre Þuțea, Traian Herseni trec toți prin închisorile comuniste, Mircea Vulcănescu pierzându-și viața în pușcărie la doar 48 de ani. Generația următoare, care se va manifesta în anii șaizeci, este instruită de profesori îmbibați de doctrina bolșevică, noii dascăli, la rândul lor, fiind subordonați în totalitate demnitarilor comuniști școliți la Moscova. Dirguitorii culturii devin, prin funcțiile ocupate în aparatul de stat și de partid, mentorii noilor generații. Ei se numesc Leonte Răutu, Iosif Chișinevschi, Ion Vitner, C. I. Gulian, Nicolae Moraru, Nestor Ignat. Scriitorii crescuți la umbra lor și susținuți să publice sau chiar să apară în manualele școlare se vor numi Dan Deșliu, Veronica Porumbacu, Maria Banuș, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Eugen Frunză, Naghi Isvan. Criticii și istoricii literari care vor orienta literatura, în locul lui G. Călinescu, E. Lovinescu, Vl. Streinu vor fi, în deceniile cinci-șase, Ov. S. Crohmălniceanu, Mihai Novicov, S. Damian, S. Iosifescu, Vicu Mândra, Paul Cornea. La așa meșteri, producători pe măsură: Al. Andrițoiu, Teodor Balș, Marcel Breslașu, Nina Cassian, Traian Coșovei, Ștefan Iureș, Niculae Stoian, Nicolae Tăutu, Nicolae Þațomir, Tiberiu Utan, Darie Novăceanu, Eugen Frunză, Dan Deșliu. Toți cuprinși de Eugen Simion, alături de alții, în antologia „Poezia romînă contemporană”, publicată în colecția „Biblioteca pentru toți” în 1964, bilanț al marilor realizări de la eliberare. Ultimii doi scriseseră chiar versurile imnului de stat al Republicii Populare Române: „Infrățit fi-va veșnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator / Leninismul ne e far și tărie și-avant, / Noi urmăm cu credință Partidul ne-înfrânt.” Tot acum, în plină epocă proletcultistă, își fac studiile universitare viitori critici literari: Eugen Simion, G. Dimisianu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Matei Călinescu, Gh. Grigurcu, Geo Șerban, Ion Dodu Bălan, Matei Călinescu, Ștefan Cazimir. Debutând mai toți în deceniul al șaselea, se vor impune în viața literară a deceniului următor având fiecare, în condiții de relativă liberalizare traictorii diferite, nemaifiind încorsetați de dogmele realismului socialist. Unii vor susține cu aprigă consecvență literatura de calitate. Alții, în mod paradoxal, își vor arăta adevărata față după anul 1989, optând pentru deconstrucția literaturii. Anul 1964 aduce schimbări majore în peisajul politico-cultural al României. Ceea ce declanșează aceste schimbări este „Planul Valev”. Este vorba de un proiect de organizare economică a țărilor comuniste est-europene, propus de economistul sovietic Emil Borisovici Valev. Planul prevedea specializarea economiilor din țările comuniste în anumite ramuri de producție, României revenindu-i rolul de a asigura tuturor celorlalte țări produsele agricole. Planul a fost vehement contestat de România, liderii ei intuid pericolul urmărit de sovietici: dependența în totalitate de industria altor țării și folosirea resurselor naturale ca materii prime de către celelalte țări tovărășești și, în principal, de Uniunea Sovietică. Planul preconiza alcătuirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat sudul URSS (Basarabia și sudul Ucrainei cu o suprafață de 12 000 km2), sud-estul României (100 000 km2) și nordul Bulgariei (38 000 km2), și cu o populație de 12 milioane de locuitori. „Analiza situației actuale – spunea Valev – și a perspectivelor dezvoltării economiei raioanelor dunărene ale României, Bulgariei și Uniunii Sovietice demonstrează existența premiselor obiective pentru formarea în viitor a complexului de producție interstatal al Dunării de Jos specializat în cadrul comunității țărilor socialiste în petro-gazo-chimie și în unele ramuri ale construcției de mașini, în agricultura irigată intensiv profilată pe cereale, legume, viticultură și în ramuri ale industriei alimentare...”. Era limpede pentru oricine că se punea la cale o nouă înrobire a României, la douăzeci de ani după așa-zisa eliberare. Conducerea Partidului, în frunte cu Gheorghiu Dej s-a opus. Istoricul și fostul deinut politic Ion Varlam, are și o altă explicație pentru ruptura dintre comuniștii români și cei sovietici. După el, Dej nu a avut un conflict cu conducerea Uniunii Sovietice, ci numai cu Hrusciov. Concluzia e trasă din memoriile unui colaborator al lui Gomulka, ministru sovietic de externe, care susține că acest conflict personal mocnea încă din 1955, când, în timpul traversarii Atlanticului, pe care toți liderii comuniști au făcut-o impreuna, pe nava “Baltica”, pentru a participa la prima sesiune a Adunarii Generale a ONU, echipa lui Dej, îmbrăcată dupa moda engleză, nu s-a așezat la aceeași masă cu Hrusciov. Ceva mai mult, Dej a afișat un dispret nedisimulat față de chefurile și bețiile monstruoase la care participau membrii delegației sovietice. Cert este faptul că la plenara C.C al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964 s-a adoptat “Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, care însemna o reorientare publică a guvernanților de la București în raport cu Moscova. Documentul a exprimat poziția României în conflictul chino-sovietic și a formulat principiile care trebuiau să stea la baza raporturilor dintre partidele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice. În consecință, Declarația sublinia că nu există și nu poate exista „un partid părinte și cu un partid fiu, partide superioare și partide subordonate”. La vârful conducerii de partid lucrurile păreau tranșate definitiv în favoarea comuniștilor care nu fuseseră instruiți în Uniunea Sovietică. După lupte interne care duraseră două decenii, câștigase Gheorghiu Dej. Foștii lui rivali sau aliați, care îl incomodaseră în diverse etape fuseseră eliminați sau împinși în posturi de mai mică importanță. Nu mai însemnau nimic: Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Foriș, Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chișinevschi, Teohari Georgescu, C. Pârvulescu, Miron Constantinescu, Mihail Roller, Alexandru Moghioroș. Unii chiar nu mai erau în viață. La mijlocul deceniului șapte ajunge în fruntea partidului Nicolae Ceaușescu, prieten și emul al lui Dej încă din perioada detenției lor la Doftana. În scurt timp va fi și șeful statului și comandantul suprem al armatei. Are tot ce-i trebuie ca să-și formeze o echipă de conducere după placul lui. Ajutat de Ion Gheorghe Maurer (jurist) și de Manea Mănescu (economist), se va înconjura de oameni mai tineri, cu precădere români, neșcoliți la Moscova: Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu (supranumit dumnezeu), Constatin Mitea, Al. Ionescu, toți cu vederi ceva mai liberale față de bătrânii bolșevici. Ei, cum –necum, terminaseră liceul și facultatea... Pare a începe o nouă viață. În 1964-1965, se reiau sau se pun bazele relațiilor diplomatice cu țări din Occident sau din Orientul Apropiat. România deschide ambasade la Oslo, Copenhaga, Liban, Iordania, Tokio, întrține relații diplomatice cu Somalia, Chile, Rwanda, Senegal. Ion Gheorghe Maurer vizitează Franța, Austria, Iranul, însoțit de o delegație guvernamentală. În 1965, devenind șeful partidului, Nicolae Ceaușescu vizitează Uniunea Sovietică și Bulgaria. Acestea fiind condițiile pe plan intern, favorabile și în viața internațională, prin curaj și scriitorii. În 1965, la Conferința pe țară a scriitorilor, poetul Geo Dumitrescu - cel care susținuse cândva debutul lui Marin Preda, apoi îl criticase în revista Flacăra - a rostit un discurs clar și vehement împotriva cenzurii și a celor care îmiedicau spunerea adevărului, transformându-se în paznici ai adevărului și interzicând opiniile scriitorilor despre realitate. E de la sine înțeles că intervenția lui n-a apărut în presă, tocmai din cauza cenzurii. Se rostise, totuși, un adevăr în numele scriitorilor, iar cel care avusese curajul nu pățise nimic. Era un câștig. Literatura beneficiază din plin de noul climat politic. Nichita Stănescu publică Dreptul la timp, Marin Sorescu, Poeme, Ion Alexandru Viața deocamdată, Nicolae Breban, Francisca, Ștefan Bănulescu, Iarna bărbaților, Matei Călinescu, Aspecte literare, Eugen Simion, Orientări în literatura română contemporană, Nicolae Manolescu și Dumitru Micu, Literatura română de azi.1944-1964. Apar volume ale scriitorilor români indezirabili: lui Vasile Voiculescu, fost întemnițat al lagărelor comuniste, îi apare postum volumul Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducerea imaginară... Tudor Arghezi puvlică volumul Silabe, lui Ion Vinea îi apare volumul postum Lunatecii. Doar din trecerea în revistă a titlurilor se poate observa că proletcultismul, dacă n-a murit, oricum nu se simte bine. Adio titluri ale cărților despre viața nouă, despre colective agricole de producție, despre țărani exploatați, despre muncitori care se sacrifică pentru producția de oțel. Precum se vede, scriitorul se întoarce la uneltele sale, nu mai este interesat de construcția socialismului și de valoarea esteică a scrisului său. Lozincile nu-și mai găsesc locul în paginile cărților, chiar dacă, uneori, la cererea editurilor, mai este cuprinsă în sumar și câte o poezie despre dragul partid și țărișoara eliberată de exploatarea burgezo-moșierimii. Anii 1966-1970 cuprind o perioadă de efervescență creatoare și editorială în toate sectoarele. Bilanțuri literare și noi afirmări. Reafir¬marea prezenței unor poeți, critici și istorici literari. O pro¬liferare fără precedent a poeziei, prozei și criticii tinerilor. Prezențe de dincolo de zare: Ion Barbu: Joc secund (1966), Pagini de proză; Vasile Voiculescu: Poezii; Povestiri, voi. I — II (1966); Tudor Arghezi, ultimele antume și primele postume: Ritmuri, Noaptea, Crengi. Retrospective poetice: Demostene Botez: In fața timpului; Minai Beniuc: Poezii. 1938—1968; Radu Boureanu: Solara noapte; Șt. Roii: Ospățul de aur; Sașa Pană: Poezii și poeme; Miron Radu Paraschivescu: Scrieri, voi. I — II; Ion Bănuță: Panorama sărutului; A.E. Baconsky: Fluxul memoriei; Virgil Gheorghiu: Poeme; Virgil Teodorescu: Blănurile oceanelor și alte poeme etc; Antologia literaturii române de avangardă. Colecția „Albatros”: reeditări selective din poeții generațiilor medii și tinere: Ion Alexandru: Vina; Cezar Baltag: Monada; Ilie Constantin: Fiara; Ștefan Augustin Doinaș: Ipostaze; Ion Gheorghe: Cariatida; Tudor George: Balade; Gr. Hagiu: Poezii, Ion Horea: Poezii; Marin Sorescu: Poeme; Nichita Stănescu: Alfa; Gheorghe Tomozei: Altair; Tiberiu Utan: Steaua singurătății. Din volumele de poezie: Ion Alexandru: Infernul discutabil; A.E. Baconsky: Cadavre în vid; Cezar Baltag: Resfrîngeri; Măria Banuș: Portretul din Fayum; Ștefan Bănuiescu: Cîntece de cîmpie; Ana Blandiana: Călciiul vulnerabil; Ion Brad: Ecce tempus; Constanța Buzea: Agonice; Ion Caraion: Necunoscutul ferestrelor; Nina Cassian: Sîngele, Ambitus; Ilie Constantin: Buna vestire; Ben Corlaciu: Poezii; Leonid Dimov: 7 poeme, Carte de vise; Geo Durni-trescu: Nevoia de cercuri; Ion Gheorghe: Zoosophia, Cavale¬rul trac; Grigore Hagiu: Sfera gînditoare; Eugen Jebeleanu: Elegie pentru floarea secerată; Gabriela Melinescu: Interiorul legii; Gellu Naum: Athanor; Ion Negoițescu: Sabasios, Vasile Nicolescu: Parabola focului; Miron Radu Paraschi¬vescu: Tristele; Adrian Păunescu: Mieii primi, Fîntina somnambulă; Alexandru Philippide: Monolog in Babilon;Veronica Porumbacu: întoarcere din Cythera; Aurel Rău: Pe înaltele reliefuri; Marin Sorescu: Moartea ceasului, Tinerețea lui Don Quijote; Nichita Stănescu: 11 elegii, Laus Ptolomaei; Gheorghe Tomozei: Suav anapoda; Tiberiu Utan: Clipe; Dragoș Vrînceanu: Poemele transhumantei. Din volumele de proză: A.E. Baconsky: Echinoxul nebuni¬lor; Eugen Barbu: Princepele; Nicolae Breban: Animale bolnave: Matei Călinescu :Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, Mircea Ciobanul: Martorii. Epistole, Mircea Cojocaru: Minciuna; Laurențiu Fulga: Alexandra și infernul; Paul Georgescu: Coborînd; Alexandru Ivasiuc: Vestibul, Cunoaștere de noapte; Ion Lăncrănjan: Eclipsa de soare; Fănuș Neagu: Vara buimacă, Îngerul a strigat; Sînziana Pop: Serenadă la trompetă; Petru Popescu: Prins; D. R. Popescu: F; Marin Preda: Moromeții II, Intrusul; Zaharia Stancu: Ce mult te-am iubit, Șatra; D. Þepeneag: Exerciții, Frig; C. Þoiu: Dumi¬nica muților; Romulus Vulpescu: Exerciții de stil. Din volumele de critică și istorie literară sunt menționabile: Nicolae Balotă: Euphorion; Constantin Ciopraga: Portrete și reflecții lite¬rare; Matei Călinescu: Conceptul modem de poezie; Șerban Cioculescu: Varietăți critice; Paul Cornea: De la Alexandrescu la Eminescu; Paul Georgescu: Polivalența necesară; M. Gafița: Duiliu Zamfirescu; George Ivașcu: Confruntări literare, Istoria literaturii române (vol. I); Nicolae Manolescu: Metamorfozele poeziei, Contradicția lui Maiorescu; Adrian Marino: Viața lui Alexandru Macedonski, Opera lui Alexandru Macedonski, Introducere în critica literară; Ion Negoițescu: Poezia lui Eminescu, însemnări critice; Mihail Petroveanu: George Bacovia; Al. Piru: G. Ibrăileanu, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950; Edgar Papu: Evoluția și formele genului liric, Din luminile veacului; Lucian Raicu: Liviu Rebreanu; Cornel Regman: Confluențe literare, Cărți, autori, tendințe; Mircea Tomuș: Cinsprezece poeți; Mircea Zaciu: Masca geniului. Generația 70, sau promoție, cum o numește Laurențiu Ulici, este cea mai „curată” din literatura română postbelică. Și fiind cea mai curată ideologic se va dovedi și cea mai importantă. Ea nu se poate compara prin importanță decât cu generația 30, așadar nu are rival printre generațiile de după ultimul război mondial. Cum nu știm dacă există un Dumnezeu al generațiilor, ci doar un Dumnezeu al popoarelor, vom încerca să explicăm individualitatea valorică a generației 70 prin cauze vizibile și argumente luate din realitate. O trăsătură specifică a generație 70 este dată de faptul că ea nu a apărut și nu s-a dezvoltat în grup. Acest fapt va avea, cel puțin în primă etapă, un dezavantaj, acela că membrii generației nu s-au cunoscut prea bine între ei și nu s-au putut susține reciproc. Ceea ce nu s-a întâmplat cu generația 6o, în care membrii ei chiar și-au propus o susținere programatică. Într-o discuție cu poetul G. Tomozei, acesta mi-a relatat cu umor o ceartă pe care o avusese cu Nichita Stănescu. Nichita dăduse un interviu în presă și nu-l pomenise pe Tom. Acesta îl întâlnește și-l ia la rost pe Nichita: „Bătrâne, nu ne-am înțeles noi că ne lăudăm unul pe altul de fiecare dată, de ce n-ai pomenit nimic de mine?”. Senin, Nichita se apără: „Ai dat un interviu în revista X și ai vorbit de toți mediocrii, de toate iubitele tale, numai de mine nu ți-ai amintit. Am ziarele acasă, bătrâne, am fișe, am vorbit de mai multe ori despre tine decât ai făcut-o tu!” Spășit, Tom se duce acasă, recitește interviul, constată că l-a omis, iar la prma întâlnire cu Nichita și-a luat angajamentul prietenesc să nu mai greșească. Cel puțin așa a susținut el. Evident că nu aveau fișe și însemnări, nu țineau evidență, dar rămâne adevărul că învățareră să facă lobby unul pentru altul, ceea ce era minunat. Scriitorii din generația 70 chiar dacă ar fi vrut să se susțină – acțiune lăudabilă – nu aveau mijloace, fiindcă niciunul nu avea vreo funcție importantă în conducerea Uniunii scriitorilor sau la reviste ori edituri. Mai târziu, au fost câțiva care au pătruns în sistemul editorial și s-a cunoscut. Cazul cel mai exemplar este Mircea Ciobanu care a editat, la Cartea Românească, mulți dintre scriitorii generației 70. Aceasta, în timp ce promoția dinainte era deja înstăpânită la reviste și edituri prin G. Bălăiță, Nichita Stănescu, Ion Horea, Cezar Baltag, Nicolae Velea. D. R. Popescu, Adrian Păunescu, Vasile Rebreanu, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Sorin Titel, Anghel Dumbrăveanu, Horea Zilieru, Aurel Rău, unii dintre ei fiind chiar în posturi de conducere la revistele literare. Un mare avantaj al generației 60 a fost și marea autoritate pe care și-o câștigaseră criticii literari din gerația lor – N. Manolescu, Eugen Simion, G. Dimisianu, Valeriu Cristea – primii doi și universitari. Psihosociologul Stanley Schachter, după ce a făcut studii de istoria artei la Yale University, în volumul “The Psychology of Affiliation“, publicat la Stanford University Press, a explicat formarea grupurilor prin nevoia de informații, care pot fi obținute doar din compararea cu ceilalți, sau datorită schimbului social. În al doile caz, după el, formarea grupului trebuie interpretată prin prisma raportului costuri/recompense, pe care fiecare membru îl ia în calcul și hotărăște dacă să se afilieze sau nu. Raportul costuri/recompense a părut foarte convenabil promoției 60 atunci când scriitorii s-au hotărât (și au și putut) să-și ia slujbe la stat. Privite azi, prin perspectiva timpului și analizând textele pe care au trebuit să le scrie în calitate de redactori ai respectivelor publicații, opțiunile schimbă raportul analizat de Stanley Schachter. Dar, vorba unui vers din Călin, filă de poveste: „dulce măr e-împărăția”. Scriitorii generației 70 s-au născut, în majoritate, spre sfârșitul războiului, ei sunt concepuți de părinți prin asumarea riscului, nu sunt copiii fricii, ci ai speranței. Tații lor sunt războinici, soldați scăpați, prin jocul sorții și al tranșeielor, din ghearele morții și hotărâți să aibă urmași. În al doilea rând, generația 70 a avut șansa să-și desăvârșească studiile în anii maximului liberalism (sau ceea ce am putea numi astfel, prin comparație și contextual) din timpul dictaturii: anii 1963-1973. Ea a profitat din plin de urmările rupturii de Moscova. În anul 1968, sub impulsul evenimentelor din Cehoslovacia, studenții acestei promoții au impus scoaterea limbii ruse din facultăți, schimbarea curriculei universitare, renunțarea la disciplinele de marxism-leninism și de materialism-dialectic. Pe plan literar, promoția 70 nu s-a înfrățit cu promoția dinaintea ei, deși a profitat de cuceririle ei (Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu), ci cu autori din promoția mai dinainte, „promoția reformată” , cum o numește Ulici: Al. Paleologu, Mihai Șora, Teohar Mihadaș, Radu Petrescu, M. H. Simionescu, Mihai Crama și atâția alții. De la promoția lui Nichita Stănescu, generația 70 și-a însușit libertatea „necuvintelor”, fără să tindă însă spre „roșul vertical”, iar de la promoția de dinaintea lui Nichita (cea care se va manifesta mai târziu, nu cea oficială, singura care avea voie să publice) a învățat mersul la surse, dezbaterea de idei, acceptarea diferențierilor, bunele maniere. Aceștia, la rândul lor, îi priveau pe mai tinerii lor confrați cu simpatie, considerându-i adevărații lor continuatori. Ceva mai mult, cred că așa se închipuiau ei că ar fi fost, dacă nu li s-ar fi blocat evoluția prin mijloace administrative. „Departe de a face din această coincidență o chestiune de orgoliu stupid, observă Laurențiu Ulici, ambele promoții în cauză au con-servat în cele două decenii de la afirmare imaginea ce și-o făcuseră de la început una despre cealaltă. Căci, dacă șaptezeciștii vedeau în „reformați” un model de intelectuali¬tate, aceștia din urmă îi vor fi privit pe mai tinerii co-militoni mai mult decît ca pe niște discipoli, îi vor fi privit ca pe niște versiuni ne-întrerupte, nefrustrate, ale propriei lor deveniri.” Orice s-ar putea spune în defavoarea generației 70, un lucru rămâne sigur: ea nu a fost oportunistă, nu a vrut să parvină politic sau administrativ prin literatură. Cu excepția lui Nicolae Dan Fruntelata, nicunul nu a fost împins în structurile de conducere ale partidului. Generația 70 a fost o generație fără complexe, căci nu făcuse compromisuri, ea nu trăia cu sabia lui Damocles a dosarului de cadre deasupra capului, scriitorii făcuseră studii în urma unor concursuri de admitere strict profesionale, și nu pe baza dosarelor cu adeverințe, corecte sau false, despre părinți săraci și fără aparteneță la partide “reacționare”. Pentru ea, cuvântul a fost și a rămas sfânt. Cu acces la bibliotecile din țară, la cărțile scoase de sub lisele de publicații interzise, au putut reface legătura cu tezaurul cultural interbelic și cu literatura necenzurată a clasicilor. Scriitorii pe care jură ei sunt poeții Blaga, Arghezi, Barbu, Bacovia, prozatorii Camil Petrescu, H. P. Bengescu, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu; istoricii literari G. Călinescu, E. Lovinescu, Tudor Vianu, Perpessicius. Clasicii Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale sunt bunicii lor spirituali. Scriitorii generației 70 nu au gustul demolatului, nu se simt striviți de înaintași. Nu poartă cu nimeni război. Scriitori impuși de critica oficială în deceniile precedente nu le mai spun nimic, sunt priviți cu compasiune, nu cu ură sau dispreț. Pentru scriitori adevărați, impuși cu un deceniu în urmă au respect, sunt considerați frații lor mai mari care au reparat, cum s-ar zice, casele bătrânilor. Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Nicolae Breban, G. Bălăiță le sunt obiect de studiu. Criticii literari Eugen Simion, N. Manolescu, Valeriu Cristea, G. Dimisianu, iubitori de valori și cititori competenți, le sunt modele. Aceștia însă nu-și vor iubi frații mai mici, pe care nu pot să-i dădăcească și nu pot fi folosiți ca pioni pe tabla de șah a intereselor de grup. Vor face însă echipă bună cu optezeciștii. Miza generației a fost strict literară, de aici dificultatea activiștilor de partid și a ofițerilor de securitate de a face racolări prin șantaje sau promisiuni de promovări în ierarhia funcțiilor. Ceea ce nu înseamnă că nu-i supravegheau. Informat de sursa “Valeria”, un ofițer de securitate întocmește următoarea notă în 1982: “Referitor la Petre Anghel scriitor și redactor la Radioteleviziune sursa ne-a informat următoarele: “a fost una dintre persoanele cele mai apropiate de Marin Preda, însoțindu-l aproape în toate deplasările și activitățile mondene. Era probabil singurul scriitor care încerca să aplaneze notoriile conflicte ale acestuia cu soția. E dificil de spus dacă dacă prietenia afișată de P.A. era dezinteresată dat fiind că toate cărțile i-au fost publicate în editura “Cartea românească”. Cert este că după moartea lui Preda s-a arătat extrem de afectat și a purtat doliu un an de zile. În ultimii ani Petre Anghel a fost foarte prolific, publicând vreo șase volume dintre care sursa crede că numai două (romanele “Lupii la stână” și “Sita lui Mamona”) au valoare literară autentică. Din discuțiile purtate cu el în legătură cu ultimul roman rezultă că ar fi avut un mic necaz. În carte apare un personaj obtuz de la “cadre”, evreu numit Vitzman. Ulterior află în urma unor reclamații primite din partea rudelor că a exista un Vitzman real fost șef al Arbitrajului de stat actualmente decedat. Deși nu există nicio similitudine între întâmplările din carte și și viața lui Vitzman a constatat că rudele respectivului sînt foarte pornite împotriva lui: i-au telefonat de mai multe ori, au trimis memorii la conducerea televiziunii și a Uniunii Scriitorilor. Până la urmă cazul s-a stins fiindcă a reușit să dovedească netemeinicia acuzațiilor. Afirmă că s-a pus rău și cu “barbiștii” și cu evreii. E tipul descurcărețului numai așa putând fi explicată reușita lui de a determina să i se publice o serie de cărți mediocre. El este întotdeauna de partea majorității sau a celui mai tare. Eugen Barbu nu l-a afectat cu nimic, însă când a văzut că acesta pierde din popularitate și rămâne tot mai izolat P.A. s-a manifestat vizibil ca “sincronist” convins alături de Simion, Manolescu, Petre Stoica, Dinescu și alții. Cu privire la activitatea sa în radioteleviziune aceasta este mai mult fictivă prin însăși natura postului. Ca să vină la serviciu când vrea, adică cât mai rar a aranjat să se mute într-un birou da la radio; motivează că este în faza de “inspirație” de care profită cît mai mult”. Informațiile turnătoarei “Valeria” sunt amestec de adevăruri și minciuni. O singură observație: P.A. nu l-a cunoscut în viața lui pe Eugen Barbu. Eugen Barbu i-a desființat însă volumul de debut, iar “locontenentul” lui, C.V. Tudor i-a desființat două romane în revista securității “Săptămâna”... Ofițerul adaugă: “Petre Anghel este în atenția noastră. Nota este confirmată de unele date stabilite prin mijloace speciale. Despre cel în acuză se vor mai obține detalii de la sursa “Titus” din legătura tov. lt. col. Achim după care se va trece la recontactarea sa. Nota se exploatează la materialul susnumitului. Semnătură indescifrabilă.” P. A. nu a fost niciodată contactat și nici recontactat de lt.col. Achim. Când a fost contactat de căpitanul Florea Lucian a refuzat colaborarea, chiar când acesta l-a șantajat, amenințându-l că ar putea fi acuzat de plagiat! În sfârșit, specificul promoției 70 poate fi văzută și prin teama pe care a sugerat-o celorlalte promoții și înainte de 1989 și după. Cei din generația 60, complexați de... lipsa de complexe a generației 70, de absența fricii în fața „organului puterii”, dar, mai ales, bănuitori că ar putea fi detronați din manualele în care-și puseseră fotografiile, au făcut – și continuă să facă – punte peste generații, sărind la optzeciști, mai tineri, ascultători și iubitori de bășcălie, numită cu aplomb destructivism. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy